ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4659/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4659/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 240 din 11 februarie

2009, Tribunalul Bacău, secția civilă,

a

admis în parte contestația formulată de reclamantul N.C.A. în contradictoriu cu

pârâtul Primarul Municipiului Bacău, a anulat dispoziția nr. 31254 din 27

decembrie 2007 emisă de pârât, pe care l-a obligat să restituie reclamantului,

în natură, suprafața de teren de 631 m.p., situată în Bacău, str. B., nr. 132,

(fostă str. S., nr. 12, fostă str. S., nr. 6), identificată pe punctele de

contur 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12-13-14-15-1 în schița anexă la raportul de

expertiză întocmit de expert M.C.M. și să propună despăgubiri în cotă de 35%

din imobilele construcții demolate.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul

a reținut că dispoziția contestată este nelegală, deoarece nu subzistă motivul

pentru care entitatea notificată a respins notificarea reclamantului, acela că

reclamantul nu este persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr.

10/2001.

Astfel, mama reclamantului, N.C.M., a

deținut în proprietate, la momentul preluării de către stat, cota de 35% din

terenul în suprafață de 1.600 m.p. și construcțiile edificate pe acesta,

imobile în care a funcționat „fabrica de sifoane H.”, situate în Bacău, str. S.,

actualmente str. B., nr. 132. Această situație reiese din înscrisul -

declarație din 15 ianuarie 1948, autentificat de Tribunalul Bacău la nr. 245,

prin care se dizolvă societatea în nume colectiv „M.C.N. et. Comp”, iar

autoarea reclamantului rămâne proprietara a 35% din „imobil, mașini și întreg inventarul

existent”.

Rezultă că, la data preluării, mama reclamantului

deținea în proprietate cota de 35 % din imobilul solicitat, în calitate de persoană

fizică, așa încât reclamantul este persoană îndreptățită la restituire potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

Preluarea de către stat a imobilului a

fost una abuzivă, în sensul prevăzut de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, ea

realizându-se fără temei legal, printr-un act de dispoziție al organului local al

puterii, respectiv deciziunea nr. 15 din 30 iulie 1949 a Comitetului Provizoriu

al municipiului Bacău, prin care s-a dispus trecerea în administrarea Comitetului

Provizoriu a 7 fabrici de sifoane de pe raza municipiului Bacău, printre care și

cea din str. S.

Față de această situație și față de faptul

că, în prezent, nu mai există construcțiile, care au fost demolate după preluare,

reclamantul este îndreptățit, pentru construcții, la despăgubiri în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005, iar pentru terenul în suprafață de 631 m.p. aferent cotei

de proprietate a autoarei, ocupat de garaje și spațiu de manevră pentru acestea,

la restituirea în natură, pe temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat

la art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007.

Împotriva sentinței Tribunalului au declarat

apel ambele părți.

Prin decizia nr. 144 din 09 decembrie 2009,

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, conflicte

de muncă și asigurări sociale,

a

respins ambele apeluri, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut

că reclamantul a dovedit că autoarea sa a fost proprietara imobilului solicitat

prin notificare, că acest imobil a fost preluat abuziv de stat, precum și identitatea

dintre terenul ce a aparținut autoarei sale și cel revendicat.

Dreptul de proprietate al autoarei, reprezentând

cota de 35% din imobilul - teren în suprafață de 1.800 m.p. și construcții - în

care a funcționat Fabrica de ape gazoase și limonadă „H.” rezultă din acte oficiale,

respectiv actul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1941, autentificat sub nr.

AA/1941 și transcris sub nr. BB/1941 de Tribunalul Bacău, încheiat între J.E. și

N.C.M., actul de societate în nume colectiv încheiat între M.C.N. și J.E., vizat

la Administrația de Constatare Bacău și comunicat Tribunalului Bacău, declarația

legalizată de Tribunalul Bacău sub din 15 iunie 1948 semnată de J.E. și M.C.N.,

precum și cererea înregistrată la 10 septembrie 1949 la Administrația Financiară

a județului Bacău.

Dovada faptului că terenul și construcțiile

din str. S., nr. 12, fostă str. S., nr. 6 bis, au fost preluate efectiv de fostul

Comitet Provizoriu al municipiului Bacău a fost făcută cu actele oficiale de preluare

întocmite de către fostul Comitet Provizoriu al municipiului Bacău.

Pentru a se reține că imobilul (teren

și construcții) în litigiu a fost preluat fără temei legal, este suficient a se

face trimitere la art. 2 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. h) și i), texte care

consideră că în sensul legii se înțeleg a fi trecute abuziv în patrimoniul statului

imobilele naționalitate prin Decretul nr. 119/1948, precum și cele preluate cu sau

fără titlu valabil, ori fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare, precum

și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale

puterii sau ale administrației de stat.

Identificarea suprafeței de 631 m.p. teren,

restituită în natură, a fost făcuta de prima instanță conform raportului de expertiză

M.C.M.

Schițele anexă acestui raport plasează

terenul la intersecția B-dul M. cu B-dul U., fiind învecinat pe trei laturi cu terenul

Consiliului Local și pe o latură - alee acces.

Aceasta este exact identificarea pe care

a indicat-o apelantul-reclamant în primă instanță și reluată în primul motiv de

apel.

Prin decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a stabilit că prevederile

cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Per a contrario, prevederile art. 16 și

urm. din legea menționată se aplică deciziilor/dispozițiilor emise ulterior intrării

în vigoare a Legii 247/2005.

Pentru această ultimă situație, instanța

nu are competența de a stabili și individualiza cuantumul și natura despăgubirilor,

întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, această competență revenind

organismelor înființate potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII Cap. V.

Decizia Curții de apel a fost atacată cu

recurs de ambele părți.

I.

Recurentul-reclamant a invocat motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii în ce privește reparația în echivalent acordată pentru

construcțiile demolate.

În

dezvoltarea acestui motiv, recurentul-reclamant a arătat că

pentru construcțiile demolate, imposibil de restituit în natură, instanța trebuia

să dispună acordarea de despăgubiri la nivelul valorilor de înlocuire, pentru a

nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate.

Soluția la care s-au oprit instanțele judecătorești,

acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, contravine

prevederilor art. 6 din Convenția Europeană â Drepturilor Omului, pentru că obligă

proprietarul să urnieze o procedură care nu-i asigură soluționarea cauzei în mod

echitabil și într-un termen rezonabil.

Aceasta deoarece, posibilitatea oferită

în etapele procesuale anterioare, aceea de a urma calea prevăzută de Legea nr. 247/2005,

este incertă, iluzorie și foarte greu de realizat în ceea ce privește primirea despăgubirilor.

Fondul Proprietatea, prin care ar urma

să se facă plata despăgubirilor, constituie, potrivit jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, o sursă lipsită total de credibilitate și predictibilitatea

rezonabilă a unei despăgubiri concrete și pe măsura pierderii economice suferite

de persoanele îndreptățite.

Pe de altă parte, hotărârile judecătorești

pronunțate la fond și în apel nu dau satisfacție principiului egalității în drepturi

prevăzut de art. 16 din Constituția României și principiului echității consacrat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Și asta pentru că în timp

ce persoana îndreptățită ar trebui să accepte calea prevăzută de Legea nr. 247/2005,

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii

nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

au deschisă calea ușor accesibilă de chemare în judecată Ministerului Finanțelor

pentru a primi prețul de piață al imobilului. Legea de reparație reglementează,

deci, un tratament mai avantajos pentru chiriașii-cumpărători care au plătit prețuri

modice decât pentru persoanele îndreptățite, cărora bunurile le-au fost preluate

în mod abuziv de către stat, lipsindu-le de folosința lor de peste 60 de ani.

II. Recurentul-pârât Primarul Municipiului

Bacău a contestat calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantului

pentru neîndeplinirea condiției preluării abuzive a imobilului litigios.

În

acest sens, recurentul-pârât a susținut că instanțele anterioare

au creat în mod aleatoriu prezumția de preluare abuzivă, întrucât prin Deciziunea

nr. 15/1949 s-a dispus trecerea în administrarea Comitetului Provizoriu a 7 fabrici

închise pentru insalubritate și pentru că prin produsele pe care le puneau în circulație

creau un pericol public pentru populația municipiului Bacău.

Din preambulul deciziunii rezultă că această

măsură a fost luată în vederea continuării activității acestor unități, fapt care

poate crea prezumția că măsura schimbării administrării nu este o preluare abuzivă.

Atâta timp cât prin legislația în vigoare

la data închiderii acestor întreprinderi, Comitetul provizoriu avea atribuții stabilite

în sensul creării unui climat sănătos asupra populației și, totodată, a menținerii

în parametri optimi a activităților economice desfășurate, măsura luată prin Deciziunea

nr. 15/1949 nu poate fi echivalată unei preluări abuzive în sensul Legii nr. 10/2001,

ci unei măsuri în exercitarea atribuțiilor stabilite de lege.

Față de această situație și de prevederile

art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu pct. 3.2 din H.G.

nr. 250/2007, cu art. 31 alin. (3), (4) și (6) din lege și cu adresa din 10

octombrie 2007 a Biroului județean de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamantul

nu este persoană îndreptățită la restituire, deoarece imobilul solicitat, proprietatea

autoarei sale, nu a fost preluat abuziv de stat.

Examinând recursurile exercitate în cauză

în ordinea pe care desfășurarea judecății o impune în raport de criticile formulate,

care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

I. Recursul pârâtului este nefondat.

Ca situație de fapt stabilită pe bază de

probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304

C. proc. civ., instanțele anterioare au reținut că, la data preluării de către stat,

autoarea reclamantului deținea în proprietate, în calitate de persoană fizică, urmare

a dizolvării societății în nume colectiv „M.C.N. et. Comp”, cota de 35% din terenul

în suprafață de 1.800 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, situate în Bacău,

str. S., în care a funcționat Fabrica de sifoane „H.”. Preluarea s-a realizat în

anul 1949, prin Deciziunea nr. 15 din 30 iulie 1949 a Comitetului Provizoriu al

municipiului Bacău, prin care s-a dispus trecerea în administrarea Comitetului Provizoriu

a 7 fabrici de sifoane de pe raza municipiului Bacău, printre care și fabrica din

str. S., pe motiv că respectivele fabrici funcționează în condiții neigienice.

Raportat la această situație de fapt, instanțele

anterioare au calificat în mod corect preluarea operată din patrimoniul autoarei

reclamantului ca fiind una abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) teza finală

din Legea nr. 10/2001.

Conform textului legal menționat, intră

în categoria imobilelor preluate în mod abuziv „și cele preluate fără temei legal

prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației

de stat”, or tocmai aceasta este situația imobilului litigios, preluat fără temei

legal printr-o deciziune a unui organ al administrației de stat.

Calificarea instanțelor nu se întemeiază,

deci, pe o prezumție, cum greșit susține recurentul-pârât, ci pe un text de lege

care stabilește în mod clar criteriile preluării abuzive și care, în speță, sunt

îndeplinite.

Ca atare, toate celelalte aserțiuni prin

care recurentul-pârât încearcă să combată statuarea privind caracterul abuziv al

preluării imobilului litigios, legate de presupusul scop al măsurii dispuse prin

Deciziunea nr. 15/1949 și de eventualele atribuții ale organului emitent, nu pot

infirma incidența, în speță, a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) teza finală

din Legea nr. 10/2001, în absența indicării unui temei legal al măsurii luate prin

deciziunea menționată.

Fiind, deci, stabilită corect natura abuzivă

a preluării imobilului litigios, luând, totodată, în considerare și celelalte fapte

necontestate în recurs, calitatea reclamantului de moștenitor al defunctei proprietate

a imobilului litigios, respectiv deținerea în proprietate a imobilului de către

aceasta, ca persoană fizică, la data preluării, concluzia care se impune este aceea

că reclamantul este persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 3 alin.

(1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitatea sa

de moștenitor al persoanei fizice, proprietară a imobilului la data preluării abuzive.

Sub acest aspect, este de menționat că

trimiterea făcută de prima instanță la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 10/2001 este eronată, fiind tot astfel preluată în recursul pârâtului,

dar ea nu este de natură schimbă soluția dată în cauza, cât timp reclamantul își

justifică, în raport de alt temei legal, calitatea de persoană îndreptățită la restituire,

și anume art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Art. 3 alin. (1) lit. b) nu este incident

în speță, deoarece el reglementează calitatea de persoane îndreptățite a persoanelor

fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în

proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, or autoarea reclamantului

nu se găsea într-o asemenea situație la data preluării, ci, conform situației de

fapt definitiv stabilite în etapele procesuale anterioare, la data preluării ea

deținea imobilul în calitate de persoană fizică și nu ca asociat al unei persoane

juridice.

Față de considerentele prezentate,

Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind legală pe aspectul contestat

de pârât, astfel că va respinge recursul acestuia, ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

II. Recursul reclamantului este nefondat.

Confirmând soluția fondului de obligare

a pârâtului să facă propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005, Curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă

a dispozițiilor legale incidente, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, modificată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată

ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare

alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

În

speță, pentru construcțiile ce au aparținut autoarei sale,

imposibil de restituit în natură întrucât au fost demolate după preluare, reclamantul

nu a solicitat acordarea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii, situație

în care dreptul la reparație în echivalent se realizează sub forma propunerii de

acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, fapt corect

stabilit atât la fond, cât și în apel.

Despăgubirile bănești nu reprezentau o

formă de reparație în echivalent pentru construcțiile cu altă destinație decât aceea

de locuință, cum sunt cele în litigiu, care să fie recunoscută de Legea nr. 10/2001,

nici după modificarea sa prin Legea nr. 247/2005, dar nici anterior acestei modificări.

Singurele bunuri pentru care Legea nr. 10/2001, în forma inițială, prevedea, la

art. 24 alin. (2), posibilitatea acordării de despăgubiri bănești erau construcțiile

cu destinația de locuință, astfel că și dacă art. 24 alin. (2) nu ar fi fost abrogat,

reclamantul tot nu ar fi putut obține în baza legii speciale de reparație despăgubiri

bănești pentru construcțiile notificate, în care a funcționat o fabrică de sifoane.

În

consecință, reclamantului nu i se cuvin sub imperiul Legii

nr. 10/2001, indiferent de forma actului, de la data intrării în vigoare sau ulterior

modificărilor intervenite, inclusiv prin Legea nr. 247/2005, despăgubiri bănești

pentru construcțiile preluate de stat și imposibil de restituit în natură.

Prin urmare, nu se poate considera că,

dispunându-se obligarea pârâtului să facă în favoarea reclamantului, pentru aceste

bunuri, propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, s-ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul nu are un „bun” în sensul Convenției

și, de aceea, nu poate cere protecția documentului european, deoarece nu s-a stabilit,

prin nici un act jurisdicțional sau de altă natură dreptul său la despăgubiri bănești

pentru construcțiile în litigiu. Nu are nicio „speranță legitimă” de a obține această

formă de reparație, din moment ce nici un act normativ, cu atât mai puțin o jurisprudență

constantă (care, la rândul ei, ar fi trebuit să se fundamenteze pe legislația în

vigoare) nu îi recunoșteau și nici în prezent nu îi recunosc dreptul la modalitatea

de reparație în echivalent solicitată.

În

ceea ce privește obligativitatea reclamantului de a urma procedura

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru obținerea titlului final de despăgubire,

și aceasta a fost stabilită corect de instanța de apel, cu trimitere decizia

nr. 52 din 04 iunie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, în recurs în interesul legii.

Prin această decizie, obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a statuat că prevederile cuprinse în

art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor (Titlul VII al actului normativ menționat), nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 247/2005.

Per a contario, această procedură se aplică

în cazul deciziilor/dispozițiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005, așa încât instanța de apel a apreciat în mod legal că, raportat la

obiectul contestației deduse judecății, reprezentat de o dispoziție emisă după intrarea

în vigoare a Legii nr. 247/2005 (dispoziția nr. 31254 din 27 decembrie 2007), nu

se putea stabili în acest proces cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățit

reclamantul, acesta urmând a fi stabilit în procedura prevăzută de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Cât timp legea specială de reparație, aplicabilă

raportului juridic dedus judecății, prevede o procedură specială pentru acordarea

despăgubirilor, în cadrul căreia se face evaluarea despăgubirilor cuvenite persoanei

îndreptățite și, în raport de această evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor emite titlul final de despăgubire, recurentul-reclamant nu poate

ocoli această procedură la care au trimis instanțele de fond și apel, pe motiv că

astfel s-ar ajunge la o durată nerezonabilă a procedurii de obținere a măsurilor

reparatorii în echivalent și, implicit, la o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant

pretinde că trebuia să i se acorde, ca reparație, echivalentul bănesc al construcțiilor

în litigiu și pentru că Fondul Proprietatea nu funcționează nici în prezent de o

manieră susceptibilă de a conduce la despăgubirea sa efectivă.

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcționa

de o asemenea manieră nu dă, însă, dreptul reclamantului de a obține de la entitatea

învestită cu soluționarea notificării despăgubiri bănești, deoarece, conform Legii

nr. 10/2001, această entitate nu are decât competența de a propune acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale, iar nu și de a face plata acestora.

Prin urmare, Primarul municipiului Bacău,

în contradictoriu cu care s-a realizat în proces dreptul reclamantului la reparație

în echivalent, nu poate răspunde pentru nefuncționarea Fondului Proprietatea, organism

destinat realizării plății prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv de Statul Român.

Potrivit art. 7 din Cap. II al Titlului

VII al Legii nr. 247/2001, Fondul Proprietatea va funcționa sub forma unei societăți

de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar

unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele

fizice despăgubite potrivit prezentei legi sau/și deținătoare de titluri de despăgubire,

după caz, iar potrivit art. 8 din același capitol, până la finalizarea procedurilor

de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice - actualmente Ministerul Economiei

și Finanțelor - va reprezenta Statul Român ca acționar al Fondului Proprietatea

și va exercita toate drepturile care decurg din această calitate.

În

consecință, răspunderea pentru nefuncționarea Fondului Proprietatea,

pe care recurentul o reclamă prin solicitarea echivalentului bănesc al construcțiilor

litigioase, ar putea fi angajată numai în persoana Statului Român reprezentat în

justiție de Ministerul Economici și Finanțelor, ceea ce nu se poate realiza în speță,

unde judecata a fost opusă numai emitentului dispoziției contestate, în cadrul prevăzut

de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În

fine, recurentul-reclamant a invocat și faptul că Legea

nr. 10/2001 contravine principiului egalității în drepturi prevăzut de art. 16 din

Constituția României, deoarece în timp ce pe persoanele îndreptățite le obligă la

urmarea unei căi anevoioase pentru obținerea titlului de despăgubire, respectiv

procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, chiriașilor-cumpărători

pe Legea nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate,

le oferă o cale mult mai lesnicioasă de urmat pentru recuperarea prețului de piață

al imobilelor, aceea a acțiunii in justiție.

O asemenea critică nu poate fi, însă, analizată

de instanță, deoarece ea ridică o problemă de constituționalitate a legii, or conformitatea

unei legi în vigoare cu Constituția României este de competența exclusivă a Curții

Constituționale, conform art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 din

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Având în vedere considerentele expuse,

Înalta Curte apreciază că prin menținerea soluției fondului de obligare a primarului

să facă propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru

construcțiile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, instanța de apel

a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, astfel că, nefiind îndeplinite

cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge

recursul reclamantului ca ne fondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantul N.C.A. și de pârâtul Primarul Municipiului Bacău împotriva deciziei

civile nr. 144 din data de 09 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă,

pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23

septembrie 2010.