ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6623/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6623/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursurilor civile de față,
Analizând
actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1485 din
16 septembrie 2005, Tribunalul Constanța a respins acțiunea formulată de
reclamantul I.C., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA B., prin lichidator SC
L. SRL Constanta.
Tribunalul a
reținut că reclamantul a solicitat societății pârâte, conform procedurii
reglementate de Legea nr. 10/2001, restituirea suprafeței de teren intravilan
de 3.400 m.p., situat în localitatea B., județul Constanța.
Tribunalul a mai
reținut că reclamantul a probat calitatea de succesor legal al autorului său, I.O.,
dar nu și dreptul de proprietate al acestuia și modul în care terenul a fost preluat
de către stat.
De altfel, potrivit
înscrisurilor aflate la dosar, în gospodăria autorului reclamantului s-a aflat doar
suprafața de 1.000 m.p. grădini și curți, restul fiind terenuri arabile, iar prin
titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, reclamantului, alături de
I.I., i s-a restituit suprafața de 1.100 m.p. teren intravilan și 9,89 ha teren
extravilan.
Prin decizia
nr. 386/C din 5 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori
și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul
declarat de reclamant.
Instanța de apel
a reținut că probele administrate de reclamant - declarații extrajudiciare sau autentificate
- nu constituie „acte doveditoare", în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001,
iar înscrisurile depuse în apel confirmă doar existența terenului pentru care reclamantului
i-a fost deja reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Instanța de apel
a mai constatat că momentul, modalitatea de dobândire și suprafața terenului solicitat
au fost prezentate de reclamant în mod contradictoriu.
Prin decizia
nr. 10234 din 18 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă,
și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamant.
A casat decizia
atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Instanța de recurs
a reținut că sintagma „acte doveditoare" în accepțiunea Legii nr. 10/2001 are
un conținut mult mai larg decât în dreptul comun, fiind important a se stabili dacă
bunul s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite sau a autorului lui.
Prin înscrisurile
depuse la dosar, inclusiv în recurs, reclamantul a dovedit că imobilul solicitat
a fost stăpânit de către familia sa, cu titlu de proprietar, fiind preluat abuziv
de către stat.
Prin urmare, în
mod greșit a fost respinsă cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice care
să individualizeze terenul.
După rejudecare,
prin decizia nr. 275/C din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă
minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat
de reclamanții B.T., I.V., M.G., N.N., I.D. și I.M., moștenitorii reclamantului
decedat la 30 martie 2010.
A schimbat în
tot sentința, a admis în parte acțiunea și a dispus anularea dispoziției nr. 839/2004,
emisă de SC B. SA.
A obligat pârâta
să propună reclamanților ofertă de atribuire de bunuri sau servicii în compensare
sau despăgubiri în echivalent bănesc, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005
pentru suprafața de 3.400 m.p. teren intravilan, situat în comuna B., județul Constanța.
A respins cererea
de restituire în natură a suprafeței de 3.400 m.p. teren intravilan.
Instanța de rejudecare
în apel a constatat că problema calității de persoană îndreptățită a fost dezlegată
cu putere de lucru judecat prin decizia de casare.
În ceea ce privește
situația terenului solicitat, identificat prin expertiză, instanța de apel a constatat
că, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 23 martie 2005, autentificat
la B.N.P. M.P., pârâta a vândut familiei T.C. și A. suprafața de 3.533 m.p., liberă
de construcții.
De asemenea, la
20 februarie 2007, printr-o licitație publică, pârâta a vândut partea de est a terenului
ce a aparținut autorului reclamantului către C.P.
Deși a avut cunoștință
de faptul că actele de înstrăinare au avut loc după transmiterea notificării, reclamanții
nu au avut nici un fel de poziție cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare,
limitându-se să afirme că, în funcție de soluția pronunțată, vor exercita acțiune
separată.
Or, nulitatea,
conform doctrinei, are caracter eminamente judiciar.
În aceste condiții,
singura modalitate de reparare a prejudiciului constă în acordarea de măsuri reparatorii
prin echivalent.
Prin decizia
nr. 448/C din 5 decembrie 2011, instanța de apel a respins cererea formulată de
pârâtă, prin care s-a solicitat lămurirea și completarea deciziei pronunțate în
apel.
Instanța de apel
a constatat că, prin obligarea pârâtei să acorde măsuri reparatorii prin echivalent,
dispozitivul nu cuprinde prevederi echivoce și că nu este sarcina instanțelor de
judecată să stabilească valoarea imobilului preluat în mod abuziv.
Instanța de apel
a mai constatat că aplicarea art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005
nu a făcut obiectul analizei în apel, motiv pentru care nu poate face nici obiectul
lămuririlor, iar apelanții nu pot fi obligați la plata cheltuielilor de judecată,
în condițiile în care apelul declarat de ei a fost admis.
Împotriva deciziei
pronunțate în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanții și pârâta.
Reclamanții au
invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din C. proc. civ. și au arătat că,
față de obiectul litigiului - contestație împotriva dispoziției emise în baza Legii
nr. 10/2001 - nu era posibilă modificarea acțiunii prin investirea instanței cu
o cerere în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare. De asemenea,
era necesară o hotărâre judecătorească irevocabilă care să consfințească dreptul
reclamanților de persoane îndreptățite pentru a căpăta legitimare procesuală într-o
astfel de acțiune.
De aceea, instanța
de apel a încălcat limitele investirii sale atunci când a constatat valabilitatea
contractului de vânzare -cumpărare, în lipsa unei hotărâri de anulare.
Această soluție
este în dezacord cu dispozițiile art. 21 alin. (5) și art. 38 alin. (2) lit. e)
din Legea nr. 10/2001, care prevăd nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare
încheiate înainte de soluționare procedurii administrative și instituie sancțiuni
contravenționale.
Pârâta a invocat
dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 din C. proc. civ. și a arătat că decizia atacată
este nelegală, deoarece a obligat pârâta să propună măsuri reparatorii prin echivalent,
deși, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar restituirea în natură.
Recurenta a mai
arătat că este o societate comercială în lichidare și se află în imposibilitate
de a executa hotărârea, în condițiile în care instanța nu a stabilit exact cuantumul
creanței, care să fie înscrisă în masa credală.
Recursurile declarate
nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Reclamanții -
recurenți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din C. proc. civ.,
dar criticile formulate permit analizarea recursului doar din perspectiva dispozițiilor
art. 304 pct. 6 și 9 din C. proc. civ.
Astfel, deși se
întemeiază și pe pct. 7 și 8 din art. 304 din Cod, recurenții nu dezvoltă nici o
susținere de natură a atrage incidența acestor texte, pentru că nu fac nici o referire
la eventuale motive contradictorii sau străine de cauză ale deciziei atacate și
nici nu au arătat ce act juridic a fost greșit interpretat.
Cât privește criticile
care permit încadrarea recursului, se constată că instanța de apel nu a încălcat
limitele investirii sale.
Prin cererea de
chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții au
solicitat obligarea societății pârâte la restituirea în natură a suprafeței de teren
ce a aparținut autorilor lor.
În urma verificării
situației de fapt, instanța de apel a constatat că restituirea în natură nu este
posibilă, pentru că terenul solicitat a fost înstrăinat de către unitatea deținătoare
ulterior notificării, iar reclamanții nu au declanșat nici un demers în vederea
constatării nulității actelor de înstrăinare.
Constatarea instanței
de apel că actele de înstrăinare nu au fost atacate în justiție de reclamanți nu
reprezintă analiza validității acestora, așa cum susțin recurenții, pentru că instanța
de apel nu a verificat respectarea condițiilor prevăzute de lege la momentul înstrăinării.
Analiza instanței de apel s-a rezumat doar la a constata că restituirea în natură
nu este posibilă, deoarece bunul a fost înstrăinat, iar actele de înstrăinare nu
au fost atacate în justiție.
Este adevărat
că instanța de apel a făcut ample referiri teoretice la regimul juridic al nulității,
dar aceste referiri au avut doar scopul de a demonstra de ce instanța nu poate constata
nulitatea, în condițiile în care nu a fost investită de către reclamanți cu o astfel
de cerere și nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care o altă instanță
să se fi pronunțat asupra acestei chestiuni.
Recurenții au
mai susținut că, reținând valabilitatea actelor de înstrăinare, instanța de apel
a aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. (5) și (38) alin. (2) lit. e) din Legea
nr. 10/2001, care prevăd nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate înainte
de soluționarea procedurii administrative, dar nici această critică nu este fondată,
pentru că, în lipsa unei cereri prin care să se fi solicitat constatarea nulității,
instanța nu putea să o constate din oficiu.
În acest sens,
doctrina este unanimă în a aprecia că, deși nulitatea absolută poate fi invocată
de oricine are interes, de instanță sau de procuror, invocarea din oficiu de către
instanță nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar putea să se sesizeze din
oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute a unui act juridic, deoarece
s-ar încălca principiul disponibilității.
Cu privire la
acest aspect, mai trebuie evidenția faptul că, și în ipoteza în care reclamanții
au apreciat că limitele rejudecării după casare nu permiteau completarea cererii
de chemare în judecată cu un petit având ca obiect constatarea nulității, aveau
posibilitatea să exercite separat o astfel de acțiune, cu respectarea condițiilor
impuse de lege și, ca o consecință, să solicite suspendarea judecății prezentei
cauze.
Cât privește recursul
declarat de pârâtă, și acesta este nefondat.
Astfel, sub un
prim aspect, recurenta a susținut că decizia atacată este nelegală, deoarece instanța
de apel a obligat pârâta să propună măsuri reparatorii prin echivalent, deși, prin
cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar restituirea în natură.
Critica este nefondată,
deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în temeiul
dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea
în natură a imobilului ce a aparținut autorilor lor.
Actul normativ
în baza căruia a fost promovată acțiunea reglementează regimul juridic al unor imobile
abuziv preluate și natura juridică a măsurilor reparatorii care se cuvin foștilor
proprietari sau moștenitorilor acestora.
În aceste circumstanțe,
trebuie subliniat faptul că dreptul de dispoziție în sistemul acestei legi speciale
presupune manifestarea intenției de a beneficia de prevederile legii, prin transmiterea
notificării și eventuala declanșare a demersurilor judiciare.
Dreptul de opțiune
al persoanelor îndreptățite asupra măsurilor reparatorii este circumstanțiat de
lege și limitat la condițiile pe care aceasta le prevede. De aceea, dacă măsura
reparatorie solicitată de persoana îndreptățită nu poate fi acordată, notificarea
nu poate fi respinsă pentru acest motiv, fiind obligația unității deținătoare sau
a instanței de judecată să constate dreptul la acordarea unei alte măsuri reparatorii.
Pentru acest motiv,
instanța de apel nu a acordat altceva decât s-a cerut, ci, constatând că restituirea
în natură nu este posibilă, a acordat măsura alternativă a reparațiilor prin echivalent,
la care reclamanții au dreptul și vocația, potrivit legii.
Recurenta a mai
arătat se află în imposibilitate de a executa hotărârea, pentru că instanța nu a
stabilit exact cuantumul creanței, care să fie înscrisă în masa credală.
Nici această critică
nu poate fi primită, deoarece, prin hotărârea atacată, pârâta a fost obligată să
propună reclamanților ofertă de atribuire de bunuri sau servicii în compensare sau
despăgubiri în echivalent bănesc, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Se constată, așadar
că obligația pârâtei este alternativă, ea urmând a propune bunuri ori servicii în
compensare doar în măsura în care societatea le deține și cu acordul persoanelor
îndreptățite sau despăgubiri în condițiile legii speciale.
Faptul că instanța
de apel nu a stabilit valoarea bunului pentru care s-a constatat dreptul la măsuri
reparatorii nu reprezintă un impediment la executare, pentru că, în situația în
care nu există bunuri ori servicii disponibile, valoarea nu intră în discuție.
În caz contrar, se va stabili valoarea bunurilor disponibile și serviciilor și se
va raporta la valoarea imobilului stabilită în cadrul procedurii prevăzute de Legea
nr. 247/2005 și se va dispune în consecință, respectând specificitatea unei societăți
comerciale aflate în stare de lichidare.
De altfel, în
acest stadiu procesual, instanța de judecată nici nu are competența de a stabili
contravaloarea bunului solicitat sau a măsurilor reparatorii, competență ce aparține
în exclusivitate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau unității
deținătoare pentru bunurile și serviciile acordate în compensare.
Față de cele arătate,
ambele recursuri sunt nefondate și în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc.
civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile
declarate de reclamanții B.T., I.V., M.G., N.N., I.D. și I.M. și de pârâta SC
B. SA, prin lichidator judiciar SC L. SRL împotriva deciziei nr. 275/C din 27 aprilie
2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă
și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
31 octombrie 2012.