ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7651/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7651/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

11 iunie 2009, sub nr. 24987/3/2009, reclamanta C.G. a chemat în judecată

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să stabilească cuantumul

despăgubirilor pentru suprafața de 721,952 m.p. teren, situat în extravilanul

satului M., comuna G., jud. Ilfov, lotul nr. 1, intabulat în CF nr. AA a comunei

G. cu numărul cadastral XX, expropriată în vederea construirii Autostrăzii A2,

respectiv, stabilirea valorii reale a imobilului, precum și prejudiciul cauzat

proprietarilor în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilirea

termenului de plată a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii

definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, dată de la care pârâta să

fie obligată la plata acestor despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția necompetenței materiale

și teritoriale a Tribunalului București, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea

cererii, ca neîntemeiată.

La termenul din data de

02 iunie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția necompetenței

materiale ca neîntemeiată, reținând faptul că principiul disponibilității guvernează

în mod fundamental procesul civil, iar față de obiectul prezentei cauze, aceasta

reprezintă o cerere în materie de expropriere care cade în competența materială

a Tribunalului potrivit art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.

La data de 13 mai 2011,

reclamanta a formulat cerere precizatoare prin care a evaluat provizoriu cuantumul

despăgubirilor la suma de 242.575 RON și a precizat că exproprierea în fapt a terenului

a avut loc în anii 1991-1992, atunci când s-a construit Autostrada A2.

Prin sentința civilă

nr. 1636 din 6 octombrie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale invocate din oficiu, reținând că, în cazul unei

deposedări în fapt titularul dreptului de proprietate are deschisă calea unei acțiuni

posesorii sau petitorii, iar cum reclamanta nu face dovada demarării procedurilor

de expropriere a terenului neindicând nici suprafața de teren, nici locația și nici

hotărârea de expropriere, competența materială nu poate fi a tribunalului, ci a

instanței de drept comun, respectiv judecătoria competentă să soluționeze atât acțiunea

posesorie, cât și cea petitorie.

După declinare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 48995/299/2011.

La data de 11 mai 2012, instanța a pus în discuție, din oficiu, excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei sectorului 1 București.

Prin sentința civilă

nr. 8604 din 11 mai 2012, a Judecătoriei sectorului 1 București s-a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe, s-a declinat competența de soluționare

în favoarea Tribunalului București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență

și s-a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel București, în vederea soluționării

acestuia.

Pentru a pronunța această

sentință, Judecătoria sectorului 1 București a reținut că atât din cererea de chemare

în judecată, cât și din poziția manifestată ferm în cursul judecății de către reclamantă,

rezultă că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă acordarea despăgubirilor

pentru terenul proprietatea reclamantei cu privire la care aceasta susține că a

fost expropriat în fapt, fără respectarea procedurii legale. Reclamanta și-a precizat

și și-a menținut în cadrul judecății temeiul de drept al cererii, respectiv dispozițiile

Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 198/2004.

Având în vedere faptul

că reclamanta și-a precizat clar obiectul, cauza și temeiul de drept al acțiunii,

instanța este ținută de principiul disponibilității și nu poate califica acțiunea

acesteia ca fiind o simplă acțiune în pretenții, și nu o cerere în materie de expropriere,

după cum rezultă cu claritate din formularea și susținerea cererii, și, cu atât

mai mult, nu poate admite ca urmare a unei astfel de calificări excepția necompetenței

materiale, după ce, în prealabil, o respinsese.

Prin sentința civilă

nr. 69F din 22 august 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a stabilit competența de soluționare a cererii de

chemare în judecată formulate de reclamanta C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA,

în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 11 iunie 2009,

reclamanta a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat

obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA la plata de despăgubiri pentru o suprafață de

teren despre care a arătat că a fost expropriată în vederea construirii Autostrăzii

A2.

Tribunalul București s-a

declarat competent să soluționeze, în primă instanță, cererea de chemare în judecată,

reținând, în esență, în încheierea de ședință de la 02 iunie 2010 că, în temeiul

principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, instanța este ținută

de limitele învestirii sub aspectul obiectului și cauzei acțiunii, că reclamanta

a formulat o cerere în materie de expropriere, care potrivit art. 2 pct. 1 lit.

f) C. proc. civ., intră în competența materială a tribunalului, fără a distinge

după cum exproprierea s-a făcut conform prevederilor legale sau doar în fapt.

Cu toate acestea, ulterior

s-a dezinvestit reținând că nu se poate considera că cererea de chemare în judecată

este o cerere în materie de expropriere, întrucât reclamanta nu a făcut dovada demarării

procedurilor de expropriere, că nu s-a indicat suprafața și locația terenului pretins

expropriat și că nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri de expropriere.

Hotărârea de dezinvestire

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București a fost motivată, în esență, pe

constatarea că cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, stabilește

cadrul procesual de care instanța de judecată este ținută, în baza principiului

disponibilității.

Curtea a reținut ca fiind

incidente în cauză prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., conform căruia

tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de expropriere,

ale art. 112 și 84 din același act normativ privitor la conținutul cererii de chemare

în judecată și consecințele intitulării în mod greșit a cererii de chemare în judecată

sau a cererilor de exercitare a căilor de atac.

Din interpretarea și aplicarea

acestor dispoziții legale, se reține că în conformitate cu principiile disponibilității

și respectiv al rolului activ al judecătorului, o cerere greșit intitulată va fi

corect calificată de către instanța de judecată, ca și cererile care prin conținutul

lor, fie conțin elemente care ar putea implica diferite cauze juridice, fie nu conțin

elemente necesare pentru stabilirea limitelor investirii instanței, însă o cerere

care conține toate elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ. nu poate face

obiectul recalificării, întrucât se aduce atingere principiului disponibilității

care guvernează procesul civil; cu alte cuvinte, instanța nu poate schimba fundamentul

pretenției deduse judecății

Prin urmare, Curtea a

apreciat că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, de motivele de fapt

și de dispozițiile legale invocate, competența de soluționare aparține Tribunalului

București, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., astfel

că, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (2) și (5) C. proc. civ., a stabilit

competența de soluționare în favoarea acestei instanțe.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România SA.

În dezvoltarea criticilor

de recurs se susține că hotărârea instanței de judecată a fost dată cu aplicarea

și interpretarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispozițiile interpretate

în mod greșit fiind:

- art. 2 pct. 1 lit. f)

C. proc. civ., coroborat cu art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 (raportat la

art. 7 din Legea nr. 33/1994 și la art. 5 și 22 din Legea nr. 255/2010); art. 112

C. proc. civ.

Instanța a reținut greșit

aplicabilitatea dispozițiilor legale care stabilesc competența materială în materie

de expropriere - art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., întrucât terenul în cauză

nu a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică.

Cu privire la interpretarea

și aplicarea greșită a art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. precum și, pe cale de

consecință, a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, se susține că imobilul identificat

cadastral cu nr. XX, în suprafață de 721,952 m.p., situat în extravilanul satului

M., comuna G., jud. Ilfov, lotul nr. 1, nu a fost expropriat pentru cauză de utilitate

publică.

Pentru acest motiv, acțiunea

introductivă de instanță nu poate fi încadrată în categoria proceselor/cererilor

în materie de expropriere, astfel că, în mod greșit, instanța Curții de Apel București

a stabilit că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc.

civ.

Se apreciază că analiza

prevederilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. nu se poate realiza fără a lua

în considerare și dispozițiile Legii generale nr. 33/1994 și speciale nr. 255/2010,

în materie de expropriere, tocmai pentru că aceste legi stabilesc și reglementează

cadrul și condițiile de exercitare și soluționare a cererilor privitoare la imobile

expropriate.

Prevederile art. 2

pct. 1 lit. f) C. proc. civ. sunt reiterate de dispozițiile art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 33/1994, astfel: „Soluționarea cererilor de expropriere este de competența

tribunalului județean sau a Tribunalului București în raza căruia este situat imobilul

propus pentru expropriere”, ori, pentru o analiză corectă și completă a aplicabilității

art. 2 pct. 1 lit f) C. proc. civ. se impune a stabili dacă, potrivit prevederilor

acestor legi, despre imobilul în cauză se poate afirma că a fost sau este supus

unei proceduri de expropriere.

Dispozițiile legilor speciale

în materia exproprierii au aplicabilitate doar în situația în care imobilul pentru

care se solicită despăgubiri ar fi fost propus pentru expropriere, fie în temeiul

Legii nr. 33/1994 (legea generală), fie în temeiul Legii nr. 255/2010 (legea specială),

ori această ipoteză nu se verifică în prezenta speță.

În aceste condiții, față

de valoarea pretențiilor care nu pot depăși sub nicio formă suma de 500.000 RON,

în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 5 C.

proc. civ., astfel încât instanța competentă este instanța de la sediul pârâtei,

respectiv Judecătoria sectorului 1 București.

Cu privire la interpretarea

și aplicarea greșită a art. 112 C. proc. civ. se susține că invocarea principiului

disponibilității de către instanța Curții de Apel, ca și justificare a temeiului

legal aplicabil prezentei cereri, este neîntemeiată.

De asemenea, referirea

la art. 84 C. proc. civ. este lipsită de relevanță, întrucât reclamanta de la bun

început a arătat că temeiul de drept îl constituie dispozițiile Legilor nr. 33/1994

și nr. 198/2004, iar instanțele Judecătoriei sectorului 1 și Curții de Apel București

sunt acelea are au apreciat greșit că situația de fapt se circumscrie normelor incidente

în materie de expropriere, spre deosebire de instanța Tribunalului București.

În speță, aplicarea principiului

disponibilității nu se poate face decât în limitele și în condițiile prevăzute de

dispozițiile legale. Nu se poate concluziona că reclamanta este îndreptățită să-și

întemeieze cererea pe dispozițiile legilor speciale în materia exproprierii, atâta

timp cât aceste legi nu se aplică și imobilelor care fac obiectul cererii de chemare

în judecată, ci doar în cazul imobilelor care au fost declarate de utilitate publică

și ulterior expropriate.

Examinând recursul prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru

considerentele ce succed:

Prin criticile de recurs

se susține că hotărârea Curții de Apel a fost dată cu aplicarea și interpretarea

greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispozițiile interpretate în mod

greșit fiind art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 33/1994 (raportat la art. 7 din Legea nr. 33/1994 și la art. 5 și 22 din Legea

nr. 255/2010) art. 112 și art. 84 C. proc. civ.

În ceea ce privește interpretarea

și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., conform

căruia tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de

expropriere, ale art. 112 și 84 din același act normativ, privitor la conținutul

cererii de chemare în judecată și consecințele intitulării în mod greșit a cererii

de chemare în judecată sau a cererilor de exercitare a căilor de atac, Înalta Curte

constată că instanța nu a încălcat sau aplicat greșit legea în cauză.

S-a reținut, absolut în

mod judicios, că în conformitate cu principiile disponibilității și respectiv, al

rolului activ al judecătorului, o cerere care conține toate elementele prevăzute

de art. 112 C. proc. civ. nu poate face obiectul recalificării, cu alte cuvinte,

instanța nu poate schimba fundamentul pretenției deduse judecății.

În speță, atât prin cererea

de chemare în judecată, cât și prin poziția manifestată ferm în cursul judecății

de către reclamantă, s-a stabilit că obiectul cererii de chemare în judecată îl

reprezintă acordarea despăgubirilor pentru terenul proprietatea reclamantei cu privire

la care aceasta susține că a fost expropriat în fapt, fără respectarea procedurii

legale. Reclamanta și-a precizat și, totodată, a menținut în cadrul judecății temeiul

de drept al cererii, respectiv dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 198/2004.

Având în vedere obiectul,

cauza și temeiul de drept al acțiunii, astfel cum au fost precizate de reclamantă,

instanța este ținută de principiul disponibilității și nu poate califica acțiunea

acesteia ca fiind o simplă acțiune în pretenții, și nu o cerere în materie de expropriere.

O altă soluție ar însemna schimbarea de către instanță a obiectului și temeiului

juridic ale acțiunii, putând vorbi chiar de o încălcare a principiului disponibilității

părților în procesul civil.

Susținerea recurentului

pârât că acțiunea introductivă de instanță nu poate fi încadrată în categoria proceselor/cererilor

în materie de expropriere, deoarece cu privire la terenul în litigiu nu a intervenit

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu poate fi primită față de obiectul

cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat de reclamantă, de motivele

de fapt și de dispozițiile legale invocate de aceasta în susținerea cererii, aspecte

care susțin competența materială de soluționare a cauzei pendente în favoarea Tribunalului

București, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.

În acest context al considerentelor,

urmează a fi înlăturată și susținerea recurentului pârât în sensul că, pentru o

analiză corectă și completă a aplicabilității art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.

se impune a stabili dacă potrivit prevederilor legilor speciale în materie de expropriere,

despre imobilul în cauză se poate afirma că a fost sau este supus unei proceduri

de expropriere.

Această chestiune urmează

a fi examinată în cadrul controlului de temeinicie exercitat asupra acțiunii reclamantei,

când pe baza probatoriului administrat se stabilește situația de fapt și regimul

juridic al imobilului, de către instanța competentă material, nefiind prin urmare

relevantă în analiza ce poartă asupra competenței de soluționare a cauzei.

În consecință, în prezenta

speță nu se verifică dacă imobilul pentru care se solicită despăgubiri ar fi fost,

sau nu, propus pentru expropriere, fie în temeiul Legii nr. 33/1994 (legea generală),

fie în temeiul Legii nr. 255/2010 (legea specială), astfel cum susține recurentul

pârât, ci se face o caracterizare a acțiunii și susținerilor reclamantei, în raport

de care se fixează instanța competentă să o soluționeze, în temeiul dispozițiilor

art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.

Având în vedere că instanța

competentă să soluționeze conflictul negativ de competență, a statuat în favoarea

Tribunalului București competența de soluționare a cauzei, Înalta Curte, în temeiul

art. 22 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA împotriva sentinței civile nr. 69F din 22 august 2012 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie

2012.