ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4659/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 240 din 11 februarie 2009, Tribunalul Bacău, secția civilă, a admis în parte contestația formulată de reclamantul N.C.A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Bacău, a anulat dispoziția nr. 31254 din 27 decembrie 2007 emisă de pârât, pe care l-a obligat să restituie reclamantului, în natură, suprafața de teren de 631 m.p., situată în Bacău, str. B., nr. 132, (fostă str. S., nr. 12, fostă str. S., nr. 6), identificată pe punctele de contur 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12-13-14-15-1 în schița anexă la raportul de expertiză întocmit de expert M.C.M. și să propună despăgubiri în cotă de 35% din imobilele construcții demolate.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că dispoziția contestată este nelegală, deoarece nu subzistă motivul pentru care entitatea notificată a respins notificarea reclamantului, acela că reclamantul nu este persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001. Astfel, mama reclamantului, N.C.M., a deținut în proprietate, la momentul preluării de către stat, cota de 35% din terenul în suprafață de 1.600 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, imobile în care a funcționat „fabrica de sifoane H.”, situate în Bacău, str. S., actualmente str. B., nr. 132. Această situație reiese din înscrisul - declarație din 15 ianuarie 1948, autentificat de Tribunalul Bacău la nr. 245, prin care se dizolvă societatea în nume colectiv „M.C.N.

et. Comp”, iar autoarea reclamantului rămâne proprietara a 35% din „imobil, mașini și întreg inventarul existent”. Rezultă că, la data preluării, mama reclamantului deținea în proprietate cota de 35 % din imobilul solicitat, în calitate de persoană fizică, așa încât reclamantul este persoană îndreptățită la restituire potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Preluarea de către stat a imobilului a fost una abuzivă, în sensul prevăzut de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, ea realizându-se fără temei legal, printr-un act de dispoziție al organului local al puterii, respectiv deciziunea nr. 15 din 30 iulie 1949 a Comitetului Provizoriu al municipiului Bacău, prin care s-a dispus trecerea în administrarea Comitetului Provizoriu a 7 fabrici de sifoane de pe raza municipiului Bacău, printre care și cea din str. S. Față de această situație și față de faptul că, în prezent, nu mai există construcțiile, care au fost demolate după preluare, reclamantul este îndreptățit, pentru construcții, la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar pentru terenul în suprafață de 631 m.p.

aferent cotei de proprietate a autoarei, ocupat de garaje și spațiu de manevră pentru acestea, la restituirea în natură, pe temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007. Împotriva sentinței Tribunalului au declarat apel ambele părți. Prin decizia nr. 144 din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ambele apeluri, ca nefondate. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că reclamantul a dovedit că autoarea sa a fost proprietara imobilului solicitat prin notificare, că acest imobil a fost preluat abuziv de stat, precum și identitatea dintre terenul ce a aparținut autoarei sale și cel revendicat.

Dreptul de proprietate al autoarei, reprezentând cota de 35% din imobilul - teren în suprafață de 1.800 m.p. și construcții - în care a funcționat Fabrica de ape gazoase și limonadă „H.” rezultă din acte oficiale, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1941, autentificat sub nr. AA/1941 și transcris sub nr. BB/1941 de Tribunalul Bacău, încheiat între J.E. și N.C.M., actul de societate în nume colectiv încheiat între M.C.N. și J.E., vizat la Administrația de Constatare Bacău și comunicat Tribunalului Bacău, declarația legalizată de Tribunalul Bacău sub din 15 iunie 1948 semnată de J.E. și M.C.N., precum și cererea înregistrată la 10 septembrie 1949 la Administrația Financiară a județului Bacău.

Dovada faptului că terenul și construcțiile din str. S., nr. 12, fostă str. S., nr. 6 bis, au fost preluate efectiv de fostul Comitet Provizoriu al municipiului Bacău a fost făcută cu actele oficiale de preluare întocmite de către fostul Comitet Provizoriu al municipiului Bacău. Pentru a se reține că imobilul (teren și construcții) în litigiu a fost preluat fără temei legal, este suficient a se face trimitere la art. 2 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. h) și i), texte care consideră că în sensul legii se înțeleg a fi trecute abuziv în patrimoniul statului imobilele naționalitate prin Decretul nr. 119/1948, precum și cele preluate cu sau fără titlu valabil, ori fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Identificarea suprafeței de 631 m.p. teren, restituită în natură, a fost făcuta de prima instanță conform raportului de expertiză M.C.M. Schițele anexă acestui raport plasează terenul la intersecția B-dul M. cu B-dul U., fiind învecinat pe trei laturi cu terenul Consiliului Local și pe o latură - alee acces. Aceasta este exact identificarea pe care a indicat-o apelantul-reclamant în primă instanță și reluată în primul motiv de apel. Prin decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Per a contrario, prevederile art. 16 și urm. din legea menționată se aplică deciziilor/dispozițiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii 247/2005. Pentru această ultimă situație, instanța nu are competența de a stabili și individualiza cuantumul și natura despăgubirilor, întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, această competență revenind organismelor înființate potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII Cap. V. Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs de ambele părți. I. Recurentul-reclamant a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ce privește reparația în echivalent acordată pentru construcțiile demolate.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul-reclamant a arătat că pentru construcțiile demolate, imposibil de restituit în natură, instanța trebuia să dispună acordarea de despăgubiri la nivelul valorilor de înlocuire, pentru a nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate. Soluția la care s-au oprit instanțele judecătorești, acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, contravine prevederilor art. 6 din Convenția Europeană â Drepturilor Omului, pentru că obligă proprietarul să urnieze o procedură care nu-i asigură soluționarea cauzei în mod echitabil și într-un termen rezonabil.

Aceasta deoarece, posibilitatea oferită în etapele procesuale anterioare, aceea de a urma calea prevăzută de Legea nr. 247/2005, este incertă, iluzorie și foarte greu de realizat în ceea ce privește primirea despăgubirilor. Fondul Proprietatea, prin care ar urma să se facă plata despăgubirilor, constituie, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o sursă lipsită total de credibilitate și predictibilitatea rezonabilă a unei despăgubiri concrete și pe măsura pierderii economice suferite de persoanele îndreptățite. Pe de altă parte, hotărârile judecătorești pronunțate la fond și în apel nu dau satisfacție principiului egalității în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituția României și principiului echității consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Și asta pentru că în timp ce persoana îndreptățită ar trebui să accepte calea prevăzută de Legea nr. 247/2005, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au deschisă calea ușor accesibilă de chemare în judecată Ministerului Finanțelor pentru a primi prețul de piață al imobilului. Legea de reparație reglementează, deci, un tratament mai avantajos pentru chiriașii-cumpărători care au plătit prețuri modice decât pentru persoanele îndreptățite, cărora bunurile le-au fost preluate în mod abuziv de către stat, lipsindu-le de folosința lor de peste 60 de ani. II. Recurentul-pârât Primarul Municipiului Bacău a contestat calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantului pentru neîndeplinirea condiției preluării abuzive a imobilului litigios.

În acest sens, recurentul-pârât a susținut că instanțele anterioare au creat în mod aleatoriu prezumția de preluare abuzivă, întrucât prin Deciziunea nr. 15/1949 s-a dispus trecerea în administrarea Comitetului Provizoriu a 7 fabrici închise pentru insalubritate și pentru că prin produsele pe care le puneau în circulație creau un pericol public pentru populația municipiului Bacău. Din preambulul deciziunii rezultă că această măsură a fost luată în vederea continuării activității acestor unități, fapt care poate crea prezumția că măsura schimbării administrării nu este o preluare abuzivă.

Atâta timp cât prin legislația în vigoare la data închiderii acestor întreprinderi, Comitetul provizoriu avea atribuții stabilite în sensul creării unui climat sănătos asupra populației și, totodată, a menținerii în parametri optimi a activităților economice desfășurate, măsura luată prin Deciziunea nr. 15/1949 nu poate fi echivalată unei preluări abuzive în sensul Legii nr. 10/2001, ci unei măsuri în exercitarea atribuțiilor stabilite de lege. Față de această situație și de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu pct. 3.2 din H.G. nr. 250/2007, cu art. 31 alin. (3), (4) și (6) din lege și cu adresa din 10 octombrie 2007 a Biroului județean de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu este persoană îndreptățită la restituire, deoarece imobilul solicitat, proprietatea autoarei sale, nu a fost preluat abuziv de stat.

Examinând recursurile exercitate în cauză în ordinea pe care desfășurarea judecății o impune în raport de criticile formulate, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: I. Recursul pârâtului este nefondat. Ca situație de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., instanțele anterioare au reținut că, la data preluării de către stat, autoarea reclamantului deținea în proprietate, în calitate de persoană fizică, urmare a dizolvării societății în nume colectiv „M.C.N. et. Comp”, cota de 35% din terenul în suprafață de 1.800 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, situate în Bacău, str. S., în care a funcționat Fabrica de sifoane „H.”.

Preluarea s-a realizat în anul 1949, prin Deciziunea nr. 15 din 30 iulie 1949 a Comitetului Provizoriu al municipiului Bacău, prin care s-a dispus trecerea în administrarea Comitetului Provizoriu a 7 fabrici de sifoane de pe raza municipiului Bacău, printre care și fabrica din str. S., pe motiv că respectivele fabrici funcționează în condiții neigienice. Raportat la această situație de fapt, instanțele anterioare au calificat în mod corect preluarea operată din patrimoniul autoarei reclamantului ca fiind una abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) teza finală din Legea nr. 10/2001. Conform textului legal menționat, intră în categoria imobilelor preluate în mod abuziv „și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”, or tocmai aceasta este situația imobilului litigios, preluat fără temei legal printr-o deciziune a unui organ al administrației de stat.

Calificarea instanțelor nu se întemeiază, deci, pe o prezumție, cum greșit susține recurentul-pârât, ci pe un text de lege care stabilește în mod clar criteriile preluării abuzive și care, în speță, sunt îndeplinite. Ca atare, toate celelalte aserțiuni prin care recurentul-pârât încearcă să combată statuarea privind caracterul abuziv al preluării imobilului litigios, legate de presupusul scop al măsurii dispuse prin Deciziunea nr. 15/1949 și de eventualele atribuții ale organului emitent, nu pot infirma incidența, în speță, a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) teza finală din Legea nr. 10/2001, în absența indicării unui temei legal al măsurii luate prin deciziunea menționată.

Fiind, deci, stabilită corect natura abuzivă a preluării imobilului litigios, luând, totodată, în considerare și celelalte fapte necontestate în recurs, calitatea reclamantului de moștenitor al defunctei proprietate a imobilului litigios, respectiv deținerea în proprietate a imobilului de către aceasta, ca persoană fizică, la data preluării, concluzia care se impune este aceea că reclamantul este persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de moștenitor al persoanei fizice, proprietară a imobilului la data preluării abuzive.

Sub acest aspect, este de menționat că trimiterea făcută de prima instanță la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 este eronată, fiind tot astfel preluată în recursul pârâtului, dar ea nu este de natură schimbă soluția dată în cauza, cât timp reclamantul își justifică, în raport de alt temei legal, calitatea de persoană îndreptățită la restituire, și anume art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Art. 3 alin. (1) lit. b) nu este incident în speță, deoarece el reglementează calitatea de persoane îndreptățite a persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, or autoarea reclamantului nu se găsea într-o asemenea situație la data preluării, ci, conform situației de fapt definitiv stabilite în etapele procesuale anterioare, la data preluării ea deținea imobilul în calitate de persoană fizică și nu ca asociat al unei persoane juridice.

Față de considerentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind legală pe aspectul contestat de pârât, astfel că va respinge recursul acestuia, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. II. Recursul reclamantului este nefondat. Confirmând soluția fondului de obligare a pârâtului să facă propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În speță, pentru construcțiile ce au aparținut autoarei sale, imposibil de restituit în natură întrucât au fost demolate după preluare, reclamantul nu a solicitat acordarea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii, situație în care dreptul la reparație în echivalent se realizează sub forma propunerii de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, fapt corect stabilit atât la fond, cât și în apel. Despăgubirile bănești nu reprezentau o formă de reparație în echivalent pentru construcțiile cu altă destinație decât aceea de locuință, cum sunt cele în litigiu, care să fie recunoscută de Legea nr. 10/2001, nici după modificarea sa prin Legea nr. 247/2005, dar nici anterior acestei modificări.

Singurele bunuri pentru care Legea nr. 10/2001, în forma inițială, prevedea, la art. 24 alin. (2), posibilitatea acordării de despăgubiri bănești erau construcțiile cu destinația de locuință, astfel că și dacă art. 24 alin. (2) nu ar fi fost abrogat, reclamantul tot nu ar fi putut obține în baza legii speciale de reparație despăgubiri bănești pentru construcțiile notificate, în care a funcționat o fabrică de sifoane. În consecință, reclamantului nu i se cuvin sub imperiul Legii nr. 10/2001, indiferent de forma actului, de la data intrării în vigoare sau ulterior modificărilor intervenite, inclusiv prin Legea nr. 247/2005, despăgubiri bănești pentru construcțiile preluate de stat și imposibil de restituit în natură.

Prin urmare, nu se poate considera că, dispunându-se obligarea pârâtului să facă în favoarea reclamantului, pentru aceste bunuri, propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, s-ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul nu are un „bun” în sensul Convenției și, de aceea, nu poate cere protecția documentului european, deoarece nu s-a stabilit, prin nici un act jurisdicțional sau de altă natură dreptul său la despăgubiri bănești pentru construcțiile în litigiu. Nu are nicio „speranță legitimă” de a obține această formă de reparație, din moment ce nici un act normativ, cu atât mai puțin o jurisprudență constantă (care, la rândul ei, ar fi trebuit să se fundamenteze pe legislația în vigoare) nu îi recunoșteau și nici în prezent nu îi recunosc dreptul la modalitatea de reparație în echivalent solicitată.

În ceea ce privește obligativitatea reclamantului de a urma procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru obținerea titlului final de despăgubire, și aceasta a fost stabilită corect de instanța de apel, cu trimitere decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii. Prin această decizie, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor (Titlul VII al actului normativ menționat), nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Per a contario, această procedură se aplică în cazul deciziilor/dispozițiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, așa încât instanța de apel a apreciat în mod legal că, raportat la obiectul contestației deduse judecății, reprezentat de o dispoziție emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (dispoziția nr. 31254 din 27 decembrie 2007), nu se putea stabili în acest proces cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățit reclamantul, acesta urmând a fi stabilit în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cât timp legea specială de reparație, aplicabilă raportului juridic dedus judecății, prevede o procedură specială pentru acordarea despăgubirilor, în cadrul căreia se face evaluarea despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite și, în raport de această evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor emite titlul final de despăgubire, recurentul-reclamant nu poate ocoli această procedură la care au trimis instanțele de fond și apel, pe motiv că astfel s-ar ajunge la o durată nerezonabilă a procedurii de obținere a măsurilor reparatorii în echivalent și, implicit, la o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, recurentul-reclamant pretinde că trebuia să i se acorde, ca reparație, echivalentul bănesc al construcțiilor în litigiu și pentru că Fondul Proprietatea nu funcționează nici în prezent de o manieră susceptibilă de a conduce la despăgubirea sa efectivă.

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcționa de o asemenea manieră nu dă, însă, dreptul reclamantului de a obține de la entitatea învestită cu soluționarea notificării despăgubiri bănești, deoarece, conform Legii nr. 10/2001, această entitate nu are decât competența de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, iar nu și de a face plata acestora. Prin urmare, Primarul municipiului Bacău, în contradictoriu cu care s-a realizat în proces dreptul reclamantului la reparație în echivalent, nu poate răspunde pentru nefuncționarea Fondului Proprietatea, organism destinat realizării plății prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român.

Potrivit art. 7 din Cap. II al Titlului VII al Legii nr. 247/2001, Fondul Proprietatea va funcționa sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite potrivit prezentei legi sau/și deținătoare de titluri de despăgubire, după caz, iar potrivit art. 8 din același capitol, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice - actualmente Ministerul Economiei și Finanțelor - va reprezenta Statul Român ca acționar al Fondului Proprietatea și va exercita toate drepturile care decurg din această calitate.

În consecință, răspunderea pentru nefuncționarea Fondului Proprietatea, pe care recurentul o reclamă prin solicitarea echivalentului bănesc al construcțiilor litigioase, ar putea fi angajată numai în persoana Statului Român reprezentat în justiție de Ministerul Economici și Finanțelor, ceea ce nu se poate realiza în speță, unde judecata a fost opusă numai emitentului dispoziției contestate, în cadrul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În fine, recurentul-reclamant a invocat și faptul că Legea nr. 10/2001 contravine principiului egalității în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituția României, deoarece în timp ce pe persoanele îndreptățite le obligă la urmarea unei căi anevoioase pentru obținerea titlului de despăgubire, respectiv procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, chiriașilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, le oferă o cale mult mai lesnicioasă de urmat pentru recuperarea prețului de piață al imobilelor, aceea a acțiunii in justiție.

O asemenea critică nu poate fi, însă, analizată de instanță, deoarece ea ridică o problemă de constituționalitate a legii, or conformitatea unei legi în vigoare cu Constituția României este de competența exclusivă a Curții Constituționale, conform art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că prin menținerea soluției fondului de obligare a primarului să facă propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru construcțiile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, astfel că, nefiind îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge recursul reclamantului ca ne fondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul N.C.A. și de pârâtul Primarul Municipiului Bacău împotriva deciziei civile nr. 144 din data de 09 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2010.