ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4816/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4816/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr.

44827/3 din 24 noiembrie 2008, reclamantul B.I. a solicitat în contradictoriu

cu pârâta M. din Germania, reprezentată în România prin M.A.R. SRL, obligarea

acesteia la plata drepturilor bănești care i se cuvin, ca urmare a folosirii de

către pârâtă în activitatea sa a brevetului de invenție al reclamantului nr. XX

din 05 decembrie 1994, cu privire la care reclamantul afirmă că l-a prezentat

pârâtei la data de 15 februarie 1995, prin ofertă de vânzare împreună cu trei

prototipuri ale BI, dar pârâta nu a răspuns și nu a confirmat asimilarea și

fabricarea.

Prin sentința civilă

nr. 287 din 3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, a fost respinsă acțiunea

pentru lipsa calității procesuale active, constatându-se că reclamantul a fost decăzut

din drepturile conferite de brevet pentru neachitarea taxelor de menținere în vigoare

a acestuia, astfel încât nu mai poate pretinde obligarea pârâtei într-un raport

juridic cu privire la drepturile de proprietate industrială după data de 28

martie 2008, data publicării decăderii.

Împotriva acestei sentințe

civile am formulat apel iar, prin decizia civilă nr. 210 din 03 decembrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, acesta a fost anulat ca netimbrat.

Formulând recurs împotriva

acestei decizii, prin decizia civilă nr. 4682 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a constatat că cererea este scutită de la plata taxelor

judiciare de timbru în condițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 și s-a

dispus casarea deciziei și rejudecarea apelului.

Prin decizia civilă

nr. 47 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

de proprietate intelectuală, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant,

a fost desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul

București, apreciindu-se că excepția lipsei calității procesuale active a fost greșit

admisă.

Prin sentința civilă

nr. 920 din 17 mai 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 3A din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte SC M.R. SRL

și, în consecință, a admis apelul declarat de reclamantul B.I. împotriva sentinței

civile nr. 920 din 17 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în Dosarul nr. 31336/3/2011, a anulat sentința apelată și a reținut cauza

spre rejudecarea în fond a cererii reclamantului, formulată în contradictoriu cu

pârâta „M. din Germania” și a acordat termen pentru ca reclamantul să indice sediul

pârâtei „M. din Germania”.

Ulterior, prin decizia

civilă nr. 170 din 8 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și de proprietate intelectuală, evocând fondul, a admis excepția inadmisibilității

modificării acțiunii și în consecință: a respins, ca inadmisibilă, cererea apelantului-reclamant

B.I. prin care indică drept pârât pe D.A., a admis excepția nulității cererii de

chemare în judecat, a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa pârâtului.

În esență, instanța de

apel a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul

B.I. în contradictoriu cu pârâta „firma de automobile M. din Germania reprezentată

în România prin SC M.A.R. SRL”, iar judecata cauzei s-a făcut până în prezent cu

pârâta SC M.R. SRL, care însă nu a avut calitatea de pârâtă, conform petitului cererii

de chemare în judecată.

La rejudecarea fondului,

Curtea a pus în vedere reclamantului B.I. să lămurească problema identității persoanei

juridice chemată în judecată, indicând în primul rând denumirea integrală și corectă

a acesteia și în al doilea rând sediul societății, pentru legala citare a pârâtei.

La data de 04

octombrie 2012, reclamantul-apelant B.I. a indicat instanței că la momentul introducerii

acțiunii a fost în eroare cu privire la denumirea juridică a pârâtei, fiind în măsură

la acest moment să arate că M. este o marcă, iar proprietarul de drept al mărcii,

singurul producător al acestor vehicule, este D.A., cu care înțelege să se judece

în cauză.

La termenul de judecată

din 01 noiembrie 2012, Curtea a pus în discuție solicitarea apelantului-reclamant

ca în cauză să stea în judecată în calitate de pârât D.A., cu referire directă la

admisibilitatea unei asemenea solicitări la momentul procesual în care se găsește

pricina, raportat la prevederile art. 294 C. proc. civ., reținând următoarele:

Potrivit art. 294

alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, curtea constată

că cererea prin care reclamantul apelant a indicat un nou pârât în faza procesuală

a apelului nu poate fi primită.

Împrejurarea că pricina

se află în etapa rejudecării fondului, după anularea sentinței primei instanțe cu

reținere, nu schimbă concluzia de mai sus, deoarece rejudecarea fondului se face

de către instanța de apel și nu de către prima instanță.

Astfel, măsura admiterii

apelului a fost determinată de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive

a societății SC M.R. SRL, care nu a fost niciodată chemată în judecată de reclamant,

astfel că, atât aplicând prevederile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., în forma

anterioară Legii nr. 202/2010, cât și conform exigențelor textului ulterior modificării,

sentința era lovită de nulitate și se impunea anularea sa și reținerea spre rejudecare,

deoarece prima instanță a judecat în fond.

Or, dacă s-ar admite o

interpretare în sensul că este posibilă introducerea unui nou pârât în proces la

rejudecarea cauzei de către instanța de apel, o astfel de măsură ar încălca principiul

egalității armelor față de cel în privința căruia s-ar pronunța o hotărâre direct

de către instanța de apel, fiind astfel lipsit de una dintre căile de atac pe care

legea le prevede în litigiul respectiv.

Mai mult, într-o asemenea

logică, având în vedere și dispozițiile art. 316 C. proc. civ., ar trebui primită

introducerea unui nou pârât în proces chiar în faza rejudecării recursului după

casarea cu reținere, potrivit art. 312 alin. (4) și (6) C. proc. civ., iar o asemenea

hotărâre irevocabilă ar încălca indiscutabil principiul egalității armelor și ar

constitui o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil pentru pârâtul

introdus în proces pe această cale.

Curtea va înlătura apărarea

formulată de reprezentantul apelantului-reclamant în sensul că nu introduce un nou

pârât în proces, ci îndreaptă eroarea în care s-a aflat reclamantul la promovarea

acțiunii introductive, deoarece o asemenea eroare s-ar fi putut reține dacă se indica

o denumire greșită a persoanei juridice sau un alt element de identificare, însă

persoana chemată în judecată rămânea aceeași.

Or, reclamantul-apelant

indică la momentul de față o altă persoană juridică decât cea arătată în cererea

introductivă.

În concluzia celor arătate,

Curtea a respins ca inadmisibilă solicitarea de modificare a cadrului procesual

subiectiv formulată în apel.

Totodată, în raport de

dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile și în apel, față de prevederile

art. 298 C. proc. civ., Curtea va proceda la examinarea chestiunii nulității cererii

pentru lipsa pârâtului, aspect de asemenea pus în discuția părților la termenul

din 01 noiembrie 2012.

Astfel, în cererea de

chemare în judecată reclamantul a indicat drept pârâtă „firma de automobile M. din

Germania”, fără a arăta care este sediul acestei societăți.

Totodată, după cum însuși

reclamantul a arătat prin cererea depusă la dosar la data de 04 octombrie 2012,

o asemenea societate nu există.

În concluzie, de vreme

ce reclamantul a chemat în judecată o persoană juridică inexistentă, Curtea constată

că excepția nulității cererii pentru lipsa pârâtului, invocată din oficiu, este

întemeiată. Sancțiunea prevăzută de art. 133 alin. (1) C. proc. civ. pentru această

omisiune este nulitatea cererii, ce va opera în speță.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamantul-apelant B.I.

În dezvoltarea recursului

s-a arătat că, prin decizia civilă nr. 3A din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel București

a admis excepția lipsei calității procesual pasive a SC M.R. SRL, a admis apelul,

a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza spre rejudecarea în fond a acțiunii.

Totodată, prin decizia civilă nr. 170 din 8 noiembrie 2012, Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, evocând fondul, a admis excepția

inadmisibilității modificării acțiunii și în consecință: a respins, ca inadmisibilă,

cererea apelantului-reclamant B.I. prin care indică drept pârât pe D.A., a admis

excepția nulității cererii de chemare în judecat, a anulat cererea de chemare în

judecată pentru lipsa pârâtului.

În rejudecarea fondului,

instanța a pus în vedere reclamantului să identifice persoana juridică pe care înțelege

să o cheme în judecată în calitate de pârât.

Recurentul a arătat faptul

că societatea cu care înțelege să se judece este „firma de automobile M. din Germania",

fără a avea o reprezentare exactă a denumirii societății respective.

De-a lungul procesului,

începând cu anul 2008, nici una din instanțele ce au judecat cauza, nu i-au pus

în vedere să precizeze denumirea societății pârâte, ci s-au mulțumit cu societatea

care a înțeles să reprezinte pe pârâtul indicat inițial, respectiv „firma de automobile

M. din Germania".

La solicitarea instanței,

în rejudecare, la termenul de judecată din data de 04 octombrie 2012, a făcut demersurile

necesare și a aflat prin intermediul internetului că „firma de automobile M. din

Germania" se numește D.A.

Așa cum a explicat la

termenul de judecată din 04 octombrie 2012, numele de M. este o marcă de automobile,

iar singura societate care a produs și produce în continuare astfel de autovehicule

se numește D.A.

Recurentul nu a înțeles

să introducă în cauză un alt pârât, ci doar, la indicația instanței, a făcut precizarea

că pârâta cu care a dorit să se judece încă de la data introducerii acțiunii, respectiv

24 noiembrie 2008, este „firma de automobile M. din Germania", firma care se

numește D.A.

Faptul că nu a cunoscut

numele comercial al pârâtei nu duce automat la concluzia că dorește să introducă

un alt pârât în proces, astfel că la termenul de judecată din 14 octombrie 2012

a arătat doar numele acestuia.

În lipsa unui acord al

părților concretizat într-un contract, revine instanței de judecată posibilitatea

că, la sesizarea oricăreia dintre părți, să stabilească (sau cel puțin să identifice)

atât pârâtul cât și cuantumul drepturilor bănești cuvenite inventatorilor, urmare

a aplicării invenției.

În acest sens sunt prevederile

art. 5 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 care permit instanței de judecată să stabilească,

în lipsa acordului părților, pârâtul și prețul contractului privind invenția, ca

și dispozițiile art. 62 din același act normativ.

Este adevărat că în cauză

nu există un acord de voință al părților în determinarea drepturilor cuvenite și

a obligațiilor, însă instanța trebuie să aplice pe cât posibil criterii obiective

în determinarea acestui contract.

Pe cale de consecință,

în cauză s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., iar instanța, pe fondul cauzei, a anulat cererea de chemare în judecată pentru

lipsa pârâtului, în condițiile în care s-a indicat, încă din data de 24

noiembrie 2008, de către recurent că înțelege să se judece cu „firma de automobile

M. din Germania", iar la data de 04 octombrie 2012 a spus ca firma se numește

D.A.

Este logic că singura

„firma de automobile M. din Germania" a fost și este D.A., neexistând niciodată

o altă firmă care produce automobile marca M.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, care se pot încadra în prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Recurentul-reclamant a

dorit să se judece încă de la momentul introducerii acțiunii, respectiv 24

noiembrie 2008, cu „firma de automobile M. din Germania", despre care a menționat

că era reprezentată în România prin „SC M.A.R. SRL”, fără însă a indica titulatura

exactă și sediul societății pârâte.

Cu toate acestea, judecata

cauzei s-a realizat în primul ciclu procesual și în al doilea ciclu procesual, până

în apel, prin citarea pârâtei SC M.R. SRL, care reprezintă o altă societate decât

cea indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată, ca reprezentat al pârâtei,

astfel că, în mod legal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive

a acestei societăți și s-a dispus anularea sentinței primei instanțe, din al doilea

ciclu procesual, ca fiind soluționată în contradictoriu cu o persoană juridică fără

calitate de parte.

În aceste condiții, continuarea

judecății de către instanța de apel, ca instanță de fond, se putea realiza doar

în contradictoriu cu pârâtul indicat de către reclamant în cererea de chemare în

judecată, deoarece în căile de atac nu se poate schimba calitatea părților, conform

art. 294 alin. (1) teza I și art. 316 C. proc. civ., motiv pentru care cauza a fost

reținută spre rejudecare în contradictoriu cu „M. din Germania”.

Întrucât acest pârât era

insuficient identificat, având în vedere elementele în raport de care persoana juridică

se identifică, respectiv: denumire, sediu, naționalitate, cod, telefon, marcă, emblemă,

etc., instanța de apel a pus în vedere reclamantului-apelant să menționeze denumirea

integrală a societății pârâte și sediul acesteia, în vederea îndeplinirii legale

a procedurii de citare.

Reclamantul-apelant B.I.

a precizat instanței că la momentul introducerii acțiunii a fost în eroare cu privire

la denumirea juridică a pârâtei, fiind în măsură, la data de 04 octombrie 2012,

să arate că M. este o marcă, deci nu există ca persoană juridică, iar proprietarul

de drept al mărcii, singurul producător al acestor vehicule, este D.A., cu care

înțelege să se judece în cauză.

Înalta Curte apreciază

că o atare precizare nu constituie îndreptarea unei erori materiale cu privire la

elementele menționate privind identificarea uneia și aceleiași persoane juridice,

ci chiar modificarea persoanei juridice inițial indicată ca pârâtă, neputând fi

primită apărarea recurentului în sensul că societatea indicată este cea la care

reclamantul a vrut să facă referire încă de la momentul sesizării instanței.

Aceasta întrucât voința

internă a reclamantului, cu privire la identitatea pârâtului, trebuie să se exteriorizeze

în mod neechivoc și riguros încă din momentul sesizării primei instanțe de fond,

din rațiuni de ordin procedural, menite să asigure respectarea dreptului la apărare

al pârâtei, al principiilor nemijlocirii și contradictorialității care trebuie exercitate,

inclusiv de către pârâtă, pe parcursul tuturor fazelor procedurale reglementate

de lege.

Precizând că

M. din Germania nu există,

ci în cauză pârâtă este D.A., se poate afirma că reclamantul a modificat chiar persoana

juridică chemată în judecată, întrucât, pe de o parte, a recunoscut că prima societate

indicată nu există, deci nu poate constitui obiectul unei rectificări, iar, pe de

altă parte, chiar denumirea celor două entități juridice este diferită și, întrucât

sediul acestora nu a fost indicat, nu se poate prezuma că cele două societății,

deoarece ar avea același sediu, ar fi identice.

Astfel fiind, prin precizarea

că pârâta D.A. este

„firma

de automobile M. din Germania" la care s-a făcut referire în cererea de chemare

în judecată, Înalta Curte apreciază că nu s-a îndreptat o eroare cu privire la titulatura

persoanei juridice chemată în judecată ca pârâtă, astfel cum susține recurentul,

ci că o altă persoană juridică a fost indicată pentru prima oară în fața instanței

de apel (chiar în ipoteza în care această instanță rejudecă fondul cauzei).

În consecință, în mod

corect instanța de apel a respins această cerere precizatoare ca inadmisibilă, în

raport de prevederile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. potrivit cu care „în

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

În cauză nu sunt incidente

prevederile art. 5 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 care, în opinia recurentului,

permit instanței de judecată să stabilească, în lipsa acordului părților, pârâtul

și prețul contractului privind invenția, ca și dispozițiile art. 62 din același

act normativ.

Chiar recurentul recunoaște

că în cauză nu există un acord de voință al părților în determinarea drepturilor

cuvenite și a obligațiilor, motiv pentru care instanța trebuie să acorde prevalență

principiului disponibilității, în temeiul căruia reclamantul este cel care va identifica

persoana care are calitate procesuală pasivă, adică persoana obligată în raportul

juridic dedus judecății.

Pentru argumentele expuse

anterior, Înalta Curte consideră că este corectă sancțiunea nulității cererii de

chemare în judecată pentru lipsa pârâtului, câtă vreme apelantul-reclamant nu a

indicat denumirea și sediul pârâtului inițial: M. din Germania, astfel încât să

fie asigurate garanțiile procedurale necesare desfășurării procesului în contradictoriu

cu acea persoană care și-a asumat obligații în raportul juridic dedus judecății.

În absența elementelor

specifice de identificare a pârâtului indicat în cererea de chemare în judecată

se poate considera că pârâtul nu există, ceea ce face ca instanța de recurs să considere

că soluția de anulare a cererii de chemare în judecată este legală, iar motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este inaplicabil, astfel că,

în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 170A din 8 noiembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 octombrie 2013.