ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2176/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2176/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 82/2009 pronunțată

de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. 158/97/2009 a fost respinsă acțiunea

civilă formulată de reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolic

Sarmizegetusa în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română Ștei pentru

revendicarea imobilului înscris în CF nr. C1 D.Ș., nr. T1.

Pentru a pronunța această

sentință instanța de fond a reținut, în esență, că pentru admisibilitatea unei acțiuni

în revendicare este necesar ca reclamantul neposesor să opună posesorului neproprietar

titlul său de proprietate asupra bunului revendicat. Fără condiția titlului de proprietate

- deci în lipsa dreptului ce îi legitimează acțiunea asupra bunului deținut de pârât

- nu poate exista acțiune revendicativă. Or, xerocopia înscrisului depus Dosarul

nr. 9232/97/2006 nu a putut fi apreciată de instanța de fond ca dovadă a titlului

de proprietate asupra imobilului revendicat, atât pentru neîndeplinirea condițiilor

de formă - ad probationem, cât și pentru neîndeplinirea condițiilor de fond - ad

validitatem. Acest înscris, dacă totuși poate fi considerat o copie a CF D.Ș., reprezintă

doar foaia A, adică partea CF care cuprinde descrierea imobilului, și că în lipsa

foii B, care atestă titularul dreptului real de proprietate, reclamantul nu își

dovedește dreptul cu un titlu valabil. Cu atât mai mult cu cât este de notorietate

că acest bun - eclesia - a făcut obiectul decretului nr. 358/1948 și respectiv

nr. 177/1948. Pe de altă parte, prin efectul acestor acte normative, pârâtul a dobândit

nu numai posesia asupra bunului în litigiu, ci întregul drept de proprietate cu

toate cele trei atribute: dispoziția, posesia și folosința, în baza căruia a executat

lucrări de conservare a acestuia potrivit scopului și destinației avute de la edificarea

sa, lucrări ample de întreținere, reparații și consolidări, lucrări de sporire a

gradului de confort, lucrări ambientale ce pot fi asimilate lucrărilor voluptuorii

ce de regulă le execută doar un bun și diligent gospodar.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 176/A/ 5 noiembrie 2009

a Curții de Apel Alba Iulia s-a admis apelul declarat de reclamantul Protopopiatul

Român Unit cu Roma Greco-Catolic Sarmisegetuza împotriva sentinței civile nr. 82/2009

pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a schimbat în tot sentința atacată

și în consecință a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul Protopiatul Român

Unit cu Roma Greco-catolic Sarmisegetusa împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română

Ștei, a obligat pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra

imobilului înscris în CF nr. C1 D.Ș., nr. T1. -biserică și cimitir intravilan, în

suprafață de 1 iugăr și 600 stânjeni, respectiv 7.914 mp și să restituie reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat. Pârâta a fost obligată

să plătească reclamantei suma de 1.200 RON cheltuieli de judecată efectuate în fața

instanței de fond.

Pentru a pronunța această

decizie instanța de apel a reținut că reclamanta a depus copia CF nr. C2. D.Ș.,

actualizată la data de 20 februarie 2006, semnată și ștampilată de Biroul de CF

Hațeg, precum și copia foii reconstituite 344 D.Ș., actualizată la 14 octombrie

2009, care poartă ștampila Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Hunedoara,

înscrisuri ce fac dovada incontestabilă că reclamanta este proprietara imobilului

înscris în această CF, având nr. top T2., T3., T4., T5., ultimul nr. top, care formează

obiectul revendicării, fiind format din biserică și cimitir intravilan, în suprafață

de 1 iugăr și 600 stj (conform foii reconstituite) și respectiv 7914 mp (conform

foii inițial depuse în Dosarul nr. 9232/97/2006).

Instanța a mai reținut

că pârâta nu poate opune reclamantei uzucapiunea, însă aceasta invocă faptul că

a dobândit imobilul în temeiul legii, imobilul biserică fiind preluat de stat prin

decretul nr. 358/1948 și apoi transmis cultului ortodox conform art. 37 din decretul

nr. 177/1948. Susținerea că este de notorietate faptul că imobilul a făcut obiectul

decretului nr. 358/1948 și respectiv al decretului nr. 177/1948 nu este suficientă

pentru dobândirea dreptului de proprietate în sistem de CF, unde este aplicabil

decretul-Lege nr. 115/1938, care reglementează principiul efectului constitutiv

de drepturi reale al înscrierii în CF. Potrivit art. 17-18 din acest decret, drepturile

reale pot fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în CF. Prin

urmare înscrierea dă naștere, modifică sau stinge drepturile reale și le face opozabile

față de terți. De la acest principiu există câteva excepții. Astfel, art. 26 din

lege prevede că drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscriere în CF în

următoarele cazuri: dobândirea prin succesiune legală și testamentară, dobândirea

prin accesiune, vânzare silită și expropriere, în speța de față nefiind incident

niciunul din cazurile prev. de art. 26. Atâta timp cât reclamanta este înscrisă

în CF aceasta dă naștere prezumției prev. de art. 32 de unde rezultă că, dacă în

CF s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că dreptul există

în folosul ei, principiu reluat de art. 30 din Legea nr. 7/1996.

Pârâta a mai susținut

că dreptul de proprietate s-a dobândit în temeiul art. 37 din decretul nr. 177/1948,

dar acest articol prevede că dacă numărul credincioșilor care au trecut de la cultul

Greco-catolic la cel ortodox este de cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității

locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității

locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită,

proporțional cu numărul celor rămași. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi

constatate și soluționate de judecătoria populară a locului. Deci art. 37 din decretul

nr. 177/1948 prevedea o procedură specială pentru întabularea dreptului de proprietate

în favoarea pârâtei, procedură despre care nu se face nicio mențiune în CF, preluarea

imobilului fiind făcută fără titlu, fiind vorba de o preluare faptică.

În ceea ce privește susținerea

pârâtei că cimitirul nu poate forma obiect al revendicării întrucât face parte din

domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, conform art. III pct. 10

din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998, această susținere este reală raportat la temeiul

legal invocat, dar reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate și asupra

acestui bun, el fiind notat în CF, ca făcând parte din nr. T1., alături de biserică,

astfel că acțiunea sa nu poate fi respinsă.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Ștei, iar Î.C.C.J. prin decizia civilă

nr. 5921 din 9 noiembrie 2010 a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 176/A/2009

a Curții de Apel Alba Iulia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași

instanță.

În decizia de casare,

instanța supremă a reținut că sunt întemeiate criticile referitoare la nemotivarea

soluției instanței de apel cu privire la apărările formulate de pârâtă în privința

înscrisului reținut ca echivalând titlu de proprietate, că nu s-a clarificat data

înscrierii în CF și reglementarea în vigoare la acel moment cu incidență asupra

regimului juridic al imobilului, dacă lăcașul de cult a fost ridicat pe ruinele

unei biserici ortodoxe, toate acestea din perspectiva aplicării dispozițiilor

art. 480 C. civ., text indicat ca temei al acțiunii și care reglementează revendicarea

imobiliară de drept comun.

În al doilea rând, instanța

supremă a stabilit că examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, nu

elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest

fel. Ca urmare, Î.C.C.J. a statuat că nu este lipsit de importanță în rezolvarea

cererii să se determine numărul credincioșilor în raport de dispozițiile din decretul

Lege nr. 126/1990.

În rejudecare s-a administrat

proba cu înscrisuri și s-au audiat martorii G.P., D.I., G.S., G.M.

Cum apelanta a invocat

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor alin. (1) teza ultimă a art. 3

din decretul Lege nr. 126/1990, instanța de apel prin încheierea din data de 19

ianuarie 2012, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus sesizarea

Curții Constituționale, care prin decizia nr. 804/2012 a respins exceptia de neconstituționalitate

ridicată de reclamantă.

Astfel, în rejudecare

instanța de apel prin decizia civilă nr. 3 din 26 ianuarie 2012 a respins ca nefondat

apelul Protopopiatului Român Unit cu Roma Greco - Catolică Sarmisegetusa în numele

și pentru Parohia Română Unită cu Roma Greco - Catolică

Ș

tei, reținându-se următoarele

considerente:

Astfel cum a reținut deja

instanța de fond, acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care proprietarul,

care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul

neproprietar.

Fiind vorba de un imobil

aflat în zona în care se aplică regimul de publicitate imobiliară prin cărțile funciare,

instanț de apel a procedat la analiza aspectelor legate de titularul deptului de

proprietate cu privire la acest imobil.

Așa cum a reținut și instanța

supremă, pe extrasul depus la dosar există o mențiune și anume că „CF nr. C1 D.Ș.

are o singură pagină”.

Originalul CF este redactat

în limba maghiară, astfel că la dosar s-a depus și traducerea acestei foi de CF.

Potrivit traducerii, legalizată la notarul public, foaia funciară cu nr. 344 D.Ș.

cuprinde următoarele mențiuni: Biserica Creștină Greco Catolică în Ștei

Bisericii creștine

Nr. crt.

Nr. top

Suprafața

Mențiuni

Iugăr

Stânjeni

1.

146

Grădină intravilan

1

750

149

Grădină intravilan

-

250

1.

150

Grădină intravilan

-

250

152

Biserică și cimitir

intravilan

1

600

Față de aceste aspecte

instanța de apel a reținut că în foaia de CF (ce conține o singură pagină) nu există

nicio mențiune cu privire la titularul dreptului de proprietate.

În ceea ce privește data

înscrierii în CF a acestui imobil, din înscrisurile prezentate de către părți nu

se poate stabili cu exactitate această dată (deoarece notarea imobilului nu este

datată), dar, dat fiind faptul că mențiunile din CF sunt făcute în limba maghiară,

se poate deduce că înscrierea s-a făcut sub incidența vechiului C. civ. austriac.

De altfel, nici pârâta

nu susține că înscrierea s-ar fi făcut după intrarea în vigoare a LEGEA nr. 115/1938.

Martorii audiați au susținut

că biserica în litigiu a aparținut cultului greco catolic până în anul 1948, când

toți catolicii au fost obligați să treacă la ortodoxism, slujbele în rit ortodox

fiind ținute ulterior în aceeași biserică de către fostul preot catolic.

Nu există nicio dovadă

la dosar în sensul că această biserică ar fi fost ridicată pe vechile ruine ale

unei biserici ortodoxe și că dimpotrivă, coroborând declarațiile martorilor audiați

cu înscrisurile depuse la dosar, se poate trage concluzia că biserica a aparținut

la edificare credincioșilor greco catolici.

În acest sens, instanța

a avut în vedere că martorii au declarat că înainte de 1948 în zonă nu au existat

decât izolat cetățeni de religie ortodoxă, că inclusiv martorii (de o vârstă înaintată)

care în prezent sunt ortodocși, au fost botezați în rit catolic, părinții lor fiind

catolici, trecerea la ortodoxism făcându-se forțat în anul 1948.

Pe de altă parte, potrivit

recensământului din 1910 din Transilvania, în localitatea D.Ș. erau 56 de ortodocși,

775 de greco catolici, 54 de romano catolici și 14 reformați, astfel că declarațiile

martorilor sub acest aspect se coroborează cu înscrisurile existente la dosar.

Față de cele menționate,

instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a aparținut comunității greco

catolice din Ștei până în anul 1948, însă în regim de CF, potrivit Legii nr. 115/1938

sau Legii nr. 7/1996, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de CF.

Este și motivul pentru

care acțiunea în revendicare are un domeniu de aplicare mai restrâns și aceasta

pentru că dobândirea dreptului de proprietate poate avea loc, numai dacă s-a realizat

cerința întabulării în CF, astfel că înscrierile în CF au, în principiu, forță probantă

deplină.

Atât dispozițiile din

Legea nr. 115/1938 cât și cele din Legea nr. 7/1996 prevăd că, CF este alcătuită

din titlu, indicând numărul ei și numele localității în care este situat imobilul,

precum și din trei părți.

Potrivit dispozițiilor

legale sus evocate, în partea I a CF este descris imobilul, în partea a II-a este

înscris numelui/denumirea proprietarului, iar partea a III-a este destinată menționării

sarcinilor ce grevează imobilul.

La dosar s-a depus un

extras CF emis în anul 2012 unde în partea I sunt menționate cele 4 numere topografice,

iar în partea a II-a „înscrieri privitoare la proprietate” este următoarea mențiune:

„A 1. Biserica Creștină greco catolică din Ștei - proprietate în întregime”.

Din această perspectivă

instanța de apel a reținut că acest extras de CF comportă anumite precizări.

Orice înscriere din foaia

de avere, respectiv partea I, este notată cu A (ex. A+1 sau A1, A+2, etc.), cele

din foaia de proprietate cu B (înscrierile fiind făcute în ordinea înregistrării:

B1, B2, B3), iar la foaia de sarcini sunt notate sarcinile, ordinea notării dând

și rangul acestora (C1, C2 sau C+2, etc.).

Prin urmare, în partea

I nu pot exista notări cu „B”, cum nici la partea a II-a nu pot exista notări cu

„A”, și tot astfel, fiecare parte având atribuită o singură literă.

În extrasul CF depus de

către apelanta reclamantă după descrierea imobilului, la B. Partea a II-a există

o notare cu A1, deci care provine din foaia de avere, partea I, notată cu A și nu

din foaia B, de proprietate, ce aparține de partea a II-a.

Prin urmare, dintr-o eroare

a asistentului registrator, la momentul emiterii extrasului de CF s-a trecut la

partea a II-a ca proprietar Biserica Creștină greco catolică din Ștei, deși o astfel

de mențiune nu există în CF originală, iar conținutul CF nu poate fi modificat în

acest mod, pe calea emiterii unui extras de CF.

Că așa stau lucrurile

rezultă cu claritate, dincolo de orice dubiu, din încheierea nr. 5616 din 9

octombrie 2009 de reconstituire a CF emisă de O.C.P.I.- Biroul Hațeg unde se dispune

reconstituirea CF nr. 344 D.Ș. prin efectuarea următoarelor înscrieri în partea

A a respectivei cărți funciare (...)”, deci în partea referitoare la avere, și nu

cu privire la partea a II-a, B, referitoare la proprietate.

Astfel cum este reconstituită

în prezent CF nr. 344 D.Ș., nu se poate afirma, având în vedere dispozițiile atât

din Legea nr. 115/1938 cât și din Legea nr. 7/1996, că reclamanta a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condițiile reglementate

de aceste acte normative.

În acest sens, instanța

de apel a avut în vedere și prevederile art. 32 din Legea nr. 115/1938 și ale

art. 33 din Legea nr. 7/1996 care instituie regula potrivit căreia un drept există

dacă este înscris în CF, respectiv că un drept neînscris în CF nu există.

Ca atare instanța de apel

a reținut că nefiind înscrisă în partea a II-a, B, a CF nr. 344 D.Ș., reclamanta

nu a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru a avea calitatea de proprietar

deposedat și deci îndreptățire să solicite revendicarea bunului imobil în condițiile

dreptului comun, astfel că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.

Pe de altă parte, instanța

supremă a statuat că examinarea revendicării din perspectiva dreptului comun, nu

elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la aceste bunuri,

astfel că în soluționarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și numărul credincioșilor.

Analizând și acest aspect,

instanța de apel a reținut că datele furnizate de Institutul Național de Statistică

nu sunt concludente în cauză, întrucât este posibil ca referendumul din anul 2002

să reflecte situația existentă anterior „ruperii” credincioșilor greco catolici

din biserica ortodoxă, astfel că nu are relevanță faptul că în datele oficiale sunt

menționați 0 (zero) credincioși greco catolici, până la momentul menționat, toți

aparținând cultului ortodox.

Ambele părți au depus

tabele cu enoriașii aparținând fiecărui cult, cu mențiunea că tabelul depus de pârâtă

este datat 7 ianuarie 2012, deci reflectă situația la zi, pe când tabelul depus

de reclamantă este datat 12 februarie 2006, probabil când s-a pus în discuție plecarea

credincioșilor, greco catolici până în anul 1948 sau născuți din părinți greco-catolici,

de la cultul ortodox la cel greco-catolic, datorită unor neînțelegeri cu preotul

ortodox de la acel moment.

Din actele depuse rezultă

că în Ștei sunt 146 de credincioși ortodocși raportat la anul 2012 și 110 credincioși

greco catolici, cu trimitere la anul 2006.

Studiind însă tabelul

depus de reclamantă instanța de apel a observat că la fila X1. din tabel, pozițiile

numerotate XX1. fie nu cuprind indicarea vârstei și a actului de identitate, fie

semnătura. Mai mult, semnăturile de la pozițiile 94-97, 98-99 și 100-103 sunt aproape

identice, astfel că există dubii cu privire la faptul că aceste persoane s-au declarat

ca aparținând cultului greco catolic, iar la pozițiile 105-107 nu există nicio semnătură,

situație care se regăsește și la poziția 45.

Față de cele constatate

s-a apreciat că numărul credincioșilor care în anul 2006 se declarau de religie

greco catolică este de 95, inferior celor al credincioșilor de religie ortodoxă,

astfel că dând prioritate criteriului dorinței credincioșilor majoritari, și din

acest punct de vedere acțiunea reclamantei nu este întemeiată.

S-a reținut astfel că

pentru

bunurile ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice, dar

care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română, legiuitorul a reglementat

o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie

să țină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din decret,

cât și instanța de judecată, dacă părțile ajung să apeleze la acțiunea în justiție,

conform art. 3 alin. (2) din decret.

Raționamentul

legiuitorului care a stabilit drept criteriu dorința credincioșilor, pornește de

la realitățile socio-istorice din prezent și are în vedere respectarea principiului

securității raporturilor juridice.

Astfel,

dacă la momentul preluării acestor imobile, ponderea credincioșilor greco-catolici

era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat.

Pe de-o

parte, apartenența religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă.

Apoi,

mulți dintre credincioșii greco-catolici nu doresc să revină la cultul inițial,

așa încât aceste lăcașuri continuă să fie folosite de majoritatea credincioșilor

care în trecut au fost greco-catolici, iar în prezent sunt ortodocși. Ca urmare,

pe lângă faptul că majoritatea credincioșilor sunt de religie ortodoxă, chiar credincioșii

care au fost greco-catolici beneficiază în prezent de aceste lăcașuri de cult, aceștia

făcând parte din comunitatea creștinilor ortodocși.

Așadar,

reține instanța de apel, în prezent, majoritatea credincioșilor sunt ortodocși,

cuprinzând inclusiv pe cei care, deși au trecut forțat la acest cult, după recunoașterea

religiei greco-catolice, nu au mai dorit să revină la cultul inițial.

Pornind

de la aceste realități sociale și istorice, a ignora voința credincioșilor și raportul

dintre credincioșii ortodocși, majoritari, și cei greco-catolici, cu o pondere mai

puțin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilității și securității

raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut în permanență

că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității

raporturilor juridice și că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi

neajunsuri, disproporționate. Ori restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii

Greco-Catolice fără respectarea condiției impusă de art. 3 alin. (1) din decretul

Lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii.

Având în vedere cele reținute,

atât cu privire la temeinicia acțiunii în revendicare pe drept comun, cât și cu

privire la dorința credincioșilor majoritari, față de limitele deciziei de casare

pronunțată de instanța supremă, instanța de apel a constatat că soluția pronunțată

de către tribunal este temeinică și legală.

În ce privește cererea

privind plata cheltuielilor de judecată s-a reținut că apelanta, față de soluția

pronunțată și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. nu este îndreptățită a le primi,

fiind căzută în pretenții, iar intimata pârâtă nu a făcut dovada acestor cheltuieli,

motiv pentru care nu se vor acorda cheltuieli de judecată în cauză.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolică

Sarmizegetusa în numele

și pentru Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Stei, solicitând modificarea

ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 și 129 alin. (4) teza 1 C. proc. civ.

Astfel recurenta susține

că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile

în care s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru

a avea calitatea de proprietar deposedat și respectiv de persoană îndreptățită să

solicite revendicarea imobilului în condițiile dreptului comun.

În această idee se susține

că intabularea în CF nr. C1 D.Ș. s-a făcut de autoritățile austro-ungare în condițiile

legislative în vigoare în Transilvania, respectiv prevederile vechiului drept maghiar,

fiind astfel înscris în foaia A din coala de CF proprietarul tabular al imobilelor

respectiv Biserica Greco - Catolică Ștei.

Astfel se susține că reconstituirea

de CF nr. 344 D.Ș. îndeplinește condițiile de formă - ad probationem - cât și condițiile

de fond - ad validitatem - ale unui titlu valabil de proprietate al imobilului înscris

sub nr. T5. din CF nr. C1.

Recurenta susține că față

de obiectul dedus judecății instanța trebuia să observe că acțiunea în revendicare

a fost promovată în perioada în care era în vigoare Legea nr. 7/1996 act normativ

conform căruia întabularea în CF avea doar efect declarativ și nu efect constitutiv

de drepturi.

Se mai susține că instanța

de apel nu a avut în vedere declarațiile martorilor audiați care coroborate cu înscrisurile

din CF nr. C1 D.Ș. conduce la concluzia că acțiunea în revendicare instanță pe dispozițiile

art. 480 C. civ. este pe deplin admisibilă și întemeiată.

O altă critică vizează

greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 din decretul - Lege nr. 126/1990 referitoare

la dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri atunci când

a considerat că „a ignora dorința credincioșilor și raportul dintre credincioșii

ortodocși majoritari și cei greco - catolici ca o pondere mai puțin semnificativă,

înseamnă a aduce grave atingeri stabilității și securității raportului juridic.

Or, susține recurenta,

din dosarul cauzei nu există nici o probă în sensul expirării dorinței credincioșilor

din comunitatea Ștei cu privire la atribuirea bisericii din această localitate.

În aceeași idee se susține

că prin apariția Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general

al cultelor, împrejurarea că comunitatea ortodoxă ar fi mai mare decât cea greco-catolică

este absent indiferent pentru soluționarea acțiunii în revendicare, în condițiile

în care în Anexa la acest act normativ care cuprinde lista cultelor recunoscute

în România, Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică este recurentă în mod expres ceea

ce înseamnă că această biserică îndeplinește cerințele art. 18 lit. b) privitoare

la numărul minim de credincioși cerut de lege.

Pe fondul cauzei se susține

că prin abrogarea Decretului - Lege nr. 358/1958, posesia invocată de pârâtă și-a

încetat orice efect, motiv pentru care recurenta consideră că nu și-a pierdut niciodată

proprietatea asupra imobilului din litigiu.

Se mai arată că acțiunea

în revendicare a fost înaintată în condițiile în care pârâta a refuzat soluționarea

pe cale amiabilă a pretențiilor în temeiul art. 3 alin. (2) din decretul - Lege

nr. 126/1990 completat prin Legea nr. 182/2005.

Cum, în opinia recurentei

pârâta deține imobilul fără titlu, se solicită repunerea părților în situația anterioară

emiterii decretului nr. 358/1948, revenirea imobilului din CF nr. C1 D.Ș. sub nr.

T5. în deplină proprietate, motiv pentru care se impune recunoașterea dreptului

său de proprietate asupra imobilului constând din biserică, terenul intravilan aferent.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia de casare

nr. 5921 din 9 noiembrie 2010 Î.C.C.J. a reținut că, nu s-a clarificat data înscrierii

în CF și reglementarea în vigoare la acel moment, cu incidență asupra regimului

juridic al imobilului, dacă lăcașul de cult a fost ridicat pe ruinele unei biserici

ortodoxe, toate acestea din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 480 C.

civ., text indicat ca temei al acțiunii și care reglementează revendicarea imobiliară

de drept comun.

În al doilea rând este

de reținut că, instanța supremă a mai statuat că examinarea revendicării, în acest

temei de drept comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială

la bunurile de acest fel. Ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

de casare a statuat că nu este lipsit de importanță ca în rezolvarea cererii să

se determine numărul credincioșilor în raport de dispozițiile din decretul Lege

nr. 126/1990.

Astfel față de recomandările,

statuările și limitele rejudecării rezultate din decizia de casare sus evocată,

se constată că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. examinând cauza atât prin prisma condițiilor de admisibilitate privind acțiunea

în revendicare în ce privește dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

în regim de CF cât și prin prisma dispozițiilor art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990.

În ce privește critica

legată de

greșita

interpretare și aplicare a legii în condițiile în care s-a reținut că reclamanta

nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru a avea calitatea de proprietar

deposedat și respectiv de persoană îndreptățită să solicite revendicarea imobilului

în condițiile dreptului comun, sunt de reținut următoarele: Asfel cu privire la

petitul de r

evendicare

întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., este de observat că prin decizia de

casare sus evocată, Î.C.C.J. a reținut că cele două extrase de CF D.Ș. aflate la

dosarul instanței de apel, deși sunt emise de aceeași autoritate publică, Biroul

de CF Hațeg și redactate în limba română au grafie diferită, (primul-manuscris,

secundul-dactilografiat), prezintă unele diferențe (în titulatură), motiv pentru

care s-a recomandat instanței în rejudecare a face o analiză a acestora și față

de împrejurarea că pentru înscrierea în CF nu s-a putut prezenta decât o foaie a

CF-ului, cea a imobilului și nu cea privind titularul dreptului de proprietate,

cu atât mai mult cu cât Biroul de CF Hațeg face mențiunea pe extrasul eliberat la

11 noiembrie 2007 (dosarul instanței de apel) că „CF nr. C1 D.Ș. are o singură pagină”,

impunându-se completarea probatoriului inclusiv prin identificarea imobilului.

Or, din perspectiva recomandărilor

și statuărilor din decizia de casare, este de reținut că instanța în rejudecare

s-a conformat acestor examinând cauza atât prin prisma

dispozițiilor din decretul

Lege nr. 115/1938 cât și cele din Legea nr. 7/1996, analizând prin prisma extrasului

de CF depus (partea I-a foaia A) de care s-a prevalat reclamanta condițiile de admisibilitate

specifice acțiunii în revendicarea imobilelor în regim de CF. Din această perspectivă

este de reținut că a

cțiunea în revendicare fiind o acțiune reală prin care proprietarul

care a pierdut posesia unui bun solicită restituirea acestuia de la posesorul neproprietar)

poate fi exercitată doar de titularul dreptului de proprietate, care trebuie sa

facă dovada că este proprietarul exclusiv al bunului revendicat.

Așadar, condiția

„sine qua non” pentru promovarea cu succes a acțiunii în revendicare este ca reclamantul

să-și probeze dreptul de proprietate. Or, în absența acestei dovezi, pârâtul nu

poate fi obligat să-și probeze propriul titlu, deoarece legea ocrotește posesia,

independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l exterioriza.

Din această

perspectivă este de reținut că imobilele în litigiu fiind supuse regimului de CF,

acțiunea în revendicare formulată de reclamantă are o notă specifică, dat fiind

principiile care guvernează sistemul cărților funciare.

Astfel față

de susținerea reclamantei că înscrierea dreptului său de proprietate datează din

perioada regimului austro- ungar, și sub incidența legilor maghiare, sunt de reținut

următoarele:

Cărțile funciare

constituie un sistem de publicitate real deoarece au la bază identitatea topografică

a imobilelor, fiecare imobil are astfel propria CF. Este real că pe teritoriul țării

noastre cărțile funciare au fost introduse treptat, în Transilvania și Bucovina

după cum urmează: în 1794 în fostele regiuni grănicerești; în 1855 în teritoriile

unde se aplica dreptul maghiar; în 1870 în teritoriile supuse C. civ. austriac ,

inclusiv în Bucovina.

Ca atare pe

teritoriul Transilvaniei aceste regimuri de CF au fost menținute în vigoare și după

desăvârșirea statului unitar român, până la punerea în aplicare a decretului - Lege

nr. 115/1938 (respectiv 1947 în Transilvania și 1938 în Bucovina). La 27 aprilie

1938 fiind adoptat decretul-Lege nr 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare

la cărțile funciare, s-a realizat o reglementeare unitară a regimului juridic al

cărților funciare pe întregul teritoriu al țării.

Este real

că instituirea și alcătuirea

CF datează din regimul austro-ungar fiind astfel compusă din:

titlul ei ce cuprinde numărul și numele localității în care este situat imobilul,

și respectiv din cele trei părți astfel: -în partea I a CF (foaia de avere denumită

și foaia A) se descrie imobilul, în partea a II-a (foaia B) este menționat numele/denumirea

proprietarului, iar în partea a III-a (foaia C) sunt evidențiate sarcinile ce grevează

imobilul. Astfel orice înscriere în foaia de avere, foaia A - partea a I-a (ce vizează

exclusiv doar descrierea și compunerea imobilului) este notată cu A respectiv A+1

sau A1, A+2, iar înscrierile din foaia B - partea a II-a ce vizează în exclusivitate

titularul dreptului de de proprietate în ordinea transmisiunii lui se fac cu B1,

B2, B3 etc.), iar în foaia C de sarcini, partea a III-a sunt notate în aceeași ordine

a înregistrării lor sarcinile, și respectiv rangul lor cu C1, C2 sau C+2, etc.

Ca atare orice înscriere

în CF trebuie să corespundă situației efective pe care o vizează cele trei părți,

(respectiv foi A,B,C).

Or, în extrasul de CF

depus de către apelanta reclamantă după descrierea imobilului, la B. Partea a II-a

există o notare cu A1, notare ce însă nu poate fi nici admisibilă și nici reală

în condițiile de înscriere în CF, întrucât notarea cu A1 poate corespunde doar situației

din foaia de avere, partea I, notată cu A ce vizează doar descrierea imobilului

și nu și proprietarul, numele proprietarului poate fi înscris doar în foaia B, de

proprietate, ce aparține de partea a II-a.

Deși reclamanta a susținut

că

intabularea

în CF nr. C1 D.Ș. s-a făcut de autoritățile austro-ungare în condițiile legislative

în vigoare în Transilvania, potrivit cu prevederile vechiului drept cutumiar maghiar,

totuși reclamanta nu a făcut nici o dovadă în acest sens, motiv pentru care este

nefondată susținerea reclamantei potrivit căreia înscrierea cu A1 din coala de CF

ar viza proprietarul tabular al imobilelor, respectiv Biserica Greco - Catolică

Ștei.

Din perspectiva celor

expuse privind alcătuirea cărților funciare astfel cum au fost concepute încă de

la înființarea lor sub regimul austro-ungar, partea a II-a respectiv foaia B ce

evidențiază atât modalitatea de transmitere a proprietății cât și efectiv titularul

dreptului de proprietate de la un moment dat, prezintă o importanță deosebită într-o

acțiune în revendicare în regim de CF, întrucât în raport de evidențele din foaia

B partea a II-a poate fi stabilit titularul dreptului de proprietate de la momentul

introducerii acțiunii în revendicare.

Cum evidența

proprietății în sistem de CF în Transilvania datează din perioada regimului austro-ungar,

este evident că și înscrierea din CF D.Ș. foaia A, partea a I-a a fost l făcută

în limba maghiară.

În ce privește extrasul

de CF depus la dosar de reclamantă este de reținut că prin încheierea nr. 5616

din 9 octombrie 2009 emisă de O.C.P.I. - Biroul Hațeg s-a dispus reconstituirea

CF nr. 344 D.Ș. prin efectuarea următoarelor înscrieri doar în partea A a respectivei

cărți funciare (…)”, deci în partea referitoare la avere, și nu cu privire la partea

a II-a, B, referitoare la proprietate.

Or, așa cum este reconstituită

în prezent CF nr. 344 D.Ș., nu se poate susține, având în vedere atât dispozițiile

decretului - Lege nr. 115/1938 cât și ale Legii nr. 7/1996, că reclamanta a făcut

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condițiile reglementate

de aceste acte normative.

Din această perspectivă

în mod corect și legal

instanța

de apel a avut în vedere și prevederile art. 32 din Legea nr. 115/1938 și ale

art. 33 din Legea nr. 7/1996 care instituie regula potrivit căreia un drept există

dacă este înscris în CF, respectiv că un drept neînscris în CF nu există.

Or, în condițiile în care

reclamanta nu este înscrisă în partea a II-a, B, a CF nr. 344 D.Ș., ca titulară

a dreptului de proprietate, în mod corect s-a apreciat de către instanța de apel

că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate condiție „sine qua

non” pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil în regim de CF.

Criticile

referitoare la aprecierea declarațiilor martorilor audiați în cauză fiind critici

de apreciere a probelor, vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a

hotărârii, motiv pentru care ele nu se încadrează în nici una din ipotezele art.

304 C. proc. civ.

Prin decizia de casare

sus evocată, Î.C.C.J. a mai statuat că examinarea revendicării, în acest temei de

drept comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la

bunurile de acest fel și că nu este lipsit de importanță ca în rezolvarea cererii

să se determine numărul credincioșilor în raport de dispozițiile art. 3 din decretul

Lege nr. 126/1990.

Astfel este de reținut

că introducerea drept criteriu de preferință dorința credincioșilor, reprezintă

opțiunea legiuitorului, care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor

unor imobile cu afectațiune specială lăcașurile de cult, motiv pentru care instanța

nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme. Sub acest aspect este de

reținut că reclamanta a ridicat în apel excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 din Legea nr 126/1990 însă prin decizia nr. 804/2012 publicată în M. Of.

al României nr. 805 din 29 noiembrie 2012, Curtea Constituțională respingând excepția

de neconstituționalitate a art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990 a

reținut că: „în ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care,

prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul

public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult,

legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1943

- decretul nr. 358/1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii

dreptului de proprietate.”

C

u privire

la lăcașurile de cult și casele parohiale, Curtea Constituțională a statuat că „este

vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită,

însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât,

pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox,

iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care,

prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste

bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății

cultelor religioase.”

De asemenea,

Curtea Constituțională a reținut că „prevederile legale criticate sunt o dezvoltare

firească a decretului-Lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptățile

și încălcările drepturilor omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste.

S-a statuat astfel că reglementările art. 3 din decretul-Lege nr. 126/1990 privind

abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituționale invocate ci,

dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituție,

conform căruia statul român este un stat de drept, democratic și social” cât și

principiul libertății cultelor religioase consacrat prin dispozițiile constituționale

ale art. 29 alin. (3).

Prin

deciziile sus evocate Curtea Constituțională a statuat că democrația presupune și

aplicarea principiului majorității, or, din teza ultimă a art. 3, „ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, rezultă chiar

aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii

majorității enoriașilor.

Astfel

Curtea Constituțională a reținut

că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută

la art. 29 alin. (5) din Constituție dar și libertatea credințelor religioase prevăzută

la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în aceeași comunitate locală

există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității

enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale

corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui

bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe.

Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari

să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic,

printr-o măsură luată împotriva voinței lor.

Or, un

asemenea punct de vedere ar fi contrar dispozițiilor art. 57 din Constituție, potrivit

cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință,

fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Dacă, în ipoteza reconstituirii

proprietății, s-ar face abstracție de opțiunea majorității, aceasta ar însemna încălcarea

bunei-credințe și a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul

de principii constituționale.

S-a mai statuat că o

asemenea

măsură ar încălca art. 29 din Constituție, care consacră libertatea cultelor religioase,

cu cele două accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și

cea privind ritualul practicat, precum și dispozițiile constituționale referitoare

la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2)

al art. 29, potrivit cărora „Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să

se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”- și alin. (4) al aceluiași

articol - „în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte

sau acțiuni de învrăjbire religioasă”-, întrucât altfel ar fi de natură a se impune

majorității voința unei minorități.

Astfel instanța constituțională

a constatat că textul art. 3 din Legea nr. 126/1990 nu încalcă principiul libertății

religioase și că democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or,

din ultima parte a art. 3 rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea

unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor.” Or, din perspectiva

celor expuse este de reținut că instanța de apel a avut în vedere atât dispozițiile

art. 3 alin. (1) din decretul Lege nr 126/1990, cât și statuările și problemele

de drept dezlegate prin decizia de casare sus evocată.

În mod corect și în repectarea

problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 5921 din 9 noiembrie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a apreciat că din examinarea

tuturor înscrisurilor depuse ce vizează enoriașii aparținând fiecărui cult, numărul

credincioșilor care în anul 2008 se declarau de religie greco-catolică este de 95

inferior numărului enoriașilor de religie ortodoxă.

Or, în interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din decretul Lege nr. 126/1990, instanța

de apel a avut în mod corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioșilor

din localitate sunt ortodocși, cee ce conduce la prezumția că dorința credincioșilor

este ca biserica să continue să le rămână în proprietate,prezumție ce nu a fost

răsturnată de reclamantă cu nici o probă.

Din perspectiva celor

expuse, criticile legate de incidența dispozițiilor art 304 pct 9 C. proc. civ.

sunt nefondate.

Având în vedere recomandările,

îndrumările, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare sus evocată, prin

care s-a statuat și cu privire la limitele rejudecării cauzei, celelalte critici

nu se mai impun a fi analizate.

Astfel nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolică

Sarmizegetusa în numele și pentru Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Ștei

împotriva deciziei nr. 3 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 aprilie 2013.