ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2425/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1583 din 5 iunie

2008, Tribunalul Prahova, secția civilă a respins excepția insuficientei

timbrări invocată de pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza ca neîntemeiată

și în consecință a admis acțiunea formulată de C.V.S.V. obligând pârâtul să

plătească reclamantei suma de 1.273.536 RON reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință pentru imobilul situat în Breaza, str. MC, prin ultimii trei ani,

calculată conform raportului de expertiză B.N.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza criticând-o

ca nelegală și netemeinică deoarece a acordat reclamantei un plus-petita, de

13.536 RON, după depunerea expertizei, fără ca reclamanta să formuleze o cerere

de modificare a petitului acțiunii introductive.

Pe de altă parte,

prima instanță a omologat o expertiză care a reținut o suprafață de teren de

patru ori mai mare decât suprafața folosită efectiv, adică de 21.440 mp, în loc

de 5.819 mp.

Pârâtul a mai

criticat sentința ca nelegală și netemeinică prin aceea că nu a fost stabilită

cauza juridică a obligației apelantului și nu a analizat consecința juridică a

dreptului de retenție asupra exercitării posesiei, nefăcând aplicarea H.G. nr.

1856 din 21 decembrie 2006 care stabilește un regim de plată special pentru

instituțiile de interes public în calcularea lipsei de folosință.

Prin Decizia nr. 60

din 25 martie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Spitalul de Boli

Pulmonare Breaza împotriva sentinței atacate, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a obligat apelantul pârât să plătească intimatei reclamante suma de

74.450 RON cu titlu de lipsă de folosință pentru imobilul situat în Breaza,

str. MC, calculată pe ultimii 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în

judecată.

A respins cererea

apelantului pârât de dare în debit a intimatei reclamante cu suma reprezentând

taxă judiciară de timbru.

A obligat pe

reclamantă la plata sumei de 11.470,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

către apelantul pârât reprezentând taxe timbru, timbru judiciar, onorariu

expert și onorariu avocat.

Prin Încheierea de

ședință din 13 mai 2010 a aceleiași instanțe a fost admisă cererea de

îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia nr. 60 din 15 martie 2010 a

Curții de Apel Ploiești în sensul că, a fost obligat apelantul pârât la plata

către intimata reclamantă a sumei de 449.156 RON cu titlu de lipsă de folosință

în loc de 74.450 RON cum din eroare s-a trecut.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că atâta vreme cât pârâtul deține

doar suprafața de 5.819 mp, teren, greșit prima instanță a calculat lipsa de

folosință pentru întreg terenul ce a format obiectul acțiunii în revendicare,

respectiv de 21.140 mp.

De asemenea,

criticile vizând cauza juridică a obligației apelantului, consecința juridică a

dreptului de retenție asupra exercitării posesiei și incidența în cauză a H.G.

nr. 1886/2006 au fost respinse ca neîntemeiate.

În ceea ce privește

cererea de îndreptarea erorii materiale formulată de reclamanta-intimată curtea

a constatat că aceasta este întemeiată urmare a unei operațiuni matematice

greșit efectuate la pct. 1 al raportului de expertiză efectuat de expertul S.A.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta C.V.S.V. criticând-o ca fiind

lipsită de temei legal pentru următoarele considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată nu a avut în vedere o anume suprafață din cadrul imobilului

în litigiu ci, pe aceasta în întregul său astfel că, negocierile ce au avut

loc, probează buna sa credință pentru soluționarea diferendului pe cale

amiabilă.

Că, singurul act ce

produce efecte juridice este Contractul de închiriere nr. 1114 din 27 iunie

2008, ce are ca obiect suprafața de 21.440 mp, și construcțiile edificate pe

acest teren.

Recurenta-reclamantă

a mai arătat că, pe plan secundar intimatul-pârât îi datorează contravaloarea

lipsei de folosință pentru întreaga suprafață de teren.

În subsidiar și numai

în situația în care îi va fi respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale

strecurată în decizia recurată, reclamanta a arătat că suma acordată nu este

conformă raportului de expertiză întocmit de S.A.

Deși instanța a

refăcut calculul luând în considerare un rezultat intermediar, cauza ar fi

trebuit să fie supusă pe rol și să fie pusă în discuție eroarea materială

constatată.

Față de cele expuse,

reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate și obligarea

pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru întreg imobilul din

litigiu și anume de 1.273.536 RON.

La termenul de

judecată din data de 3 martie 2011, din oficiu instanța a invocat excepția

tardivității recursului declarat de reclamantă, dat fiind că, decizia a fost

comunicată la 1 aprilie 2010 iar recursul a fost declarat la 22 aprilie 2010,

cu depășirea termenului legal.

Prin întâmpinare,

pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza a invocat excepția nulității

recursului întrucât reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate a deciziei

atacate ci de netemeinicie a hotărârii.

Prin Decizia nr. 2466

din 17 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a respins excepția tardivității declarării recursului

și a constatat nul recursul declarat de reclamantă.

În argumentarea

soluției, s-a reținut cu referire la excepția tardivității recursului că

reclamanta-recurentă a formulat recursul în termen legal, întrucât, la fila 8

dosar apel se află cererea reclamantei în care aceasta a precizat că domiciliul

procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură este la SC A.I. și S.

din București, str. P, drept consecință, în aceste condiții excepția a fost

respinsă.

Pe fondul recursului,

Înalta Curte a reținut, în urma analizei punctuale a criticilor formulate de

recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs, că acestea nu permit încadrarea

în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.,

întrucât, dezvoltarea acestora vizează aspecte ce nu țin de judecata din apel,

respectiv buna-credință la încheierea contractului, negocierea contractului,

soluționarea diferendului pe cale amiabilă, întinderea suprafeței, de teren din

litigiu, refacerea calcului privind suma de plată.

Prin urmare, Înalta

Curte a reținut că reclamanta-recurentă, nu a combătut în vreun fel argumentele

instanței de apel și nici nu a formulat critici susceptibile de cenzură în

recurs, or, în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului,

ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțate

în apel.

Astfel, în temeiul

art. 302

1

lit. (c) coroborat cu art. 306 alin. (1) și art. 304 C.

proc. civ., Înalta Curte a constatat nulitatea căii de atac exercitată de

reclamantă.

Prin contestația

înregistrată la această instanță, reclamanta C.V.S.V. a formulat contestație în

anulare împotriva Deciziei nr. 2466 din 17 martie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, invocând

incidența dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În motivarea

contestației petenta susține că instanța a omis să se pronunțe asupra «adevăratului

motiv de recurs», ce se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 304, pct. (9)

C. proc. civ., respectiv, greșita aplicare a art. 998 - 999 C. civ., critică

menționată în paragraful penultim, pagina a IV-a a cererii de recurs, unde a

arătat că hotărârea recurată este lipsită de temei legal „sub aspectul

acordării contravalorii folosinței doar în parte, deși principiile de drept ar

fi trebuit aplicate unitar”, motiv de recurs pe care ulterior l-a detaliat și

prin concluziile scrise formulate de contestatoare cu ocazia amânării

pronunțării soluției și care apreciază aceasta, nu a fost analizat de instanța

de recurs.

Mai susține că, în

mod greșit instanța de recurs a considerat că motivele de recurs invocate sunt

cele legate de buna-credință a recurentei la încheierea contractului cu

intimata, negocierea contractului, soluționarea diferendului pe cale amiabilă,

întinderea suprafeței de teren în litigiu, refacerea calculului privind suma de

plată (pag. 5, parag. nr. 7 din hotărârea atacată), aspecte pe care,

într-adevăr, le-a menționat în cererea de recurs, însă nu ca motive de recurs,

ci cu scopul de a asigura o circumstanțiere cât mai clară a litigiului și a

situației existente între părți.

În concluzie,

contestatoarea susține că instanța nu a procedat la o examinare efectivă a

problemelor esențiale supuse judecății, ci s-a mulțumit la a analiza doar

aspectele de circumstanțiere expuse de petentă, pe care nu le-a considerat a

reprezenta veritabile motive de recurs.

În acest mod,

instanța de recurs i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este

el definit de art. 6 din Convenție, precum și de jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte,

susține contestatoarea, lipsa motivării cu privire la motivul de recurs invocat

echivalează cu "omisiunea" la care se referă art. 318 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ.

Analizând contestația

în anulare dedusă judecății, Înalta Curte constată că nu poate fi primită

pentru cele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau casare.

În cauză, verificând

lucrările dosarului, se constată, contrar susținerilor petentei, că motivul de

recurs, pretins neanalizat de către instanța de recurs, respectiv, motivul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., constând în aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., nu a fost invocat în mod

explicit prin memoriul de recurs.

Or, pentru a putea

conduce la modificarea sau casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o

simplă indicare formală a textelor, condiția legală a dezvoltării motivelor

implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a

criticii în fapt și drept, obligații procedurale pe care recurenta le-a

încălcat, cu consecința constatării de către instanța de recurs a sancțiunii

nulității căii de atac, conform dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, câtă

vreme recurenta nu a menționat în mod explicit greșeala anume imputată

instanței de apel, instanța de recurs nu avea obligația de o examina în cadrul hotărârii.

Referitor la

susținerile contestatoarei privind neanalizarea de către instanța de recurs a

criticilor dezvoltate prin concluziile scrise depuse la dosar cu ocazia

amânării pronunțării soluției în cauză, Înalta Curte reține că, potrivit

dispozițiilor art. 303 C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăși

cererea de recurs, sau înlăuntrul termenului de recurs.

Prin urmare, este de

înțeles că obligația de examinare a instanței de recurs se circumscrie numai la

motivele prezentate, în termenul legal, cu excepția celor de ordine publică,

care pot fi invocate până la închiderea dezbaterilor, nu și la motivele

formulate tardiv, în afara cadrului legal, cum ar fi, în speță, cele dezvoltate

prin notele scrise depuse la dosar de către contestatoare, după închiderea

dezbaterilor.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele art. 318

teza II-a C. proc. civ., astfel încât contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatoarea C.V.S.V. împotriva Deciziei nr. 2466 din

17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 2 aprilie 2012.

Procesat de GGC - LM