ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6623/2012

Asupra recursurilor civile de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1485 din 16 septembrie 2005, Tribunalul Constanța a respins acțiunea formulată de reclamantul I.C., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA B., prin lichidator SC L. SRL Constanta. Tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat societății pârâte, conform procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, restituirea suprafeței de teren intravilan de 3.400 m.p., situat în localitatea B., județul Constanța. Tribunalul a mai reținut că reclamantul a probat calitatea de succesor legal al autorului său, I.O., dar nu și dreptul de proprietate al acestuia și modul în care terenul a fost preluat de către stat.

De altfel, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, în gospodăria autorului reclamantului s-a aflat doar suprafața de 1.000 m.p. grădini și curți, restul fiind terenuri arabile, iar prin titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, reclamantului, alături de I.I., i s-a restituit suprafața de 1.100 m.p. teren intravilan și 9,89 ha teren extravilan. Prin decizia nr. 386/C din 5 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Instanța de apel a reținut că probele administrate de reclamant - declarații extrajudiciare sau autentificate - nu constituie „acte doveditoare", în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, iar înscrisurile depuse în apel confirmă doar existența terenului pentru care reclamantului i-a fost deja reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Instanța de apel a mai constatat că momentul, modalitatea de dobândire și suprafața terenului solicitat au fost prezentate de reclamant în mod contradictoriu. Prin decizia nr. 10234 din 18 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamant. A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Instanța de recurs a reținut că sintagma „acte doveditoare" în accepțiunea Legii nr. 10/2001 are un conținut mult mai larg decât în dreptul comun, fiind important a se stabili dacă bunul s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite sau a autorului lui. Prin înscrisurile depuse la dosar, inclusiv în recurs, reclamantul a dovedit că imobilul solicitat a fost stăpânit de către familia sa, cu titlu de proprietar, fiind preluat abuziv de către stat.

Prin urmare, în mod greșit a fost respinsă cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice care să individualizeze terenul. După rejudecare, prin decizia nr. 275/C din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanții B.T., I.V., M.G., N.N., I.D. și I.M., moștenitorii reclamantului decedat la 30 martie 2010. A schimbat în tot sentința, a admis în parte acțiunea și a dispus anularea dispoziției nr. 839/2004, emisă de SC B. SA. A obligat pârâta să propună reclamanților ofertă de atribuire de bunuri sau servicii în compensare sau despăgubiri în echivalent bănesc, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de 3.400 m.p.

teren intravilan, situat în comuna B., județul Constanța. A respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 3.400 m.p. teren intravilan. Instanța de rejudecare în apel a constatat că problema calității de persoană îndreptățită a fost dezlegată cu putere de lucru judecat prin decizia de casare. În ceea ce privește situația terenului solicitat, identificat prin expertiză, instanța de apel a constatat că, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 23 martie 2005, autentificat la B.N.P. M.P., pârâta a vândut familiei T.C. și A. suprafața de 3.533 m.p., liberă de construcții. De asemenea, la 20 februarie 2007, printr-o licitație publică, pârâta a vândut partea de est a terenului ce a aparținut autorului reclamantului către C.P.

Deși a avut cunoștință de faptul că actele de înstrăinare au avut loc după transmiterea notificării, reclamanții nu au avut nici un fel de poziție cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare, limitându-se să afirme că, în funcție de soluția pronunțată, vor exercita acțiune separată. Or, nulitatea, conform doctrinei, are caracter eminamente judiciar. În aceste condiții, singura modalitate de reparare a prejudiciului constă în acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Prin decizia nr. 448/C din 5 decembrie 2011, instanța de apel a respins cererea formulată de pârâtă, prin care s-a solicitat lămurirea și completarea deciziei pronunțate în apel. Instanța de apel a constatat că, prin obligarea pârâtei să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, dispozitivul nu cuprinde prevederi echivoce și că nu este sarcina instanțelor de judecată să stabilească valoarea imobilului preluat în mod abuziv.

Instanța de apel a mai constatat că aplicarea art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a făcut obiectul analizei în apel, motiv pentru care nu poate face nici obiectul lămuririlor, iar apelanții nu pot fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care apelul declarat de ei a fost admis. Împotriva deciziei pronunțate în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanții și pârâta. Reclamanții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din C. proc. civ. și au arătat că, față de obiectul litigiului - contestație împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 - nu era posibilă modificarea acțiunii prin investirea instanței cu o cerere în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare.

De asemenea, era necesară o hotărâre judecătorească irevocabilă care să consfințească dreptul reclamanților de persoane îndreptățite pentru a căpăta legitimare procesuală într-o astfel de acțiune. De aceea, instanța de apel a încălcat limitele investirii sale atunci când a constatat valabilitatea contractului de vânzare -cumpărare, în lipsa unei hotărâri de anulare. Această soluție este în dezacord cu dispozițiile art. 21 alin. (5) și art. 38 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 10/2001, care prevăd nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare încheiate înainte de soluționare procedurii administrative și instituie sancțiuni contravenționale. Pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 din C. proc.

civ. și a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece a obligat pârâta să propună măsuri reparatorii prin echivalent, deși, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar restituirea în natură. Recurenta a mai arătat că este o societate comercială în lichidare și se află în imposibilitate de a executa hotărârea, în condițiile în care instanța nu a stabilit exact cuantumul creanței, care să fie înscrisă în masa credală. Recursurile declarate nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Reclamanții - recurenți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din C. proc. civ., dar criticile formulate permit analizarea recursului doar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 din C. proc.

civ. Astfel, deși se întemeiază și pe pct. 7 și 8 din art. 304 din Cod, recurenții nu dezvoltă nici o susținere de natură a atrage incidența acestor texte, pentru că nu fac nici o referire la eventuale motive contradictorii sau străine de cauză ale deciziei atacate și nici nu au arătat ce act juridic a fost greșit interpretat. Cât privește criticile care permit încadrarea recursului, se constată că instanța de apel nu a încălcat limitele investirii sale. Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat obligarea societății pârâte la restituirea în natură a suprafeței de teren ce a aparținut autorilor lor.

În urma verificării situației de fapt, instanța de apel a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, pentru că terenul solicitat a fost înstrăinat de către unitatea deținătoare ulterior notificării, iar reclamanții nu au declanșat nici un demers în vederea constatării nulității actelor de înstrăinare. Constatarea instanței de apel că actele de înstrăinare nu au fost atacate în justiție de reclamanți nu reprezintă analiza validității acestora, așa cum susțin recurenții, pentru că instanța de apel nu a verificat respectarea condițiilor prevăzute de lege la momentul înstrăinării. Analiza instanței de apel s-a rezumat doar la a constata că restituirea în natură nu este posibilă, deoarece bunul a fost înstrăinat, iar actele de înstrăinare nu au fost atacate în justiție.

Este adevărat că instanța de apel a făcut ample referiri teoretice la regimul juridic al nulității, dar aceste referiri au avut doar scopul de a demonstra de ce instanța nu poate constata nulitatea, în condițiile în care nu a fost investită de către reclamanți cu o astfel de cerere și nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care o altă instanță să se fi pronunțat asupra acestei chestiuni. Recurenții au mai susținut că, reținând valabilitatea actelor de înstrăinare, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. (5) și (38) alin. (2) lit. e) din Legea nr. 10/2001, care prevăd nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate înainte de soluționarea procedurii administrative, dar nici această critică nu este fondată, pentru că, în lipsa unei cereri prin care să se fi solicitat constatarea nulității, instanța nu putea să o constate din oficiu.

În acest sens, doctrina este unanimă în a aprecia că, deși nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanță sau de procuror, invocarea din oficiu de către instanță nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute a unui act juridic, deoarece s-ar încălca principiul disponibilității. Cu privire la acest aspect, mai trebuie evidenția faptul că, și în ipoteza în care reclamanții au apreciat că limitele rejudecării după casare nu permiteau completarea cererii de chemare în judecată cu un petit având ca obiect constatarea nulității, aveau posibilitatea să exercite separat o astfel de acțiune, cu respectarea condițiilor impuse de lege și, ca o consecință, să solicite suspendarea judecății prezentei cauze.

Cât privește recursul declarat de pârâtă, și acesta este nefondat. Astfel, sub un prim aspect, recurenta a susținut că decizia atacată este nelegală, deoarece instanța de apel a obligat pârâta să propună măsuri reparatorii prin echivalent, deși, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar restituirea în natură. Critica este nefondată, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorilor lor. Actul normativ în baza căruia a fost promovată acțiunea reglementează regimul juridic al unor imobile abuziv preluate și natura juridică a măsurilor reparatorii care se cuvin foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

În aceste circumstanțe, trebuie subliniat faptul că dreptul de dispoziție în sistemul acestei legi speciale presupune manifestarea intenției de a beneficia de prevederile legii, prin transmiterea notificării și eventuala declanșare a demersurilor judiciare. Dreptul de opțiune al persoanelor îndreptățite asupra măsurilor reparatorii este circumstanțiat de lege și limitat la condițiile pe care aceasta le prevede. De aceea, dacă măsura reparatorie solicitată de persoana îndreptățită nu poate fi acordată, notificarea nu poate fi respinsă pentru acest motiv, fiind obligația unității deținătoare sau a instanței de judecată să constate dreptul la acordarea unei alte măsuri reparatorii. Pentru acest motiv, instanța de apel nu a acordat altceva decât s-a cerut, ci, constatând că restituirea în natură nu este posibilă, a acordat măsura alternativă a reparațiilor prin echivalent, la care reclamanții au dreptul și vocația, potrivit legii.

Recurenta a mai arătat se află în imposibilitate de a executa hotărârea, pentru că instanța nu a stabilit exact cuantumul creanței, care să fie înscrisă în masa credală. Nici această critică nu poate fi primită, deoarece, prin hotărârea atacată, pârâta a fost obligată să propună reclamanților ofertă de atribuire de bunuri sau servicii în compensare sau despăgubiri în echivalent bănesc, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Se constată, așadar că obligația pârâtei este alternativă, ea urmând a propune bunuri ori servicii în compensare doar în măsura în care societatea le deține și cu acordul persoanelor îndreptățite sau despăgubiri în condițiile legii speciale. Faptul că instanța de apel nu a stabilit valoarea bunului pentru care s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii nu reprezintă un impediment la executare, pentru că, în situația în care nu există bunuri ori servicii disponibile, valoarea nu intră în discuție.

În caz contrar, se va stabili valoarea bunurilor disponibile și serviciilor și se va raporta la valoarea imobilului stabilită în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și se va dispune în consecință, respectând specificitatea unei societăți comerciale aflate în stare de lichidare. De altfel, în acest stadiu procesual, instanța de judecată nici nu are competența de a stabili contravaloarea bunului solicitat sau a măsurilor reparatorii, competență ce aparține în exclusivitate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau unității deținătoare pentru bunurile și serviciile acordate în compensare. Față de cele arătate, ambele recursuri sunt nefondate și în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții B.T., I.V., M.G., N.N., I.D. și I.M. și de pârâta SC B. SA, prin lichidator judiciar SC L. SRL împotriva deciziei nr. 275/C din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2012.