ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5940/2012

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, la 01 iulie 2011, reclamanta C.A. a chemat în judecată Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, solicitând, ca în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, să se determine cuantumul despăgubirilor pentru terenurile expropriate situate în extravilanul comunei G., județul Ilfov, în suprafață de 604 m.p. și respectiv, 430 m.p. Prin sentința civilă nr. 1072 din 08 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a declinat competența în favoarea Judecătoriei sector 6, reținând în considerente că obiectul cererii nu îl reprezintă exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ci pretenții decurgând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii sau o acțiune posesorie, competența de primă instanță a judecătoriei fiind dată de valoarea obiectului, mai mică de 500.000 RON.

La rândul ei, Judecătoria sector 6 a pronunțat sentința civilă nr. 3400 din 11 aprilie 2012, prin care a declinat competența către Tribunalul București și, constatând intervenit conflictul negativ, a sesizat Curtea de Apel pentru pronunțarea regulatorului de competență. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile speciale privitoare la expropriere, respectiv Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010, așa cum rezultă din cererea introductivă de instanță, precum și din cererea precizatoare depusă ulterior. Cum în stabilirea competenței materiale, instanța este ținută de cadrul procesual stabilit de reclamant, care include și obiectul și temeiul juridic invocat în cerere, în aplicarea principiului disponibilității, rezultă că aparține tribunalului competența de primă instanță.

Curtea de Apel Ploiești a pronunțat sentința civilă nr. 62/F din 07 iunie 2012 prin care a stabilit că instanță competentă în soluționarea cauzei este Tribunalul Ilfov. În pronunțarea regulatorului de competență, Curtea a ținut seama de precizarea pe care a făcut-o reclamanta sub aspectul obiectului și temeiului juridic al cererii, în sensul că solicită despăgubiri pentru terenul expropriat pentru cauză de utilitate publică, prevalându-se de dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 225/2010, incidente în materie de expropriere. Ca atare, s-a constatat incidența art. 2 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. și competența de primă instanță a tribunalului.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, care a formulat următoarele critici: - Instanța a reținut eronat că terenul pentru care reclamanta solicită despăgubiri a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, aceasta, în condițiile în care pârâta-recurentă a arătat că în privința imobilului nu a intervenit exproprierea. De aceea, în speță s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 33/1994, care dau în competența tribunalului soluționarea cererilor de expropriere. Or, procedura exproprierii, potrivit Legii nr. 33/1994, se derulează în trei etape (declarația de utilitate publică, măsuri pregătitoare exproprierii, exproprierea propriu-zisă cu stabilirea despăgubirilor).

În cauză, aceste etape nu au fost urmate, astfel încât nu era incident art. 21 din Legea nr. 33/1994, nefiind vorba de o cerere în materie de expropriere. - Instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., întrucât, așa cum s-a arătat, cererea nu poate fi încadrată în categoria celor vizând exproprierea. În realitate, este competentă material judecătoria, iar din punct de vedere teritorial competența trebuie determinată conform art. 8 C. proc. civ., ținând seama de faptul că cererea a fost îndreptată împotriva statului. Criticile au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit următoarele considerente: Instanța care a pronunțat regulatorul de competență a apreciat în mod corect, raportat la limitele judecății, determinate de obiectul cererii de chemare în judecată și de cauza pretențiilor, că este vorba de materia exproprierii și, ca atare, devin incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 coroborate cu art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. Aceasta, în condițiile în care, atât în cererea inițială, cât și în precizarea ulterioară, reclamanta a arătat că despăgubirile ce fac obiectul judecății sunt pretinse ca urmare a exproprierii imobilelor.

Argumentele recurentei, potrivit cărora în cauză nu ar fi fost urmate și respectate etapele exproprierii, sunt lipsite de pertinență față de aspectul tranșat pe calea regulatorului, care vizează o chestiune formală (de învestire a instanței, raportat la pretențiile deduse judecății), iar nu chestiuni de fond (pentru a se putea verifica, în această etapă procesuală, dacă a fost îndeplinită procedura exproprierii). Ca atare, în determinarea competenței, instanța nu putea decât ca, în aplicarea principiului disponibilității, să țină seama de limitele învestirii, celelalte aspecte relevate pe calea recursului privind fondul judecății. Față de considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA împotriva sentinței nr. 62 F din 7 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.