ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6904/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: M.A. și P.C.G. au chemat în judecată Primăria orașului Vașcău, prin primar și pe H.S.M., contestând legalitatea și temeinicia dispozițiilor nr. 29 din 25 aprilie 2002 și nr. 74 din 30 septembrie 2002 emise de primarul orașului Vașcău solicitând anularea acestora și emiterea unei noi dispoziții pentru toate persoanele îndreptățite la restituire prin echivalent conform Legii nr. 10/2001. În motivarea acțiunii reclamanții au învederat că sunt moștenitorii mătușii lor C.E. decedată la 2 februarie 1979, succesiunea fiind testamentară pentru M.A. și legală pentru P.C.G. și în această calitate au notificat Prefectura județului Bihor în temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 solicitând măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de proprietate ce a aparținut autoarei lor din imobilul înscris în C.F.

nr. 164 Bărăști cu nr. top. 492 constând în casa cu nr. 78 și curte în zăvoi în suprafață de 161 stânjeni pătrați dobândită prin cumpărare de la vânzătorul C.I. Cum notificarea a fost adresată prefecturii, reclamanții au apreciat că soluționarea ei de către primărie și primar este nelegală și prin urmare se impune anularea dispoziției nr. 9 din 25 aprilie 2002 emisă de primarul orașului Vașcău prin care li s-au acordat măsuri reparatorii pentru respectivul imobil. Au mai precizat că la 7 mai 2002 au cerut autorităților emitente să fie convocați la negocieri în vederea determinării cuantumului despăgubirilor întrucât contestaseră cuantumul acestora. Cu adresa nr. 973 din 31 mai 2002 emisă de Primăria orașului Vașcău li s-a făcut cunoscut că pentru același imobil a solicitat măsuri reparatorii și H.S.M.

care a contestat actul de vânzare-cumpărare în baza căruia autoarea lor a dobândit o cotă din imobil, motiv pentru care dispoziția nr. 29/2002 urma să fie revocată. În aceste condiții și după corespondența purtată de Primăria orașului Vașcău era lipsit de interes să mai conteste dispoziția nr. 29/2002. Referitor la dispoziția nr. 74 din 30 septembrie 2002 emisă de Primăria orașului Vașcău prin care s-a revocat prin art. 1 dispoziția nr. 29/2002, iar în art. 2 s-au acordat măsuri reparatorii pentru imobilul în discuție numai pârâtei H.S.M. la valoarea estimativă a bunului de 250 milioane lei, aceasta era nelegală întrucât nesocotea atât actul de proprietate al autoarei lor cât și calitatea lor de succesori ai acesteia.

Reclamanții au susținut că titlul autoarei lor îl constituia contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat cu autorul pârâtei H.S.M. și a fost de natură a transmite dreptul de proprietate întrucât la data respectivă, forma autentică nu era o condiție de validitate și el a dobândit dată certă prin decesul părților semnatare. De asemenea, reclamanții au învederat că în condițiile în care se va dovedi că pârâta persoană fizică era îndrituită la o cotă de 2/3 din imobilul în dispută urma ca măsurile reparatorii să fie stabilite pentru toate persoanele îndreptățite, constatându-se cotele-părți avându-se în vedere și eventuala incidență a art. 16 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ulterior, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că au solicitat anularea dispozițiilor nr. 29 din 25 septembrie 2002 și nr. 74 din 30 septembrie 2002 emise de primarul orașului Vașcău și obligarea acestuia să emită alte dispoziții pentru restituirea în natură sau în echivalent a tuturor proprietăților imobiliare ce li se cuvin precum și stabilirea valorii reale a despăgubirilor, respectiv a valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între autorii C.I. și C.E. Prin sentința nr. 69/P din 23 iulie 2003 Curtea de Apel Oradea a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor. Prin sentința civilă nr. 769/c din 22 septembrie 2004 Tribunalul Bihor a respins în totalitate acțiunea reclamanților.

Instanța de fond a reținut că reclamanții nu au probat că autoarea lor și-ar fi înscris dreptul de proprietate în cartea funciară sau că și-ar fi valorificat pe calea dreptului comun contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu autorul C.I. Astfel fiind, reclamanții nu puteau fi beneficiarii Legii nr. 10/2001. Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 327/A din 28 aprilie 2005, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o în parte și în consecință: A dispus anularea parțială a dispoziției nr. 74 din 30 septembrie 2002 emisă de primarul orașului Vașcău în sensul excluderii din conținutul acesteia a articolului privind revocarea dispoziției nr. 29 din 25 aprilie 2002 și a modificării parțiale a art. 2, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent stabilite în favoarea pârâtei H.S.M.

vor fi acordate pentru cota de 2/3 din imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăști cu nr. top. 492. A dispus anularea parțială a dispoziției nr. 29 din 25 aprilie 2002 în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent vor fi acordate reclamanților pentru cota de 1/3 din imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăști, cu nr. top. 492. A menținut dispozițiile sentinței privind respingerea celorlalte cereri formulate de reclamanți. A respins cererea privind daunele materiale solicitate în apel. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au atacat în termenul prevăzut de art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001 dispoziția nr. 29 din 25 aprilie 2002 care s-a referit exclusiv la imobilul înscris în C.F.

nr. 164 Bărăști cu nr. top 492 care, în natură, reprezenta casă și teren în suprafață de 161 stânjeni pătrați și prin urmare nu pot invoca omiterea unor bunuri imobiliare a căror includere au cerut-o prin acțiune și motivele de apel. De altfel, referitor la respectivele imobile a fost emisă dispoziția nr. 1 din 10 ianuarie 2002 de către primarul orașului Vașcău. S-a reținut că măsura pârâtei de a-și revoca propria dispoziție este nelegală întrucât faza administrativă prevăzută de art. 20-24 din Legea nr. 10/2001 fusese încheiată și prin urmare o atare măsură nu se circumscrie procedurii speciale înscrise în lege.

În fine, reclamanții fac parte din categoria persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii întrucât titlul de proprietate al autoarei lor a fost perfectat anterior intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 prin Legea nr. 241/1947 și după extinderea în Transilvania a legislației civile românești și prin urmare, transmiterea dreptului de proprietate s-a produs în momentul perfectării convenției, nefiind necesară la acea dată înscrierea în cartea funciară. Referitor la înscrisul sub semnătură privată contestat de pârâtă acesta este valid întrucât singura condiție necesară în principiu pentru valabilitatea actului era ca să fie semnat de părți direct și nemijlocit, ceea ce în speță s-a realizat.

Din această perspectivă, lipsa datei din contract nu conduce la nulitatea actului, iar data certă reglementată de art. 1182 C. civ. este prevăzută doar față de terți, însă pârâta nu figurează în categoria terților, având în vedere calitatea sa de moștenitoare a uneia din părțile contractante. În ceea ce privește cererea pentru daune materiale, aceasta este inadmisibilă, fiind formulată pentru prima dată în apel. Prin decizia nr. 8519 din 27 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanții P.C.G. și M.A. și de pârâta H.S.M. împotriva deciziei civile nr. 327 A din 28 aprilie 2005 a Curții de Apel Oradea pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut, în esență, că instanța de apel urmează să stabilească cert imobilele pentru care reclamanții au solicitat efectuarea procedurii administrative în temeiul Legii nr. 10/2001 și în raport de aceasta întinderea drepturilor lor. Această măsură se impune întrucât instanța de apel nu a analizat apărările susținute de dovezi formulate de reclamanți potrivit cărora au purtat corespondență în sensul nemenționării în dispoziția nr. 29/2002 a tuturor imobilelor ce au fost dobândite de autoarea lor iar la adresa nr. 973 din 3 aprilie 2002 Primăria orașului Vașcău le-a făcut cunoscut că menționata dispoziție urma a fi revocată, motiv pentru care nu au atacat-o în justiție.

Pe de altă parte, este real că prin notificarea nr. 90/2002 adresată Prefecturii județului Bihor reclamanții s-au referit numai la imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăști cu nr.top. 492, casa cu nr. 78 și curte în zăvoi în suprafață de 161 stj. p. fără a face și alte mențiuni însă, în mod constant aceștia au susținut și că în temeiul Legii nr. 10/2001 și-au completat notificarea și cu celelalte imobile înscrise în actul de vânzare-cumpărare, aspect ce de asemenea nu a fost analizat de instanța de apel. Referitor la recursul pârâtei H.S.M., instanța supremă a reținut că întrucât C.E., autoarea reclamanților, nu și-a înscris în cartea funciară dreptul obținut prin contractul de vânzare-cumpărare, în mod legal, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător nu a avut loc.

Cu toate acestea, în acord cu dispozițiile art. 1176-1178 C. civ. deși pârâta a declarat că nu recunoaște actul sub semnătură privată în discuție în ceea ce privește validitatea lui, dar nu a cerut verificarea actului, după lege, respectivul act este privit ca recunoscut și prin urmare, este de natură a produce efecte între acei care l-au subscris și între cei care reprezintă drepturile lor. Astfel fiind, înscrisul în discuție este opozabil pârâtei H.S.M. în calitate de succesoare a vânzătorului C.I. Față însă de împrejurarea că menționatul înscris nu a fost datat, iar pârâta a contestat declarațiile martorilor audiați la judecătorie, instanță necompetentă material, pe aspectul determinării datei la care a fost încheiată înțelegerea de vânzare-cumpărare, apare cu evidență că instanța nu a putut stabili data convenției.

Or, acest aspect este necesar a fi lămurit cauzei pentru a se putea verifica dacă la data preluării bunului de către stat operase convenția de vânzare-cumpărare. Totodată, întrucât pârâta H.S.M. a considerat fictivă respectiva convenție, era necesar să se stabilească și dacă C.E. a intrat în posesia cotei de 1/3 din imobilul în discuție ca și data la care imobilul a intrat în proprietatea statului și temeiul juridic al respectivei măsuri. Rejudecând, urmare a casării cu trimitere, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 192 A din 20 decembrie 2006, a admis apelul declarat de reclamanții P.G. și M.A., împotriva sentinței civile nr. 769 din 22 septembrie 2004 a Tribunalului Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/3 părți din imobilul înscris în C.F.

nr. 164 Bărăști, top 492, în natură casă și teren aferent în suprafață de 161 stj. A dispus anularea parțială a Dispoziției nr. 74 din 30 septembrie 2002 emisă de primarul orașului Vașcău în sensul anulării art. 1 cu privire la revocarea dispoziției nr. 29 din 25 aprilie 2002 emisă de primarul orașului Vașcău și modificării dispozițiilor art. 2 din cuprinsul acesteia, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent pentru pârâta H.S.M. vor fi stabilite și acordate pentru cota de 2/3 din imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăști, top 492; A dispus anularea parțială a dispoziției nr. 29 din 25 aprilie 2002 emisă de primarul orașului Vașcău în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent vor fi stabilite și acordate reclamanților P.G.

și M.A. pentru cote de 1/3 din imobilul mai sus menționat, înscris în C.F. 164 Bărăști, top. 492; A obligat pe primarul orașului Vașcău să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și să inițieze procedura administrativă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/3 pentru reclamanți și pentru cota de 2/3 pentru pârâta H.S.M., aferentă imobilului mai sus menționat, în sensul de a înainta documentația întocmită conform notificărilor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins celelalte cereri formulate în apel de către reclamanții – apelanți.

A obligat părțile intimate la 1600 RON cheltuieli de judecată în favoarea apelanților-reclamanți. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că întrucât reclamanții nu au contestat dispoziția nr. 29 din 25 aprilie 2002 emisă de primarul orașului Vașcău decât după revocarea acesteia prin dispoziția nr. 73 din 29 septembrie 2002, cererea acestora de completare a dispoziției cu alte imobile din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C.I. și C.E., antecesoarea acestora, este nefondată, demersurile acestora și corespondența dintre reclamanți și primarul orașului Vașcău după emiterea dispoziției nr. 29/2002 cu privire la aceste aspecte fiind irelevante față de prevederile art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001.

A mai reținut instanța de apel că măsura de revocare a dispoziției nr. 29/2002 dispusă prin art. 1 al dispoziției nr. 74/2002 emisă de primarul orașului Vașcău este nelegală deoarece nu se circumscrie în procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, așa încât, cererea reclamanților pentru anularea acestei dispoziții este întemeiată cu privire la dispoziția de revocare. A mai reținut că deși pârâta H.S.M. a contestat actul de vânzare- cumpărare sub semnătură privată și semnătura antecesorului său vânzător, aceasta a renunțat la proba cu expertiză încuviințată în acest sens, așa încât, în conformitate cu prevederile art. 1176-1178 C. civ. acest act este considerat ca fiind recunoscut și produce efecte între cei care l-au subscris, respectiv între cei care reprezintă drepturile lor.

De aceea, actul de proprietate al reclamanților existând, fiind valabil, faptul că antecesorii părților, inclusiv al pârâtei, au intrat sau nu în posesia cotelor de proprietate conform înscrisului invocat, este irelevant sub aspectul preluării abuzive de către Statul Român, întrucât preluarea în orice mod a proprietăților de către Statul Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost considerată ca preluare abuzivă prin Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, aceștia având o cotă-parte de 1/3, iar pârâta H.S.M., o cotă de 2/3, în speță fiind aplicabile prevederile Titlului VII, Capitol V, art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta. I. În recursul declarat, reclamanții M.A. și P.C.G. au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susțin, astfel, că deși instanța de apel recunoaște valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătorul C.I. și cumpărătoarea C.E. (autoarea lor) și calitatea lor de persoane îndreptățite în spiritul prevederilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, totuși în mod greșit instanța nu a avut în vedere și celelalte imobile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare pentru care au aceeași cotă de 1/3. II. În recursul său, pârâta H.S.M. invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susține, în esență, că întrucât autoarea reclamanților, C.E., nu și-a înscris în cartea funciară dreptul obținut prin contractul de vânzare- cumpărare, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător nu a avut loc așa încât, sub acest aspect, hotărârea instanței de apel este nelegală, dată cu încălcarea Decretului-lege nr. 115/1938. Pârâta mai susține că are serioase rezerve în ceea ce privește faptul că autorul său C.I. ar fi semnat actul de vânzare-cumpărare, aspect ce se poate constata prin compararea semnăturilor de pe actul de vânzare- cumpărare încheiat cu Banca de Credit a Meseriașilor București și actul de care s-au prevalat reclamanții. În fine, pârâta mai critică decizia atacată și sub aspectul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, apreciind că acesta este exagerat.

I. Referitor la recursul declarat de reclamanții M.A. și P.G. este nefondat. Pretenția reclamanților-recurenți cu privire la restituirea sau acordarea măsurilor reparatorii pentru cota de 1/3 din toate imobilele menționate în contractul de vânzare-cumpărare, se constată că în mod just a fost respinsă de instanța de apel în condițiile în care reclamanții au solicitat prin notificare doar cota de 1/3 din imobilul casă și teren de pe topograficul 492 din CA nr. 164 Bărăști, dispoziția nr. 29/2002 cât și dispoziția nr. 74/2002 emise de primarul orașului Vașcău vizând doar acest imobil, iar dispoziția nr. 29/2002 prin care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii pentru reclamanți nu a fost contestată în temeiul legal prevăzut de art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001, în art. 22 prevede o procedură specială referitoare la termenul ce trebuie respectat pentru depunerea notificării, elementele ce trebuie să le cuprindă aceasta printre care și acela de identificare a bunului imobil solicitat. În speță însă, cererea reclamanților de completare a dispoziției nr. 29/2002 cu alte imobile menționate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C.I. și C.E. a fost corect respinsă de instanță întrucât ea nu se circumscrie prevederilor legale menționate iar reclamanții, așa cum s-a arătat, nu au contestat dispoziția nr. 29/2002 în termenul legal prevăzut de art. 24 pct. 7 din Legea nr. 1072001. Ca atare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat de reclamanți se privește ca nefondat și va fi respins în consecință în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. II. Referitor la recursul pârâtei H.S.M. și acesta este nefondat. Într-adevăr, deși Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare a intrat în vigoare în Transilvania la 12 iulie 1947 prin Legea nr. 241/1947, caracterul constitutiv de drept al înscrierii în cartea funciară exista în Transilvania unde registrele funciare au fost introduse de dominația austriacă prin ordonanțele imperiale din 1 martie 1850, 18 aprilie 1853, 26 iunie și 15 decembrie 1855, pe regiuni. Aceste legiuiri au fost menținute în ceea ce privește cărțile funciare și după reintroducerea legislației maghiare în anul 1861 cât și după unirea de la 1918. Din această perspectivă rezultă cu evidență că întrucât autoarea reclamanților, C.E., nu și-a înscris în cartea funciară dreptul obținut prin contractul de vânzare-cumpărare, în mod legal, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător nu a avut loc.

Cu toate acestea, în acord cu prevederile art. 1176-1178 C. civ. deși pârâta-recurentă H.S.M. a declarat că nu recunoaște actul sub semnătură privată în discuție în ceea ce privește validitatea lui, dar nu a cerut verificarea actului, renunțând la proba cu expertiză încuviințată în acest sens, respectivul act a fost privit ca recunoscut și prin urmare este apt de a produce efecte între acei care l-au subscris și între cei care reprezintă drepturile lor. Astfel fiind, înscrisul în dispută este opozabil pârâtei H.S.M. în calitate de succesoare a vânzătorului C.I., așa cum în mod just a reținut și instanța de apel. Referitor la cheltuielile de judecată la care pârâta a fost obligată către reclamanți, se constată că soluția instanței de apel este în acord cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., în condițiile în care aceasta a căzut în pretenții prin admiterea acțiunii reclamanților, iar aceștia au dovedit cheltuielile efectuate în toate fazele procesuale. Drept urmare, în raport de considerentele expuse „recursul pârâtei se privește ca nefondat și urmează a fi respins în consecință în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții M.A. și P.C.G. și de pârâta H.S.M. împotriva deciziei nr. 192 A din 20 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2007.