ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5342/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5342/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la data de 1 august

2002 și înregistrată la Tribunalul Tulcea, sub nr. 3106 reclamanta L.M.A.P.,

prin mandatar M.F., a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Măcin și SC D. SA

Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor

la restituirea în natură a bunurilor trecute abuziv în proprietatea statului în

baza Legii nr. 119/1948 și prin echivalent a celor ce au fost distruse după

anul 1948, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin procesul-verbal din 16 iunie 1948, Primăria Măcin a

preluat o casă de locuit, compusă din 6 camere, construită din chirpici,

acoperită cu țiglă având 22 m lungime, 4 m lățime și 2,50 m înălțime, o cămară acoperită cu carton lipită de locuință, un closet acoperit cu carton, o

magazie la subsol, din beton, un grajd din ceamur, acoperit cu țiglă, lung de 9 m și înalt de 2,50 m precum și suprafața de 2.500 mp.

Preluarea acestor

construcții și terenul de 2.500 mp s-a făcut de reprezentanții de atunci ai

primăriei.

S-a arătat că

Primăria Măcin a fost notificată, dar aceasta în loc să emită o dispoziție, a

răspuns că nu are calitate de persoană juridică deținătoare.

În raport de pârâta

SC D. SA Tulcea, reclamanta a arătat că prin procesul verbal din 13 iunie 1948

în temeiul Legii nr. 119/1948, mătușii sale C.E., i-au fost naționalizate o

moară și o uleiniță care erau amplasate pe o suprafață de 360 mp teren.

Și această pârâtă a

fost notificată, iar aceasta a răspuns că nu deține în patrimoniu imobilul

revendicat.

În drept, reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin acțiunea

introdusă la data de 12 august 2002 și înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. 3230, reclamanta, prin mandatar M.F., a chemat în judecată pe

pârâtele SC D. SA Tulcea și fostul F.P.S. București, pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 nov.1998 încheiat între fostul F.P.S.

București și SC D. SA Tulcea.

Prin încheierea din data

de 12 septembrie 2002, instanța văzând îndeplinite condițiile prev. de art. 164

C. proc. civ., a dispus conexarea acestui dosar cu Dosarul nr. 3106/2002.

Prin Sentința civilă nr.

379 din 23 februarie 2005 Tribunalul Tulcea a admis în parte cererea formulată

de reclamanta L.M.A.P. prin mandatar M.F. în contradictoriu cu pârâtele

Primăria Orașului Măcin și SC D. SA Tulcea și A.V.A.S. și a obligat Primăria

Măcin să emită pe numele reclamantei oferta de plată pentru imobilul în prezent

demolat, situat în Măcin, la valoarea de 821.606.000 lei, conform raportului de

expertiză tehnică efectuat de expert P.G.

A obligat pârâta SC D.

SA Tulcea să emită decizie sau dispoziție motivată potrivit art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul moară și uleiniță, teren în

suprafață de 360 mp și teren în suprafață de 2.500 mp situat în Măcin, pe

numele reclamantei.

A respins capătul de

cerere cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1998, ca nefondat.

A obligat pârâtele la

plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.800.000 lei, către reclamantă.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

La notificarea depusă

de către reclamantă, pârâta SC D. SA Tulcea nu a emis o decizie sau dispoziție

motivată așa cum prevede art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci doar a

răspuns reclamantei cu o adresă că nu deține imobilul în cauză.

Atâta vreme cât nu

s-a emis o decizie sau o dispoziție motivată, care să fie comunicată persoanei

și de la data comunicării să se poată calcula termenul de 30 de zile prevăzut

de art. 24 alin. (7), cererea reclamantei nu este tardivă.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive și această excepție a fost respinsă

întrucât din întregul probatoriu administrat în cauză, a rezultat că pârâta SC

D. SA Tulcea este deținătoarea imobilului moară și presă de ulei.

În această situație,

pârâta SC D. SA Tulcea are calitate procesuală pasivă în sensul prevederilor art.

20 și 23 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la fondul

cauzei, instanța a reținut că reclamanta este moștenitoarea numitei C.E. și așa

cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar, C.E. a fost soră cu C.P.,

care a fost tatăl reclamantei.

Cu privire la aceste

imobile, reclamanta a notificat Primăria Măcin cu referire la casa de locuit în

prezent demolată, iar pentru moară și uleiniță a notificat pe pârâta SC D. SA

Tulcea.

Ambele pârâte nu au

respectat prevederile Legii nr. 10/2001, adică art. 23 alin. (2) în sensul de a

o invita în scris pe reclamantă în timp util să ia parte la lucrările organului

de conducere, iar reclamanta să fi avut posibilitatea să susțină în fața

organelor de conducere a celor două pârâte, cererea de restituire.

Dacă ar fi procedat

așa, cele două pârâte trebuiau să respecte și alin. (1) al art. 23, în sensul

că aveau obligația să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție

motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Ambele pârâte au

comunicat reclamantei prin adrese că nu sunt deținătoarele imobilelor.

În speță, reclamanta

a solicitat pentru casa de locuit, în prezent demolată, restituirea prin

echivalent.

În acest sens, în

speță a fost încuviințată efectuarea unei expertize tehnice.

Pentru moară și

pentru presa de ulei reclamanta a solicitat restituirea în natură a celor două

imobile și terenul aferent.

Față de aceste

considerente, văzând și dispozițiile legale de mai sus s-a admis în parte

cererea și a fost obligată Primăria Măcin să emită pe numele reclamantei ofertă

de plată pentru imobilul în prezent demolat, situat în Măcin, la valoarea de

821.606.000 lei, conform raportului de expertiză tehnică efectuat de expert P.G.

A obligat pârâta SC D.

SA Tulcea să emită decizie sau dispoziție motivată potrivit art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul moară și uleiniță, teren în

suprafață de 360 mp și teren în suprafață de 2.500 mp situat în Măcin pe numele

reclamantei.

Cu privire la capătul

de cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1998 încheiat între fostul F.P.S.,

actualul A.P.A.P.S. București, și SC D. SA, acesta a fost respins ca nefondat

deoarece contractul din 1998 este un contract de vânzare-cumpărare acțiuni,

obiectul contractului fiind vânzare-cumpărare a unui număr de 3.876.052

acțiuni.

Proprietatea s-a

transmis de la vânzător la cumpărător asupra acțiunilor și nu activelor.

Apelurile declarate

împotriva acestei sentințe de reclamanta L.M.A.P. și de pârâta SC D. SA Tulcea

au fost admise prin Decizia civilă nr. 886/ C din 7 noiembrie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța. Instanța a constatat că tribunalul nu a răspuns

tuturor cererilor cu care a fost investit, omițând să soluționeze cererea de

restituire în natură a imobilului moară și pentru a se verifica dacă nu a fost

depășit termenul de formulare a contestației și calitatea procesuală a A.V.A.S.

București, s-a desființat sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare.

La 30 septembrie 2007 a decedat reclamanta L.M.A.P., procesul fiind continuat de succesorii legatarului M.V.F.P.,

desemnat prin testament de reclamantă, respectiv de M.F. și M.I.M.

În fond după

desființare, prin Sentința civilă nr. 345 din 3 martie 2009 Tribunalul Tulcea a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC D. SA Tulcea

și A.V.A.S. București, a respins excepția prematurității și a tardivității

formulării acțiunii și a autorității de lucru judecat, ca nefondate.

A admis acțiunea

formulată de reclamante împotriva pârâților, Primăria orașului Măcin, SC D. SA

Tulcea și A.V.A.S. București, în parte, a admis acțiunea formulată de

reclamante împotriva pârâtei Primăria Orașului Măcin și, în consecință, a

dispus restituirea în echivalent a imobilului construcție (casă de locuit)

format din 6 camere și anexe (în prezent demolat) situat în orașul Măcin, Jud.

Tulcea, reclamantelor.

A obligat Primarul

Orașului Măcin să emită ofertă de restituire în echivalent reclamantelor pentru

imobilul construcție (casă de locuit) format din 6 camere și anexe, preluat

abuziv de către stat, corespunzător valorii imobilului.

A admis acțiunea

formulată împotriva pârâtei SC D. SA Tulcea și a dispus restituirea în natură a

terenului în suprafață de 2.500 mp (aferent clădirilor conform procesului

verbal de naționalizare din 16 iunie 1948) și a terenului în suprafață de 360

mp (aferent clădirilor moară și uleiniță conform procesului verbal de

naționalizare din 13 iunie 1948) situate în orașul Măcin și individualizate

conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expert P.G.

De asemenea, a dispus

restituirea în echivalent a imobilului moară, gheretă de făină și bazinele de

beton (în prezent demolate) situate în orașul Măcin, Jud. Tulcea, către

reclamante și a obligat pârâta SC D. SA Tulcea să emită ofertă de restituire în

echivalent reclamantelor pentru imobilele moară, gheretă de făină și bazine de

beton, situate în orașul Măcin, Jud. Tulcea, corespunzător valorii lor.

A respins capătul de

cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1998, încheiat între SC D. SA Tulcea și

fostul F.P.S. (actual A.V.A.S. București), ca nefondat.

A obligat pârâtele SC

D. SA Tulcea și Primăria orașului Măcin la plata cheltuielilor de judecată

către reclamante.

În considerentele

sentinței tribunalul a reținut că în prezent imobilul teren în suprafață de 2.500

mp (aferent clădirilor conform procesului verbal de naționalizare din 16 iunie 1948

și terenul în suprafață de 360 mp (aferent clădirilor moară și uleiniță conform

procesului vernal de naționalizare din 13 iunie 1948) situat în orașul Măcin,

nu mai este afectat scopului pe care l-a avut la data naționalizării, respectiv

nu se mai regăsește în „patrimoniul comunelor pe al căror teritoriu se găsesc”

conform Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1307/1948 republicat în M. Of. nr.

229 din 2 octombrie 1948 (fila 23 din Dosar nr. 3230/2002) și în administrarea

orașului Măcin, ci drept bun comercial ce se regăsește în patrimoniul unei

societăți comerciale. De aceea, în speță se poate dispune restituirea în natură

a imobilului revendicat de la SC D. S.A.Tulcea, în condițiile în care acesta a

fost preluat abuziv de către autoritățile vremii și nu este afectat nici unui

scop de utilitate publică.

În aceeași situație

se află și imobilul moară cu gheretă de făină și bazin de beton, în prezent

demolate, situate în orașul Măcin, Jud.Tulcea, considerente pentru care se

apreciază ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC

D. SA.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S. București, s-a reținut

că și această excepție este neîntemeiată în raport de împrejurarea că unul din

capetele acțiunii introductive este constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat între F.P.S. (în prezent A.V.A.S.

București) și SC D. SA, hotărârea ce se pronunță în cauză urmând să-i fie

opozabilă.

Instanța a considerat

nefondată și excepția prematurității acțiunii motivat de faptul că entitatea învestită

cu soluționarea notificării, respectiv Primăria Orașului Măcin, a depășit cu

mult termenul prevăzut de lege pentru emiterea unei decizii sau dispoziții

motivate.

Excepția tardivității

formulării acțiunii invocată de aceeași pârâtă, în raport de „răspunsul

negativ” pe care aceasta l-a dat reclamantei prin adresa din 21 martie 2002 a

fost considerată, de asemenea, neîntemeiată, întrucât la notificarea depusă de

către reclamantă, pârâta SC D. SA Tulcea nu a emis o decizie sau dispoziție

motivată așa cum prevede art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci doar a

răspuns reclamantei cu adresă că nu deține imobilul în cauză.

Și excepția

autorității de lucru judecat a fost considerată neîntemeiată, întrucât Sentința

civilă nr. 384/ CA din 15 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța se

referă la constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 iulie 1995 emis de M.A.A. pe

numele pârâtei SC D. SA pentru suprafața de 27.020,5 mp. Mai mult, prin această

hotărâre acțiunea s-a soluționat pe excepție prin respingerea ei ca

inadmisibilă, motiv pentru care s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art.

1201 C. civ.

Pe fondul cererii de

chemare în judecată instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamantele sunt

moștenitoarele numitei C.E., respectiv L.M.A.P. și așa cum rezultă din actele

de stare civilă depuse la dosar, C.E. a fost soră cu C.P. care a fost tatăl lui

L.M.A.P., reclamantele fiind prin urmare nepoate de frate, conform

certificatului de calitate de moștenitor din 4 decembrie 2007 (fila 73 din dosar).

Prin procesul verbal din

13 iunie 1948 numitei C.E. i-au fost naționalizate în temeiul Legii nr. 119/1948

o moară și o presă de ulei care erau amplasate pe o suprafață de 360 mp teren,

situate în orașul Măcin.

Anexa la acest proces

verbal este inventarul morii și uleiniței din Măcin în care sunt descrise

detaliat cele două imobile preluate, precum și accesoriile.

În același inventar,

pe ultima pagină, este inventariată și o casă de locuit și anexe și de

asemenea, o curte în suprafață de 2.500 mp teren.

Prin procesul verbal din

16 iunie 1948 lui C.E. i-a fost preluată și casa de locuit compusă din 6 camere

și anexă, în prezent demolată, situată în orașul Măcin Jud.Tulcea.

Cu privire la aceste

imobile, bunica reclamantelor, L.M.A.P. a notificat Primăria Măcin cu referire

la casa de locuit în prezent demolată, iar pentru moară și cele două suprafețe

de teren de 2.500 mp și respectiv 360 mp a notificat pe pârâta SC D. SA Tulcea.

Ambele pârâte nu au

emis o dispoziție potrivit Legii nr. 10/2001, însă au comunicat notificatoarei,

prin adrese, că nu sunt deținătoarele imobilelor.

Expertiza tehnică

judiciară efectuată în cauză de expert P.G. a concluzionat că moara a fost

demolată și din moara veche nu a mai rămas nimic, construindu-se o nouă moară,

iar în ce privește cele două suprafețe de teren de 360 mp și respectiv 2.500 mp

s-a stabilit că se regăsesc în incinta pârâtei SC D. SA Tulcea, fiind libere de

construcții (moara nouă fiind construită pe un amplasament apropiat celei

vechi).

Din aceeași expertiză

s-a mai concluzionat și faptul că nici construcția cu destinație de locuință nu

mai există, ea fiind demolată.

Instanța a considerat

că nu sunt aplicabile disp. art. 29 din Legea nr. 10/2001, fiind incidente

disp. art. 21 alin. (1) din lege potrivit cu care terenurile și construcțiile

preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute de o

societate comercială, vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură, iar

potrivit alin. (3) din același articol de lege, se va proceda potrivit Legii nr.

31/1990 la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit și

recalcularea patrimoniului, în ce privește imobilele deținute de pârâta SC D.

SA Tulcea.

Cu privire la

imobilul casă de locuit s-a stabilit că sunt aplicabile disp.art. 10 alin. (1)

și art. 18 din Legea nr. 10/2001, cererea reclamantelor fiind considerată

întemeiată.

Prin Decizia nr. 132

C din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a reținut următoarele:

excepțiile prematurității și a tardivității contestației;

Autoarea

reclamantelor, L.M.A.P., a solicitat pârâtei SC D. SA, prin notificarea din 7

noiembrie 2001 emisă de B.E.J. B.A., restituirea în natură a imobilelor

naționalizate în temeiul Legii nr. 119/1948, prin procesul verbal din 13 iunie 1948

(teren în suprafață de 360 mp și construcții moară și uleiniță) și prin

procesul verbal din 16 iunie 1948 (teren în suprafață de 2.500 mp).

Răspunsul comunicat

notificatoarei de către SC D. SA prin adresa din 21 martie 2002, prin care

aceasta a precizat că nu deține în patrimoniu imobilul revendicat, petenta

urmând să se adreseze altor instituții abilitate ale statului, nu poate fi

asimilat unei decizii, așa cum este reglementat acest act prin dispozițiile art.

25 din Legea nr. 10/2001, soluția dată prin această adresă notificării nefiind

în nici un fel motivată, deși obligația motivării deciziei/dispoziției este o

obligație imperativă, așa cum rezultă din interpretarea normei prevăzute la art.

25. Prin urmare, în mod corect instanța de fond a concluzionat că pârâta SC D.

SA nu a soluționat notificarea, adresa din martie 2002 neputând fi asimilată

unei decizii.

Potrivit art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6

luni (prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001) de la data

intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând

restituirea în natură a imobilului”.

Totodată, prin art. 26

alin. (3) din legea menționată s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a

tribunalului (…), în termen de 30 de zile de la comunicare.”

În condițiile în care

s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a

notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi

atacate la instanțele judecătorești, iar Legea nr. 10/2001 face referiri la

restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească (art. 14), este evident că

instanța nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea

deținătoare să emită o decizie/dispoziție prin care să soluționeze notificarea,

așa cum greșit susține apelanta. Dimpotrivă, în raport cu spiritul

reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001 și în virtutea

dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege,

nelimitat în această materie prin vreo dispoziție legală, instanța

judecătorească poate dispune direct restituirea în natură sau acordarea

măsurilor reparatorii pentru imobilul ce face obiectul litigiului.

Prin Decizia nr. 20

din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs

în interesul legii, s-a stabilit, cu valoare interpretativă obligatorie, că

reluarea procedurilor cu caracter administrativ ori respingerea acțiunii ca

prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un

termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit

parte.

În cazul când

unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu

respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanța trebuie să constate că

aceasta echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu

poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul

celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci,

dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu

poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale legitime.

De asemenea, în lipsa

unei decizii a unității deținătoare care să soluționeze notificarea, nu se

poate considera că formularea unei cereri direct la instanță la 1 august 2002

s-a făcut cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3)

din lege.

Pe baza acestor

considerente instanța a constatat că excepțiile prematurității și tardivității

invocate în apel de pârâta SC D. SA nu sunt întemeiate.

a reținut că potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert P.G.,

imobilele naționalizate prin procesele verbale din 16 iunie 1948 (teren în

suprafață de 2.500 mp) și din 13 iunie 1948 (teren în suprafață de 360 mp) au

fost identificate în incinta pârâtei SC D. SA. Este adevărat că acest

amplasament a fost contestat de către pârâtă, dar nici o probă contrară celor

prezentate de reclamante nu a fost depusă, astfel că proba a fost corect

confirmată de instanță. Prin urmare, această probă dovedește faptul că pârâta

SC D. SA are calitatea de unitate deținătoare a terenurilor în suprafață de 2.500

mp și de 360 mp.

În privința

construcțiilor moară, gheretă de făină și bazine de beton, care au fost

preluate, de asemenea, prin naționalizare de la autoarea reclamantelor, acestea

s-au regăsit la un moment dat în incinta autoarei pârâtei SC D. SA (anterior

anului 1956 – fila 56-57 Dosar nr. 3106/2002), fiind demolate din cauza

degradării.

Potrivit

înscrisurilor depuse, imobilele identificate prin raportul de expertiză P. și

care aveau destinația de moară și uleiniță au fost preluate la stat prin

naționalizare în temeiul Legii nr. 119/1948, preluarea în acest mod a

mijloacelor de producție fiind considerată o preluare cu titlu valabil, chiar

dacă Legea nr. 10/2001, prin art. 2 alin. (1) lit. a), califică această

preluare ca fiind abuzivă.

Această precizare are

semnificație în privința sferei măsurilor reparatorii care pot fi acordate în

temeiul legii, funcție de incidența în speță a dispozițiilor art. 27(acum art. 29)

(în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005). Menținerea condiției

preluării cu titlu valabil a imobilului din cuprinsul acestui text a fost

impusă prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale a României care a declarat neconstituțională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu

titlu valabil” din cuprinsul art. 29 al Legii nr. 10/2001, reținând, printre

altele, că legea nouă modifică în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea

notificărilor în termenul legal cu încălcarea principiului tempus regit actum

și a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție privind

neretroactivitatea.

Așa cum s-a dovedit

în cauză prin înscrisurile depuse, pârâta SC D. SA este o societate comercială

care era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

(14 februarie 2001). Astfel, prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni din

25 noiembrie 1998 Statul, prin F.P.S., a vândut acțiunile pe care le deținea la

SC D. SA Tulcea către Asociația D. P.A.S., odată cu această vânzare întregul

capital al societății devenind capital privat. Contractul de vânzare cumpărare

de acțiuni a fost menținut de instanță, valabilitatea lui nefăcând obiect de

critică din partea reclamantelor.

În plus, pentru

terenul din incinta SC D. SA, această societate a obținut, în temeiul H.G. nr. 834/1991,

certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de M.A.A., certificat

care nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

Aceasta fiind situația

rezultată din înscrisurile din dosar, în mod nelegal a stabilit tribunalul că

în cauză sunt incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Pârâta SC D.

SA nu poate fi inclusă în categoria unităților la care se referă acest text de

lege, categorie în care statul păstrează în totalitate sau în parte capitalul

social, această societate având un capital integral privat, iar nu capital de

stat.

Dimpotrivă, incidente

în cauză sunt dispozițiile art. 29 alin. (1), (dar în forma rezultată prin

aplicarea Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor

legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent.

Prin urmare,

constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001,

instanța a admis apelul pârâtei SC D. SA și a stabilit că reclamantele au

dreptul la măsuri reparatorii pentru terenurile în suprafață de 2.500 mp și de

360 mp soluția de restituire în natură a acestor terenuri fiind dată prin

aplicarea greșită a legii.

Reținând și că,

potrivit alin. (3) al art. 29, în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și

(2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică

care a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 din lege fiind aplicabile în

mod corespunzător, instanța a obligat pârâta SC D. SA, unitate care are

calitatea de deținătoare a terenurilor preluate de la autoarea reclamantelor și

de pe care s-au demolat construcțiile cu destinația de moară, să înainteze

notificarea către pârâta A.V.A.S. București, pentru ca aceasta să procedeze

potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv să înainteze către

Comisia Centrală o decizie cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Stabilirea unei

asemenea obligații în sarcina A.V.A.S. București s-a făcut în virtutea faptului

că această autoritate a fost parte în proces, a luat cunoștință de toate

înscrisurile doveditoare și, mai mult, a fost chiar notificată de autoarea

reclamantelor, solicitându-i-se restituirea în natură a imobilului anterior

datei de 14 februarie 2001 (fila 15 Dosar nr. 3230/2002).

Ca urmare, curtea a

admis apelul declarat de pârâta SC D. SA Tulcea împotriva Sentinței civile nr. 345

din 3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul civil nr. 282/88/2005,

în contradictoriu cu intimații reclamanți M.F. și M.I.M. și intimații pârâți A.V.A.S.

și Primăria Orașului Măcin.

A fost schimbată în

parte sentința apelată în sensul că s-a stabilit că reclamantele sunt

îndreptățite să primească despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

pentru terenul în suprafață de 2.500 mp, teren în suprafață de 360 mp și

construcții, respectiv moară, gheretă de făină și bazine de beton situate în

Măcin, Jud. Tulcea.

A fost obligată

pârâta SC D. SA să înainteze către A.V.A.S. București, notificarea și

documentația aferentă pentru imobilele menționate și obligată pârâta A.V.A.S.

București să emită și să înainteze către Comisia Centrală o decizie cu

propunere de despăgubiri pentru aceleași imobile, conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Restul dispozițiilor

sentinței au fost menținute.

Împotriva susmenționatei

hotărâri au declarat recurs reclamanții M.F. și M.I.M., precum și parații

Primăria orașului Macin,A.V.A.S. și SC D. SA,criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea

recursului lor, încadrat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc. civ.,

reclamanții au susținut că hotărârea curții de apel a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, întrucât în mod greșit s-a reținut ca fiind

aplicabile în cauză dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în condițiile

în care privatizarea societății comerciale deținătoare a avut loc în timpul

procedurii de restituire a imobilelor, inițiată de autoarea lor, L.M.A.P.,

moștenitoarea lui C.P. În acest sens, s-a învederat că încă din anul 1998

aceasta a notificat primăria localității pentru a fi luată în evidență în vederea

restituirii în natură a unității moară și uleinita, care figurează în registrul

cadastral al primăriei pe numele tatălui sau, C.P.

În acest context,

greșit s-a reținut că nu pot fi restituite în natură imobilele pretinse, compuse

din teren în suprafață de 2.500 mp și de 360 mp, ambele deținute de pârâta

societate comercială, în speță fiind aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei curții de apel în sensul menținerii sentinței tribunalului și a

restituirii în natură a terenurilor menționate.

Recurenta pârâtă

Primăria orașului Măcin a susținut nelegalitatea deciziei curții de apel, determinat

de împrejurarea că și-a îndeplinit obligația de soluționare a notificării

reclamanților, astfel încât cererea reclamanților sub acest aspect a rămas fără

obiect.

Au solicitat

admiterea recursului și modificarea deciziei curții de apel cât privește

obligarea sa la emiterea ofertei de restituire prin echivalent pentru imobilul

construcție ce a făcut obiectul notificării din 23 octombrie 2001, precum și obligarea

sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, întrucât în sarcina sa

nu se poate reține vreo culpă procesuală.

Recurenta pârâtă A.V.A.S.

și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, în

dezvoltarea căreia a susținut că obligația instituită în sarcina sa,de emitere

a unei decizii la notificarea reclamanților care să fie înaintată C.C.S.D., excede

competenței instanței de judecată și se vădește a fi neîntemeiată în condițiile

în care această instituție nu a fost învestită cu soluționarea notificării

formulate din baza Legea nr. 10/2001.

A.V.A.S. poate

proceda la soluționarea notificării numai după ce aceasta îi va fi înaintată de

către societatea comercială deținătoare situație inexistentă în cauză, astfel

încât în mod greșit a fost instituită în sarcina sa obligația prevăzută de

dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta pârâtă SC D.

SA a susținut, în dezvoltarea recursului sau, care nu a fost încadrat în drept,

că în mod greșit a fost respinsă excepția tardivității formulării contestației,

întrucât îndeplinindu-și obligația de a răspunde notificării reclamantei prin

adresa comunicată acesteia la data de 21 martie 2002, formularea contestației

împotriva acesteia la data de 12 august 2002, se plasează în afara termenului

de 30 de zile stipulat de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

ceea ce face ca plângerea reclamantei să fie tardiv formulată, excepție greșit

respinsă de cele două instanțe.

În contextul reținut

de instanțe, al lipsei unei decizii sau dispoziții scrise, după raționamentul

acestora, ar însemna că reclamanta putea să introducă plângere oricând, fără a

i se putea opune vreodată excepția tardivității.

Au solicitat

admiterea recursului,modificarea deciziei curții de apel în sensul respingerii

contestației reclamantei împotriva sa ca tardiv introdusă.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, se constată următoarele:

Potrivit art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 "în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.

23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură."

Dispozițiile alin. (3)

al aceluiași articol dispun că "decizia sau, după caz, dispoziția motivată

se comunică persoanei îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de la data

adoptării."

Pentru ca prevederile

art. 26 alin. (1) din aceeași lege să stipuleze că "dacă restituirea în natură

nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin

decizie sau, după caz, dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin.

(1), să acorde persoanei îndreptățite."

Dispozițiile legale

evocate stipulează, astfel cum legal au reținut instanțele, condițiile de formă

pe care trebuie să le îndeplinească actul administrativ emis în procedura legii

speciale, respectiv decizie sau, dispoziție motivată-orice altă modalitate de

soluționare a notificării neputând fi considerată a întruni cerințele prevăzute

de lege și, prin consecință, a avea efectele prevăzute de art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, se constată

că legal instanțele au reținut că prin nesoluționarea notificării reclamantei

în modalitatea prescrisă de lege, actul astfel emis nu poate produce

consecințele pe care legea i le atribuie, perspectivă în raport cu care

criticile pârâtei SC D. SA se vădesc a nu fi fondate, iar recursul său care

vizează exclusiv acest aspect, urmează să fie respins ca nefondat.

Recursul declarat de

pârâta Primăria orașului Măcin urmează a fi respins ca inadmisibil, fiind

exercitat omisso medio. Obligația fixată în sarcina acestei pârâte a fost

dispusă prin sentința tribunalului, împotriva căreia pârâta nu a exercitat

calea de atac, astfel încât declararea prezentei căi de atac, în condițiile

neformulării apelului, se vădește a fi făcută cu nesocotirea principiilor

legalității și ierarhiei căilor de atac, perspectivă în raport cu care aceasta

apare a fi inadmisibilă.

Se vădește a fi

fondat recursul reclamanților și al pârâtei A.V.A.S., pentru considerentele:

Imobilul teren, în

suprafață de 2.500 mp, respectiv de 360 mp, se află necontestat în stăpânirea

SC D. SA, societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare

a Legea nr. 10/2001. De asemenea, necontestat, acesta a fost preluat de către

stat din patrimoniul antecesorului reclamantei C.E. în baza Legea nr. 119/1948

pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere

și de transporturi.

În acest context se

constată că legal instanța de apel a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 29

din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății, în speță nefiind

incidente condițiile stipulate de dispozițiile art. 21 din lege, societatea

deținătoare fiind, așa cum s-a arătat mai sus, integral privatizată la data

intrării în vigoare a acestei legi

Însă în verificarea îndeplinirii

condițiilor prevăzute de acest text, astfel cum acestea au fost stabilite în urma

controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a interpretat greșit sintagma "cu titlu

valabil" din conținutul textului legal enunțat.

Prevăzută drept o

condiție, cumulativă celei a privatizării integrale a societății deținătoare, verificarea

sa presupune analiza validității titlului statului prin raportare la condițiile

stipulate de legea ce a constituit titlul statului.

Or, în analiza

acestei cerințe, instanța de apel s-a limitat să enunțe că "imobilele

identificate prin raportul de expertiză P. și care aveau destinația de moară și

uleiniță au fost preluate de stat prin naționalizare în temeiul Legea nr. 119/1948,

preluarea în acest mod a mijloacelor de producție fiind considerată o preluare

cu titlu valabil.” Aceasta statuare nu este însă suficientă pentru a se putea

conchide în sensul valabilității titlului preluării, fiind necesar ca în această

analiză, instanța să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de actul

normativ ce a constituit temeiul preluării bunului. Numai în această situație, a

conformității actului de preluare cu dispozițiile legale ce reglementa această

măsură,se poate constata valabilitatea preluării și nu doar indicarea formală a

actului de preluare.

În legătură cu acest

aspect, este de menționat ca Legea nr. 119/1948 reglementând obiectul

naționalizării prevăzute prin dispozițiile sale, dispune în art. 11 că "statul

va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate",

cerință în acord cu dispozițiile constituționale de la acea vreme și cu

dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. Numai într-o asemenea ipoteză se

poate considera ca valabilă preluarea bunului pretins în prezenta procedură.

Or, încă de la data

declanșării prezentului litigiu, prin însăși cererea de chemare în judecată,

reclamanta a arătat că preluarea bunului solicitat în cauză s-a făcut în lipsa

unei despăgubiri, aspect esențial în soluționarea cauzei și care nu a făcut

obiectul verificării de către instanța de apel.

Mai mult, în scopul

soluționării cauzei sub toate aspectele atribut permis instanței de apel

potrivit efectului căii de atac cu a cărei judecată a fost învestită, de

devoluțiune a fondului pricinii, ar fi trebuit să verifice disponibilitatea

terenului pretins în cauză de a fi restituit în natură, în raport de criteriile

enunțate de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, chestiune care, de

asemenea, nu a constituit obiect de analiză al instanței, deși inițial admisese

proba cu expertiză topografică în scopul lămuririi acestei împrejurări.

Numai în aceste

condiții poate fi verificată pretenția reclamanților, justificată de altfel de

dispozițiile legii speciale – art. 1, 7, 9 din Legea nr. 10/2001, de a li se

restitui terenul pretins în natură (întrucât numai această chestiune constituie

obiect de dezbatere, celelalte dispoziții ale primei instanțe, necontestate,

intrând în puterea lucrului judecat).

În acest context, în

condițiile nelămuririi împrejurărilor menționate, esențiale justei soluționări

a cauzei și pentru a putea exercita controlul de legalitate pretins de

dispozițiile legale ce reglementează judecata recursului, în conformitate cu

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ,

recursul reclamanților urmează să fie admis cu consecința casării deciziei

curții de apel sub aspectul soluției de stabilire în favoarea reclamanților a

îndreptățirii să primească măsuri reparatorii prin echivalent în modalitatea

despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, restul

dispozițiilor urmând a fi menținute.

Va fi admis și recursul

pârâtei A.V.A.S. a cărei obligație în prezenta procedură este strâns legata de

modul de soluționare a capătului de cerere indicat, astfel încât în scopul

judecării unitare a pricinii se impune soluția menționată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții M.F. și M.I.M. și de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei

nr. 132/ C din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru

cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, pa care o casează și trimite cauza aceleiași

instanțe pentru rejudecarea apelului.

Respinge ca

inadmisibil recursul declarat de pârâta Primăria Orașului Măcin împotriva

aceleiași decizii.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică,astăzi 22 iunie 2011.