ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6732/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6732/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului civil de față,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de
26 mai 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 2221
din 7 martie 2009,
reclamantul
A.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul
general, solicitând instanței să dispună anularea Dispoziției nr. 11584 din 17
aprilie 2009, prin care i-a fost respinsă notificarea nr. 192 din 18 septembrie
2001, precum și restituirea în natură sau în echivalent a suprafeței de 1.286
mp, teren situat în str. Ștefan cel Mare, București.
în motivarea
cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, este moștenitorul testamentar al
defunctei Dobrescu Ana (care, la rându-i, a fost unica moștenitoare a soțului
său, D.M.) și, în această calitate, a formulat notificarea înregistrată din 18
septembrie 2009, solicitând restituirea suprafeței totale de 7.500 mp teren (ce
a aparținut autorilor săi), teren situat în str. Ștefan cel Mare, București.
Pârâtul a
răspuns la notificare ca urmare a obligării de către instanță prin hotărâre
judecătorească, emițând în acest sens dispoziția a cărei anulare o solicită
prin prezenta cerere.
Dispoziția
pârâtului a fost în sensul respingerii notificării, ca lipsită de obiect, cu
motivarea că terenul solicitat a fost vândut prin contractul de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4679 din 27 septembrie 1945.
Pârâtul, în
mod eronat, a respins notificarea pentru întreaga suprafață de 7.500 mp,
întrucât, așa cum rezultă chiar din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare
din 07 septembrie 1945, autorii săi nu au înstrăinat tot terenul ce îl dețineau
în proprietate, ci, astfel cum rezultă din mențiunea de la art. art. 1 din
acest act, din suprafața totală de 10.293,67 mp, situată în București, str.
Ștefan cel Mare, s-au înstrăinat doar 9.006,96 mp.
Din extrasul
de carte funciară reiese că după înstrăinarea ce a avut loc în anul 1945
autorii reclamantului au mai rămas cu suprafața de 1.286 mp, ce se găsește
înscrisă în parcela 3/399, în anul 1946 (după înstrăinare).
Aceeași
mențiune a fost făcută de Arhivele Statului în procesul verbal din 15
octombrie, depus în cauză, în sensul că la data de 09 mai 1946, prin
dezmembrarea lotului 4 și lotului 3, rămâne suprafața de 1 ha și 0041 mp,
înscrisă în CF (CF atașată la procesul verbal).
Ca urmare,
reclamantul a considerat că este cert că autorii săi nu au înstrăinat întreaga
suprafață de teren și că este îndreptățit la restituire în natură a 1 ha și
0041 mp, teren rămas în continuare în proprietatea autorilor săi.
Terenul a fost
expropriat pentru construcție de locuințe și pentru construirea ITB, aspect
necontestat de pârât. Terenul în suprafață de 1.286 mp a fost identificat prin
raportul de expertiză efectuat la solicitarea pârâtului și depus la dosar.
Prin sentința
civilă nr. 974 din 08 iunie 2010, Tribunalul București,
secția a III-a civilă, a admis în
parte, acțiunea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâtul
Municipiul București prin Primarul general, a anulat Dispoziția nr. 11584 din 17
aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului București și a obligat pârâtul să
emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent
pentru imobilul teren în suprafață de 1.286 mp situat în București, sos. Ștefan
cel Mare.
Pentru a
hotărî în acest sens, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată din 18
septembrie 2001, Dobrescu Marioara și reclamantul A.G. au solicitat restituirea
în natură a suprafeței de 7.500 mp teren situat în București, str. Ștefan cel
Mare, teren ce a aparținut autorului lor.
Prin sentința
civila nr. 112 din 18 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civila,
rămasă definitivă și irevocabilă, a fost obligat pârâtul Municipiul București,
în contradictoriu cu reclamantul A.G., să emită dispoziție motivată cu privire
la imobilul ce formează obiectul notificării din 18 februarie 2001, efectuată
prin intermediul BEJ - V.G.
Ca urmare a
acestei hotărâri, la data de 17 aprilie 2009 a fost emisă Dispoziția Primăriei
Municipiului București nr. 11584, prin care a fost respinsă notificarea
formulată de Dobrescu Marioara și A.G. ca rămasă fără obiect, reținându-se că
terenul notificat a fost înstrăinat în anul 1945, conform contractului de
vânzare-cumpărare din 27 februarie 2009.
Așa cum
rezultă din înscrisurile aflate la dosar, moștenitorii numitului T.D., printre
care și M.T.D. (autorul reclamantului - conform certificatului de moștenitor
din 09 februarie 1979, acesta lasă ca moștenitoare pe D.A., care, la rândul
său, lasă ca moștenitor pe A.G., conform certificatului de moștenitor din 17
iunie 1996), au înstrăinat către Societatea Distribuția Textilelor SA suprafața
de 9.006,96 mp din totalul de 10.293,67 mp, situată în București, șos. Ștefan
cel Mare, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 20
septembrie 1945.
Deși s-a
vândut doar suprafața de 9.006,96 mp din imobilul de 10.293,67 mp, restul de
1.296 mp nefiind înstrăinați, așa cum reiese din conținutul înscrisului și
schița anexă, această suprafața de teren nu a fost individualizată și, în
consecință, rezultă că părțile (vânzătorii și cumpărătorii) au rămas în
indiviziune asupra terenului de 10.293,67 mp.
întregul teren
a fost preluat de către stat, fără însă a rezulta din evidențele primăriei care
a fost temeiul acestei preluării și persoanele de la care a fost efectuată
preluarea.
Imobilul
solicitat de reclamant a figurat după anul 1925 cu numerele 103, 105 și 107 pe
șos. Ștefan cel Mare și, în prezent, o porțiune este afectată de elemente de
sistematizare; o altă secțiune se află în incinta Uzinei de reparații R.A.T.B.
De altfel și din raportul de expertiza întocmit în cauză a rezultat aceeași
situație de fapt.
Ca atare,
tribunalul, reținând că reclamantul este persoană îndreptățită la restituire
și, întrucât restituirea nu poate fi acordată în natură, în temeiul art. 26 din
Legea nr. 10/2001, a admis în parte contestația, a anulat dispoziția Primăriei
Municipiului București și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de
acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren de
1.286 mp.
La pct. 4 din
actul de partaj se face referire la imobilul din Șos. Ștefan cel Mare, în
suprafață de 24 de pogoane, imobil ce nu a fost partajat la acel moment,
moștenitorii rămânând în indiviziune.
M.N.I., A.C.C.,
D.D. și T.D., prin actul de partaj ulterior încheiat, aflat la fila 32 dosar
apel, au convenit să continue stăpânirea în indiviziune asupra imobilului din
șos. Ștefan cel Mare.
Succesorii
menționați au vândut, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 15 aprilie 1910
(filele 53-57), o suprafață totală de 29.472,80 mp (17.860 mp + 11.612,80 mp)
din imobilul situat în șos. Ștefan cel Mare, asupra căreia se găseau în
indiviziune, pentru ca, la data de 29 septembrie 1927, să înstrăineze o
suprafață de 31.399 mp, de la aceeași adresă. De asemenea, prin actul
autentificat sub nr. 10566/1926 s-a vândut și suprafața de 6.489 mp.
Astfel cum
rezultă din inventarul de avere mobilă și imobilă rămasă de pe urma defunctului
Dobrescu Toma, încheiat la 10 august 1935 (fila 29 dosar apel), acestuia i-a
revenit cota de 1/1 din suprafața de 36.000 mp ce a rămas după înstrăinările
anterioare.
De pe urma
defunctului T.D. au rămas ca moștenitori M.D., N.D., C.D., Ș.D., D.P.Z., E.T.,
născută D., iar, de pe urma defunctului D.D., căruia i-a revenit cota de 1/1 din
suprafața de 36.000 mp, au rămas ca moștenitori D.D.C., D.D.M., D.D.R. și D.D.M.
Conform
procesului - verbal nr. x/1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților
Funciare în București, succesorii defunctului D.N., respectiv ai defuncților D.T.
și D.D. erau înscriși în cartea funciară cu o suprafață de 20.160 mp, situată
în București, str. Ștefan cel Mare (nr. parcelă 3/399).
Ulterior,
aceștia au vândut, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1943,
o suprafață de 9.791,70 m.p. din imobilul situat în București, șos. Ștefan cel
Mare, pentru ca, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 septembrie
1945, să înstrăineze, din suprafața rămasă de 10.293,67 mp, o suprafață de
9.006,96 mp, rămânând o suprafață de 1.286 mp, cea care face obiectul
notificării nr. 192/2001.
Aceste date
sunt confirmate și de raportul de expertiză întocmit în cauză de expert ing.
Neagoe R. Ioan.
Potrivit
adresei din 12 decembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București -
Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, imobilul cu
adresa Ștefan cel Mare a fost înscris în Cartea Funciară din 1940 cu procesul
verbal nr. x/1940.
Instanța de
apel a constatat că reclamantul A.G., în calitate de succesor al defunctei
Dobrescu Ana (la rândul ei, unica moștenitoare a soțului său, Dobrescu Mihai),
este îndreptățit la măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru
imobilul teren de 1.286 mp, situat în București, Șos. Ștefan cel Mare.
Pârâtul
Municipiul București prin Primarul General nu a contestat calitatea de persoană
îndreptățită a notificatorului A.G. (cel care a formulat prezenta contestație),
astfel încât, potrivit principiului „tantum devolutum tantum apellaturn
”
,
raportat la dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,
instanța de apel a analizat doar critica legată de conținutul notificării, cu
referire la obiectul cererii de restituire/ măsuri reparatorii.
Sub acest
aspect, instanța de apel a reținut că notificarea din 18 septembrie 2001
formulată de Dobrescu Marioara și A.G. a vizat restituirea în natură a
suprafeței de 7.500 m.p. ce revine din cota de 9.000 mp (adică 1/1 din
suprafața totală de 36.000 m.p.) din șos. Ștefan cel Mare, proprietatea
autorului D.T.
Ulterior,
petentul A.G. a precizat că din terenul de 10.293 m.p. s-a vândut o suprafață
de 9.006 m.p., astfel încât solicită să i se restituie suprafața de 1.286 m.p.,
în calitatea sa de moștenitor al defunctului Dobrescu Mihai, fiul defunctului
Dobrescu Toma.
Ca atare,
completarea adusă notificării, prin care reclamantul a lămurit obiectul
pretențiilor sale, nu justifică atitudinea pârâtului, care, prin dispoziția contestată,
a înțeles să facă referire doar la suprafața pretinsă inițial, iar nu la cea pe
care A.G. a identificat-o în urma atașării extraselor de carte funciară
(respectiv la 7.500 mp, în loc de 1.286 mp).
În acest
context, tribunalul a reținut în mod corect că suprafața de 1.286 mp, pe care a
identificat-o expertul, este cea rămasă vânzătorilor după vânzarea terenului de
9.006,96 mp și că pârâtul în mod eronat a respins notificarea pentru întreaga
suprafață de 7.500 m.p. (nepronunțându-se în ceea ce privește diferența
rămasă).
În privința
preluării abuzive a imobilului litigios, tribunalul a constatat că întregul
teren a fost preluat de către stat, fără însă a rezulta din evidențele
primăriei care a fost temeiul acestei preluări și persoanele de la care a fost
efectuată preluarea.
În speță,
sarcina probei proprietății, precum și a deținerii legale a terenului la
momentul deposedării abuzive a fost făcută de contestatorul A.G., în
conformitate cu art. 3 alin. 1 lit. a și art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât, în
cauză, pentru imobilul în litigiu nu s-a putut face dovada formală a preluării
de către stat, faptul că acesta se regăsește în patrimoniul statului constituie
o prezumție relativă de preluare abuzivă, de care pârâtul trebuia să țină cont.
De altfel, pârâtul nici nu a contestat acest aspect, ci doar a susținut că nu
s-a făcut dovada proprietății.
Nu poate fi
primită apărarea pârâtului, în sensul aplicării dispozițiilor art. 24 din Legea
nr. 10/2001, întrucât existența și întinderea dreptului de proprietate în
litigiul pendinte au fost deja probate, nefiind nevoie de aplicarea unei
prezumții în acest caz, prin raportare la actul normativ sau de autoritate prin
care s-a dispus măsura preluării abuzive.
împotriva
acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin primarul
general
care, invocând
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și
modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva
sentinței tribunalului, cu consecința schimbării acesteia, în sensul
respingerii acțiunii reclamantului A.G..
în dezvoltarea
motivelor de recurs, pârâtul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de
apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece, conform dispozițiilor
Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare nu se poate pronunța decât în limitele
sesizării sale, iar prin notificarea formulată de către Dobrescu Marioara și A.G.
(sub nr. 192 din 18 septembrie 2001) aceștia au solicitat doar restituirea în natură
a suprafeței de teren de 7.500 mp ce revine din cota de 9.000 mp (1/4 din cea
totală de 36.000 mp) din Șos. Ștefan cel Marc, conform actului transcris sub
numărul 1089/1895.
Așadar,
solicitarea contestatorului nu a vizat efectiv suprafața de 10.293,67 mp
(reținută de către instanța de fond în considerente), iar suprafața de
aproximativ 9.000 mp a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat din 27 septembrie 1945, în mod legal fiind respinsă notificarea,
ca fiind rămasă fără obiect.
Recurentul-pârât
a mai susținut că raționamentul instanței de apel cu privire la suprafața de
teren de 1.286 mp este eronat în condițiile în care nu s-a făcut dovada
efectivă, indubitabilă a preluării acestei suprafețe în proprietate a statului
și că în cauză s-a făcut o aplicare greșită a art. 24 din Legea nr. 10/2001,
având în vedere suprafața de teren efectiv preluată în proprietatea statului
menționată în decretul de expropriere, iar obligarea sa la emiterea unei
dispoziții cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent
pentru imobilul teren în suprafață de 1.286 mp, situat în București, Șos.
Ștefan cel Mare fost nr. 103 este esențialmente nelegală.
Recursul este
nefondat pentru considerentele care succed.
În faza
procesuală a apelului, prin încheierea din 31 mai 2011 (fila 90 dosar apel),
instanța de apel, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului cu expertiza
topo privind identificarea imobilului în litigiu care să aibă ca obiective
următoarele: dacă suprafața de teren de 1.286 m.p., rămasă după vânzarea
terenului de 9.006,96 m.p., din suprafața de teren de 10.293,67 mp, dobândită
prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 1945, face parte din
imobilul proprietatea defunctului D.N., proprietate indicată în actul de partaj
nr. 1089/1895; dacă poate fi identificată suprafața solicitată de 1.286 m.p. ca
fiind înscrisă în cartea funciară; dacă suprafața de teren de 1.286 m.p. face
parte din suprafața de 24 de pogoane indicată în actul de partaj nr. 1089/1945
și în ce măsură această suprafață de teren de 1.286 m.p., astfel identificată,
este afectată de utilități.
Concluziile
raportului de expertiză efectuat de expert ing. N.R.I. au fost în sensul că
terenul în suprafață de 1.286 m.p., situat în București, Șos. Ștefan cel Mare,
sector 2, nu este afectat de rețele edilitare și face parte din suprafața de
teren rezultată din actele de proprietate aflate la dosarul cauzei; că din
lotul B, conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 1945, a
fost vândută o suprafață de teren de 9.006,96 mp din suprafața de teren de
10.293,67 mp, situat în str. Ștefan cel Mare, rămânând în proprietatea
vânzătorilor o suprafață de 1.286 mp, înscrisă în cartea funciară și că,
întrucât suprafața de 1.286 m.p. face parte din suprafața lotului B, rezultă
fără dubiu că este inclusă în terenul de 24 de pogoane indicat în actul de
partaj voluntar din 1895, nr. 1089.
Având în
vedere concluziile expertizei, instanța de apel în mod corect a reținut că,
deși prin notificarea din 18 septembrie 2001, D.M. și A.G. au solicitat inițial
restituirea în natură a suprafeței de 7.500 m.p. ce le revenea din cota de
9.000 m.p. (adică 1/1 din suprafața totală de 36.000 m.p.) din șos. Ștefan cel
Mare, proprietatea autorului D.T., ulterior, petentul A.G. a lămurit obiectul
pretențiilor sale, prin completarea la notificare formulată la data de 11
martie 2003 (fila 189 dosar fond) precizând că din terenul în suprafață de
10.293 mp a fost vândută o suprafață de 9.006 m.p. conform contractului de
vânzare-cumpărare din anul 1945, rămânând în proprietatea antecesorilor săi
suprafața de 1.286 mp, pe care înțelege să o solicite și că, așa fiind, pârâtul
în mod nelegal a respins notificarea ca rămasă fără obiect, prin dispoziția
contestată, acesta făcând referire doar la suprafața solicitată inițial prin
notificare (de 7.500 mp) și nu la cea pe care A.G. a identificat-o în urma
atașării extraselor de carte funciară (respectiv, suprafața de 1.286 mp),
critica recurentului-pârât în sensul că nu se putea pronunța decât în limitele
sesizării prin notificare fiind nefondată.
În ce privește
întinderea dreptului de proprietate al autorilor intimatului reclamant, se
constată că instanța de apel cu respectarea exigențelor art. 261 alin. (1) pct.
5 C. proc. civ. a demonstrat temeinicia pretențiilor intimatului, pornind de la
autorul comun inițial al acestuia (D.N., decedat în 1895), urmărind șirul
succesiunilor consecutive de la autorul comun inițial, dar și al înstrăinărilor
ce au intervenit de-a lungul timpului; totodată, instanța de apel s-a raportat
în mod legal la suprafața de 10.293 mp (întinderea dreptului de proprietate al
autorului proxim - D.T., astfel cum a rezultat din înscrisurile cauzei, acte
doveditoare în sensul celor prevăzute de art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007) din care
s-a înstrăinat suprafața de teren de 9.006 mp, precum și la precizarea
pretențiilor intimatului reclamant în acest sens (restituirea terenului de
1.286 mp, în calitatea sa de moștenitor al defunctului D.M., fiul defunctului D.T.),
precizare făcută încă din etapa administrativă, la 11 martie 2003 și pe care
recurentul a ignorat-o.
Ca atare,
această precizare a notificării, prin care reclamantul a lămurit obiectul
pretențiilor sale, nu justifică soluția dispusă de pârât prin dispoziția
contestată, care a înțeles să facă referire doar la suprafața pretinsă inițial,
iar nu la cea pe care A.G. a identificat-o în urma atașării extraselor de carte
funciară (respectiv la 7.500 mp, în loc de 1.286 mp), după obținerea actelor
doveditoare (ceea ce, față de data adoptării dispoziției - 17 aprilie 2009, se
încadra în prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost
modificată prin Titlul I din Legea nr. 247/2005.
Nefondată este
și critica recurentului-pârât vizând aplicarea greșită de către instanța de apel,
în soluționarea raportului juridic dedus judecății, a dispozițiilor art. 24 din
Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 24
alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în absența unor probe contrare, existența și,
după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută
în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării
abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
”
, alin. (2) dispunând că: „În
aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana
individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,
după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că
deține imobilul sub nume de proprietar.
Normele
metodologice din 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,
aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la pct. 24.1. prevăd că: „înscrisurile
menționate la art. 24 alin. (1) din lege sunt considerate acte doveditoare ale dreptului
de proprietate”, iar la pct. 24.2. că: „Aplicarea prevederilor art. 24 din lege
operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte,
condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de
proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și
primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea
unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere
că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea
informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a
dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu
celelalte informații aflate la dosarul de restituire.”
In raport de
textele legale citate, se constată că instanța de apel judicios a reținut că nu
poate fi primită apărarea pârâtului, în sensul aplicării dispozițiilor art. 24
din Legea nr. 10/2001, întrucât în litigiul pendinte dovada proprietății,
precum și a deținerii legale a terenului la momentul deposedării abuzive a fost
făcută de reclamant A.G., cu înscrisurile depuse la dosar, în conformitate cu art.
3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, nefiind nevoie de
aplicarea unei prezumții în acest caz, prin raportare la actul normativ sau de
autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Pe de altă
parte, referitor la dovada preluării abuzive, întrucât cu privire la imobilul
respectiv nu este evidențiată modalitatea de preluare în proprietatea statului,
Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea prezumției
legale instituite prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/001,
aprobate prin H.G. nr. 250/2007 care, la Cap. 1 Principiile de soluționare a
notificărilor, Pct. 1 lit. e) prevăd: „în cazul în care pentru imobilul
respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de
exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se
regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării
bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element -
faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție
relativă de preluare abuzivă”; or, o atare prezumție nu a fost răsturnată de
către recurent (cel împotriva căruia prezumția funcționează).
Înalta Curte,
având în vedere temeiurile arătate, constată ca nefondate criticile de
nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța de apel, formulate de
recurentul-pârât, recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C.
proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general
împotriva deciziei nr. 800/ A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.