ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4895/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4895/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 6425 din 19 octombrie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantele O.I.A. și C.M.R. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva

deciziei nr. 810/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În ceea ce privește recursul reclamantelor,

Înalta Curte a reținut că acesta conține critici referitoare la o suprafață de teren

de 73 m.p. din totalul de 90 m.p. ce a făcut obiectul notificării formulate în baza

Legii nr. 10/2001, teren situat în București, sector 1, pentru care, prin dispoziția

nr. 7757 din 18 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București,

s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, iar instanța de apel a respins contestația

reclamantelor prin care solicitau restituirea în natură a suprafeței de 73 m.p.

Cu toate că s-a indicat drept temei juridic

al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea

criticilor formulate, a rezultat că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs

descris de art. 304 pct. 9, susținându-se aplicarea greșită a prevederilor legale.

S-a constatat că nu s-au formulat susțineri

referitoare la nemotivarea deciziei recurate ori existența, în cuprinsul deciziei,

a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi reținută

incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cât privește dispozițiile art. 304

pct. 8, în accepțiunea acestei norme, actul juridic care să fi fost greșit interpretat

de către instanța de apel, prin schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia, este reprezentat de titlul de proprietate pe care

ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamantelor, ce coincide cu fundamentul

dreptului invocat.

Or, recurentele nu au formulat critici

referitoare la modul de interpretare a titlului lor de proprietate, ci la posibilitatea

acordării de teren în compensare, ceea ce a presupus verificarea modului de aplicare

a legii în legătură cu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent și nu a eventualei

denaturări a cauzei cererii de chemare în judecată, pretinse a fi fost săvârșită

în apel.

A rezultat, din cele anterior expuse, că

susținerile din motivarea căii de atac au putut fi încadrate în cazul de recurs

reglementat de pct. 9 din art. 304, din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 referitoare la măsura acordării persoanelor îndreptățite de teren

în compensare cu terenul preluat abuziv și care nu este susceptibil de restituire

în natură, context în care au fost analizate motivele de recurs.

Instanța de apel a reținut, în fapt, că

din suprafața de 73 m.p. restituită în natură de către prima instanță, o suprafață

de 44 m.p. se află pe vechiul amplasament al proprietății preluate de către stat

și, din cauza dimensiunii reduse (având o lățime de 1,40 m) și a funcționalității

sale actuale, nu poate fi restituită în natură.

S-a reținut, de asemenea, că diferența

de 29 m.p. restituită nu se regăsește pe vechiul amplasament, ci pe amplasamentul

proprietății învecinate, astfel încât prima instanță a procedat la atribuirea sa

în compensare cu o suprafață egală din fosta proprietate, nefiind însă îndeplinite

condițiile compensării.

S-a constatat, din dezvoltarea motivelor

de recurs, că reclamantele au formulat critici exclusiv din perspectiva măsurii

compensării, ceea ce semnifică absența vreunei susțineri concrete referitoare la

nerestituirea suprafeței de 44 m.p. situate pe vechiul amplasament, în raport de

prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare de către instanța de

apel nu a fost criticată de către recurente.

De altfel, instanța de apel a expus de

o manieră amplă argumentele pe temeiul cărora a respins restituirea în natură a

suprafeței de 44 m.p., reținând că deservește normala funcționare și punere în valoare

a complexului comercial, situat în parte pe terenul expropriat, fiind necesar pentru

asigurarea intervențiilor în caz de urgență, ceea ce justifică incidența dispozițiilor

art. 11 alin. (3) din lege.

S-a observat că argumentele de fapt ale

instanței de apel - ce nu au putut fi reapreciate de către instanța de control judiciar,

ale cărei atribuții sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității, nu și

a temeiniciei deciziei recurate - conduc la aplicabilitatea chiar a dispozițiilor

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora nu este posibilă restituirea

în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Astfel, s-a reținut că suprafața de 90

m.p. ce a aparținut reclamantelor a fost preluată de către stat în baza Decretului

de expropriere nr. 388/1962 în vederea construirii unor blocuri de locuințe și magazine

pe Bd. M. (dosar Judecătoria sectorului 1 București), iar acest scop a fost realizat,

pe terenul preluat edificându-se un complex comercial.

Suprafața de 44 m.p. este necesară bunei

funcționări a acestui magazin, după cum a reținut instanța de apel, ca atare, s-a

considerat că lucrările de utilitate publică ce au determinat exproprierea ocupă

funcțional întregul teren expropriat, astfel încât, în aplicarea art. 11 alin.

(4) din lege, reclamantele sunt îndreptățite doar la măsuri reparatorii în echivalent,

recunoscute prin dispoziția contestată în cauză.

S-a constatat că, în legătură cu suprafața

de 44 m.p., reclamantele au solicitat restituirea în natură pe amplasamentul arătat

în schița anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul desemnat

R.V., așadar pe vechiul amplasament, neindicând o altă suprafață de teren posibil

a fi atribuită în compensare, ca atare, susținerile din motivarea recursului referitoare

la măsura compensării nu vizează suprafața de 44 m.p.

În ceea ce privește suprafața de 29 m.p.,

instanța de apel a reținut că nu face parte din fosta proprietate a recurentelor

preluată de către stat, în prezent are destinația de trotuar stradal, fiind folosită,

în fapt și ca loc de parcare, iar atribuirea acestei suprafețe către reclamante,

în compensare, în continuarea proprietății lor, ar conduce la îngustarea trotuarului.

S-a apreciat că bunul este inclus în domeniul

public al unității administrativ-teritoriale a municipiului București, conform inventarului

aprobat prin H.G. nr. 548/1999, în aplicarea art. 19 din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ca atare, nu este disponibil

pentru compensare, cât timp nu s-a făcut dovada dezafectării și trecerii sale, din

domeniul public în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, conform

art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia.

În raport de aceste considerente din decizia

recurată, s-a constatat, contrar susținerilor din motivarea recursului, că instanța

de apel a respectat dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, verificând

posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent în modalitatea compensării,

chiar dacă terenul solicitat de către reclamante în compensare nu a fost oferit

de către unitatea deținătoare cu acest titlu.

Astfel, instanța de judecată a cercetat

rațiunile pentru care unitatea deținătoare nu a inclus bunul în categoria celor

disponibile pentru a fi oferite persoanelor îndreptățite, conform art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia primăria este obligată să afișeze „bunurile/serviciile

disponibile care pot fi acordate în compensare”.

Instanța nu este, însă, obligată să acorde

în compensare terenul pretins de către reclamante, având căderea de a verifica,

în funcție de regimul juridic al terenului, dacă acesta este disponibil pentru atribuire.

În absența unei definiții legale a noțiunii

de „disponibilitate” în ceea ce privește bunurile sau serviciile ce pot fi acordate

în compensare, marja de apreciere a instanței în determinarea unui asemenea statut

este largă, dat fiind că este vorba despre un alt bun decât cel preluat abuziv și

care figurează în mod legal în patrimoniul statului sau al unei unități administrativ-teritoriale.

Pe de altă parte, această apreciere se

bazează pe situația de fapt și de drept rezultată din probatoriul administrat, astfel

încât nu a putut fi cenzurată în faza procesuală a recursului, în care atribuțiile

instanței de control judiciar sunt circumscrise strict cercetării legalității deciziei

recurate, fără a viza temeinicia acesteia din perspectiva modului de valorificare

a dovezilor administrate în cauză.

În acest context, pentru a se reține legalitatea

deciziei, este suficient că instanța a cercetat dacă terenul este sau nu disponibil

pentru a fi acordat în compensare și a înfățișat argumentele pe care și-a întemeiat

concluziile, pe baza probatoriului administrat, cu atât mai mult cu cât recurentele

nu au arătat în concret motivele pentru care consideră că terenul ar fi disponibil

pentru compensare, contrar aprecierii instanței de apel, formulând în mod generic

susțineri relative la necesitatea cenzurării de către instanță a refuzului unității

deținătoare de oferire a unui anumit bun în compensare. Or, o asemenea verificare

a avut loc în cauză, după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior.

S-a precizat și faptul că recurentele au

susținut că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar conține prevederi

legate de dezafectarea terenului propus spre compensare și trecerea lui în proprietatea

privată a unității administrativ-teritoriale.

O asemenea normă se regăsește în art. 10

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimui juridic al acesteia,

nu în H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, iar instanța de apel a făcut, în mod corect, referire la procedura

prevăzută de Legea nr. 213/1998, respectiv adoptarea unei hotărâri a Consiliului

General al Municipiului București sau a Consiliului Local, care nu a fost emisă

în cauză.

Față de cele expuse, Înalta Curte a constatat

că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care a respins,

ca nefondat, recursul reclamantelor, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

În

ceea ce privește recursul Statului Român, s-a constatat că

instanța de apel a reținut că suprafața de 44 m.p., situată pe vechiul amplasament

și solicitată spre restituire în natură, face parte din domeniul privat al statului,

motiv pentru care a apreciat că iegitimarea procesuală pasivă este întrunită în

persoana Statului Român cu privire la acest teren, deoarece tranșarea aspectului

litigios al posibilității de restituire nu se poate realiza în contextul unui cadru

procesual subiectiv care să îl excludă pe proprietar.

Prin motivele de recurs nu s-a contestat

acest regim juridic al terenului, referirile recurentului la domeniul public al

Municipiului București interesând cealaltă suprafață în litigiu, respectiv cea de

29 m.p.

Ca atare, față de situația juridică, necontestată,

a terenului de 44 m.p., s-a constatat că, în mod corect, instanța de apel a înlăturat

susținerile Statului Român referitoare la lipsa calității sale procesuale.

Instanța de apel a făcut, de asemenea,

o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor

la persoanele fizice și la persoanele juridice (în vigoare la momentul formulării

cererii de chemare în judecată - 6 iulie 2007), în soluționarea excepției lipsei

dovezii calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Potrivit acestei norme, în raporturile

în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și

obligații, acesta este reprezentat, ca regulă, de Ministerul Finanțelor, „afară

de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Or, Legea nr. 10/2001 nu conține vreo dispoziție

prin care să fie stabilit un alt reprezentant al statului, situație în care se aplică

regula anterior arătată, astfel cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia recurată.

Pentru aceste argumente și în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul Statului Român a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au formulat contestație

în anulare C.M.R. și O.I.A.,

solicitând

admiterea acesteia.

Au arătat că unul din motivele formulării

cererii este reprezentat de faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul

unei greșeli materiale, în sensul că în vecinătatea terenului revendicat de contestatoare

își desfășoară activitatea, în prezent, un service auto și nu fostul Complex comercial

C., căruia instanța i-ar fi atribuit nefondat necesitatea unui spațiu suplimentar

necesar deservirii populației. Au considerat că instanța a acordat astfel prioritate

unei societăți private în fața obligației restituirii în natură instituită de Legea

nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 10/2001, pentru un spațiu care nu mai este

folositor acesteia.

Un alt motiv al contestației în anulare

a fost cel al omisiunii cercetării motivelor de recurs invocate în instanță referitoare

la retrocedarea în natură a terenului învecinat, similar celui revendicat de contestatoare,

vecinilor acestora, de către Primăria Municipiului București, prin dispoziția

nr. 9550/2008.

Totodată au arătat că s-a omis cercetarea

de către instanță a situației juridice exacte a terenului învecinat și a așa-zisului

trotuar stradal, solicitat parțial în compensare, precum și a faptului că suprafața

de 29 m.p. de lângă calcanul casei li se poate retroceda prin echivalent, fără afectarea

funcționalității aleei, eventual după dispunerea trecerii acesteia din domeniul

public în domeniul privat al Municipiului București, în conformitate cu prevederile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și cu Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001.

Prin notele scrise depuse de contestatoare

la 29 octombrie 2013,

s-au

dezvoltat motivele cererii, precizându-se în plus că au fost omise a fi cercetate

motivele de recurs întemeiate pe pct. 7 și 8 ale art. 304 C. proc. civ.

Contestația în anulare este nefondată,

urmând a fi respinsă ca atare,

în considerarea argumentelor ce succed:

Deși întemeiată pe dispozițiile art. 503,

505 și 506 din Noul C. proc. civ., se reține că, în raport de prevederile art. 24

din noul Cod și de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 6

iulie 2007, contestației în anulare îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului C.

proc. civ.

Din dezvoltarea motivelor contestației

în anulare, respectiv că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli

materiale și a omisiunii cercetării unor motive de recurs, se observă că acestea

sunt cele reglementate de art. 318 alin (1) C. proc. civ.

Potrivit textului de lege menționat, „hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

Se reține astfel că prima teză a textului

de lege reglementează posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în situația

în care dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale.

Prin greșeli materiale se înțeleg, în sensul

textului de lege, erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural

săvârșite involuntar cu ocazia judecății și nu greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea

probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural.

Se constată deci că pentru a învesti instanța

cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare, se impune ca și criticile

formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de aceste texte de lege.

Or, în speță, criticile formulate referitoare

la așa-zisă greșeală materială vizează fondul cauzei, respectiv greșita apreciere

a probelor și aplicare a legii, nemulțumirea contestatoarelor rezidând din faptul

că în vecinătatea terenului revendicat își desfășoară activitatea o altă persoană

juridică decât Complexul comercial C. și că instanța nu a dat prevalentă principiului

instituit prin Legea nr. 10/2001 de restituire în natură.

Contestația în anulare nu implică însă

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, aceasta, de altfel, nefiind permis

nici în recurs, în raport de motivele de nelegaiitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., neimplicând nici formularea unor critici referitoare la o eventuală

aplicare greșită a legii.

În ceea ce privește al doilea motiv al

contestației în anulare, reglementat de teza a doua a art. 318 alin. (1) C.

proc. civ., respectiv omisiunea cercetării unor motive de recurs, se constată că

nici acesta nu poate fi primit.

Astfel, contestatoarele susțin eă au fost

omise a se cerceta motivele de recurs referitoare la retrocedarea în natură a terenului

învecinat, similar celui revendicat de ele, prin dispoziția nr. 9550/2008 emisă

de Primăria Municipiului București, respectiv omisiunea cercetării situației exacte

a terenului învecinat și așa-zisului trotuar stradal.

Se observă însă că respectivele critici

nu se regăsesc printre motivele de recurs formulate împotriva deciziei pronunțate

în apel, după cum reiese din analiza acestora.

După cum s-a reținut prin decizia atacată,

motivele de recurs au vizat posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea

ce a presupus verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent.

Instanța de recurs a constatat astfel că

susținerile din motivarea căii de atac pot fi încadrate în cazul de recurs reglementat

de pct. 9 din art. 304, din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 referitoare la măsura acordării persoanelor îndreptățite de teren în

compensare cu terenul preluat abuziv și care nu este susceptibil de restituire în

natură, context în care au fost analizate motivele de recurs.

Mai mult, se constată că respectivele critici,

presupus omise analizei instanței de recurs, nu se subsumează vreunui motiv de nelegalitate

din cele prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ., ci

privesc reaprecierea probelor, neputând constitui motiv de recurs, după cum de altfel

s-a reținut și prin decizia a cărei anulare se solicită.

Nu poate fi astfel primită susținerea contestatoarelor

potrivit căreia au fost omise a se cerceta motivele de recurs subsumate pct. 7 și

8 ale art. 304 C. proc. civ.

Se observă că printr-o amplă motivare,

prin decizia atacată, s-au expus considerentele pentru care motivele de recurs au

putut fi încadrate doar la critica de nelegalitate prevăzută de pct. 9, motivele

de recurs încadrate formal la pct. 7 și 8 neregăsindu-se în realitate.

S-a constatat ca atare că nu s-au formulat

susțineri referitoare la nemotivarea deciziei recurate ori existența, în cuprinsul

deciziei, a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a

fî reținută incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Cât privește dispozițiile art. 304 pct.

8, în accepțiunea acestei norme, actul juridic care să fi fost greșit interpretat

de către instanța de apel, prin schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia, a fost constatat ca fiind reprezentat de titlul

de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamantelor, ce

coincide cu fundamentul dreptului invocat.

Prin decizia atacată s-a reținut însă că

recurentele nu au formulat critici referitoare la modul de interpretare a titlului

lor de proprietate, ci la posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce

a presupus verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent și nu a eventualei denaturări a cauzei cererii de chemare

în judecată, pretinse a fi fost săvârșită în apel.

Pentru cele ce preced, se va respinge,

ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de C.M.R. și O.I.A. împotriva deciziei nr. 6425 din 19 octombrie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

octombrie 2013.