ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2425/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2425/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1583 din 5 iunie 2008, Tribunalul Prahova, secția civilă a respins excepția

insuficientei timbrări invocată de pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza ca

neîntemeiată și în consecință a admis

acțiunea formulată de C.

V.S.V. obligând pârâtul să plătească reclamantei

suma de 1.273.536 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru

imobilul situat în Breaza, prin ultimii trei ani, calculată conform raportului

de expertiză B.N.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza criticând-o

ca nelegală și netemeinică deoarece a acordat reclamantei un plus-petita, de

13.536 lei, după depunerea expertizei, fără ca reclamanta să formuleze o cerere

de modificare a petitului acțiunii introductive.

Pe de altă parte, prima

instanță a omologat o expertiză care a reținut o suprafață de teren de patru

ori mai mare decât suprafața folosită efectiv, adică de 21440 mp., în loc de

5819 mp.

Pârâtul a mai criticat

sentința ca nelegală și netemeinică prin aceea că nu a fost stabilită cauza

juridică a obligației apelantului și nu a analizat consecința juridică a

dreptului de retenție asupra exercitării posesiei, nefăcând aplicarea H.G. nr. 1856

din 21 decembrie 2006 care stabilește un regim de plată special pentru

instituțiile de interes public în calcularea lipsei de folosință.

Prin decizia nr. 60 din 25

martie 2010, Curtea de Apel Ploiești,

secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de

pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza împotriva sentinței atacate, pe care

a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat apelantul pârât să plătească

intimatei reclamante suma de 74450 lei cu titlu de lipsă de folosință pentru

imobilul situat în Breaza, calculată pe ultimii 3 ani anterior introducerii

cererii de chemare în judecată.

A respins cererea apelantului

pârât de dare în debit a intimatei reclamante cu suma reprezentând taxă

judiciară de timbru.

A obligat pe reclamantă la

plata sumei de 11.470,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantul

pârât reprezentând taxe timbru, timbru judiciar, onorariu expert și onorariu

avocat.

Prin încheierea de

ședință din 13 mai 2010 a aceleiași instanțe a fost admisă cererea de

îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia nr. 60 din 15 martie 2010 a

Curții de Apel Ploiești în sensul că, a fost obligat apelantul pârât la plata

către intimata reclamantă a sumei de 449.156 lei cu titlu de lipsă de folosință

în loc de 74450 lei cum din eroare s-a trecut.

Pentru a decide astfel,

curtea de apel a reținut, în esență, că atâta vreme cât pârâtul deține doar

suprafața de 5819 m.p., teren,

greșit prima

instanță a calculat lipsa de folosință pentru întreg terenul

ce a format

obiectul acțiunii în revendicare, respectiv de 21140 m.p.

De asemenea, criticile

vizând cauza juridică a obligației apelantului, consecința juridică a dreptului

de retenție asupra exercitării posesiei și incidența în cauză a H.G. nr. 1886/2006

au fost respinse ca neîntemeiate.

În ceea ce privește

cererea de îndreptarea erorii materiale formulată de reclamanta-intimată curtea

a constatat că aceasta este întemeiată urmare a unei operațiuni matematice

greșit efectuate la pct. l al raportului de expertiză efectuat de expertul S.A.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta C.V.S.V. criticând-o ca fiind

lipsită de temei legal pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare

în judecată nu a avut în vedere o anume suprafață din cadrul imobilului în

litigiu ci, pe aceasta în întregul său astfel că, negocierile ce au avut loc,

probează buna sa credință pentru soluționarea diferendului pe cale amiabilă.

Că, singurul act ce

produce efecte juridice este contractul de închiriere nr. 1114 din 27 iunie 2008,

ce are ca obiect suprafața de 21440 m.p., și construcțiile edificate pe acest

teren.

Recurenta reclamantă a mai arătat că, pe plan

secundar intimatul-pârât îi datorează contravaloarea lipsei de folosință pentru

întreaga suprafață de teren.

În subsidiar și numai

în situația în care îi va fi respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale

strecurată în decizia recurată, reclamanta a arătat că suma acordată nu este

conformă raportului de expertiză întocmit de S.A.

Deși

instanța a refăcut calculul luând în considerare un rezultat

intermediar, cauza ar fi

trebuit să fie supusă pe rol și să fie pusă în

discuție eroarea materială constatată.

Față

de cele expuse, reclamanta a solicitat modificarea în parte

a deciziei atacate și obligarea

pârâtului la plata contravalorii lipsei de

folosință pentru întreg imobilul din litigiu și

anume de 1.273.536 lei.

La

termenul de judecată din data de 3 martie 2011, din oficiu

instanța a invocat excepția tardivității recursului

declarat de

reclamantă, dat fiind că,

decizia a fost comunicată la 1 aprilie 2010

iar recursul a fost declarat la 22 aprilie 2010, cu depășirea

termenului

legal.

Prin

întâmpinare, pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza a

invocat excepția nulității

recursului întrucât reclamanta nu a invocat

motive de nelegalitate a deciziei atacate ci de netemeinicie a

hotărârii.

Prin

Decizia nr. 2466 din 17 martie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a

respins excepția tardivității declarării recursului și a

constatat nul

recursul declarat de

reclamantă.

În

argumentarea soluției, s-a reținut cu referire la excepția

tardivității recursului că

reclamanta-recurentă a formulat recursul în termen legal, întrucât, la fila 8

dosar apel se află cererea reclamantei

în care aceasta a precizat că domiciliul procesual ales

pentru

comunicarea

actelor de procedură este la SC A. I. și S. din

București, drept consecință, în aceste

condiții excepția a fost respinsă.

Pe

fondul recursului, înalta Curte a reținut, în urma analizei

punctuale a criticilor formulate de

recurenta-reclamantă prin

memoriul de

recurs, că acestea nu permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., întrucât,

dezvoltarea acestora

vizează aspecte ce nu țin de judecata din apel,

respectiv buna-credință la încheierea contractului, negocierea

contractului, soluționarea diferendului pe cale

amiabilă, întinderea

suprafeței, de

teren din litigiu, refacerea calcului privind suma de

plată.

Prin urmare, înalta Curte a

reținut că reclamanta-recurentă, nu a combătut în vreun fel argumentele

instanței de apel și nici nu a

formulat critici susceptibile de cenzură în recurs, or,

în calea de atac

a recursului nu are loc

o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind

legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Astfel,

în temeiul art. 302

1

lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (1) și

art. 304 C. proc. civ., înalta Curte a constatat

nulitatea căii de atac exercitată de reclamantă.

Prin contestația înregistrată

la această instanță, reclamanta C.V.S.V. a formulat contestație în anulare

împotriva Deciziei nr. 2466 din 17 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

invocând incidența dispozițiilor art. 318 teza 11 C. proc. civ.

În motivarea

contestației petenta susține că instanța a omis să se pronunțe asupra «

adevăratului motiv de recurs », ce se încadrează în ipotezele prevăzute de art.

304, pct. 9 C. proc. civ., respectiv, greșita aplicare a art. 998-999 C. civ.,

critică menționată în paragraful penultim, pagina a IV-a a cererii de recurs,

unde a arătat ca hotărârea recurată este lipsită de temei legal „sub aspectul

acordării contravalorii folosinței doar în parte, deși principiile de drept ar

fi trebuit aplicate unitar", motiv de recurs pe care ulterior l-a detaliat

și prin concluziile scrise formulate de contestatoare cu ocazia amânării

pronunțării soluției și care apreciază aceasta, nu a fost analizat de instanța

de recurs.

Mai susține că, în mod greșit instanța de recurs a

considerat că motivele de recurs invocate sunt cele legate de buna-credință a

recurentei la încheierea contractului cu intimata, negocierea contractului,

soluționarea diferendului pe cale amiabila, întinderea suprafeței de teren in

litigiu, refacerea calculului privind suma de plata (pag. 5, paragraf nr. 7 din

hotărârea atacata), aspecte pe care, într-adevăr, le-a menționat în cererea de

recurs, însă nu ca motive de recurs, ci cu scopul de a asigura o

circumstanțiere cât mai clară a litigiului și a situației existente între

părți.

În concluzie, contestatoarea susține că instanța nu a

procedat la o examinare efectiva a problemelor esențiale supuse judecații, ci

s-a mulțumit la a analiza doar aspectele de circumstanțiere expuse de petentă,

pe care nu le-a considerat a reprezenta veritabile motive de recurs.

În

acest mod, instanța de recurs i-a încălcat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum este el definit de art. 6 din

Convenție, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de alta parte,

susține contestatoarea, lipsa motivării cu privire la motivul de recurs invocat

echivalează cu "omisiunea" la care se referă art. 318 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ.

Analizând contestația

în anulare dedusă judecății, înalta Curte constată că nu poate fi primită

pentru cele ce succed

:

Potrivit dispozițiilor art.

318 C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recurși sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.

În cauză, verificând

lucrările dosarului, se constată, contrar susținerilor petentei, că motivul de

recurs, pretins neanalizat de către instanța de recurs, respectiv, motivul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., nu a fost invocat în mod explicit

prin memoriul de recurs.

Or,

pentru a putea conduce la modificarea sau casarea hotărârii,

recursul nu se poate limita la o simplă indicare

formală a textelor, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând

determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt

și drept, obligații procedurale pe are recurenta le-a încălcat, cu consecința

constatării de către instanța de recurs a sancțiunii nulității căii de atac,

conform dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, câtă vreme recurenta nu a menționat în

mod explicit greșeala anume imputată instanței de apel, instanța de recurs nu

avea obligația de o examina în cadrul hotărârii.

Referitor la

susținerile contestatoarei privind neanalizarea de către instanța de recurs a

criticilor dezvoltate prin concluziile scrise depuse la dosar cu ocazia

amânării pronunțării soluției în cauză, înalta Curte reține că, potrivit

dispozițiilor art. 303 C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăși

cererea de recurs, sau înlăuntrul termenului de recurs.

Prin urmare, este de înțeles că

obligația de examinare a instanței

de

recurs se circumscrie numai la motivele prezentate, în termenul

legal, cu excepția celor de ordine publică, care

pot fi invocate până la

închiderea dezbaterilor, nu și la motivele

formulate tardiv, în afara

cadrului legal, cum ar fi, în speță, cele dezvoltate prin notele scrise

depuse la dosar de către

contestatoare, după închiderea dezbaterilor.

Pe cale de consecință,

înalta Curte constată că nu sunt

îndeplinite

cerințele art. 318 teza II-a C. proc. civ., astfel

încât contestația în

anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea

C.V.S.V.

împotriva deciziei nr. 2466 din 17

martie

2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție - secția civilă și de

proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 2 aprilie 2012.