ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4895/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 6425 din 19 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele O.I.A. și C.M.R. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 810/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În ceea ce privește recursul reclamantelor, Înalta Curte a reținut că acesta conține critici referitoare la o suprafață de teren de 73 m.p. din totalul de 90 m.p.

ce a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, teren situat în București, sector 1, pentru care, prin dispoziția nr. 7757 din 18 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, iar instanța de apel a respins contestația reclamantelor prin care solicitau restituirea în natură a suprafeței de 73 m.p. Cu toate că s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, a rezultat că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9, susținându-se aplicarea greșită a prevederilor legale. S-a constatat că nu s-au formulat susțineri referitoare la nemotivarea deciziei recurate ori existența, în cuprinsul deciziei, a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi reținută incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Cât privește dispozițiile art. 304 pct. 8, în accepțiunea acestei norme, actul juridic care să fi fost greșit interpretat de către instanța de apel, prin schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, este reprezentat de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamantelor, ce coincide cu fundamentul dreptului invocat. Or, recurentele nu au formulat critici referitoare la modul de interpretare a titlului lor de proprietate, ci la posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce a presupus verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent și nu a eventualei denaturări a cauzei cererii de chemare în judecată, pretinse a fi fost săvârșită în apel.

A rezultat, din cele anterior expuse, că susținerile din motivarea căii de atac au putut fi încadrate în cazul de recurs reglementat de pct. 9 din art. 304, din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 referitoare la măsura acordării persoanelor îndreptățite de teren în compensare cu terenul preluat abuziv și care nu este susceptibil de restituire în natură, context în care au fost analizate motivele de recurs. Instanța de apel a reținut, în fapt, că din suprafața de 73 m.p. restituită în natură de către prima instanță, o suprafață de 44 m.p. se află pe vechiul amplasament al proprietății preluate de către stat și, din cauza dimensiunii reduse (având o lățime de 1,40 m) și a funcționalității sale actuale, nu poate fi restituită în natură.

S-a reținut, de asemenea, că diferența de 29 m.p. restituită nu se regăsește pe vechiul amplasament, ci pe amplasamentul proprietății învecinate, astfel încât prima instanță a procedat la atribuirea sa în compensare cu o suprafață egală din fosta proprietate, nefiind însă îndeplinite condițiile compensării. S-a constatat, din dezvoltarea motivelor de recurs, că reclamantele au formulat critici exclusiv din perspectiva măsurii compensării, ceea ce semnifică absența vreunei susțineri concrete referitoare la nerestituirea suprafeței de 44 m.p. situate pe vechiul amplasament, în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare de către instanța de apel nu a fost criticată de către recurente.

De altfel, instanța de apel a expus de o manieră amplă argumentele pe temeiul cărora a respins restituirea în natură a suprafeței de 44 m.p., reținând că deservește normala funcționare și punere în valoare a complexului comercial, situat în parte pe terenul expropriat, fiind necesar pentru asigurarea intervențiilor în caz de urgență, ceea ce justifică incidența dispozițiilor art. 11 alin. (3) din lege. S-a observat că argumentele de fapt ale instanței de apel - ce nu au putut fi reapreciate de către instanța de control judiciar, ale cărei atribuții sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității, nu și a temeiniciei deciziei recurate - conduc la aplicabilitatea chiar a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora nu este posibilă restituirea în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Astfel, s-a reținut că suprafața de 90 m.p. ce a aparținut reclamantelor a fost preluată de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 388/1962 în vederea construirii unor blocuri de locuințe și magazine pe Bd. M. (dosar Judecătoria sectorului 1 București), iar acest scop a fost realizat, pe terenul preluat edificându-se un complex comercial. Suprafața de 44 m.p. este necesară bunei funcționări a acestui magazin, după cum a reținut instanța de apel, ca atare, s-a considerat că lucrările de utilitate publică ce au determinat exproprierea ocupă funcțional întregul teren expropriat, astfel încât, în aplicarea art. 11 alin. (4) din lege, reclamantele sunt îndreptățite doar la măsuri reparatorii în echivalent, recunoscute prin dispoziția contestată în cauză.

S-a constatat că, în legătură cu suprafața de 44 m.p., reclamantele au solicitat restituirea în natură pe amplasamentul arătat în schița anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul desemnat R.V., așadar pe vechiul amplasament, neindicând o altă suprafață de teren posibil a fi atribuită în compensare, ca atare, susținerile din motivarea recursului referitoare la măsura compensării nu vizează suprafața de 44 m.p. În ceea ce privește suprafața de 29 m.p., instanța de apel a reținut că nu face parte din fosta proprietate a recurentelor preluată de către stat, în prezent are destinația de trotuar stradal, fiind folosită, în fapt și ca loc de parcare, iar atribuirea acestei suprafețe către reclamante, în compensare, în continuarea proprietății lor, ar conduce la îngustarea trotuarului.

S-a apreciat că bunul este inclus în domeniul public al unității administrativ-teritoriale a municipiului București, conform inventarului aprobat prin H.G. nr. 548/1999, în aplicarea art. 19 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ca atare, nu este disponibil pentru compensare, cât timp nu s-a făcut dovada dezafectării și trecerii sale, din domeniul public în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, conform art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În raport de aceste considerente din decizia recurată, s-a constatat, contrar susținerilor din motivarea recursului, că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, verificând posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent în modalitatea compensării, chiar dacă terenul solicitat de către reclamante în compensare nu a fost oferit de către unitatea deținătoare cu acest titlu. Astfel, instanța de judecată a cercetat rațiunile pentru care unitatea deținătoare nu a inclus bunul în categoria celor disponibile pentru a fi oferite persoanelor îndreptățite, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia primăria este obligată să afișeze „bunurile/serviciile disponibile care pot fi acordate în compensare”.

Instanța nu este, însă, obligată să acorde în compensare terenul pretins de către reclamante, având căderea de a verifica, în funcție de regimul juridic al terenului, dacă acesta este disponibil pentru atribuire. În absența unei definiții legale a noțiunii de „disponibilitate” în ceea ce privește bunurile sau serviciile ce pot fi acordate în compensare, marja de apreciere a instanței în determinarea unui asemenea statut este largă, dat fiind că este vorba despre un alt bun decât cel preluat abuziv și care figurează în mod legal în patrimoniul statului sau al unei unități administrativ-teritoriale.

Pe de altă parte, această apreciere se bazează pe situația de fapt și de drept rezultată din probatoriul administrat, astfel încât nu a putut fi cenzurată în faza procesuală a recursului, în care atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise strict cercetării legalității deciziei recurate, fără a viza temeinicia acesteia din perspectiva modului de valorificare a dovezilor administrate în cauză.

În acest context, pentru a se reține legalitatea deciziei, este suficient că instanța a cercetat dacă terenul este sau nu disponibil pentru a fi acordat în compensare și a înfățișat argumentele pe care și-a întemeiat concluziile, pe baza probatoriului administrat, cu atât mai mult cu cât recurentele nu au arătat în concret motivele pentru care consideră că terenul ar fi disponibil pentru compensare, contrar aprecierii instanței de apel, formulând în mod generic susțineri relative la necesitatea cenzurării de către instanță a refuzului unității deținătoare de oferire a unui anumit bun în compensare. Or, o asemenea verificare a avut loc în cauză, după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior.

S-a precizat și faptul că recurentele au susținut că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar conține prevederi legate de dezafectarea terenului propus spre compensare și trecerea lui în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale. O asemenea normă se regăsește în art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimui juridic al acesteia, nu în H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel a făcut, în mod corect, referire la procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, respectiv adoptarea unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului București sau a Consiliului Local, care nu a fost emisă în cauză.

Față de cele expuse, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care a respins, ca nefondat, recursul reclamantelor, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește recursul Statului Român, s-a constatat că instanța de apel a reținut că suprafața de 44 m.p., situată pe vechiul amplasament și solicitată spre restituire în natură, face parte din domeniul privat al statului, motiv pentru care a apreciat că iegitimarea procesuală pasivă este întrunită în persoana Statului Român cu privire la acest teren, deoarece tranșarea aspectului litigios al posibilității de restituire nu se poate realiza în contextul unui cadru procesual subiectiv care să îl excludă pe proprietar.

Prin motivele de recurs nu s-a contestat acest regim juridic al terenului, referirile recurentului la domeniul public al Municipiului București interesând cealaltă suprafață în litigiu, respectiv cea de 29 m.p. Ca atare, față de situația juridică, necontestată, a terenului de 44 m.p., s-a constatat că, în mod corect, instanța de apel a înlăturat susținerile Statului Român referitoare la lipsa calității sale procesuale. Instanța de apel a făcut, de asemenea, o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 6 iulie 2007), în soluționarea excepției lipsei dovezii calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Potrivit acestei norme, în raporturile în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, acesta este reprezentat, ca regulă, de Ministerul Finanțelor, „afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”. Or, Legea nr. 10/2001 nu conține vreo dispoziție prin care să fie stabilit un alt reprezentant al statului, situație în care se aplică regula anterior arătată, astfel cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia recurată. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul Statului Român a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare C.M.R. și O.I.A., solicitând admiterea acesteia.

Au arătat că unul din motivele formulării cererii este reprezentat de faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că în vecinătatea terenului revendicat de contestatoare își desfășoară activitatea, în prezent, un service auto și nu fostul Complex comercial C., căruia instanța i-ar fi atribuit nefondat necesitatea unui spațiu suplimentar necesar deservirii populației. Au considerat că instanța a acordat astfel prioritate unei societăți private în fața obligației restituirii în natură instituită de Legea nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 10/2001, pentru un spațiu care nu mai este folositor acesteia. Un alt motiv al contestației în anulare a fost cel al omisiunii cercetării motivelor de recurs invocate în instanță referitoare la retrocedarea în natură a terenului învecinat, similar celui revendicat de contestatoare, vecinilor acestora, de către Primăria Municipiului București, prin dispoziția nr. 9550/2008.

Totodată au arătat că s-a omis cercetarea de către instanță a situației juridice exacte a terenului învecinat și a așa-zisului trotuar stradal, solicitat parțial în compensare, precum și a faptului că suprafața de 29 m.p. de lângă calcanul casei li se poate retroceda prin echivalent, fără afectarea funcționalității aleei, eventual după dispunerea trecerii acesteia din domeniul public în domeniul privat al Municipiului București, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și cu Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Prin notele scrise depuse de contestatoare la 29 octombrie 2013, s-au dezvoltat motivele cererii, precizându-se în plus că au fost omise a fi cercetate motivele de recurs întemeiate pe pct. 7 și 8 ale art. 304 C. proc.

civ. Contestația în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, în considerarea argumentelor ce succed: Deși întemeiată pe dispozițiile art. 503, 505 și 506 din Noul C. proc. civ., se reține că, în raport de prevederile art. 24 din noul Cod și de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 6 iulie 2007, contestației în anulare îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului C. proc. civ. Din dezvoltarea motivelor contestației în anulare, respectiv că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și a omisiunii cercetării unor motive de recurs, se observă că acestea sunt cele reglementate de art. 318 alin (1) C. proc. civ.

Potrivit textului de lege menționat, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Se reține astfel că prima teză a textului de lege reglementează posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în situația în care dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale. Prin greșeli materiale se înțeleg, în sensul textului de lege, erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural săvârșite involuntar cu ocazia judecății și nu greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural.

Se constată deci că pentru a învesti instanța cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de aceste texte de lege. Or, în speță, criticile formulate referitoare la așa-zisă greșeală materială vizează fondul cauzei, respectiv greșita apreciere a probelor și aplicare a legii, nemulțumirea contestatoarelor rezidând din faptul că în vecinătatea terenului revendicat își desfășoară activitatea o altă persoană juridică decât Complexul comercial C. și că instanța nu a dat prevalentă principiului instituit prin Legea nr. 10/2001 de restituire în natură. Contestația în anulare nu implică însă reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, aceasta, de altfel, nefiind permis nici în recurs, în raport de motivele de nelegaiitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., neimplicând nici formularea unor critici referitoare la o eventuală aplicare greșită a legii. În ceea ce privește al doilea motiv al contestației în anulare, reglementat de teza a doua a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., respectiv omisiunea cercetării unor motive de recurs, se constată că nici acesta nu poate fi primit. Astfel, contestatoarele susțin eă au fost omise a se cerceta motivele de recurs referitoare la retrocedarea în natură a terenului învecinat, similar celui revendicat de ele, prin dispoziția nr. 9550/2008 emisă de Primăria Municipiului București, respectiv omisiunea cercetării situației exacte a terenului învecinat și așa-zisului trotuar stradal. Se observă însă că respectivele critici nu se regăsesc printre motivele de recurs formulate împotriva deciziei pronunțate în apel, după cum reiese din analiza acestora.

După cum s-a reținut prin decizia atacată, motivele de recurs au vizat posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce a presupus verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Instanța de recurs a constatat astfel că susținerile din motivarea căii de atac pot fi încadrate în cazul de recurs reglementat de pct. 9 din art. 304, din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 referitoare la măsura acordării persoanelor îndreptățite de teren în compensare cu terenul preluat abuziv și care nu este susceptibil de restituire în natură, context în care au fost analizate motivele de recurs. Mai mult, se constată că respectivele critici, presupus omise analizei instanței de recurs, nu se subsumează vreunui motiv de nelegalitate din cele prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc.

civ., ci privesc reaprecierea probelor, neputând constitui motiv de recurs, după cum de altfel s-a reținut și prin decizia a cărei anulare se solicită. Nu poate fi astfel primită susținerea contestatoarelor potrivit căreia au fost omise a se cerceta motivele de recurs subsumate pct. 7 și 8 ale art. 304 C. proc. civ. Se observă că printr-o amplă motivare, prin decizia atacată, s-au expus considerentele pentru care motivele de recurs au putut fi încadrate doar la critica de nelegalitate prevăzută de pct. 9, motivele de recurs încadrate formal la pct. 7 și 8 neregăsindu-se în realitate. S-a constatat ca atare că nu s-au formulat susțineri referitoare la nemotivarea deciziei recurate ori existența, în cuprinsul deciziei, a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fî reținută incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Cât privește dispozițiile art. 304 pct. 8, în accepțiunea acestei norme, actul juridic care să fi fost greșit interpretat de către instanța de apel, prin schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, a fost constatat ca fiind reprezentat de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamantelor, ce coincide cu fundamentul dreptului invocat. Prin decizia atacată s-a reținut însă că recurentele nu au formulat critici referitoare la modul de interpretare a titlului lor de proprietate, ci la posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce a presupus verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent și nu a eventualei denaturări a cauzei cererii de chemare în judecată, pretinse a fi fost săvârșită în apel.

Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de C.M.R. și O.I.A. împotriva deciziei nr. 6425 din 19 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.