ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2228/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 4149 din

13 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 6799/3/2007 al Tribunalului București,

secția a VI- a comercială s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de

reclamanta SC U.T. SRL București împotriva pârâtei SC M.T. SRL București cu consecința

obligării acesteia la plata sumei de 112.039,58 lei reprezentând contravaloarea

lucrărilor executate și la plata sumei 112.039,58 lei cu titlu de penalități de

întârziere. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă ca fiind

neîntemeiată, pârâta fiind obligată și la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 5.427 lei către reclamantă, după compensare.

Pentru a

pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că între reclamantă

în calitate de antreprenor și pârâtă în calitate de beneficiar s-a încheiat

contractul de antrepriză din 14 ianuarie 2006 prin care antreprenorul s-a

obligat să efectueze lucrări de modernizare la Complexul Hotelier B. pentru

prețul de 100.000 euro plus T.V.A. conform ofertei anexate și graficului de eșalonare

a execuției lucrărilor ce fac parte din contract.

Acest

contract a fost reziliat din inițiativa pârâtei, acceptată de reclamantă la

data de 13 iunie 2006 când s-a încheiat un proces-verbal cu privire la stadiul

fizic al lucrărilor executate de reclamantă până la data de 12 iunie 2006.

În acest

context, arată tribunalul în raport de clauzele contractului stabilite prin art.

7 și 3 și pe baza expertizei efectuate în cauza este întemeiată solicitarea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei ce reprezintă contravaloarea

lucrărilor executate până la data rezilierii de comun acord a contractului.

În

argumentarea acestei soluții prima instanță a arătat că pentru determinarea

lucrărilor executate în lunile mai și iunie 2006 expertizele tehnice și contabile

au confirmat că după scăderea avansului achitat de pârâtă aceasta mai datorează

plata unor lucrări efectuate de reclamantă, sens în care s-a admis acțiunea

precizată.

Totodată

s-au înlăturat apărările pârâtei referitoare la nerespectarea de către reclamantă

a termenului de execuție de trei luni prevăzut în contract, cu motivarea că

potrivit art. 3 din convenția părților acest termen începea să curgă de la data

semnării contractului, predării frontului de lucru și a autorizației de

construire. Pârâta însă nu și-a îndeplinit propriile obligați ce îi reveneau în

acest sens, respectiv a obținut cu întârziere autorizația de construire,

situație în care nu îi este imputabilă reclamantei întârzierea în efectuarea

lucrărilor.

De asemenea,

contrar susținerilor pârâtei nu se poate reține executarea necorespunzătoare a

unor lucrări de către reclamantă, în condițiile în care expertizele efectuate

relevă contrariul.

În consecință,

a fost admis și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere potrivit art. 10 lit. e) din Contract și s-a

respins ca nefondată cererea reconvențională a pârâtei în considerarea faptului

că nu poate fi reținută nicio culpă în sarcina reclamntei în ceea ce privește

întârzierea în punerea în exploatare a obiectivului ce a format obiectul

contractului

Apelul

declarat de pârâtă a fost admis prin decizia comercială nr. 536 din 7 decembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a V- a comercială, cu consecința

modificării în parte a hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii

reclamantei, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În

argumentarea soluției pronunțate instanța de apel a arătat că modalitatea de

decontare a lucrărilor executate de reclamantă a fost stabilită prin art. 7 din

contract în sensul că pentru încasarea contravalorii antreprenorul trebuia să

emită factura și situațiile de lucrării care urmau să fie verificate,

confirmate și plătite de beneficiar în șapte zile de la primirea acestora.

În acest

context arată instanța de apel probele administrate în cauză au relevat faptul

că pentru lucrările aferente lunilor mai și iunie 2006 situațiile de lucrări nu

sunt confirmate de beneficiar iar factura proforma nu are valoarea unui act

justificativ care să aibă drept consecință obligarea pârâtei la plata sumei

menționate în acel înscris care, de altfel, nu a fost înregistrat în

contabilitatea reclamantei.

Pe de altă

parte concluziile expertizei contabile au fost eronat interpretate de către

prima instanță și în privința modului de deducere a avansului achitat de către

pârâtă, care în realitate nu a fost avut în vedere de reclamantă la emiterea

facturilor din litigiu.

Totodată

greșit s-a reținut inexistența culpe reclamantei în executarea la termen a

lucrărilor contractante, motivat de lipsa autorizației de construire, în

condițiile în care în raportul de expertiză tehnică se menționează expres că

lucrările ce nu necesitau obținerea autorizației de construire au putut fi

demarate imediat după semnarea contractului în ianuarie 2006.

Situația este identică în ceea ce

privește aprecierea tribunalului că deficiențele calitative de execuție nu

aparțin reclamantei, deși din probele administrate în cauză a rezultat că a

fost necesară refacerea unor lucrări de către un alt constructor, ceea ce a

ocazionat pârâtei cheltuieli suplimentare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC U.T. SRL București criticând-o pentru

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor recurenta invocă faptul că contrar celor reținute prin decizia

recurată cele două facturi din litigiu au fost confirmate prin situațiile de

lucrări și prin acceptarea de către pârâtă, temeinicia pretențiilor fiind

demonstrată și prin expertiza efectuată în cauză.

În acest

sens este eronată argumentarea instanței de apel conform căreia factura

proforma din iunie 2006 nu a fost înregistrată în contabilitate dovada contrară

reieșind din bilanțul contabil aferent anului 2006.

Mai mult,

sumele datorate au fost recunoscute de pârâtă inclusiv prin corespondență

purtată între părți astfel că decizia recurată este greșită și sub acest

aspect.

În privința

terenului de execuție și de predare a lucrărilor contractate s-a ignorat faptul

că potrivit articolului 3 din contract termenul de trei luni convenit în acest

sens începea să curgă din momentul îndeplinirii de către pârâtă a propriilor

obligați constând în predarea documentației de execuției și a autorizației de

construire, predarea frontului de lucru și plata avansului. Aceste obligați nu

au fost îndeplinite integral nici în cursul luni iunie 2006 astfel că în

realitate termenul de execuție de trei luni nu a început să curgă, cu

consecința că nu i se poate imputa nicio întârziere în îndeplinirea propriilor

obligați asumate prin contract.

Analizând

recursul formulat prin prisma motivelor invocate, Curtea, constată că este

nefondat, cu precizarea că nu vor fi avute în vedere criticile referitoare la

interpretarea probelor administrate în cauză deoarece cenzurarea deciziei

recurate sub aspectul temeiniciei este exclusă din perspectiva modului de

reglementarea a acestei căi de atac.

Prin urmare,

verificând legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel cu referire la

obligațiile asumate de părți prin contractul încheiat se va reține că în mod

corect instanța de apel a arătat că modalitatea de decontare a lucrărilor

efectuate de către reclamantă a fost clar stabilită de părți prin art. 7 al

convenției încheiate, în sensul că lucrările executate urmau a fi achitate după

confirmarea acestora de către beneficiar, iar neîndeplinirea acestei

formalități semnifică faptul că nu s-a născut obligația de plată în sarcina

beneficiarului.

În ceea ce

privește prevederea cuprinsă în art. 3 din contract și respectiv, inexistența

culpei recurentei în efectuarea cu întârziere a lucrărilor contractante trebuie

menționat că această întârziere a determinat rezilierea contractului din

inițiativa intimatei, reziliere acceptată, de altfel, de către recurentă astfel

încât aceasta nu mai poate susține cu succes că și-a îndeplinit întocmai

obligațiile asumate, câtă vreme tocmai conduita sa a avut drept efect încetarea

raporturilor contractuale.

În consecință,

criticile formulate de recurentă sunt nefondate astfel încât decizia recurată

fiind legală, va fi menținută ca atare, ca efect a respingerii recursului

declarat de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC U.T. SRL București împotriva Deciziei nr. 536

din 7 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V- a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 iunie 2010.