ÎCCJ, decizie (scj.ro #146155)

Greșita calificare a obiectului cererii de chemare în judecată. Necercetarea fondului. Anularea sentinței în apel și reținerea cauzei pentru judecarea fondului. Nelegalitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul

Index alfabetic : casare

vătămare procesuală

principiul dublului grad de jurisdicție

C.proc.civ. din 1865, art. 297, art. 304 pct. 5

Hotărârea primei instanțe, vizând o altă acțiune decât cea formulată de reclamantă, este rezultatul unei judecăți prin care nu s-a intrat în cercetarea fondului demersului judiciar real al acestei părți.

Calificarea greșită a cererii de chemare în judecată de către prima instanță reținută de curtea de apel, corelată cu cererea apelantei formulată prin calea de atac declarată în cauză, impunea soluția de admitere a apelului, de anulare a sentinței atacate și de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, conform art.297 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ., iar nu reținerea litigiului pentru judecare în fond. Astfel că, făcând aplicarea tezei I din același text și considerând că poate suplini și completa motivarea primei instanțe în judecarea acțiunii, instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor art.297 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ. și, totodată, nu a respectat dreptul părții la dublul grad de jurisdicție,

care implică ca litigiul să fie judecat atât în fond, cât și în apel.

În consecință, instanța de apel a încălcat formele de procedură stabilite de lege și, prin aceasta, a produs părții o vătămare (nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicție) care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea hotărârii astfel pronunțate, fiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ.

Secția I civilă, decizia nr.1487 din 5 octombrie 2017

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 9.10.2012, reclamanta Comuna Săcele, prin Primar, a solicitat să se constate că înscrierea în C.F. a terenului în suprafață de 388,126 ha, având nr. cadastral x2 din 16.01.2009, înregistrată pe U.A.T. Corbu, nu mai este în concordanță cu situația actuală a imobilului, să se dispună rectificarea înscrierilor din C.F., în sensul radierii U.A.T. Corbu cu privire la terenul menționat și înscrierii reclamantei.

Pe parcursul procesului, Comuna Corbu, prin Primar, a formulat cerere de intervenție în

interes propriu, admisă în principiu; ulterior, a depus precizare la această cerere, arătând că obiectul îl constituie acțiune în revendicare a imobilului indicat mai sus, solicitând instanței să constate că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului și să fie obligată U.A.T. a Comunei Săcele să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul de 388,126 ha.

Prima instanță a dispus disjungerea acțiunii în revendicare și, raportat la valoarea terenului indicată de intervenientă, de 3.105.008 lei, a invocat excepția de necompetență materială și a dispus, prin sentința civilă nr.7028 din 20.05.2013, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, raportat la dispozițiile art.2 pct.1 lit. b0 C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr.1277 din 21.05.2014 a Tribunalului Constanța, Secția I civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comuna Săcele, reprezentată prin Primar, și, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta Comuna Corbu, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta Comuna Săcele, prin Primar

,

având ca obiect constatarea, în favoarea reclamantei, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 388,126 ha.

A fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în revendicare a aceleiași suprafețe, formulată de reclamanta Comuna Corbu.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comuna Săcele, prin Primar, a fost înlăturată, întrucât entitatea pârâtă a intrat în posesia terenului litigios prin protocolul încheiat între această pârâtă și A.D.S.

Asupra fondului, Tribunalul a arătat că reclamanta Comuna Corbu, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei Comuna Săcele să lase reclamantei, în deplină  proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 388,126 ha, intabulat în cartea funciară.

Întrucât, în speță, ambele părți din litigiu au calitatea de unități administrativ teritoriale - Comuna Corbu și Comuna Săcele - instanța de judecată nu are competență în stabilirea limitelor lor teritoriale, aceste limite de hotar impunându-se a se realiza conform Legii nr.215/2001.

Astfel, conform art. 22 din Legea nr.215/2001 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.286/2006, „Determinarea teritorială a comunelor, orașelor, municipiilor, județelor se stabilește prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege și numai după consultarea prealabilă a cetățenilor din unitățile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii”.

De asemenea, art.73 alin.3 lit. a din Constituție statuează că organizarea administrației locale a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală se reglementează prin lege organică.

Pe baza acestor prevederi s-a arătat că procesul de delimitare a unităților administrativ

teritoriale (care implică stabilirea limitelor teritoriale înăuntrul cărora ființează și își exercită competențele autoritățile publice) este de competența puterii legislative, care numai prin lege organică poate reglementa.

În același sens, art.10 alin.2 din Legea nr.7/1996 modificată prin O.U.G. nr.64/2010 prevede că delimitarea unităților administrativ teritoriale se face prin materializarea, în teren, a limitelor recunoscute de către aceasta, în condițiile legii. Regulamentul de organizare și funcționare a comisiilor de delimitare se aprobă prin ordin al ministrului administrației și internelor, care se publică în Monitorul Oficial al României.

Astfel fiind, instanța de judecată nu se poate substitui legiuitorului în operațiunea de delimitare a unității administrativ-teritoriale, în speță, Comuna Corbu; numai după stabilirea, prin lege, a acestor limite se va putea verifica existența relației de vecinătate dintre părți, premisă a evaluării posesiei legitime sau nu și exercitarea dreptului de proprietate în limitele stricte ale unității administrativ teritoriale.

De altfel, prin acțiunea promovată, reclamanta nu a urmărit verificarea identității hotarului actual cu cel primordial, existent la data înființării Comunei Corbu, ci, invocând o încălcare a dreptului său de proprietate  asupra unei suprafețe de teren de 388,126  ha - intabulată pe numele unității administrativ teritoriale Comuna Corbu, a solicitat instanței să dea preferință titlului său în raport cu dreptul unității administrativ teritoriale Comuna Săcele.

Litigiul legat de întinderea dreptului fiecărui proprietar presupune compararea de titluri, procedură specifică acțiunii în revendicare, însă, în speță, o astfel de operațiune ar aduce o nepermisă atingere dispozițiilor cuprinse în art.22 din Legea nr.215/2001.

Ambele  titluri prezentate de către participanții la judecată, respectiv H.C.L. nr.48 din 16.12.2004 emisă de către Consiliul local al comunei Corbu și H.C.L. nr.28 din 22.07.2010 emisă de către Consiliul local al comunei Săcele, sunt acte juridice cu forță probantă egală, însă, în absența determinării, printr-o normă juridică, a teritoriului administrativ care aparține uneia sau alteia dintre cele două unități administrativ teritoriale, instanța de fond nu poate verifica dacă, într-adevăr, reclamanta are calitatea de proprietar neposesor, iar pârâta pe aceea de posesor neproprietar.

În considerarea soluției date, s-a respins acțiunea în constatare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 388,126 ha, în favoarea reclamantei, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta Comuna Corbu, prin Primar.

În cuprinsul căii de atac, reclamanta apelantă Comuna Corbu a susținut că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, în vederea administrării de noi probe (expertiza topografică solicitată prin cererea de chemare în judecată), iar, în subsidiar, reținerea cu rejudecare pe toate aspectele dezvoltate în susținerea acestui demers procesual.

Apelanta a criticat faptul că judecătorul fondului nu a dat eficiență juridică textelor legale incidente, dar și concluziile acestuia, referitoare la imposibilitatea soluționării cererii în afara procedurii date de Legea nr.215/2001, Legea nr.7/1996 și Constituția României.

S-a solicitat să se constate că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu a fost unul de realizare a grănițuirii, ci l-a constituit o veritabilă cerere petitorie, prin care titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu solicită obligarea posesorului neproprietar să i-l restituie. Prin urmare, arată apelanta reclamantă, instanța de judecată are deplina abilitare să intervină și să dispună obligarea pârâtei Comuna Săcele să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul revendicat.

Considerentele instanței de fond, potrivit cu care stabilirea granițelor dintre cele două unități administrativ-teritoriale se realizează doar prin lege organică sau prin acordul părților, după consultarea populației și materializarea, în teren, a limitelor de hotar, exced solicitării formulate; pe de altă parte, dacă ar fi calificat o atare cerere ca fiind una de grănițuire, instanța urma să constate că revine competența funcțională secției de contencios administrativ, iar nu celei civile. Or, declarându-se competentă să judece acest litigiu, instanța urma să procedeze la compararea de titluri și să dea eficiență actelor de proprietate mai bine conturate.

O altă critică dezvoltată a fost cea a modalității în care instanța de fond a gestionat

cererile părții referitoare la probe, fiind respinsă solicitarea de efectuare a unei expertize topografice care, în opinia părții, ,,ar fi lămurit întrutotul problemele de drept supuse controlului judecătoresc’’, anume, dacă, prin admiterea acțiunii în revendicare, s-ar fi modificat granițele celor două unități administrativ teritoriale sau dacă este caz de deposedare de către entitatea pârâtă a celei reclamante cu terenul de 388,126 ha.

Intimata pârâtă Comuna Săcele a depus întâmpinare, arătând că apelul este nefondat.

Prin decizia nr.65/C din 15.06.2015, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanta reclamantă Comuna Corbu, prin Primar; a obligat-o pe apelantă la plata, către intimată, a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că, raportat la înscrisurile depuse, în fond și apel, dar și de prevederile legale incidente, nu este cazul aplicării dispozițiilor art.297 alin.(1) teza a doua C.proc.civ. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010), cu consecința anulării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare, impunându-se doar păstrarea soluției conform art.296 din același cod, cu suplinirea și completarea corespunzătoare a argumentelor de legalitate și de temeinicie arătate în primă instanță și, desigur, cu înlăturarea celor care induc o anumită ipoteză de denegare de dreptate, prin afirmarea necompetenței generale a instanțelor în soluționarea prezentului litigiu.

Astfel, așa cum corect a prezentat, inițial, instanța de fond, acțiunea în revendicare

declanșată de Comuna Corbu împotriva pârâtei Comuna Săcele pentru retrocedarea suprafeței de 388,126 ha cu număr cadastral x2/2009 s-a grefat pe cererea cu caracter necontencios a entității pârâte de a se înscrie, în CF, propriul drept de proprietate al Comunei Săcele asupra terenului și de a se dispune radierea mențiunilor referitoare la proprietatea U.A.T. Corbu.

Caracterul contencios al cererii în comparare de titluri a generat scindarea procesului, cauza disjunsă fiind înregistrată sub nr. asociat x/212/2012/a1*.

Prin urmare, cauza cu care fusese înregistrat Tribunalul Constanța în raport de competența materială viza strict compararea titlurilor celor două entități administrative, iar nu vreo determinare fizică a limitelor de vecinătate - în orice caz, instanțele având dreptul de a se pronunța asupra litigiilor generate în privința întinderii acestor limite, chiar dacă determinarea hotarelor administrative este supusă, în prealabil, unor proceduri tehnice de măsurare, comparare și stabilire a graniței scriptice și pe teren, de către comisiile special constituite prin ordinul Prefectului, proceduri urmate de emiterea actelor administrative legale pentru ratificarea acestor operațiuni și de înscrierea în cartea funciară.

Pe baza acestor preliminarii clarificări, sunt neavenite trimiterile făcute de judecătorul fondului la procedurile administrative de grănițuire, precum și la ,,inaptitudinea’’ instanțelor judecătorești de a se pronunța în legătură cu situația litigioasă.

Ca în orice verificare comparativă a titlurilor, judecătorul fondului urma, însă, a preciza care este momentul de la care se poate începe o atare evaluare și care anume acte normative specifice intră în discuție - din moment ce s-a recunoscut intervenția, după 22 decembrie 1989, a unui nou cadru de reglementare a fondului funciar, în ansamblu, și a proprietății private în particular (inclusiv a persoanelor juridice: entități ale statului, autorități locale și persoane juridice de drept privat).

Această clarificare era necesară câtă vreme reclamanta Comuna Corbu a pretins că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu în baza propriului H.C.L. nr.48/2004 și a înregistrărilor cadastrale realizate în temeiul respectivei hotărâri (evocându-se delimitarea teritorială efectuată prin Legea nr.2/1968), în timp ce pârâta Comuna Săcele a pretins că propriul drept de proprietate s-a fundamentat pe preluarea terenului în litigiu de la A.D.S., în acord cu prevederile Legii nr.268/2001, după care bunul a fost afectat reconstituirii dreptului de proprietate asupra pământului (evocându-se și operațiunile de grănițuire realizate conform art.10 pct. d din Legea nr.7/1996).

Aceste elemente urma a se stabili și în condițiile în care apelanta reclamantă a recunoscut demersurile comune efectuate în cursul anului 2010 de către primarii celor două U.A.T., în vederea punerii în posesie a persoanelor îndreptățite conform Legii nr.18/1991 pentru o parte din terenul în litigiu, pentru titluri emise de entitatea pârâtă - Comuna Săcele. În același timp, nu s-a negat nici faptul că însăși Comuna Corbu, prin Primar, s-a adresat Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța cu cererea din 23.08.2010 spre a se dispune radierea dreptului său de proprietate asupra terenului de 388,126 ha - invocându-se însă, în acest proces, lipsa mandatului expres dat de Consiliul local primarului de la acea dată, viceprimarul fiind împuternicit să acționeze în procedura delimitării administrativ teritoriale a celor două comune.

Chestiunea momentului nașterii pretinsului drept de proprietate privată al apelantei reclamante asupra bunului litigios era importantă și față de datele cuprinse în adresa  din 09.09.2004 a O.C.P.I. Constanța, prin care s-a comunicat intimatei pârâte Comuna Săcele că, potrivit documentației de delimitare întocmite în anul 1971, pe baza Legii nr.2/1968, și a lucrărilor de introducere și întreținere a cadastrului funciar executate în perioada 1972 - 1976, ,,Grindul Chituc’’ era, din punct de vedere administrativ, parte a Comunei Corbu, dar că, în anul 1986, acest teren a fost înscris în teritoriul administrativ Săcele, pentru că suprafețele de pășune din acest areal erau exploatate, la acea dată, de I.A.S. Săcele.

Prin urmare, judecătorul fondului nu era chemat să stabilească el însuși, în absența oricărei proceduri administrative preliminare, care este linia de hotar în legătură cu terenul de 388,126 ha aparținând Grindului Chituc, ci doar să aplice legea în evaluarea drepturilor reale clamate și să hotărască dacă acest imobil a fost preluat cu nesocotirea normelor legale de către

U.A.T. Săcele, restabilind ordinea juridică.

În niciun moment nu s-a pus problema identificării imobilului în litigiu - el fiind identificat cadastral, atât ca amplasament, cât și ca structură parcelară.

Întrucât nu a fost pusă în discuție chestiunea amplasamentului, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe potrivit cu care nu era utilă și concludentă efectuarea unei expertize topografice, care să aibă, ca obiectiv, determinarea, prin măsurători specifice, a locației bunului imobil.

Expertiza judiciară nu se substituie raționamentului juridic, astfel că nu va fi încuviințată atunci când partea pretinde că proba rezolvă problemele de drept ale speței.

Or, în cauză, apelanta reclamantă a susținut acest lucru, apreciind că judecătorul fondului a încălcat principiul disponibilității în materie civilă, prin respingerea probei cu expertiză topografică și că această probă ar fi lămurit problemele de drept ridicate în revendicare.

Această critică este, deci, vădit nefondată, pentru că, pe de o parte, înlăturarea unei probe nu poate fi interpretată ca aducând atingere principiului disponibilității în procesul civil (aplicabil doar în stabilirea limitelor judecății, părți, obiect, cauză), dar și pentru că, pe de altă parte, așa cum s-a arătat, instanțele nu sunt obligate decât să pună în discuția contradictorie probele solicitate, iar nu să le permită, deși nu le prevăd finalitatea și concludența pentru dezlegarea speței.

Pentru aceste argumente instanța de apel a respins administrarea, în această etapă, a probei cu expertiză topo solicitate.

Procedând la analizarea drepturilor de proprietate invocate în această cauză, Curtea de Apel a concluzionat că, prin probele administrate, nu s-a făcut dovada că, în raport de prevederile Legii nr.18/1991 ori la momentul inițierii procedurilor specifice grănițuirii și delimitării cadastrale a celor două U.A.T., reclamanta Comuna Corbu deținea, în proprietate, terenul de 388,126 ha ce face obiectul prezentului litigiu, că, dimpotrivă, în realitate, înscrisurile depuse au confirmat faptul că entitatea reclamantă nu a deținut niciodată, în proprietate, acest imobil; ca atare, în baza art.296 C.proc.civ., apelul a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, admiterea cererii de recurs cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei la instanța de fond, pentru rejudecarea fondului sub toate aspectele invocate în fapt și în drept, iar, în subsidiar, reținerea cauzei cu consecința modificării, în tot, a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, așa cum a fost motivată și precizată.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut următoarele:

Instanțele de judecată au făcut o aplicare greșită a legii, în sensul că, în cuprinsul

considerentelor hotărârilor judecătorești, toate aprecierile și aspectele juridice care se rețin sunt cu referire la alte chestiuni, și anume, o eventuală cerere de grănițuire, probleme care țin de mandatul dat unui reprezentant al Consiliului local pentru anumite operațiuni juridice, aspecte care au legătură cu Legea nr.18/1991, dar cu care instanța de judecată nu a fost învestită.

Instanța de apel a procedat la ,,achiesarea”, în mod formal, la soluția pronunțată de instanța de fond, fără, însă, a pune în discuție și a se pronunța cu privire la motivul invocat de reclamantă vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe, ceea ce conduce la desființarea actului de justiție, cu consecința casării cauzei și trimiterii dosarului pentru judecarea cererii de chemare în judecată sub toate aspectele invocate în fapt și în drept.

Prin modul în care instanța de judecată a fondului a soluționat prezenta cauză, nu au fost respectate prevederile art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra, care, în mod clar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.

Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și de temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută de art.21 alin.(3) din Constituția României și a art.6 alin.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri echivalează, practic, cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În cauza de față, deși instanța de fond nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor, instanța de apel nu a sancționat această abordare juridică și nu a stabilit, așa cum era corect, că soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Din acest punct de vedere, soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală.

Instanța de apel a greșit și prin modul în care nu a observat că o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere, chiar dacă, strict teoretic, instanța s-a pronunțat pe „fond”, respingând acțiunea ca fiind nefondată.

Deși, prin cererea de apel, apelanta a solicitat să se observe că judecătorul fondului nu a analizat, în mod efectiv, argumentele unității administrativ teritoriale reclamante, nu a procedat la o înlăturare a probelor motivat și argumentat, în mod explicit, a susținerilor din acțiunea în revendicare și nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa, instanța de control judiciar nu a luat nicio măsură și a validat actul de justiție ca fiind unul perfect legal, în condițiile în care un teren cu o suprafață considerabilă a trecut fără niciun drept în patrimoniul unei alte comune.

Or, instanța de apel ar fi trebuit să aprecieze că, prin omisiunea primei instanțe de a analiza și cerceta, în mod efectiv, motivele de fond invocate de către Comuna Corbu prin acțiunea în revendicare, motive ce necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ., fiind, astfel, încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind cauzată reclamantei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond, pentru a asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În cazul în care se consideră că soluția instanței de apel privind casarea cu reținere este corectă, recurenta reclamantă solicită desființarea acesteia și admiterea cererii de chemare în judecată.

Arătă că decizia recurată este nelegală și netemeinică, deoarece nici instanța de apel nu a dat eficiență juridică textelor de lege aplicabile în prezenta cauză, cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată raportat la temeiul juridic, dar și motivat de împrejurarea că, având în vedere calitatea părților, aceea de unități administrativ teritoriale vecine, Curtea reține că o astfel de cerere nu poate fi soluționată decât în cadrul unei proceduri speciale prevăzute de Legea nr.215/2001, Legea nr.7/1996, Constituția României.

Instanța de apel face o apreciere greșită a obiectului cererii de apel, în sensul că, deși încearcă să completeze motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată de către instanța de fond, tot nu califică în mod corect cererea introductivă adresată instanței de judecată, ca fiind o cerere în revendicare prin care Comuna Corbu, în calitate de titulară a dreptului de proprietate, fiind deposedată de un teren în suprafață de 388 ha., solicită instanței să intervină și să dispună obligarea Comunei Săcele să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul revendicat, reclamantei, în patrimoniul căreia se află acest teren.

Argumentele instanței cu privire la faptul că stabilirea granițelor dintre cele două unități administrativ teritoriale se face doar prin lege organică sau prin înțelegerea părților, după consultarea populației, prin materializarea limitelor de hotar în teren, exced solicitărilor formulate de către reclamantă, care a formulat o cerere privind revendicarea unui teren de care a fost deposedată, și nu o cerere privind stabilirea granițelor între cele două unități administrativ teritoriale.

În cazul în care instanța ar fi calificat cererea ca fiind o cerere în grănițuire sau că ar avea un alt obiect, nu în revendicare, era ținută să-și verifice competența și, raportat la prevederile Legii nr.7/1996, modificată și completată, să constate că, într-o astfel de cauză, competența funcțională aparține secției de contencios administrativ, și nu a secției civile, sau, dacă se considera competentă a soluționa prezenta cauză, față de argumentele juridice expuse, s-ar fi impus respingerea cererii, ca inadmisibilă, și nu ca nefondată.

Deoarece instanța s-a declarat competentă în soluționarea cererii, avea obligația să compare titlurile de proprietate deținute de fiecare parte și să dea eficiență actelor de proprietate mat bine conturate. Deoarece instanța de apel nu a procedat în acest mod, cum a solicitat reclamanta să fie verificată hotărârea primei instanțe, decizia recurată este nelegală și se impune a fi desființată.

În mod greșit, instanța a reținut, fără nicio analiză și în lipsa unei expertize de specialitate, solicitată de recurentă, că acțiunea este nefondată, în condițiile în care istoricul și cronologia terenului ce face obiectul acțiunii în revendicare relevă în mod categoric că acest bun este proprietatea Comunei Corbu, care a fost deposedată de către Comuna vecină Săcele .

În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9, pct.7 și pct.8 cu referire la art.312 alin.(1)-(3) C.proc.civ.

Pe parcursul procesului, recurenta reclamantă a invocat excepția de nelegalitate a H.C.L. nr. 28/2010 emisă de Comuna Săcele și sesizarea Tribunalului Constanța, Secția de contencios administrativ în vederea soluționării acestei excepții, cerere respinsă pentru considerentele prezentate în încheierea din 4.02.2016 a acestei instanțe. La interpelarea Înaltei Curți, recurenta a menționat că nu înțelege să reitereze excepția de nelegalitate, față de actuala reglementare a Legii contenciosului administrativ nr.554/2004.

La 31.03.2016, Înalta Curte a dispus suspendarea prezentei cauze în baza art.244 alin.(1) pct.1 C.proc.civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/212/2014 al Judecătoriei Constanța. Cauza a fost repusă pe rol la termenul din 5.10.2017, în baza art.245 alin.(1) C.proc.civ., față de depunerea hotărârii primei instanțe și a instanței de apel pronunțate în litigiul respectiv, care confirmă soluționarea definitivă a acestei cauze.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.304 pct.5 și 7 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menționat că susținerile recurentei cu privire la încălcarea art.297 alin.(1) C.proc.civ. vor fi examinate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 din același cod, iar nu a motivului de modificare reglementat de art.304 pct.9. Aceasta, întrucât recurenta invocă încălcarea unei norme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.(2) C.proc.civ.

Pe de altă parte, dispozițiile motivului de modificare reglementat de art.304 pct.8 C.proc.civ. nu sunt incidente, deoarece, prin criticile formulate, nu se susține interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, privit în sens de „negotium”, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Din această perspectivă, recurenta invocă, în esență, următoarele greșeli ale instanței de apel și ale primei instanțe:

- încălcarea obligației de a supune dezbaterii și de a se pronunța asupra motivului de apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Tribunal, pentru asigurarea reclamantei a dreptului la dublul grad de jurisdicție în procesul civil;

- calificarea greșită dată de către instanțele de fond și apel cererii de chemare în judecată;

- nemotivarea hotărârii de către prima instanță cu respectarea art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., cu consecința necercetării fondului cauzei și a încălcării dreptului la un proces echitabil reglementat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.21 alin.(3) din Constituția României;

- nelegalitatea deciziei recurate, nemotivarea hotărârii primei instanțe impunând admiterea apelului, cu trimiterea spre rejudecare a cauzei la Tribunal, iar nu reținerea pentru judecarea cererii de chemare în judecată în faza apelului;

- aplicarea greșită a dispozițiilor legale de către instanța de apel, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (Legea nr.215/2001, Legea nr.7/1996 și Constituția României) și soluționarea eronată a acțiunii în revendicare, în absența procedării la compararea titlurilor de proprietate ale părților;

- soluționarea greșită a cauzei în condițiile în care instanța de apel se considera învestită cu o acțiune în grănițuire sau cu un obiect diferit de cel al revendicării, în acest caz impunându-se declinarea competenței de soluționare la secția de contencios administrativ sau respingerea acțiunii, ca inadmisibile;

- soluționarea greșită a litigiului pe fond, în lipsa unei expertize de specialitate, solicitată de către recurentă.

Criticile formulate în legătură cu încălcarea obligației de punere în dezbaterea părților și de pronunțare asupra motivului de apel referitor la nemotivarea sentinței atacate sunt neîntemeiate.

Apelanta reclamantă a susținut, în esență, sub acest aspect, că argumentele primei instanțe în soluționarea cauzei exced obiectului cererii de chemare în judecată, care îl reprezintă o acțiune în revendicare, iar nu o cerere în grănițuire, instanța fiind abilitată să intervină procesual pentru a dispune obligarea pârâtei să lase, în deplină proprietate și posesie, reclamantei imobilul în litigiu. Instanța de apel a supus dezbaterii părților calea de atac, în întregul său, la termenul de judecată din 8.06.2015, când a rămas în pronunțare asupra apelului cu care a fost învestită. A fost, astfel, respectat principiul contradictorialității, care implică obligația instanței de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element ce are legătură cu pretenția dedusă judecății. Exigențele respectării acestui principiu nu implică, însă, ca dezbaterea să aibă loc pentru fiecare motiv de apel în parte, fiind suficient, din perspectivă procedurală, ca apelul, în întregul său, să fie pus în discuția părților, fiind lăsat la latitudinea acestora modul de susținere a căii de atac.

În ceea ce privește examinarea motivului de apel respectiv, Curtea a procedat legal, în considerentele deciziei recurate arătând că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în revendicare, ceea ce a condus la scindarea procesului în condițiile în care cererea introductivă de instanță, grefată pe înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Comunei Săcele, adversara recurentei, avea caracter necontencios. A mai menționat că, determinat de cadrul procesual stabilit de recurentă, trimiterile făcute de judecătorul fondului la procedurile administrative de grănițuire, precum și la inaptitudinea instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra litigiului sunt neavenite, Curtea făcând referire și la înlăturarea argumentelor care conduc la o anumită ipoteză de denegare de dreptate rezultată din considerentele hotărârii primei instanțe. Ulterior, Curtea a imputat instanței de fond că nu a procedat la verificarea drepturilor pretinse de părți asupra terenului în litigiu, compararea titlurilor de proprietate fiind specifică acțiunii în revendicare, rezumându-se la a considera că este chemată să stabilească linia de hotar între cele două unități administrativ teritoriale, deși nu fusese învestită cu o asemenea cauză.

Chiar dacă instanța de apel nu a făcut referire expresă la nemotivarea sentinței, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată înregistrate pe rolul primei instanțe, cum, de altfel, nici apelanta nu a invocat, explicit nemotivarea acestei hotărâri, în considerentele deciziei recurate

au fost analizate toate susținerile părții legate de acest aspect.

Este fără dubiu că, apreciind asupra aplicării greșite a unor dispoziții legale raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, realizată de către instanța fondului, Curtea a reținut, cel puțin implicit, și nemotivarea sentinței cu privire la acest obiect, care îl constituia o acțiune în revendicare.

Mai mult, în partea de început a expunerii considerentelor deciziei recurate, instanța de apel a făcut referire și la suplinirea și completarea corespunzătoare a argumentelor de legalitate și de temeinicie a hotărârii primei instanțe, sens în care instanța de control judiciar a procedat, în apel, la verificările specifice acțiunii în revendicare.

În concluzie, nu se poate reține că instanța de apel ar fi omis greșeala primei instanțe vizând nemotivarea sentinței, de vreme ce a constatat că aceasta s-a pronunțat în raport de un alt obiect și, ca atare, tot fundamentul argumentării sale este greșit și, în final, inexistent în raport cu un obiect al cererii care nu era reprezentat de o acțiune în grănițuire. Nu sunt, astfel, îndeplinite cerințele motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ., decizia recurată respectând exigențele de motivare prevăzute de art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.

Calificarea greșită a cererii de chemare în judecată de către prima instanță a fost reținută de instanța de apel, astfel cum s-a arătat în precedent, Curtea constatând că cererea introductivă de instanță vizează o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune în stabilirea liniei de hotar (grănițuire), în acord cu cele susținute de recurentă în prezenta cale de atac, dar și cu obiectul cererii formulate de Comuna Corbu în dosarul primei instanțe.

Ca urmare, este de necontestat că prima instanța a soluționat cauza prin aplicarea unor dispoziții care nu erau specifice acțiunii cu care fusese învestită, instanța de apel înlăturând argumentarea primei instanțe, corespunzătoare unei acțiuni în grănițuire, și stabilind obiectul corect al acestei cereri ca fiind revendicarea terenului în litigiu, așa încât nu se poate considera că instanța de control judiciar ar fi săvârșit o neregularitate procedurală în condițiile art.105 alin.(2) C.proc.civ., pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art.304 pct.5 din același cod.

Nemotivarea hotărârii primei instanțe rezultă din greșita stabilire a obiectului cererii de chemare în judecată, reținută ca atare de Curtea de Apel.

În ceea ce privește nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de control judiciar în condițiile în care a constatat greșita stabilire a obiectului cererii de chemare în judecată de către Tribunal, cu consecința unei analize eronate pe fondul cauzei, criticile recurentei sunt întemeiate.

Astfel, Curtea de Apel, reținând, în mod corect, că prima instanță s-a raportat, în

judecarea litigiului, la regulile aplicabile unei alte acțiuni decât cea cu care fusese învestită, iar apelanta reclamantă solicitase, prin cererea de apel, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art.297 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ., iar nu a tezei I din același text de lege.

În condițiile în care prima instanță a stabilit, în mod greșit, obiectul cererii de chemare în judecată și s-a raportat, în examinarea cauzei la o acțiune în grănițuire, judecata Tribunalului echivalează cu o necercetare a fondului litigiului, respectiv a acțiunii în revendicare cu care fusese învestită, neprezentând relevanță că dispozitivul și considerentele sentinței apelate implică o soluție și o argumentare pe fond. Hotărârea primei instanțe, vizând o altă acțiune decât cea formulată de reclamanta Comuna Corbu, este, în final, rezultatul unei judecăți prin care nu s-a intrat în cercetarea fondului demersului judiciar real al acestei părți.

Această soluție greșită a primei instanțe corelată cu cererea apelantei reclamante formulate prin calea de atac declarată în cauză impunea soluția instanței de apel, de admitere a apelului, de anulare a sentinței atacate și de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, conform art.297 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ., iar nu reținerea litigiului pentru judecare în fond.

Procedând în acest fel și considerând că poate suplini și completa motivarea primei instanțe în judecarea acțiunii în revendicare, Curtea de Apel a pronunțat o decizie cu încălcarea dispoziției legale sus-enunțate și, totodată, a nerespectat dreptul părții la dublul grad de jurisdicție, care implică ca litigiul să fie judecat atât în fond, cât și în apel, urmând a fi supus recursului doar pentru motive de nelegalitate.

În consecință, instanța de apel a încălcat formele de procedură stabilite de lege (încălcarea art.297 alin.1 teza a II-a C.proc.civ.) și, prin aceasta, a produs părții o vătămare (nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicție) care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea hotărârii astfel pronunțate, fiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ., ceea ce va conduce la admiterea recursului pentru aceste argumente.

Față de soluția ce urmează a se pronunța, nu mai prezintă relevanță criticile recurentei în legătură cu greșeli ale instanței de apel în soluționarea, pe fond, a cauzei și nici cele referitoare la eventuale alte soluții ce s-ar fi putut pronunța de această instanță, vizând declinarea competenței de soluționare a cauzei sau respingerea acțiunii, pentru motive de inadmisibilitate, soluții care, oricum, se referă la un alt obiect decât cel care formează obiectul litigiului de față, și anume acțiune în revendicare.

În rejudecare, prima instanță va avea în vedere și necesitatea efectuării unei expertize de

specialitate, în funcție de cererea reclamantei, de obiectivele probei, dar și de circumstanțele concrete ale cauzei.

Având în vedere aceste considerente, în baza art.312 alin.(1) - (3) cu referire la art.304 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată și, pentru aceleași motive, în baza art.297 alin.(1) teza a II-a din Cod, a admis apelul declarat de partea menționată împotriva hotărârii primei instanțe și anulând sentința, a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Constanța.