ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7235/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7235/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea de revizuire

înregistrată sub nr. de mai sus, revizuenta C.M. a solicitat revizuirea deciziei

civile nr. 4325 din 28 martie 2012 a Curții de Apel Craiova în temeiul art. 322

pct. 7 C. proc. civ., susținându-se că este potrivnică deciziei civile nr. 1926

din 26 octombrie 2011 a Curții de Apel Pitești.

Astfel, revizuenta a susținut

că cele două hotărâri vizează aceeași operațiune juridică în baza aceleiași Legi

nr. 110/2010, constând în înlăturarea pensiei de serviciu și stabilirea unei pensii

de asigurări sociale, în același cuantum, singura deosebire fiind doar sintagma

„recalculare” din H.G. nr. 737/2010 și revizuire din O.U.G. nr. 59/2011, utilizând

aceleași criterii de calcul din sistemul public de pensii, de drept comun.

În această idee se învederează

singura deosebire pentru că în fapt cuantumul pensiei „recalculate” prin deciziile

succesive nr. 188103 din 20 august 2010, și 188103 din 02 noiembrie 2010, este identic

cu cel „restituit” prin decizia nr. 188103 din 26 iulie 2011.

Examinând decizia a cărei

revizuire se solicită în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 4325 din 28 martie 2012 a Curții de Apel Craiova s-a respins ca nefondat recursul

declarat de C.M. împotriva sentinței civile nr. 1614 din 05 octombrie 2011 a Tribunalului

Olt, reținându-se următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Olt la data de 17 august 2011, sub nr. 3375/104/2011 contestatoarea

C.M. a formulat contestație împotriva

deciziei nr. 188103

emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii la data 26 iulie 2011, solicitând instanței

ca prin sentința pe care o va pronunța să dispună anularea

deciziei anularea acesteia, menținerea în plată a deciziei

nr. 188103 emisă la data de 18 aprilie 2011, obligarea pârâtei la plata diferenței

dintre pensia de serviciu conform deciziei nr. 175886 din 18 aprilie 2011 și pensia

revizuită începând cu data de 01 august 2011 și actualizarea sumelor restante cu

indicele de inflație, până la data achitării efective a acestora.

În motivarea

contestației contestatoarea a arătat că în baza Legii nr. 119/2010 și H.G. nr. 737/2010

s-a emis decizia nr. 188103 pe care a contestat-o în instanță, fiindu-i admisă acțiunea

și anulată decizia de diminuare a pensiei prin sentința civilă nr. 35/2011 pronunțată

de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 2868/104/2010 .

Ca urmare

a apariției O.U.G. nr. 59/2011, s-a emis o nouă decizie, cu nr. 188103 din 26

iulie 2011, prin care a fost din nou redusă pensia.

Prin sentința nr. 1614

din 05 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3375/104/2011,

s-a respins contestația formulată de contestatoarea C.M., împotriva deciziei

nr. 188103 din 26 iulie 2011 emisă de intimata Casa Județeană de Pensii Olt.

Legea nr. 119/2010 a făcut

obiectul unui control „a priori” de constituționalitate, iar prin Decizia nr. 871

din 25 iunie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 433/28.06.2010, Curtea Constituțională,

respingând excepția, a statuat că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic

diferit în raport de pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre

deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente,

indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale,

și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului, care, prin adunarea

cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea

specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor

sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul

de stat.

Trebuie observat că dispozițiile

art. 47 alin. (2) din Constituție se referă distinct la dreptul la pensie față de

cele privind alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege,

dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează.

Prin urmare, în ceea ce

privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul

exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile,

asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare.

Ca atare, având în vedere

condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale în raport de

elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că

acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul

din care se plătesc, precum și caracterul succesiv al prestaților, dobândirea dreptului

la pensia specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație pe termen nelimitat

a statului de a recunoaște acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar

prestațiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări și asupra

cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor

art. 15 alin. (2) din Constituție.

Ținând seama că pensiile

speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă și rațională,

se apreciază că acestea pot fi eliminate doar dacă există o rațiune, o cauză suficient

de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului

sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul

pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii,

reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem, și, nu în ultimul

rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci

atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, această

măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, urmează a se observa

că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se

tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferențieri procentuale pentru

diversele categorii cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta

să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o

atare pensie.

O.U.G. nr. 59/2011, pentru

stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c)-h) din

Legea nr. 119/2010, a fost adoptată, așa cum rezultă din preambulul actului normativ,

tocmai datorită exigențelor subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului

jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, având ca scop realizarea

procedurilor administrative necesare stabilirii drepturilor de pensie într-un mod

obiectiv și justificat, cu respectarea principiului contributivității și egalității.

Prin Decizia nr. 458 din

02 decembrie 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 24/13.01.2004,

s-a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare

de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor

unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste

cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și

să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică

în domeniul ei propriu de aplicare.

O lege retroactivează

atunci când înțelege să reglementeze fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare,

au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică sau efecte pe care acea

situație juridică le-a produs înainte de această dată – facta praeterita. Astfel,

în cazul de față, O.U.G. nr. 59/2011 ar fi fost retroactiv dacă ar fi avut drept

consecință reducerea pensiei contestatoarei pe o perioadă anterioară intrării sale

în vigoare.

Legea nouă se aplică,

însă, de la data intrării sale în vigoare, fără să fie retroactivă, atât situațiilor

juridice ce se nasc, se modifică sau se sting după această dată, dar și situațiilor

juridice în curs de formare (executare), modificare sau stingere la data intrării

ei în vigoare – facta pendentia, precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice

trecute – facta futura. Este cazul O.U.G. nr. 59/2011, prin care legiuitorul a înțeles

să reglementeze situații juridice în curs de a-și produce efectele (primirea lunară

a pensiei), adică unor facta pendentia.

În acest sens, se constată

că „anularea” pensiei de serviciu a operat la momentul intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 59/2011, cuantumul pensiei a suferit modificări ulterior acestui moment, nefiind

astfel afectat cuantumul pensiei primit anterior intrării în vigoare a acesteia

legi, pentru a se putea reține că s-a aplicat retroactiv în cazul contestatoarei.

Se pune problema dacă

instanța națională se poate pronunța cu privire la respectarea Convenției Europene

a Drepturilor Omului ca efect al aplicării unei legi în cazul concret cu care este

sesizat, după ce Curtea Constituțională a declarat deja că legea este constituțională.

Dacă, potrivit propriei

jurisprudențe Curtea Constituțională, verifica doar conformitatea legii cu Constituția,

nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, în principiu, nu analizează compatibilitatea în abstract a

unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea

aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt. Judecătorul intern trebuie să

determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției,

iar acest lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale speței,

nu în general și în abstract.

Întrucât Constituția României

consacră și garantează principiul neretroactivității legii civile [art. 15

alin. (2)], iar protecția constituțională a acestor drepturi este la nivelul normelor

internaționale în domeniu drepturilor omului, se apreciază că standardul fixat de

Curtea Constituțională este la același nivel cu cel stabilit de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, astfel că statuările din cuprinsul Deciziilor nr. 871 și 873

din 25 iunie 2010 își păstrează pe deplin aplicabilitatea.

Față de aceste considerente,

se constată că prin hotărârea recurată în cauză nu s-a încălcat puterea de lucru

judecat.

Decizia nr. 1926/R-CA/2011

a Curții de Apel Pitești, prin care s-a menținut sentința civilă nr. 35/2011 a Tribunalului

Olt, a soluționat litigiul în raport de dispozițiile legale în baza cărora s-a emis

decizia contestată în acel dosar, dar ulterior, actul normativ avut în vedere de

instanță a fost modificat prin O.U.G. nr. 59/2010, ceea ce a avut ca efect revizuirea

cuantumului pensiei contestatoarei, și implicit a dus la pierderea forței legale

a hotărârii judecătorești irevocabile, efect acceptat de jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului (cauzele Bulgarova contra Rusiei, Sukhobakov contra Rusiei).

Potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, o hotărâre judecătorească nu poate garanta

în mod nelimitat existența dreptului de creanță recunoscut la un moment dat, acesta

putând fi supus unor eventuale modificări în viitor, chiar dacă schimbările sunt

în dezavantajul titularului dreptului.

Încălcarea puterii de

lucru judecat s-ar putea invoca numai în situația afectării retroactive a dreptului

recunoscut, situație care nu se regăsește în speță, atâta timp cât revizuirea pensiei

contestatoarei a operat ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 59/2010.

În numeroase decizii Curtea

Europeană a reținut că dreptul la pensie intră sub protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1, ca drept de a primi o prestație socială (cauza Andrejeva contra Letoniei,

cauza Muller contra Austriei, cauza Gaygusuz contra Austriei, cauza Buchen contra

Cehiei, cauza Frimu și alții contra României).

Contestatoarea este titular

al dreptului de proprietate asupra unui „bun” în sensul Protocolului nr. 1 la Convenție,

acest bun fiind „dreptul la primirea unei pensii din partea statului”, drept prevăzut

atât de Legea nr. 567/2004 pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii

nr. 119/2010, cât și în art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 pentru perioada ulterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010.

Nu se poate califica „bunul”

contestatoarei ca fiind dreptul de a primi un anumit cuantum al pensiei, deoarece

cuantumul este protejat de Convenție doar pentru perioada în care acesta are o fundamentare

legală în dreptul intern.

Or, începând cu data intrării

în vigoare a O.U.G. nr. 59/2011 pentru completarea Legii nr. 119/2010, dreptul contestatoarei

de a primi pensia stabilită în baza unui act normativ care nu mai este în vigoare,

nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern, acest cuantum având ca fundament

legal din acest moment dispozițiile actului normativ menționat.

În acest sens, Curtea

Europeană a reținut în cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei următoarele „totuși,

chiar dacă art. 1 din Protocolul adițional garantează persoanelor dreptul la beneficiile

rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest

lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum”.

De asemenea, în cauza

Keckho contra Ucrainei, Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere

a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat.

Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, prin modificări

corespunzătoare ale legislației.

Un alt argument în sensul

celor arătate mai sus derivă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1,

7 și 90 din Legea nr. 19/2000, conform cărora pensia este o formă de prestație de

asigurări sociale plătită lunar, în baza legii, inerentă și indisolubil legată de

calitatea de pensionar, obținută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea

tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor.

Statul garantează dreptul

la asigurări sociale, în condițiile legii, nefiind garantat cuantumul prestației

sociale.

Jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului este constantă în același sens, organele de aplicare a Convenției

reținând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor

un anumit cuantum al prestației sociale și acceptând dreptul statelor de a modifica

acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziție

(cauza Jankovic împotriva Croației, cauza Wieczorek împotriva Poloniei).

Curtea de la Strasbourg

a statuat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură există soluții legislative

mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția

situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek

c. Poloniei, hotărâre din 08 decembrie 2009, parag. 59, sau Mellacher c. Austriei,

hotărâre din 19 decembrie 198, parag. 53).

Dacă o astfel de analiză

nu este îngăduită Curții Europene a Drepturilor Omului, care examinează și coerența

sistemului legislativ al unui stat, cu atât mai mult instanța de judecată națională

nu are dreptul să cenzureze dispozițiile unui act normativ edictat de altă putere

constituită în stat, fiind ținută să respecte principiul constituțional al separației

puterilor.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 impune ca orice ingerință în dreptul de proprietate să fie proporțională,

într-o măsură rezonabilă, cu scopul urmărit (cauza Jahn și ații contra Germaniei),

condiția justului echilibru nefiind îndeplinită atunci când persoana în cauză suportă

o povară individuală excesivă (Sporroug și Lövnroth contra Suediei).

Dacă valoarea pensiei

este redusă, ori plata este suspendată, aceasta poate reprezenta o ingerință în

respectarea bunurilor, care necesită o justificare (cauza Kjartan Asmundsson contra

Islandei și Rasmussen contra Poloniei). În evaluarea unei asemenea ingerințe, este

important să se ia în considerare dacă dreptul reclamantului de a primi pensie din

regimul de asigurări sociale în cauză, a fost încălcat astfel încât să conducă la

o atingere adusă esenței dreptului la pensie al acestuia (cauza Wieczorek contra

Poloniei, cauza Maggio și alții contra Italiei, cauza Frimu și alții împotriva României).

Analiza raportului rezonabil

de proporționalitate, din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (regula

generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1) reprezintă o

chestiune de apreciere, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze,

pentru a se constata dacă în privința fiecărui reclamant a fost depășit un anumit

„prag de dificultate”, pentru ca instanța europeană însăși să constate o încălcare

a drepturilor ocrotite de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Raportul de proporționalitate

este compromis dacă se suportă o sarcină individuală excesivă, care excede marjei

de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială

(marjă care în acest domeniu este extensivă). Asemenea concluzii sunt stabilite,

de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social,

ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.

Așa cum a reținut Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, publicată

în M. Of. nr. 925/27.12.2011, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză,

ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari

(prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar), ori pensia medie lunară, cât și circumstanțele

concrete ale cauzei.

În cauză, prin decizia

contestată, s-a stabilit un cuantum al pensiei de 1.192 RON lunar, superior pensiei

medii pe țară (700 RON), și care este de natură a asigura corespunzător mijloacele

de subzistență ale beneficiarului.

Contestatoarea nu a fost

lipsită de beneficiul social, reducerea cuantumului pensiei respectând raportul

de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite, astfel încât aceasta

să nu fie obligată să suporte o sarcină excesivă disproporționată, care să exceadă

marjei de apreciere a statului în reglementarea politicii sociale.

Ca atare, dreptul contestatoarei

de a primi pensie din regimul de asigurări sociale nu a fost atins în esența sa,

pentru a se opina asupra încălcării dreptului de proprietate ocrotit de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Nefondate sunt și susținerile

privitoare la tratamentul discriminator față de beneficiarii pensiilor de serviciu,

cărora instanțele le-au menținut pensiile stabilite anterior.

O diferență de tratament

este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Conform

jurisprudenței Curții Europene, (cauza Twizell contra Marii Britanii, cauza Maggio

și alții contra Italiei), tratamentul este discriminator dacă nu urmărește un scop

legitim, ori dacă nu există o relație de proporționalitate rezonabilă între mijloacele

folosite și scopul urmărit.

Legea nr. 119/2010 și

O.U.G. nr. 59/2011 au avut ca finalitate tocmai eliminarea, prin uniformizare, a

oricărui tratament favorabil rezultat din interpretarea anterioară a prevederilor

în vigoare, iar așa cum a subliniat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în

procesul de creare a unui sistem de beneficii, este uneori necesar să se utilizeze

termene care se aplică unor grupuri mari și care pot părea arbitrare într-o anumită

măsură. Acest fapt este o consecință inevitabilă a introducerii de noi reglementări,

dar ținând cont de marja de apreciere recunoscută statelor în acest domeniu, existența

unor diferențe de tratament are justificare obiectivă și rezonabilă, astfel că nu

se poate reține încălcarea dreptului prevăzut de art. 14 din Convenție.

Această hotărâre se solicită

a fi revizuită în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., susținându-se că este potrivnică

deciziei civile nr. 1926/2011 a Curții de Apel Pitești.

Scopul reglementării cazului

de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nu este cel al îndreptării

hotărârilor prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci al respectării principiului

autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea

lui.

Pentru admisibilitatea

cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe hotărâri definitive contradictorii

pronunțate în același litigiu (cu tripla identitate de părți, obiect și cauză),

în dosare diferite, iar în al doilea proces să nu fi fost invocată excepția puterii

de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată să nu se fi discutat această excepție.

Rațiunea acestei condiții

este aceea că instanța de revizuire învestită cu soluționarea unei cereri întemeiate

pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., să nu încalce ea însăși autoritatea de lucru judecat

a hotărârii a cărei anulare se solicită.

Or, raportând cele expuse

la situația invocată de revizuentă și la decizia a cărei revizuire se solicită,

este de reținut că instanța de recurs raportat la decizia civilă nr. 1926/2011 a

Curții de Apel Pitești, a apreciat că prin sentința recurată nu s-a încălcat puterea

de lucru judecat.

Ca atare, fiind analizată

excepția puterii de lucru judecat, de către instanța de recurs, această excepție

nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece se opune de această dată

însăși puterea de lucru judecat asupra rezolvării date acestei excepții procesuale.

Din această perspectivă,

nefiind întrunite condițiile cumulative rezultate din dispozițiile art. 322

pct. 7 C. proc. civ., cererea de revizuire urmează a se respinge ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire formulată de revizuenta C.M. împotriva deciziei nr. 4325 din

28 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 26 noiembrie 2012.