ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5342/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 1 august 2002 și înregistrată la Tribunalul Tulcea, sub nr. 3106 reclamanta L.M.A.P., prin mandatar M.F., a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Măcin și SC D. SA Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea în natură a bunurilor trecute abuziv în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 și prin echivalent a celor ce au fost distruse după anul 1948, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin procesul-verbal din 16 iunie 1948, Primăria Măcin a preluat o casă de locuit, compusă din 6 camere, construită din chirpici, acoperită cu țiglă având 22 m lungime, 4 m lățime și 2,50 m înălțime, o cămară acoperită cu carton lipită de locuință, un closet acoperit cu carton, o magazie la subsol, din beton, un grajd din ceamur, acoperit cu țiglă, lung de 9 m și înalt de 2,50 m precum și suprafața de 2.500 mp. Preluarea acestor construcții și terenul de 2.500 mp s-a făcut de reprezentanții de atunci ai primăriei. S-a arătat că Primăria Măcin a fost notificată, dar aceasta în loc să emită o dispoziție, a răspuns că nu are calitate de persoană juridică deținătoare.

În raport de pârâta SC D. SA Tulcea, reclamanta a arătat că prin procesul verbal din 13 iunie 1948 în temeiul Legii nr. 119/1948, mătușii sale C.E., i-au fost naționalizate o moară și o uleiniță care erau amplasate pe o suprafață de 360 mp teren. Și această pârâtă a fost notificată, iar aceasta a răspuns că nu deține în patrimoniu imobilul revendicat. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin acțiunea introdusă la data de 12 august 2002 și înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. 3230, reclamanta, prin mandatar M.F., a chemat în judecată pe pârâtele SC D. SA Tulcea și fostul F.P.S. București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 nov.1998 încheiat între fostul F.P.S.

București și SC D. SA Tulcea. Prin încheierea din data de 12 septembrie 2002, instanța văzând îndeplinite condițiile prev. de art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea acestui dosar cu Dosarul nr. 3106/2002. Prin Sentința civilă nr. 379 din 23 februarie 2005 Tribunalul Tulcea a admis în parte cererea formulată de reclamanta L.M.A.P. prin mandatar M.F. în contradictoriu cu pârâtele Primăria Orașului Măcin și SC D. SA Tulcea și A.V.A.S. și a obligat Primăria Măcin să emită pe numele reclamantei oferta de plată pentru imobilul în prezent demolat, situat în Măcin, la valoarea de 821.606.000 lei, conform raportului de expertiză tehnică efectuat de expert P.G. A obligat pârâta SC D. SA Tulcea să emită decizie sau dispoziție motivată potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul moară și uleiniță, teren în suprafață de 360 mp și teren în suprafață de 2.500 mp situat în Măcin, pe numele reclamantei.

A respins capătul de cerere cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1998, ca nefondat. A obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.800.000 lei, către reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: La notificarea depusă de către reclamantă, pârâta SC D. SA Tulcea nu a emis o decizie sau dispoziție motivată așa cum prevede art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci doar a răspuns reclamantei cu o adresă că nu deține imobilul în cauză. Atâta vreme cât nu s-a emis o decizie sau o dispoziție motivată, care să fie comunicată persoanei și de la data comunicării să se poată calcula termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7), cererea reclamantei nu este tardivă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive și această excepție a fost respinsă întrucât din întregul probatoriu administrat în cauză, a rezultat că pârâta SC D. SA Tulcea este deținătoarea imobilului moară și presă de ulei. În această situație, pârâta SC D. SA Tulcea are calitate procesuală pasivă în sensul prevederilor art. 20 și 23 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta este moștenitoarea numitei C.E. și așa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar, C.E. a fost soră cu C.P., care a fost tatăl reclamantei. Cu privire la aceste imobile, reclamanta a notificat Primăria Măcin cu referire la casa de locuit în prezent demolată, iar pentru moară și uleiniță a notificat pe pârâta SC D. SA Tulcea.

Ambele pârâte nu au respectat prevederile Legii nr. 10/2001, adică art. 23 alin. (2) în sensul de a o invita în scris pe reclamantă în timp util să ia parte la lucrările organului de conducere, iar reclamanta să fi avut posibilitatea să susțină în fața organelor de conducere a celor două pârâte, cererea de restituire. Dacă ar fi procedat așa, cele două pârâte trebuiau să respecte și alin. (1) al art. 23, în sensul că aveau obligația să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Ambele pârâte au comunicat reclamantei prin adrese că nu sunt deținătoarele imobilelor. În speță, reclamanta a solicitat pentru casa de locuit, în prezent demolată, restituirea prin echivalent.

În acest sens, în speță a fost încuviințată efectuarea unei expertize tehnice. Pentru moară și pentru presa de ulei reclamanta a solicitat restituirea în natură a celor două imobile și terenul aferent. Față de aceste considerente, văzând și dispozițiile legale de mai sus s-a admis în parte cererea și a fost obligată Primăria Măcin să emită pe numele reclamantei ofertă de plată pentru imobilul în prezent demolat, situat în Măcin, la valoarea de 821.606.000 lei, conform raportului de expertiză tehnică efectuat de expert P.G. A obligat pârâta SC D. SA Tulcea să emită decizie sau dispoziție motivată potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul moară și uleiniță, teren în suprafață de 360 mp și teren în suprafață de 2.500 mp situat în Măcin pe numele reclamantei.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1998 încheiat între fostul F.P.S., actualul A.P.A.P.S. București, și SC D. SA, acesta a fost respins ca nefondat deoarece contractul din 1998 este un contract de vânzare-cumpărare acțiuni, obiectul contractului fiind vânzare-cumpărare a unui număr de 3.876.052 acțiuni. Proprietatea s-a transmis de la vânzător la cumpărător asupra acțiunilor și nu activelor. Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de reclamanta L.M.A.P. și de pârâta SC D. SA Tulcea au fost admise prin Decizia civilă nr. 886/ C din 7 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Instanța a constatat că tribunalul nu a răspuns tuturor cererilor cu care a fost investit, omițând să soluționeze cererea de restituire în natură a imobilului moară și pentru a se verifica dacă nu a fost depășit termenul de formulare a contestației și calitatea procesuală a A.V.A.S. București, s-a desființat sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare. La 30 septembrie 2007 a decedat reclamanta L.M.A.P., procesul fiind continuat de succesorii legatarului M.V.F.P., desemnat prin testament de reclamantă, respectiv de M.F. și M.I.M. În fond după desființare, prin Sentința civilă nr. 345 din 3 martie 2009 Tribunalul Tulcea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC D. SA Tulcea și A.V.A.S.

București, a respins excepția prematurității și a tardivității formulării acțiunii și a autorității de lucru judecat, ca nefondate. A admis acțiunea formulată de reclamante împotriva pârâților, Primăria orașului Măcin, SC D. SA Tulcea și A.V.A.S. București, în parte, a admis acțiunea formulată de reclamante împotriva pârâtei Primăria Orașului Măcin și, în consecință, a dispus restituirea în echivalent a imobilului construcție (casă de locuit) format din 6 camere și anexe (în prezent demolat) situat în orașul Măcin, Jud. Tulcea, reclamantelor. A obligat Primarul Orașului Măcin să emită ofertă de restituire în echivalent reclamantelor pentru imobilul construcție (casă de locuit) format din 6 camere și anexe, preluat abuziv de către stat, corespunzător valorii imobilului.

A admis acțiunea formulată împotriva pârâtei SC D. SA Tulcea și a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.500 mp (aferent clădirilor conform procesului verbal de naționalizare din 16 iunie 1948) și a terenului în suprafață de 360 mp (aferent clădirilor moară și uleiniță conform procesului verbal de naționalizare din 13 iunie 1948) situate în orașul Măcin și individualizate conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expert P.G. De asemenea, a dispus restituirea în echivalent a imobilului moară, gheretă de făină și bazinele de beton (în prezent demolate) situate în orașul Măcin, Jud. Tulcea, către reclamante și a obligat pârâta SC D. SA Tulcea să emită ofertă de restituire în echivalent reclamantelor pentru imobilele moară, gheretă de făină și bazine de beton, situate în orașul Măcin, Jud. Tulcea, corespunzător valorii lor.

A respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1998, încheiat între SC D. SA Tulcea și fostul F.P.S. (actual A.V.A.S. București), ca nefondat. A obligat pârâtele SC D. SA Tulcea și Primăria orașului Măcin la plata cheltuielilor de judecată către reclamante. În considerentele sentinței tribunalul a reținut că în prezent imobilul teren în suprafață de 2.500 mp (aferent clădirilor conform procesului verbal de naționalizare din 16 iunie 1948 și terenul în suprafață de 360 mp (aferent clădirilor moară și uleiniță conform procesului vernal de naționalizare din 13 iunie 1948) situat în orașul Măcin, nu mai este afectat scopului pe care l-a avut la data naționalizării, respectiv nu se mai regăsește în „patrimoniul comunelor pe al căror teritoriu se găsesc” conform Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1307/1948 republicat în M. Of.

nr. 229 din 2 octombrie 1948 (fila 23 din Dosar nr. 3230/2002) și în administrarea orașului Măcin, ci drept bun comercial ce se regăsește în patrimoniul unei societăți comerciale. De aceea, în speță se poate dispune restituirea în natură a imobilului revendicat de la SC D. S.A.Tulcea, în condițiile în care acesta a fost preluat abuziv de către autoritățile vremii și nu este afectat nici unui scop de utilitate publică. În aceeași situație se află și imobilul moară cu gheretă de făină și bazin de beton, în prezent demolate, situate în orașul Măcin, Jud.Tulcea, considerente pentru care se apreciază ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC D. SA. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S.

București, s-a reținut că și această excepție este neîntemeiată în raport de împrejurarea că unul din capetele acțiunii introductive este constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat între F.P.S. (în prezent A.V.A.S. București) și SC D. SA, hotărârea ce se pronunță în cauză urmând să-i fie opozabilă. Instanța a considerat nefondată și excepția prematurității acțiunii motivat de faptul că entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv Primăria Orașului Măcin, a depășit cu mult termenul prevăzut de lege pentru emiterea unei decizii sau dispoziții motivate.

Excepția tardivității formulării acțiunii invocată de aceeași pârâtă, în raport de „răspunsul negativ” pe care aceasta l-a dat reclamantei prin adresa din 21 martie 2002 a fost considerată, de asemenea, neîntemeiată, întrucât la notificarea depusă de către reclamantă, pârâta SC D. SA Tulcea nu a emis o decizie sau dispoziție motivată așa cum prevede art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci doar a răspuns reclamantei cu adresă că nu deține imobilul în cauză. Și excepția autorității de lucru judecat a fost considerată neîntemeiată, întrucât Sentința civilă nr. 384/ CA din 15 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța se referă la constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 iulie 1995 emis de M.A.A.

pe numele pârâtei SC D. SA pentru suprafața de 27.020,5 mp. Mai mult, prin această hotărâre acțiunea s-a soluționat pe excepție prin respingerea ei ca inadmisibilă, motiv pentru care s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ. Pe fondul cererii de chemare în judecată instanța de fond a reținut următoarele: Reclamantele sunt moștenitoarele numitei C.E., respectiv L.M.A.P. și așa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar, C.E. a fost soră cu C.P. care a fost tatăl lui L.M.A.P., reclamantele fiind prin urmare nepoate de frate, conform certificatului de calitate de moștenitor din 4 decembrie 2007 (fila 73 din dosar). Prin procesul verbal din 13 iunie 1948 numitei C.E.

i-au fost naționalizate în temeiul Legii nr. 119/1948 o moară și o presă de ulei care erau amplasate pe o suprafață de 360 mp teren, situate în orașul Măcin. Anexa la acest proces verbal este inventarul morii și uleiniței din Măcin în care sunt descrise detaliat cele două imobile preluate, precum și accesoriile. În același inventar, pe ultima pagină, este inventariată și o casă de locuit și anexe și de asemenea, o curte în suprafață de 2.500 mp teren. Prin procesul verbal din 16 iunie 1948 lui C.E. i-a fost preluată și casa de locuit compusă din 6 camere și anexă, în prezent demolată, situată în orașul Măcin Jud.Tulcea. Cu privire la aceste imobile, bunica reclamantelor, L.M.A.P. a notificat Primăria Măcin cu referire la casa de locuit în prezent demolată, iar pentru moară și cele două suprafețe de teren de 2.500 mp și respectiv 360 mp a notificat pe pârâta SC D. SA Tulcea.

Ambele pârâte nu au emis o dispoziție potrivit Legii nr. 10/2001, însă au comunicat notificatoarei, prin adrese, că nu sunt deținătoarele imobilelor. Expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză de expert P.G. a concluzionat că moara a fost demolată și din moara veche nu a mai rămas nimic, construindu-se o nouă moară, iar în ce privește cele două suprafețe de teren de 360 mp și respectiv 2.500 mp s-a stabilit că se regăsesc în incinta pârâtei SC D. SA Tulcea, fiind libere de construcții (moara nouă fiind construită pe un amplasament apropiat celei vechi). Din aceeași expertiză s-a mai concluzionat și faptul că nici construcția cu destinație de locuință nu mai există, ea fiind demolată. Instanța a considerat că nu sunt aplicabile disp.

art. 29 din Legea nr. 10/2001, fiind incidente disp. art. 21 alin. (1) din lege potrivit cu care terenurile și construcțiile preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute de o societate comercială, vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură, iar potrivit alin. (3) din același articol de lege, se va proceda potrivit Legii nr. 31/1990 la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit și recalcularea patrimoniului, în ce privește imobilele deținute de pârâta SC D. SA Tulcea. Cu privire la imobilul casă de locuit s-a stabilit că sunt aplicabile disp.art. 10 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 10/2001, cererea reclamantelor fiind considerată întemeiată.

Prin Decizia nr. 132 C din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a reținut următoarele: 1. Cu privire la excepțiile prematurității și a tardivității contestației; Autoarea reclamantelor, L.M.A.P., a solicitat pârâtei SC D. SA, prin notificarea din 7 noiembrie 2001 emisă de B.E.J. B.A., restituirea în natură a imobilelor naționalizate în temeiul Legii nr. 119/1948, prin procesul verbal din 13 iunie 1948 (teren în suprafață de 360 mp și construcții moară și uleiniță) și prin procesul verbal din 16 iunie 1948 (teren în suprafață de 2.500 mp).

Răspunsul comunicat notificatoarei de către SC D. SA prin adresa din 21 martie 2002, prin care aceasta a precizat că nu deține în patrimoniu imobilul revendicat, petenta urmând să se adreseze altor instituții abilitate ale statului, nu poate fi asimilat unei decizii, așa cum este reglementat acest act prin dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, soluția dată prin această adresă notificării nefiind în nici un fel motivată, deși obligația motivării deciziei/dispoziției este o obligație imperativă, așa cum rezultă din interpretarea normei prevăzute la art. 25. Prin urmare, în mod corect instanța de fond a concluzionat că pârâta SC D. SA nu a soluționat notificarea, adresa din martie 2002 neputând fi asimilată unei decizii.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”.

Totodată, prin art. 26 alin. (3) din legea menționată s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului (…), în termen de 30 de zile de la comunicare.” În condițiile în care s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar Legea nr. 10/2001 face referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească (art. 14), este evident că instanța nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o decizie/dispoziție prin care să soluționeze notificarea, așa cum greșit susține apelanta.

Dimpotrivă, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001 și în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, nelimitat în această materie prin vreo dispoziție legală, instanța judecătorească poate dispune direct restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul ce face obiectul litigiului. Prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a stabilit, cu valoare interpretativă obligatorie, că reluarea procedurilor cu caracter administrativ ori respingerea acțiunii ca prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.

În cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanța trebuie să constate că aceasta echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

De asemenea, în lipsa unei decizii a unității deținătoare care să soluționeze notificarea, nu se poate considera că formularea unei cereri direct la instanță la 1 august 2002 s-a făcut cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din lege. Pe baza acestor considerente instanța a constatat că excepțiile prematurității și tardivității invocate în apel de pârâta SC D. SA nu sunt întemeiate. 2. Pe fond, instanța a reținut că potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert P.G., imobilele naționalizate prin procesele verbale din 16 iunie 1948 (teren în suprafață de 2.500 mp) și din 13 iunie 1948 (teren în suprafață de 360 mp) au fost identificate în incinta pârâtei SC D. SA.

Este adevărat că acest amplasament a fost contestat de către pârâtă, dar nici o probă contrară celor prezentate de reclamante nu a fost depusă, astfel că proba a fost corect confirmată de instanță. Prin urmare, această probă dovedește faptul că pârâta SC D. SA are calitatea de unitate deținătoare a terenurilor în suprafață de 2.500 mp și de 360 mp. În privința construcțiilor moară, gheretă de făină și bazine de beton, care au fost preluate, de asemenea, prin naționalizare de la autoarea reclamantelor, acestea s-au regăsit la un moment dat în incinta autoarei pârâtei SC D. SA (anterior anului 1956 – fila 56-57 Dosar nr. 3106/2002), fiind demolate din cauza degradării.

Potrivit înscrisurilor depuse, imobilele identificate prin raportul de expertiză P. și care aveau destinația de moară și uleiniță au fost preluate la stat prin naționalizare în temeiul Legii nr. 119/1948, preluarea în acest mod a mijloacelor de producție fiind considerată o preluare cu titlu valabil, chiar dacă Legea nr. 10/2001, prin art. 2 alin. (1) lit. a), califică această preluare ca fiind abuzivă. Această precizare are semnificație în privința sferei măsurilor reparatorii care pot fi acordate în temeiul legii, funcție de incidența în speță a dispozițiilor art. 27(acum art. 29) (în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005).

Menținerea condiției preluării cu titlu valabil a imobilului din cuprinsul acestui text a fost impusă prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale a României care a declarat neconstituțională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 al Legii nr. 10/2001, reținând, printre altele, că legea nouă modifică în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal cu încălcarea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție privind neretroactivitatea.

Așa cum s-a dovedit în cauză prin înscrisurile depuse, pârâta SC D. SA este o societate comercială care era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001). Astfel, prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni din 25 noiembrie 1998 Statul, prin F.P.S., a vândut acțiunile pe care le deținea la SC D. SA Tulcea către Asociația D. P.A.S., odată cu această vânzare întregul capital al societății devenind capital privat. Contractul de vânzare cumpărare de acțiuni a fost menținut de instanță, valabilitatea lui nefăcând obiect de critică din partea reclamantelor. În plus, pentru terenul din incinta SC D. SA, această societate a obținut, în temeiul H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de M.A.A., certificat care nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

Aceasta fiind situația rezultată din înscrisurile din dosar, în mod nelegal a stabilit tribunalul că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Pârâta SC D. SA nu poate fi inclusă în categoria unităților la care se referă acest text de lege, categorie în care statul păstrează în totalitate sau în parte capitalul social, această societate având un capital integral privat, iar nu capital de stat. Dimpotrivă, incidente în cauză sunt dispozițiile art. 29 alin. (1), (dar în forma rezultată prin aplicarea Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin urmare, constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanța a admis apelul pârâtei SC D. SA și a stabilit că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii pentru terenurile în suprafață de 2.500 mp și de 360 mp soluția de restituire în natură a acestor terenuri fiind dată prin aplicarea greșită a legii. Reținând și că, potrivit alin. (3) al art. 29, în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 din lege fiind aplicabile în mod corespunzător, instanța a obligat pârâta SC D. SA, unitate care are calitatea de deținătoare a terenurilor preluate de la autoarea reclamantelor și de pe care s-au demolat construcțiile cu destinația de moară, să înainteze notificarea către pârâta A.V.A.S.

București, pentru ca aceasta să procedeze potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv să înainteze către Comisia Centrală o decizie cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Stabilirea unei asemenea obligații în sarcina A.V.A.S. București s-a făcut în virtutea faptului că această autoritate a fost parte în proces, a luat cunoștință de toate înscrisurile doveditoare și, mai mult, a fost chiar notificată de autoarea reclamantelor, solicitându-i-se restituirea în natură a imobilului anterior datei de 14 februarie 2001 (fila 15 Dosar nr. 3230/2002). Ca urmare, curtea a admis apelul declarat de pârâta SC D. SA Tulcea împotriva Sentinței civile nr. 345 din 3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul civil nr. 282/88/2005, în contradictoriu cu intimații reclamanți M.F.

și M.I.M. și intimații pârâți A.V.A.S. și Primăria Orașului Măcin. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că s-a stabilit că reclamantele sunt îndreptățite să primească despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 2.500 mp, teren în suprafață de 360 mp și construcții, respectiv moară, gheretă de făină și bazine de beton situate în Măcin, Jud. Tulcea. A fost obligată pârâta SC D. SA să înainteze către A.V.A.S. București, notificarea și documentația aferentă pentru imobilele menționate și obligată pârâta A.V.A.S. București să emită și să înainteze către Comisia Centrală o decizie cu propunere de despăgubiri pentru aceleași imobile, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Restul dispozițiilor sentinței au fost menținute. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții M.F. și M.I.M., precum și parații Primăria orașului Macin,A.V.A.S. și SC D. SA,criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea recursului lor, încadrat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., reclamanții au susținut că hotărârea curții de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât în mod greșit s-a reținut ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care privatizarea societății comerciale deținătoare a avut loc în timpul procedurii de restituire a imobilelor, inițiată de autoarea lor, L.M.A.P., moștenitoarea lui C.P.

În acest sens, s-a învederat că încă din anul 1998 aceasta a notificat primăria localității pentru a fi luată în evidență în vederea restituirii în natură a unității moară și uleinita, care figurează în registrul cadastral al primăriei pe numele tatălui sau, C.P. În acest context, greșit s-a reținut că nu pot fi restituite în natură imobilele pretinse, compuse din teren în suprafață de 2.500 mp și de 360 mp, ambele deținute de pârâta societate comercială, în speță fiind aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curții de apel în sensul menținerii sentinței tribunalului și a restituirii în natură a terenurilor menționate.

Recurenta pârâtă Primăria orașului Măcin a susținut nelegalitatea deciziei curții de apel, determinat de împrejurarea că și-a îndeplinit obligația de soluționare a notificării reclamanților, astfel încât cererea reclamanților sub acest aspect a rămas fără obiect. Au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei curții de apel cât privește obligarea sa la emiterea ofertei de restituire prin echivalent pentru imobilul construcție ce a făcut obiectul notificării din 23 octombrie 2001, precum și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, întrucât în sarcina sa nu se poate reține vreo culpă procesuală. Recurenta pârâtă A.V.A.S. și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ, în dezvoltarea căreia a susținut că obligația instituită în sarcina sa,de emitere a unei decizii la notificarea reclamanților care să fie înaintată C.C.S.D., excede competenței instanței de judecată și se vădește a fi neîntemeiată în condițiile în care această instituție nu a fost învestită cu soluționarea notificării formulate din baza Legea nr. 10/2001. A.V.A.S. poate proceda la soluționarea notificării numai după ce aceasta îi va fi înaintată de către societatea comercială deținătoare situație inexistentă în cauză, astfel încât în mod greșit a fost instituită în sarcina sa obligația prevăzută de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta pârâtă SC D. SA a susținut, în dezvoltarea recursului sau, care nu a fost încadrat în drept, că în mod greșit a fost respinsă excepția tardivității formulării contestației, întrucât îndeplinindu-și obligația de a răspunde notificării reclamantei prin adresa comunicată acesteia la data de 21 martie 2002, formularea contestației împotriva acesteia la data de 12 august 2002, se plasează în afara termenului de 30 de zile stipulat de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce face ca plângerea reclamantei să fie tardiv formulată, excepție greșit respinsă de cele două instanțe. În contextul reținut de instanțe, al lipsei unei decizii sau dispoziții scrise, după raționamentul acestora, ar însemna că reclamanta putea să introducă plângere oricând, fără a i se putea opune vreodată excepția tardivității.

Au solicitat admiterea recursului,modificarea deciziei curții de apel în sensul respingerii contestației reclamantei împotriva sa ca tardiv introdusă.

Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură." Dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol dispun că "decizia sau, după caz, dispoziția motivată se comunică persoanei îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării." Pentru ca prevederile art. 26 alin. (1) din aceeași lege să stipuleze că "dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite." Dispozițiile legale evocate stipulează, astfel cum legal au reținut instanțele, condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească actul administrativ emis în procedura legii speciale, respectiv decizie sau, dispoziție motivată-orice altă modalitate de soluționare a notificării neputând fi considerată a întruni cerințele prevăzute de lege și, prin consecință, a avea efectele prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, se constată că legal instanțele au reținut că prin nesoluționarea notificării reclamantei în modalitatea prescrisă de lege, actul astfel emis nu poate produce consecințele pe care legea i le atribuie, perspectivă în raport cu care criticile pârâtei SC D. SA se vădesc a nu fi fondate, iar recursul său care vizează exclusiv acest aspect, urmează să fie respins ca nefondat. Recursul declarat de pârâta Primăria orașului Măcin urmează a fi respins ca inadmisibil, fiind exercitat omisso medio. Obligația fixată în sarcina acestei pârâte a fost dispusă prin sentința tribunalului, împotriva căreia pârâta nu a exercitat calea de atac, astfel încât declararea prezentei căi de atac, în condițiile neformulării apelului, se vădește a fi făcută cu nesocotirea principiilor legalității și ierarhiei căilor de atac, perspectivă în raport cu care aceasta apare a fi inadmisibilă.

Se vădește a fi fondat recursul reclamanților și al pârâtei A.V.A.S., pentru considerentele: Imobilul teren, în suprafață de 2.500 mp, respectiv de 360 mp, se află necontestat în stăpânirea SC D. SA, societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a Legea nr. 10/2001. De asemenea, necontestat, acesta a fost preluat de către stat din patrimoniul antecesorului reclamantei C.E. în baza Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.

În acest context se constată că legal instanța de apel a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății, în speță nefiind incidente condițiile stipulate de dispozițiile art. 21 din lege, societatea deținătoare fiind, așa cum s-a arătat mai sus, integral privatizată la data intrării în vigoare a acestei legi Însă în verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de acest text, astfel cum acestea au fost stabilite în urma controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a interpretat greșit sintagma "cu titlu valabil" din conținutul textului legal enunțat. Prevăzută drept o condiție, cumulativă celei a privatizării integrale a societății deținătoare, verificarea sa presupune analiza validității titlului statului prin raportare la condițiile stipulate de legea ce a constituit titlul statului.

Or, în analiza acestei cerințe, instanța de apel s-a limitat să enunțe că "imobilele identificate prin raportul de expertiză P. și care aveau destinația de moară și uleiniță au fost preluate de stat prin naționalizare în temeiul Legea nr. 119/1948, preluarea în acest mod a mijloacelor de producție fiind considerată o preluare cu titlu valabil.” Aceasta statuare nu este însă suficientă pentru a se putea conchide în sensul valabilității titlului preluării, fiind necesar ca în această analiză, instanța să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de actul normativ ce a constituit temeiul preluării bunului. Numai în această situație, a conformității actului de preluare cu dispozițiile legale ce reglementa această măsură,se poate constata valabilitatea preluării și nu doar indicarea formală a actului de preluare.

În legătură cu acest aspect, este de menționat ca Legea nr. 119/1948 reglementând obiectul naționalizării prevăzute prin dispozițiile sale, dispune în art. 11 că "statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate", cerință în acord cu dispozițiile constituționale de la acea vreme și cu dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. Numai într-o asemenea ipoteză se poate considera ca valabilă preluarea bunului pretins în prezenta procedură. Or, încă de la data declanșării prezentului litigiu, prin însăși cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că preluarea bunului solicitat în cauză s-a făcut în lipsa unei despăgubiri, aspect esențial în soluționarea cauzei și care nu a făcut obiectul verificării de către instanța de apel.

Mai mult, în scopul soluționării cauzei sub toate aspectele atribut permis instanței de apel potrivit efectului căii de atac cu a cărei judecată a fost învestită, de devoluțiune a fondului pricinii, ar fi trebuit să verifice disponibilitatea terenului pretins în cauză de a fi restituit în natură, în raport de criteriile enunțate de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, chestiune care, de asemenea, nu a constituit obiect de analiză al instanței, deși inițial admisese proba cu expertiză topografică în scopul lămuririi acestei împrejurări. Numai în aceste condiții poate fi verificată pretenția reclamanților, justificată de altfel de dispozițiile legii speciale – art. 1, 7, 9 din Legea nr. 10/2001, de a li se restitui terenul pretins în natură (întrucât numai această chestiune constituie obiect de dezbatere, celelalte dispoziții ale primei instanțe, necontestate, intrând în puterea lucrului judecat).

În acest context, în condițiile nelămuririi împrejurărilor menționate, esențiale justei soluționări a cauzei și pentru a putea exercita controlul de legalitate pretins de dispozițiile legale ce reglementează judecata recursului, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ, recursul reclamanților urmează să fie admis cu consecința casării deciziei curții de apel sub aspectul soluției de stabilire în favoarea reclamanților a îndreptățirii să primească măsuri reparatorii prin echivalent în modalitatea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, restul dispozițiilor urmând a fi menținute. Va fi admis și recursul pârâtei A.V.A.S.

a cărei obligație în prezenta procedură este strâns legata de modul de soluționare a capătului de cerere indicat, astfel încât în scopul judecării unitare a pricinii se impune soluția menționată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții M.F. și M.I.M. și de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 132/ C din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pa care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta Primăria Orașului Măcin împotriva aceleiași decizii. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică,astăzi 22 iunie 2011.