ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7252/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7252/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța la 04 aprilie 2006, reclamanții P.G., P.V., P.I., P.S.

și P.M. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Comunei Corbu, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună anularea dispoziției

nr. 43 din 01 martie 2006, emisă de Primarul Comunei Corbu.

În motivarea cererii lor, reclamanții au

arătat că prin notificarea nr. 410 din 14 februarie 2002 au solicitat Primăriei

Corbu restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 12.000

m.p. și construcție cu destinația de casă de locuit; acest imobil a aparținut autorului

comun P.R., fiind expropriat în anul 1949 și ocupat de Gospodăria Agricolă de Stat

Săcele.

În susținerea acțiunii, s-a mai precizat

că, prin decizia contestată, s-a dispus restituirea în natură a ternului în suprafață

de 2.590 m.p., cu motivația că doar în privința acestuia se face dovada exproprierii,

fiind respinsă notificarea pentru restul de teren de 9.410 m.p.; unitatea deținătoare

se află în confuzie, întrucât terenul de 3 ha și 2.590 m.p. a fost expropriat dintr-o

suprafață totală de 58 ha și 2.590 m.p., teren arabil situat în afara localității,

în timp ce terenul de 12.000 m.p. era situat în intravilan și constituia curtea

casei de locuit.

În apărare, pârâta Primăria Comunei Corbu

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile lipsei capacității sale procesuale

de folosință și a lipsei calității procesual pasive.

În susținerea acestor excepții, pârâta

a învederat că în temeiul art. 19 din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale

sunt persoane juridice de drept public ce pot sta în judecată prin reprezentanții

lor legali; deși art. 20 din Legea nr. 10/2001 se referă la notificările adresate

primăriilor, legiuitorul a avut în vedere emiterea dispoziției de restituire de

către primar, în calitate de reprezentant legal al unității administrativ-teritoriale

care deține bunul, singura care, potrivit legii, are personalitate juridică și patrimoniu

propriu.

Pe fondul cererii, pârâta a arătat că prin

înscrisurile care au însoțit notificarea, reclamanții nu au făcut dovada dreptului

de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 9.410 m.p. și nici dovada

preluării acestui teren de către stat în mod abuziv, deși potrivit art. 22 din

Legea nr. 10/2001 le incumba sarcina acestei probe; în aceste condiții, s-a apreciat

în mod corect asupra posibilității de restituire doar cu privire la terenul 2.590

m.p., de care autorul reclamanților a fost expropriat în baza Legii nr.

187/1945.

La termenul din 07 septembrie 2006, reclamanții

au precizat că înțeleg să cheme în judecată și pe pârâta Comuna Corbu, prin Primar;

la același termen de judecată, din oficiu, instanța a dispus citarea în calitate

a pârât și a Primarului Comunei Corbu, având în vedere obiectul cererii de chemare

în judecată.

Prin încheierea din 13 octombrie 2006,

a fost respinsă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei

Comunei Corbu, fiind admisă excepția lipsei calității- procesual pasive a aceleiași

pârâte; pentru a dispune în acest sens, instanța a reținut că, în sistemul Legii

nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005, primăriile aveau calitatea

de unități deținătoare și deci aptitudinea de a sta în judecată în litigiile întemeiate

pe dispozițiile acestei legi; în schimb, în cadrul contestațiilor îndreptate împotriva

dispozițiilor emise de primar, singurul care are calitate procesual pasivă este

emitentul dispoziției respective.

La termenul din 05 octombrie 2006, reclamanții

au formulat precizări prin care au susținut că obiectul notificării soluționate

prin dispoziția contestată nu îl reprezintă un teren parte din suprafața totală

de 58 ha și 2.590 m.p., situată în extravilan, ci terenul de 12.000 m.p. reprezentând

curtea gospodăriei familiei P.R.; această suprafață nu rezultă din actele depuse

la dosarul administrativ, întrucât arhiva locală a fost distrusă, existența ei putând

fi probată doar cu martori.

Prin sentința civilă nr. 530 din 12

martie 2010, Tribunalul Constanța a respins cererea formulată în contradictoriu

cu pârâtul Primarul Comunei Corbu, ca nefondată, apreciind că, în mod corect, unitatea

deținătoare notificată pentru acordarea măsurilor reparatorii a reținut că pentru

suprafața de 9.410 m.p. reclamanții nu fac dovada calității de persoane îndreptățite;

cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei Corbu a fost respinsă,

ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel

reclamanții, prin care au criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate

și netemeinicie, solicitând restituirea întregii suprafețe de 12.000 m.p. teren.

Prin decizia nr. 244/C din 06 aprilie 2011

a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, a fost respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:

În mod corect prima instanță a stabilit

că reclamanții nu fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului însumând

12.000 m.p. (și că exproprierea acestuia s-a produs în anul 1949).

Singurele documente de care s-au folosit

în încercarea de a dovedi dreptul lor au fost copie eliberată de Arhivele Naționale

de pe procesul-verbal din 13 iunie 1949 privind situația moșiilor expropriate conform

Decretului nr. 83/1949, certificat nr. 1143 din 11 februarie 1997 emis de Direcția

Județeană a Arhivelor Naționale Constanța, fișă de definitivare a exproprierii pe

baza Legii nr. 187/1945 din 20 mai 1948.

Situația rezultând din aceste documente

(care, în ciuda eforturilor apelanților, nu au putut fi completate cu alte probe)

a fost judicios dezlegată de prima instanță care a reținut că, pentru diferența

de teren față de cea retrocedată prin dispoziția nr. 43 din 01 martie 2006 nu există

titlu de proprietate.

Astfel, conform procesului-verbal din 25

martie 1945, numitul P.R. - care avea o moșie în suprafață de 58 ha, a fost expropriat

în baza Legii nr. 187/1945 de o suprafață de 3 ha, „rămânând pe seama proprietarului

suprafața de 55 ha”; procesul-verbal - completat pe un tipizat ce cuprindea spații

libere unde se inserau numele expropriatului și suprafețele de teren naționalizate/rămase

- mai avea mențiuni despre „conac”, „dependințe”, „păduri” și „vii”.

În acest context al folosirii unui tipizat,

trebuie acordată și relevanța cuvenită însemnărilor din acest proces-verbal: în

funcție de situația concretă a fiecărui expropriat, cel care completa înscrisul

bara situația care nu se potrivea în practică; or, deși reclamanții pretind că acesta

este documentul care justifică dreptul lor de proprietate asupra construcțiilor,

aceasta nu poate fi reținută, în condițiile în care reținerea proprietății conacului

ar însemna, automat, și existența proprietății asupra unei păduri spre exemplu,

lucru care nu a fost niciodată pretins de către reclamanți.

Apoi, martorii (chiar dacă propuși de reclamanți)

audiați în cauză au relevat că, în comuna Corbu, a existat un singur conac, al boierului

F.P.; în aceste condiții, forța probantă a procesului-verbal este și mai mult pusă

la îndoială.

Procesul de expropriere început în anul

1945 a fost finalizat abia în anul 1948 (după cum reiese din fișa de definitivare

a exproprierii pe baza Legii nr. 187/1945 din 20 mai 1948); în acest document nu

se mai vorbește despre existența conacului, dependințelor și de exproprierea „pădurilor”,

ci se constată că suprafața preluată în baza Legii nr. 187/1945 a fost de 3,2590

ha teren arabil, rămânând proprietarului suprafața de 55 ha teren arabil.

Conform art. 7 din Legea nr. 187/1945,

toate bunurile agricole arătate în art. 3 al legii (printre care și prisosul terenurilor

agricole constituind proprietăți ale persoanelor fizice care depășesc suprafața

de 50 ha) trec imediat, fără nici o despăgubire, pe deplin, în proprietatea Statului,

pentru scopurile arătate la art. 2; s-a mai prevăzut la art. 4 că vor fi cuprinse

în cota de 50 ha construcțiile, conacele, armanele, drumurile, livezile și orice

lucrări de îmbunătățiri funciare, cu toate instalațiile lor.

O primă concluzie ce se impune din citarea

acestor dispoziții legale este aceea că exproprierea făcută în baza art. 3 lit.

h) viza numai terenurile agricole; prevederile legale au fost respectate în cazul

lui P.R., naționalizarea vizând doar terenurile agricole.

Limita de 50 ha stabilită inițial prin

Legea nr. 187/1945 a fost desființată prin Decretul nr. 83/1949 prin care s-a dispus

că „exploatările agricole moșierești” inclusiv clădiri, „inventar viu sau mort”,

trec în proprietatea statului ca bun al întregului popor.

Prin procesul-verbal din 13 iunie 1949

privind situația moșiilor expropriate conform Decretului nr. 83/1949, o delegație

însărcinată cu aplicarea actului normativ a constatat că (în) „gospodăriile G.P.,

P.P. și E.P., I.I.P. și P.R. este instalată și ocupată de secția Gospodăriei Agricole

de Stat Săcele”.

Documentul citat nu face vorbire despre

terenul acestor gospodării, dacă este vorba despre mai mulți expropriați sau de

moștenitorii unei persoane.

În aceste condiții - cum pentru construcție,

soluția Primarului Comunei Corbu nu este contestată în apel - suprafața de 12.000

m.p. (despre care înșiși reclamanții, prin avocat, au arătat că se referă la această

întindere pentru ca așa li s-a spus de către autori că ar fi avut în proprietate)

nu poate fi reținută în proprietatea autorilor reclamanților.

Astfel, Curtea observă că reclamanții nu

au făcut dovada proprietății lor cu nici un titlu, ci doar cu diferite înscrisuri

emise de autoritățile vremii privind punerea în aplicare a unor acte normative de

expropriere.

Deși, conform fișei de definitivare a exproprierii

pe baza Legii nr. 187/1945 din 20 mai 1948, rezultă că P.R. a avut în proprietate

58.259,0 m.p. teren agricol - din care, pentru 50 ha, Ie-a fost reconstituit succesorilor

lui dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 - și, după emiterea dispoziției

nr. 43/2006 privind restituirea suprafeței de 2.590 m.p., ar mai rămâne în discuție

8 ha teren, din niciuna dintre probele cauzei nu reiese - conform Legii nr.

10/2001 - proprietatea reclamanților asupra terenului de 12.000 m.p.

Formularea unei notificări în baza Legii

nr. 10/2001 creează anumite consecințe printre care se numără și o modalitate specială,

specifică numai cazurilor de soluționare a notificării care s-ar încadra în prescripțiile

acestei legi (și, deci, de strictă interpretare și determinare a câmpului de aplicare)

de stabilire a existenței și conținutului proprietății persoanei care se consideră

îndreptățită la măsuri reparatorii.

Analiza „preluării în mod abuziv” și a

„calității de persoană îndreptățită” este, evident, atributul unității învestite

cu cererea de restituire/retrocedare, iar această operațiune se face potrivit regulilor

de drept comun.

Cum, uneori, această dovadă este mai dificilă,

având în vedere timpul trecut de la preluarea imobilului de stat, dar și multitudinea

de acte în baza cărora s-a dispus aceasta, precum și caracterul foarte extins al

măsurilor de trecere în proprietatea statului (fiind practic abolită proprietatea

privată - cu excepția locuințelor), în cazul procedurilor reglementate de legea

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul a creat o prezumție pentru a ușura dovezile.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.

În sensul legii, prin imobile preluate

în mod abuziv se înțelege: orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără

temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației

de stat, precum și orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel

cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare

[art. 2 alin. (1) lit. h) și i)].

Sunt îndreptățite, în înțelesul acestei

legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin

echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod

abuziv a acestora sau moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite [art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2)].

Potrivit art. 24 alin. (1) din lege, în

absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate,

se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive;

de asemenea, în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare,

persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar.

Această prezumție este continuată de

art. 1 lit. e) al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

care statuează că, în cazul în care nu se poate face dovada formei preluării de

către stat (ex: nu se găsește decizia administrativă, iar imobilul se regăsește

în patrimoniul statului după data invocată, ca fiind cea a preluării bunului) soluționarea

notificării se va face și în funcție de acest element - faptul că imobilul se regăsește

în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă; nu

mai puțin, normele reiau o prevedere a dreptului comun conform căreia sarcina probei

proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a

calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde

dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23

din lege.

Deși art. 24 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 instituie o prezumție simplă referitoare la existența și întinderea dreptului

de proprietate, este evident că, pentru identitate de rațiune, prezumția se poate

extinde și cu privire la localizarea în spațiu a imobilului, aspect absolut esențial

atunci când se solicită restituirea în natură (în fapt, un principiu al Legii

nr. 10/2001).

De aceea, în lipsa oricăror probe [art.

24 alin. (1) are o construcție confuz-contradictorie atunci când vorbește despre

„lipsa unor probe contrare” - situația contrarietății nefiind cazul folosirii unei

prezumții, ci de acordare a caracterului determinant unor probe în detrimentul altora],

dacă în actul de preluare abuzivă este determinată în spațiu localizarea imobilului

(prin indicare vecinătăți, orientare față de punctele cardinale, precizare dimensiuni

lot, încadrarea într-un anumit plan cadastral sau de schițe etc.) această individualizare

în spațiu poate servi la restituirea în natură astfel cum rezultă din actul prin

care s-a dispus/pus în executare măsura preluării abuzive.

Or, cu referire la suprafața de pe teritoriul

localității Corbu, care, după reforma agrară, a fost ocupată de Gospodăria

Agricolă de Stat Săcele, procesul-verbal din 13 iunie 1949 conține doar o mențiune

conform căreia această secția a ocupat „gospodăriile” mai multor expropriați.

Simpla referire la termenul de „gospodărie”

(totalitatea bunurilor care constituie averea imobilă a unei persoane și familiei

sale, în special afectată folosinței unei locuințe) nu este însă suficientă pentru

individualizare bunului preluat abuziv; apoi, nici identificarea imobilului ocupat

de Gospodăria Agricolă de Stat nu este edificatoare, din moment ce Secția Săcele

se întindea peste gospodăriile a patru persoane/familii, doar una dintre ele fiind

a autorului reclamanților.

De aceea, solicitarea reclamanților din

calea de atac de restituire a „întregii suprafețe de 12.000 m.p. conform raportului

de expertiză” este lipsită de orice suport probator, în condițiile în care actul

privind preluarea gospodăriei (și care a stat la baza acestui raport) nu se face

vorbire despre întinderea suprafeței de teren expropriate.

Pentru aceste considerente, concluzia expertului

este una neconvingătoare, opinia exprimată fiind în aceeași măsură supusă arbitrariului

ca și solicitarea reclamanților, care s-au oprit la suprafața de 12.000 m.p. pentru

că așa știau de la autorii lor că ar fi stăpânit expropriatul.

În fine, restul de 8 ha teren rămas nerestituit

după scoaterea din suprafața totală de 58.259,0 m.p. a suprafeței de 50 ha teren

arabil acordat prin titlurile de proprietate din 12 decembrie 2002 și din 19

decembrie 2002 emise de Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate

asupra Terenurilor Constanța și suprafața de 2.590 m.p. nu justifică, în sine, pretenția

reclamanților asupra suprafeței de 1,2 ha; deoarece Legea nr. 18/1991 și Legea

nr. 1/2000 nu folosește (precum Legea nr. 10/2001) principiul restitutio in integrum,

căci pentru suprafața care depășește 50 ha [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000]

adusă/preluată în Cooperativa Agricolă de Producție nu se acordă nimic (teren echivalent

sau despăgubiri), legea limitând dreptul la reconstituire la pragul maxim de 50

ha.

Împotriva deciziei nr. 244/C din 06 aprilie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale, au declarat recurs reclamanții P.G., P.V., P.S. și P.M.

În motivarea recursului s-a arătat că instanța

de apel respinge apelul formulat cu motivarea ca reclamanții nu fac dovada dreptului

de proprietate asupra terenului însumând 12.000 m.p., precum și a faptului ca exproprierea

acestuia s-ar fi produs în 1949.

Pentru a ajunge la aceasta concluzie instanța

de apel, ca și cea de fond, a reținut că singurele înscrisuri cu care reclamanții

au încercat sa-și dovedească susținerile sunt copiile eliberate de către Arhivele

Naționale de pe procesul-verbal din 13 iunie 1949, certificatul nr. 1143/1997, fișa

de definitivare a exproprierii din 20 mai 1948, documente din care ar rezulta că

pentru diferența de teren față de cea retrocedată nu ar exista titlu de proprietate.

Aceste rețineri sunt greșite, întrucât

imposibilitatea obținerii și prezentării de înscrisuri a fost zădărnicită de însăși

intimata, a cărei arhivă unde se aflau toate evidențele a fost distrusă.

Înscrisurile de la dosar au fost greșit

interpretate de către cele două instanțe, care au schimbat înțelesul acestora. Astfel,

din fișa de definitivare rezultă faptul că proprietatea autorului reclamanților

era de 58 ha și 2.590 m.p. înscrierile din această fișă sunt contradictorii, în

sensul că, pe de o parte, se arată că suprafața moșiei este de 58 ha și 2.590 m.p.,

că suprafața supusă exproprierii este de 58 ha și 2.590 m.p., că suprafața neexpropriabilă

este de 0 ha și 0 m.p., fișa din care rezultă că a fost expropriată întreaga avere

a defunctului P.R. De altfel, și prezumțiile simple, legate de exproprierea averii

chiaburilor, dovedesc imposibilitatea ca P.R. să fi rămas în proprietate cu 55 ha.

Diferitele suprafețe ce compun averea de 58 ha și 2.590 m.p. s-au stabilit după

cum s-au făcut aceste exproprieri, în baza unei legi sau a alteia, prin predarea

sau nu a terenurilor către săteni.

Greșita interpretare data acestor înscrisuri,

precum și înțelesul diferit conferit de către instanțele de judecată rezultă inclusiv

din faptul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii 18/1991 pentru

50 ha, ce constituie limita maximă de suprafață pentru care se putea face reconstituirea.

Însăși această reconstituire dovedește recunoașterea faptului că lui P.R. i s-a

expropriat întreaga sa avere, de 58 ha și 2.590 m.p, din care, în baza Legii

nr. 18/1991 s-a restituit maximul de 50 ha. Procesul-verbal din 13 iunie 1949 dovedește,

de asemenea, faptul că gospodăria lui P.R. - „expropriatul P.R.” - a fost afectată

Gospodăriei Agricole de Stat Săcele. Greșita denumire a gospodăriei lui P.R. ca

fiind „conac” este irelevantă în cauză, întrucât, deși în zonă exista un singur

conac - altul decât gospodăria lui P. - se întâmpla ca și casa acestuia, mai răsărită

decât altele, să fie denumită conac.

Probele testimoniale au fost în mod neîntemeiat

înlăturate de către instanța de fond și apel, în lumina acelorași greșite interpretări

ale înscrisurilor depuse la dosar, speculându-se confuzia privind conacul și casa

lui P.R.

Instanțele de fond și apel au ignorat înscrisul

de la dosar fond - Plan amplasament și delimitare a corpului de proprietate - depus

de către pârâtă și vizat de către aceasta. Acest plan identifica un corp de proprietate,

în cuprinsul căruia se afla și suprafața de 2.590 m.p. restituită prin decizia atacată.

Importanța acestui plan constă în faptul că identifica un „corp de proprietate”

și nu un număr de m.p. de teren. P.R. a avut în proprietate mai multe imobile, ce

constituiau și constituie corpuri de proprietate, a căror suprafață însumată era

de 58 ha și 2.590 m.p. În aceste condiții, succesorii acestuia sunt îndreptățiți

să li se restituie corpurile de proprietate, și nu m.p.

Cată vreme s-a reținut că P.R. a deținut

teren cuprins în acest corp de proprietate (prin restituirea parțiala) atunci este

evident că întregul corp de proprietate a aparținut lui R.S., mai ales că acest

corp de proprietate nu a fost revendicat de nimeni altcineva.

Dispoziția de restituire atacată este nelegală

și în ceea ce privește restituirea terenului, care nu este identificat corespunzător,

ca și corp de avere, cu elementele cadastrale ori funciare de identificare. Se restituie

teren de 2.590 m.p. cu vecinătate Consiliul Local și M.P., fără a se menționa nici

corpul funciar, nici tarlaua, nici parcela, nici dimensiunile. Concluziile expertizei

efectuate în cauză vin să sugereze toate acestea, fără însă a le concluziona corespunzător.

Instanța de fond, dar nici expertul nu s-au preocupat însă a stabili care a fost

întinderea gospodăriei lui P.R., cu terenul aferent al acesteia, amplasată exact

pe acest corp de proprietate.

Pe lângă toate acestea, instanțele de fond

și de apel au evitat să constate reaua credință a intimatei, care, deși lipsită

de arhivă, și, aparent, incapabilă de a păstra o evidență funciară, pretinde foștilor

proprietari înscrisuri extrem de explicite cu privire la terenurile avute pentru

care solicită măsuri reparatorii, invocând în permanență această „sarcină a dovedirii

dreptului”.

Înalta Curte a constatat fondat recursul

pentru considerentele expuse mai jos.

Înalta Curte va analiza motivele de recurs

din perspectiva aplicării art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., cu referire la

interpretarea și aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile

normelor metodologice de aplicare a Legii.

Potrivit art. 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate

cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii

la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

În ceea ce privește situația de fapt în

speță instanța de apel a reținut pe de o parte că nu s-ar fi făcut dovada că suprafața

de 12.000 m.p., solicitată spre restituire conform Legii nr. 10/2001, este aferentă

unei construcții de locuit și deci ca nu ar fi teren agricol supus limitelor de

reconstituire de 50 ha care au fost deja obținute de către reclamanți, iar pe de

altă parte că nu s-au făcut dovezi în sensul identificării acestei suprafețe de

teren.

Conform copiei de pe borderoul populației,

proprietăților și exploatațiilor agricole din comuna Corbul, județul Constanța,

întocmit conform recensământului agricol și al populației din ianuarie 1948, copie

eliberată de Arhivele Naționale la data de 12 noiembrie 2011, depusă în recurs,

rezultă că familia lui P.R. figura ca exploatând 58 ha și 1.000 m.p. (9 parcele),

din care 57 ha 5.000 m.p. erau teren arabil, iar 6.000 m.p. curți.

Din adresa din 29 mai 1992 a Ministerului

de Justiție - Direcția Instanțelor Militare, (copie aflată la dosar Tribunalul Constanța)

rezultă că P.G. a fost dislocat împreună cu familia din com. Corbu, jud. Constanța,

prin Decretul nr. 83/1949 la data de 02 martie 1949 și i s-a fixat domiciliu obligatoriu

în comuna Drăgășani, Râmnicu Vâlcea.

Ca atare, coroborând doar aceste acte,

susținute și de declarațiile martorilor, ar rezulta cel puțin că familia P. avea

o locuință în comuna Corbu, din aceasta fiind dislocată, și că 6.000 m.p. din terenul

care figura ca fiind exploatat de către familia P. era reprezentat de „curți”.

Astfel, actul nou depus în recurs este

de natură a pune în discuție raționamentul instanței de apel avut în vedere la interpretarea

și înlăturarea unor documente pe ideea că forța probantă a acestora ar fi îndoielnică,

așa cum s-a întâmplat de exemplu cu procesul-verbal din 25 martie 1945 în care se

făcea trimitere la o construcție (numită conac).

Mai mult, terenul aferent construcției,

așa cum corect susțin recurenții, nu poate face parte din terenul în suprafață de

3 ha și 2.590 m.p. expropriat conform Legii nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea

reformei agrare, întrucât potrivit art. 4 din lege „Construcțiunile, conacele,

armanele, drumurile, livezile și orice lucrări de îmbunătățiri funciare, cu toate

instalațiile lor, vor fi cuprinse în cota de 50 ha, prevăzută la art. 3 pct. h),

proprietarul având dreptul de a alege cota rezervată pentru dânsul de unde voiește,

dar într-un singur loc.”

Ca atare, pretinsele construcții și terenul

aferent nu se puteau afla decât în cadrul suprafeței de 55 ha care a rămas în posesia

familiei P. până la aplicarea Decretului nr. 83/1949.

În consecință, ținând cont că împrejurările

de fapt nu au fost deplin stabilite, noul act depus în recurs fiind de natură a

avea o influență asupra situației de fapt reținute de către instanța de apel, în

urma coroborării cu celelalte probe administrate în cauză, fiind necesară și efectuarea

unui raport de expertiză pentru identificarea celor 6.000 m.p. curți la care face

trimitere acest act, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și

va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

P.G., P.V., P.S. și P.M. împotriva deciziei nr. 244/C din 06 aprilie 2011 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.