ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4816/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 44827/3 din 24 noiembrie 2008, reclamantul B.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta M. din Germania, reprezentată în România prin M.A.R. SRL, obligarea acesteia la plata drepturilor bănești care i se cuvin, ca urmare a folosirii de către pârâtă în activitatea sa a brevetului de invenție al reclamantului nr. XX din 05 decembrie 1994, cu privire la care reclamantul afirmă că l-a prezentat pârâtei la data de 15 februarie 1995, prin ofertă de vânzare împreună cu trei prototipuri ale BI, dar pârâta nu a răspuns și nu a confirmat asimilarea și fabricarea.

Prin sentința civilă nr. 287 din 3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, a fost respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale active, constatându-se că reclamantul a fost decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neachitarea taxelor de menținere în vigoare a acestuia, astfel încât nu mai poate pretinde obligarea pârâtei într-un raport juridic cu privire la drepturile de proprietate industrială după data de 28 martie 2008, data publicării decăderii. Împotriva acestei sentințe civile am formulat apel iar, prin decizia civilă nr. 210 din 03 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, acesta a fost anulat ca netimbrat. Formulând recurs împotriva acestei decizii, prin decizia civilă nr. 4682 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constatat că cererea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru în condițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 și s-a dispus casarea deciziei și rejudecarea apelului.

Prin decizia civilă nr. 47 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a fost desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București, apreciindu-se că excepția lipsei calității procesuale active a fost greșit admisă. Prin sentința civilă nr. 920 din 17 mai 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 3A din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte SC M.R.

SRL și, în consecință, a admis apelul declarat de reclamantul B.I. împotriva sentinței civile nr. 920 din 17 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 31336/3/2011, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecarea în fond a cererii reclamantului, formulată în contradictoriu cu pârâta „M. din Germania” și a acordat termen pentru ca reclamantul să indice sediul pârâtei „M. din Germania”. Ulterior, prin decizia civilă nr. 170 din 8 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, evocând fondul, a admis excepția inadmisibilității modificării acțiunii și în consecință: a respins, ca inadmisibilă, cererea apelantului-reclamant B.I.

prin care indică drept pârât pe D.A., a admis excepția nulității cererii de chemare în judecat, a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa pârâtului. În esență, instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâta „firma de automobile M. din Germania reprezentată în România prin SC M.A.R. SRL”, iar judecata cauzei s-a făcut până în prezent cu pârâta SC M.R. SRL, care însă nu a avut calitatea de pârâtă, conform petitului cererii de chemare în judecată. La rejudecarea fondului, Curtea a pus în vedere reclamantului B.I. să lămurească problema identității persoanei juridice chemată în judecată, indicând în primul rând denumirea integrală și corectă a acesteia și în al doilea rând sediul societății, pentru legala citare a pârâtei.

La data de 04 octombrie 2012, reclamantul-apelant B.I. a indicat instanței că la momentul introducerii acțiunii a fost în eroare cu privire la denumirea juridică a pârâtei, fiind în măsură la acest moment să arate că M. este o marcă, iar proprietarul de drept al mărcii, singurul producător al acestor vehicule, este D.A., cu care înțelege să se judece în cauză. La termenul de judecată din 01 noiembrie 2012, Curtea a pus în discuție solicitarea apelantului-reclamant ca în cauză să stea în judecată în calitate de pârât D.A., cu referire directă la admisibilitatea unei asemenea solicitări la momentul procesual în care se găsește pricina, raportat la prevederile art. 294 C. proc. civ., reținând următoarele: Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, curtea constată că cererea prin care reclamantul apelant a indicat un nou pârât în faza procesuală a apelului nu poate fi primită. Împrejurarea că pricina se află în etapa rejudecării fondului, după anularea sentinței primei instanțe cu reținere, nu schimbă concluzia de mai sus, deoarece rejudecarea fondului se face de către instanța de apel și nu de către prima instanță. Astfel, măsura admiterii apelului a fost determinată de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a societății SC M.R. SRL, care nu a fost niciodată chemată în judecată de reclamant, astfel că, atât aplicând prevederile art. 297 alin. (2) C. proc.

civ., în forma anterioară Legii nr. 202/2010, cât și conform exigențelor textului ulterior modificării, sentința era lovită de nulitate și se impunea anularea sa și reținerea spre rejudecare, deoarece prima instanță a judecat în fond. Or, dacă s-ar admite o interpretare în sensul că este posibilă introducerea unui nou pârât în proces la rejudecarea cauzei de către instanța de apel, o astfel de măsură ar încălca principiul egalității armelor față de cel în privința căruia s-ar pronunța o hotărâre direct de către instanța de apel, fiind astfel lipsit de una dintre căile de atac pe care legea le prevede în litigiul respectiv. Mai mult, într-o asemenea logică, având în vedere și dispozițiile art. 316 C. proc.

civ., ar trebui primită introducerea unui nou pârât în proces chiar în faza rejudecării recursului după casarea cu reținere, potrivit art. 312 alin. (4) și (6) C. proc. civ., iar o asemenea hotărâre irevocabilă ar încălca indiscutabil principiul egalității armelor și ar constitui o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil pentru pârâtul introdus în proces pe această cale. Curtea va înlătura apărarea formulată de reprezentantul apelantului-reclamant în sensul că nu introduce un nou pârât în proces, ci îndreaptă eroarea în care s-a aflat reclamantul la promovarea acțiunii introductive, deoarece o asemenea eroare s-ar fi putut reține dacă se indica o denumire greșită a persoanei juridice sau un alt element de identificare, însă persoana chemată în judecată rămânea aceeași.

Or, reclamantul-apelant indică la momentul de față o altă persoană juridică decât cea arătată în cererea introductivă. În concluzia celor arătate, Curtea a respins ca inadmisibilă solicitarea de modificare a cadrului procesual subiectiv formulată în apel. Totodată, în raport de dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile și în apel, față de prevederile art. 298 C. proc. civ., Curtea va proceda la examinarea chestiunii nulității cererii pentru lipsa pârâtului, aspect de asemenea pus în discuția părților la termenul din 01 noiembrie 2012. Astfel, în cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat drept pârâtă „firma de automobile M. din Germania”, fără a arăta care este sediul acestei societăți.

Totodată, după cum însuși reclamantul a arătat prin cererea depusă la dosar la data de 04 octombrie 2012, o asemenea societate nu există. În concluzie, de vreme ce reclamantul a chemat în judecată o persoană juridică inexistentă, Curtea constată că excepția nulității cererii pentru lipsa pârâtului, invocată din oficiu, este întemeiată. Sancțiunea prevăzută de art. 133 alin. (1) C. proc. civ. pentru această omisiune este nulitatea cererii, ce va opera în speță. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamantul-apelant B.I. În dezvoltarea recursului s-a arătat că, prin decizia civilă nr. 3A din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei calității procesual pasive a SC M.R.

SRL, a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza spre rejudecarea în fond a acțiunii. Totodată, prin decizia civilă nr. 170 din 8 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, evocând fondul, a admis excepția inadmisibilității modificării acțiunii și în consecință: a respins, ca inadmisibilă, cererea apelantului-reclamant B.I. prin care indică drept pârât pe D.A., a admis excepția nulității cererii de chemare în judecat, a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa pârâtului. În rejudecarea fondului, instanța a pus în vedere reclamantului să identifice persoana juridică pe care înțelege să o cheme în judecată în calitate de pârât.

Recurentul a arătat faptul că societatea cu care înțelege să se judece este „firma de automobile M. din Germania", fără a avea o reprezentare exactă a denumirii societății respective. De-a lungul procesului, începând cu anul 2008, nici una din instanțele ce au judecat cauza, nu i-au pus în vedere să precizeze denumirea societății pârâte, ci s-au mulțumit cu societatea care a înțeles să reprezinte pe pârâtul indicat inițial, respectiv „firma de automobile M. din Germania". La solicitarea instanței, în rejudecare, la termenul de judecată din data de 04 octombrie 2012, a făcut demersurile necesare și a aflat prin intermediul internetului că „firma de automobile M. din Germania" se numește D.A. Așa cum a explicat la termenul de judecată din 04 octombrie 2012, numele de M. este o marcă de automobile, iar singura societate care a produs și produce în continuare astfel de autovehicule se numește D.A.

Recurentul nu a înțeles să introducă în cauză un alt pârât, ci doar, la indicația instanței, a făcut precizarea că pârâta cu care a dorit să se judece încă de la data introducerii acțiunii, respectiv 24 noiembrie 2008, este „firma de automobile M. din Germania", firma care se numește D.A. Faptul că nu a cunoscut numele comercial al pârâtei nu duce automat la concluzia că dorește să introducă un alt pârât în proces, astfel că la termenul de judecată din 14 octombrie 2012 a arătat doar numele acestuia. În lipsa unui acord al părților concretizat într-un contract, revine instanței de judecată posibilitatea că, la sesizarea oricăreia dintre părți, să stabilească (sau cel puțin să identifice) atât pârâtul cât și cuantumul drepturilor bănești cuvenite inventatorilor, urmare a aplicării invenției.

În acest sens sunt prevederile art. 5 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 care permit instanței de judecată să stabilească, în lipsa acordului părților, pârâtul și prețul contractului privind invenția, ca și dispozițiile art. 62 din același act normativ. Este adevărat că în cauză nu există un acord de voință al părților în determinarea drepturilor cuvenite și a obligațiilor, însă instanța trebuie să aplice pe cât posibil criterii obiective în determinarea acestui contract. Pe cale de consecință, în cauză s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar instanța, pe fondul cauzei, a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa pârâtului, în condițiile în care s-a indicat, încă din data de 24 noiembrie 2008, de către recurent că înțelege să se judece cu „firma de automobile M. din Germania", iar la data de 04 octombrie 2012 a spus ca firma se numește D.A.

Este logic că singura „firma de automobile M. din Germania" a fost și este D.A., neexistând niciodată o altă firmă care produce automobile marca M. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, care se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Recurentul-reclamant a dorit să se judece încă de la momentul introducerii acțiunii, respectiv 24 noiembrie 2008, cu „firma de automobile M. din Germania", despre care a menționat că era reprezentată în România prin „SC M.A.R. SRL”, fără însă a indica titulatura exactă și sediul societății pârâte. Cu toate acestea, judecata cauzei s-a realizat în primul ciclu procesual și în al doilea ciclu procesual, până în apel, prin citarea pârâtei SC M.R.

SRL, care reprezintă o altă societate decât cea indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată, ca reprezentat al pârâtei, astfel că, în mod legal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei societăți și s-a dispus anularea sentinței primei instanțe, din al doilea ciclu procesual, ca fiind soluționată în contradictoriu cu o persoană juridică fără calitate de parte. În aceste condiții, continuarea judecății de către instanța de apel, ca instanță de fond, se putea realiza doar în contradictoriu cu pârâtul indicat de către reclamant în cererea de chemare în judecată, deoarece în căile de atac nu se poate schimba calitatea părților, conform art. 294 alin. (1) teza I și art. 316 C. proc.

civ., motiv pentru care cauza a fost reținută spre rejudecare în contradictoriu cu „M. din Germania”. Întrucât acest pârât era insuficient identificat, având în vedere elementele în raport de care persoana juridică se identifică, respectiv: denumire, sediu, naționalitate, cod, telefon, marcă, emblemă, etc., instanța de apel a pus în vedere reclamantului-apelant să menționeze denumirea integrală a societății pârâte și sediul acesteia, în vederea îndeplinirii legale a procedurii de citare. Reclamantul-apelant B.I. a precizat instanței că la momentul introducerii acțiunii a fost în eroare cu privire la denumirea juridică a pârâtei, fiind în măsură, la data de 04 octombrie 2012, să arate că M. este o marcă, deci nu există ca persoană juridică, iar proprietarul de drept al mărcii, singurul producător al acestor vehicule, este D.A., cu care înțelege să se judece în cauză.

Înalta Curte apreciază că o atare precizare nu constituie îndreptarea unei erori materiale cu privire la elementele menționate privind identificarea uneia și aceleiași persoane juridice, ci chiar modificarea persoanei juridice inițial indicată ca pârâtă, neputând fi primită apărarea recurentului în sensul că societatea indicată este cea la care reclamantul a vrut să facă referire încă de la momentul sesizării instanței. Aceasta întrucât voința internă a reclamantului, cu privire la identitatea pârâtului, trebuie să se exteriorizeze în mod neechivoc și riguros încă din momentul sesizării primei instanțe de fond, din rațiuni de ordin procedural, menite să asigure respectarea dreptului la apărare al pârâtei, al principiilor nemijlocirii și contradictorialității care trebuie exercitate, inclusiv de către pârâtă, pe parcursul tuturor fazelor procedurale reglementate de lege.

Precizând că M. din Germania nu există, ci în cauză pârâtă este D.A., se poate afirma că reclamantul a modificat chiar persoana juridică chemată în judecată, întrucât, pe de o parte, a recunoscut că prima societate indicată nu există, deci nu poate constitui obiectul unei rectificări, iar, pe de altă parte, chiar denumirea celor două entități juridice este diferită și, întrucât sediul acestora nu a fost indicat, nu se poate prezuma că cele două societății, deoarece ar avea același sediu, ar fi identice. Astfel fiind, prin precizarea că pârâta D.A. este „firma de automobile M. din Germania" la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că nu s-a îndreptat o eroare cu privire la titulatura persoanei juridice chemată în judecată ca pârâtă, astfel cum susține recurentul, ci că o altă persoană juridică a fost indicată pentru prima oară în fața instanței de apel (chiar în ipoteza în care această instanță rejudecă fondul cauzei).

În consecință, în mod corect instanța de apel a respins această cerere precizatoare ca inadmisibilă, în raport de prevederile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. potrivit cu care „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”. În cauză nu sunt incidente prevederile art. 5 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 care, în opinia recurentului, permit instanței de judecată să stabilească, în lipsa acordului părților, pârâtul și prețul contractului privind invenția, ca și dispozițiile art. 62 din același act normativ.

Chiar recurentul recunoaște că în cauză nu există un acord de voință al părților în determinarea drepturilor cuvenite și a obligațiilor, motiv pentru care instanța trebuie să acorde prevalență principiului disponibilității, în temeiul căruia reclamantul este cel care va identifica persoana care are calitate procesuală pasivă, adică persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte consideră că este corectă sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa pârâtului, câtă vreme apelantul-reclamant nu a indicat denumirea și sediul pârâtului inițial: M. din Germania, astfel încât să fie asigurate garanțiile procedurale necesare desfășurării procesului în contradictoriu cu acea persoană care și-a asumat obligații în raportul juridic dedus judecății.

În absența elementelor specifice de identificare a pârâtului indicat în cererea de chemare în judecată se poate considera că pârâtul nu există, ceea ce face ca instanța de recurs să considere că soluția de anulare a cererii de chemare în judecată este legală, iar motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este inaplicabil, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 170A din 8 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2013.