ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6732/2012

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 2221 din 7 martie 2009, reclamantul A.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul general, solicitând instanței să dispună anularea Dispoziției nr. 11584 din 17 aprilie 2009, prin care i-a fost respinsă notificarea nr. 192 din 18 septembrie 2001, precum și restituirea în natură sau în echivalent a suprafeței de 1.286 mp, teren situat în str. Ștefan cel Mare, București. în motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, este moștenitorul testamentar al defunctei Dobrescu Ana (care, la rându-i, a fost unica moștenitoare a soțului său, D.M.) și, în această calitate, a formulat notificarea înregistrată din 18 septembrie 2009, solicitând restituirea suprafeței totale de 7.500 mp teren (ce a aparținut autorilor săi), teren situat în str. Ștefan cel Mare, București.

Pârâtul a răspuns la notificare ca urmare a obligării de către instanță prin hotărâre judecătorească, emițând în acest sens dispoziția a cărei anulare o solicită prin prezenta cerere. Dispoziția pârâtului a fost în sensul respingerii notificării, ca lipsită de obiect, cu motivarea că terenul solicitat a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4679 din 27 septembrie 1945. Pârâtul, în mod eronat, a respins notificarea pentru întreaga suprafață de 7.500 mp, întrucât, așa cum rezultă chiar din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 07 septembrie 1945, autorii săi nu au înstrăinat tot terenul ce îl dețineau în proprietate, ci, astfel cum rezultă din mențiunea de la art. art. 1 din acest act, din suprafața totală de 10.293,67 mp, situată în București, str. Ștefan cel Mare, s-au înstrăinat doar 9.006,96 mp.

Din extrasul de carte funciară reiese că după înstrăinarea ce a avut loc în anul 1945 autorii reclamantului au mai rămas cu suprafața de 1.286 mp, ce se găsește înscrisă în parcela 3/399, în anul 1946 (după înstrăinare). Aceeași mențiune a fost făcută de Arhivele Statului în procesul verbal din 15 octombrie, depus în cauză, în sensul că la data de 09 mai 1946, prin dezmembrarea lotului 4 și lotului 3, rămâne suprafața de 1 ha și 0041 mp, înscrisă în CF (CF atașată la procesul verbal). Ca urmare, reclamantul a considerat că este cert că autorii săi nu au înstrăinat întreaga suprafață de teren și că este îndreptățit la restituire în natură a 1 ha și 0041 mp, teren rămas în continuare în proprietatea autorilor săi.

Terenul a fost expropriat pentru construcție de locuințe și pentru construirea ITB, aspect necontestat de pârât. Terenul în suprafață de 1.286 mp a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat la solicitarea pârâtului și depus la dosar. Prin sentința civilă nr. 974 din 08 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte, acțiunea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul general, a anulat Dispoziția nr. 11584 din 17 aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului București și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 1.286 mp situat în București, sos.

Ștefan cel Mare. Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată din 18 septembrie 2001, Dobrescu Marioara și reclamantul A.G. au solicitat restituirea în natură a suprafeței de 7.500 mp teren situat în București, str. Ștefan cel Mare, teren ce a aparținut autorului lor. Prin sentința civila nr. 112 din 18 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civila, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost obligat pârâtul Municipiul București, în contradictoriu cu reclamantul A.G., să emită dispoziție motivată cu privire la imobilul ce formează obiectul notificării din 18 februarie 2001, efectuată prin intermediul BEJ - V.G. Ca urmare a acestei hotărâri, la data de 17 aprilie 2009 a fost emisă Dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 11584, prin care a fost respinsă notificarea formulată de Dobrescu Marioara și A.G.

ca rămasă fără obiect, reținându-se că terenul notificat a fost înstrăinat în anul 1945, conform contractului de vânzare-cumpărare din 27 februarie 2009. Așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, moștenitorii numitului T.D., printre care și M.T.D. (autorul reclamantului - conform certificatului de moștenitor din 09 februarie 1979, acesta lasă ca moștenitoare pe D.A., care, la rândul său, lasă ca moștenitor pe A.G., conform certificatului de moștenitor din 17 iunie 1996), au înstrăinat către Societatea Distribuția Textilelor SA suprafața de 9.006,96 mp din totalul de 10.293,67 mp, situată în București, șos.

Ștefan cel Mare, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 20 septembrie 1945. Deși s-a vândut doar suprafața de 9.006,96 mp din imobilul de 10.293,67 mp, restul de 1.296 mp nefiind înstrăinați, așa cum reiese din conținutul înscrisului și schița anexă, această suprafața de teren nu a fost individualizată și, în consecință, rezultă că părțile (vânzătorii și cumpărătorii) au rămas în indiviziune asupra terenului de 10.293,67 mp. întregul teren a fost preluat de către stat, fără însă a rezulta din evidențele primăriei care a fost temeiul acestei preluării și persoanele de la care a fost efectuată preluarea. Imobilul solicitat de reclamant a figurat după anul 1925 cu numerele 103, 105 și 107 pe șos.

Ștefan cel Mare și, în prezent, o porțiune este afectată de elemente de sistematizare; o altă secțiune se află în incinta Uzinei de reparații R.A.T.B. De altfel și din raportul de expertiza întocmit în cauză a rezultat aceeași situație de fapt. Ca atare, tribunalul, reținând că reclamantul este persoană îndreptățită la restituire și, întrucât restituirea nu poate fi acordată în natură, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, a admis în parte contestația, a anulat dispoziția Primăriei Municipiului București și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren de 1.286 mp. La pct. 4 din actul de partaj se face referire la imobilul din Șos.

Ștefan cel Mare, în suprafață de 24 de pogoane, imobil ce nu a fost partajat la acel moment, moștenitorii rămânând în indiviziune. M.N.I., A.C.C., D.D. și T.D., prin actul de partaj ulterior încheiat, aflat la fila 32 dosar apel, au convenit să continue stăpânirea în indiviziune asupra imobilului din șos. Ștefan cel Mare. Succesorii menționați au vândut, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 15 aprilie 1910 (filele 53-57), o suprafață totală de 29.472,80 mp (17.860 mp + 11.612,80 mp) din imobilul situat în șos. Ștefan cel Mare, asupra căreia se găseau în indiviziune, pentru ca, la data de 29 septembrie 1927, să înstrăineze o suprafață de 31.399 mp, de la aceeași adresă. De asemenea, prin actul autentificat sub nr. 10566/1926 s-a vândut și suprafața de 6.489 mp.

Astfel cum rezultă din inventarul de avere mobilă și imobilă rămasă de pe urma defunctului Dobrescu Toma, încheiat la 10 august 1935 (fila 29 dosar apel), acestuia i-a revenit cota de 1/1 din suprafața de 36.000 mp ce a rămas după înstrăinările anterioare. De pe urma defunctului T.D. au rămas ca moștenitori M.D., N.D., C.D., Ș.D., D.P.Z., E.T., născută D., iar, de pe urma defunctului D.D., căruia i-a revenit cota de 1/1 din suprafața de 36.000 mp, au rămas ca moștenitori D.D.C., D.D.M., D.D.R. și D.D.M. Conform procesului - verbal nr. x/1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, succesorii defunctului D.N., respectiv ai defuncților D.T. și D.D. erau înscriși în cartea funciară cu o suprafață de 20.160 mp, situată în București, str. Ștefan cel Mare (nr. parcelă 3/399).

Ulterior, aceștia au vândut, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1943, o suprafață de 9.791,70 m.p. din imobilul situat în București, șos. Ștefan cel Mare, pentru ca, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 septembrie 1945, să înstrăineze, din suprafața rămasă de 10.293,67 mp, o suprafață de 9.006,96 mp, rămânând o suprafață de 1.286 mp, cea care face obiectul notificării nr. 192/2001. Aceste date sunt confirmate și de raportul de expertiză întocmit în cauză de expert ing. Neagoe R. Ioan. Potrivit adresei din 12 decembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, imobilul cu adresa Ștefan cel Mare a fost înscris în Cartea Funciară din 1940 cu procesul verbal nr. x/1940.

Instanța de apel a constatat că reclamantul A.G., în calitate de succesor al defunctei Dobrescu Ana (la rândul ei, unica moștenitoare a soțului său, Dobrescu Mihai), este îndreptățit la măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul teren de 1.286 mp, situat în București, Șos. Ștefan cel Mare. Pârâtul Municipiul București prin Primarul General nu a contestat calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului A.G. (cel care a formulat prezenta contestație), astfel încât, potrivit principiului „tantum devolutum tantum apellaturn ” , raportat la dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a analizat doar critica legată de conținutul notificării, cu referire la obiectul cererii de restituire/ măsuri reparatorii.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că notificarea din 18 septembrie 2001 formulată de Dobrescu Marioara și A.G. a vizat restituirea în natură a suprafeței de 7.500 m.p. ce revine din cota de 9.000 mp (adică 1/1 din suprafața totală de 36.000 m.p.) din șos. Ștefan cel Mare, proprietatea autorului D.T. Ulterior, petentul A.G. a precizat că din terenul de 10.293 m.p. s-a vândut o suprafață de 9.006 m.p., astfel încât solicită să i se restituie suprafața de 1.286 m.p., în calitatea sa de moștenitor al defunctului Dobrescu Mihai, fiul defunctului Dobrescu Toma. Ca atare, completarea adusă notificării, prin care reclamantul a lămurit obiectul pretențiilor sale, nu justifică atitudinea pârâtului, care, prin dispoziția contestată, a înțeles să facă referire doar la suprafața pretinsă inițial, iar nu la cea pe care A.G.

a identificat-o în urma atașării extraselor de carte funciară (respectiv la 7.500 mp, în loc de 1.286 mp). În acest context, tribunalul a reținut în mod corect că suprafața de 1.286 mp, pe care a identificat-o expertul, este cea rămasă vânzătorilor după vânzarea terenului de 9.006,96 mp și că pârâtul în mod eronat a respins notificarea pentru întreaga suprafață de 7.500 m.p. (nepronunțându-se în ceea ce privește diferența rămasă). În privința preluării abuzive a imobilului litigios, tribunalul a constatat că întregul teren a fost preluat de către stat, fără însă a rezulta din evidențele primăriei care a fost temeiul acestei preluări și persoanele de la care a fost efectuată preluarea. În speță, sarcina probei proprietății, precum și a deținerii legale a terenului la momentul deposedării abuzive a fost făcută de contestatorul A.G., în conformitate cu art. 3 alin. 1 lit. a și art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât, în cauză, pentru imobilul în litigiu nu s-a putut face dovada formală a preluării de către stat, faptul că acesta se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, de care pârâtul trebuia să țină cont. De altfel, pârâtul nici nu a contestat acest aspect, ci doar a susținut că nu s-a făcut dovada proprietății. Nu poate fi primită apărarea pârâtului, în sensul aplicării dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât existența și întinderea dreptului de proprietate în litigiul pendinte au fost deja probate, nefiind nevoie de aplicarea unei prezumții în acest caz, prin raportare la actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin primarul general care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței tribunalului, cu consecința schimbării acesteia, în sensul respingerii acțiunii reclamantului A.G.. în dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare nu se poate pronunța decât în limitele sesizării sale, iar prin notificarea formulată de către Dobrescu Marioara și A.G.

(sub nr. 192 din 18 septembrie 2001) aceștia au solicitat doar restituirea în natură a suprafeței de teren de 7.500 mp ce revine din cota de 9.000 mp (1/4 din cea totală de 36.000 mp) din Șos. Ștefan cel Marc, conform actului transcris sub numărul 1089/1895. Așadar, solicitarea contestatorului nu a vizat efectiv suprafața de 10.293,67 mp (reținută de către instanța de fond în considerente), iar suprafața de aproximativ 9.000 mp a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 septembrie 1945, în mod legal fiind respinsă notificarea, ca fiind rămasă fără obiect.

Recurentul-pârât a mai susținut că raționamentul instanței de apel cu privire la suprafața de teren de 1.286 mp este eronat în condițiile în care nu s-a făcut dovada efectivă, indubitabilă a preluării acestei suprafețe în proprietate a statului și că în cauză s-a făcut o aplicare greșită a art. 24 din Legea nr. 10/2001, având în vedere suprafața de teren efectiv preluată în proprietatea statului menționată în decretul de expropriere, iar obligarea sa la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 1.286 mp, situat în București, Șos. Ștefan cel Mare fost nr. 103 este esențialmente nelegală. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.

În faza procesuală a apelului, prin încheierea din 31 mai 2011 (fila 90 dosar apel), instanța de apel, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului cu expertiza topo privind identificarea imobilului în litigiu care să aibă ca obiective următoarele: dacă suprafața de teren de 1.286 m.p., rămasă după vânzarea terenului de 9.006,96 m.p., din suprafața de teren de 10.293,67 mp, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 1945, face parte din imobilul proprietatea defunctului D.N., proprietate indicată în actul de partaj nr. 1089/1895; dacă poate fi identificată suprafața solicitată de 1.286 m.p. ca fiind înscrisă în cartea funciară; dacă suprafața de teren de 1.286 m.p. face parte din suprafața de 24 de pogoane indicată în actul de partaj nr. 1089/1945 și în ce măsură această suprafață de teren de 1.286 m.p., astfel identificată, este afectată de utilități.

Concluziile raportului de expertiză efectuat de expert ing. N.R.I. au fost în sensul că terenul în suprafață de 1.286 m.p., situat în București, Șos. Ștefan cel Mare, sector 2, nu este afectat de rețele edilitare și face parte din suprafața de teren rezultată din actele de proprietate aflate la dosarul cauzei; că din lotul B, conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 1945, a fost vândută o suprafață de teren de 9.006,96 mp din suprafața de teren de 10.293,67 mp, situat în str. Ștefan cel Mare, rămânând în proprietatea vânzătorilor o suprafață de 1.286 mp, înscrisă în cartea funciară și că, întrucât suprafața de 1.286 m.p. face parte din suprafața lotului B, rezultă fără dubiu că este inclusă în terenul de 24 de pogoane indicat în actul de partaj voluntar din 1895, nr. 1089. Având în vedere concluziile expertizei, instanța de apel în mod corect a reținut că, deși prin notificarea din 18 septembrie 2001, D.M.

și A.G. au solicitat inițial restituirea în natură a suprafeței de 7.500 m.p. ce le revenea din cota de 9.000 m.p. (adică 1/1 din suprafața totală de 36.000 m.p.) din șos. Ștefan cel Mare, proprietatea autorului D.T., ulterior, petentul A.G. a lămurit obiectul pretențiilor sale, prin completarea la notificare formulată la data de 11 martie 2003 (fila 189 dosar fond) precizând că din terenul în suprafață de 10.293 mp a fost vândută o suprafață de 9.006 m.p. conform contractului de vânzare-cumpărare din anul 1945, rămânând în proprietatea antecesorilor săi suprafața de 1.286 mp, pe care înțelege să o solicite și că, așa fiind, pârâtul în mod nelegal a respins notificarea ca rămasă fără obiect, prin dispoziția contestată, acesta făcând referire doar la suprafața solicitată inițial prin notificare (de 7.500 mp) și nu la cea pe care A.G.

a identificat-o în urma atașării extraselor de carte funciară (respectiv, suprafața de 1.286 mp), critica recurentului-pârât în sensul că nu se putea pronunța decât în limitele sesizării prin notificare fiind nefondată. În ce privește întinderea dreptului de proprietate al autorilor intimatului reclamant, se constată că instanța de apel cu respectarea exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a demonstrat temeinicia pretențiilor intimatului, pornind de la autorul comun inițial al acestuia (D.N., decedat în 1895), urmărind șirul succesiunilor consecutive de la autorul comun inițial, dar și al înstrăinărilor ce au intervenit de-a lungul timpului; totodată, instanța de apel s-a raportat în mod legal la suprafața de 10.293 mp (întinderea dreptului de proprietate al autorului proxim - D.T., astfel cum a rezultat din înscrisurile cauzei, acte doveditoare în sensul celor prevăzute de art. 23.1 din H.G.

nr. 250/2007) din care s-a înstrăinat suprafața de teren de 9.006 mp, precum și la precizarea pretențiilor intimatului reclamant în acest sens (restituirea terenului de 1.286 mp, în calitatea sa de moștenitor al defunctului D.M., fiul defunctului D.T.), precizare făcută încă din etapa administrativă, la 11 martie 2003 și pe care recurentul a ignorat-o. Ca atare, această precizare a notificării, prin care reclamantul a lămurit obiectul pretențiilor sale, nu justifică soluția dispusă de pârât prin dispoziția contestată, care a înțeles să facă referire doar la suprafața pretinsă inițial, iar nu la cea pe care A.G. a identificat-o în urma atașării extraselor de carte funciară (respectiv la 7.500 mp, în loc de 1.286 mp), după obținerea actelor doveditoare (ceea ce, față de data adoptării dispoziției - 17 aprilie 2009, se încadra în prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Titlul I din Legea nr. 247/2005.

Nefondată este și critica recurentului-pârât vizând aplicarea greșită de către instanța de apel, în soluționarea raportului juridic dedus judecății, a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. ” , alin. (2) dispunând că: „În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Normele metodologice din 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la pct. 24.1. prevăd că: „înscrisurile menționate la art. 24 alin. (1) din lege sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate”, iar la pct. 24.2.

că: „Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.” In raport de textele legale citate, se constată că instanța de apel judicios a reținut că nu poate fi primită apărarea pârâtului, în sensul aplicării dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât în litigiul pendinte dovada proprietății, precum și a deținerii legale a terenului la momentul deposedării abuzive a fost făcută de reclamant A.G., cu înscrisurile depuse la dosar, în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, nefiind nevoie de aplicarea unei prezumții în acest caz, prin raportare la actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Pe de altă parte, referitor la dovada preluării abuzive, întrucât cu privire la imobilul respectiv nu este evidențiată modalitatea de preluare în proprietatea statului, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea prezumției legale instituite prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 care, la Cap. 1 Principiile de soluționare a notificărilor, Pct. 1 lit. e) prevăd: „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”; or, o atare prezumție nu a fost răsturnată de către recurent (cel împotriva căruia prezumția funcționează). Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată ca nefondate criticile de nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța de apel, formulate de recurentul-pârât, recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 800/ A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.