ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2176/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 82/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. 158/97/2009 a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolic Sarmizegetusa în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română Ștei pentru revendicarea imobilului înscris în CF nr. C1 D.Ș., nr. T1. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, că pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare este necesar ca reclamantul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate asupra bunului revendicat. Fără condiția titlului de proprietate - deci în lipsa dreptului ce îi legitimează acțiunea asupra bunului deținut de pârât - nu poate exista acțiune revendicativă.

Or, xerocopia înscrisului depus Dosarul nr. 9232/97/2006 nu a putut fi apreciată de instanța de fond ca dovadă a titlului de proprietate asupra imobilului revendicat, atât pentru neîndeplinirea condițiilor de formă - ad probationem, cât și pentru neîndeplinirea condițiilor de fond - ad validitatem. Acest înscris, dacă totuși poate fi considerat o copie a CF D.Ș., reprezintă doar foaia A, adică partea CF care cuprinde descrierea imobilului, și că în lipsa foii B, care atestă titularul dreptului real de proprietate, reclamantul nu își dovedește dreptul cu un titlu valabil. Cu atât mai mult cu cât este de notorietate că acest bun - eclesia - a făcut obiectul decretului nr. 358/1948 și respectiv nr. 177/1948.

Pe de altă parte, prin efectul acestor acte normative, pârâtul a dobândit nu numai posesia asupra bunului în litigiu, ci întregul drept de proprietate cu toate cele trei atribute: dispoziția, posesia și folosința, în baza căruia a executat lucrări de conservare a acestuia potrivit scopului și destinației avute de la edificarea sa, lucrări ample de întreținere, reparații și consolidări, lucrări de sporire a gradului de confort, lucrări ambientale ce pot fi asimilate lucrărilor voluptuorii ce de regulă le execută doar un bun și diligent gospodar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 176/A/ 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia s-a admis apelul declarat de reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolic Sarmisegetuza împotriva sentinței civile nr. 82/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a schimbat în tot sentința atacată și în consecință a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul Protopiatul Român Unit cu Roma Greco-catolic Sarmisegetusa împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Ștei, a obligat pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF nr. C1 D.Ș., nr. T1. -biserică și cimitir intravilan, în suprafață de 1 iugăr și 600 stânjeni, respectiv 7.914 mp și să restituie reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.200 RON cheltuieli de judecată efectuate în fața instanței de fond. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că reclamanta a depus copia CF nr. C2. D.Ș., actualizată la data de 20 februarie 2006, semnată și ștampilată de Biroul de CF Hațeg, precum și copia foii reconstituite 344 D.Ș., actualizată la 14 octombrie 2009, care poartă ștampila Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Hunedoara, înscrisuri ce fac dovada incontestabilă că reclamanta este proprietara imobilului înscris în această CF, având nr. top T2., T3., T4., T5., ultimul nr. top, care formează obiectul revendicării, fiind format din biserică și cimitir intravilan, în suprafață de 1 iugăr și 600 stj (conform foii reconstituite) și respectiv 7914 mp (conform foii inițial depuse în Dosarul nr. 9232/97/2006).

Instanța a mai reținut că pârâta nu poate opune reclamantei uzucapiunea, însă aceasta invocă faptul că a dobândit imobilul în temeiul legii, imobilul biserică fiind preluat de stat prin decretul nr. 358/1948 și apoi transmis cultului ortodox conform art. 37 din decretul nr. 177/1948. Susținerea că este de notorietate faptul că imobilul a făcut obiectul decretului nr. 358/1948 și respectiv al decretului nr. 177/1948 nu este suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate în sistem de CF, unde este aplicabil decretul-Lege nr. 115/1938, care reglementează principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în CF. Potrivit art. 17-18 din acest decret, drepturile reale pot fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în CF. Prin urmare înscrierea dă naștere, modifică sau stinge drepturile reale și le face opozabile față de terți.

De la acest principiu există câteva excepții. Astfel, art. 26 din lege prevede că drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscriere în CF în următoarele cazuri: dobândirea prin succesiune legală și testamentară, dobândirea prin accesiune, vânzare silită și expropriere, în speța de față nefiind incident niciunul din cazurile prev. de art. 26. Atâta timp cât reclamanta este înscrisă în CF aceasta dă naștere prezumției prev. de art. 32 de unde rezultă că, dacă în CF s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei, principiu reluat de art. 30 din Legea nr. 7/1996.

Pârâta a mai susținut că dreptul de proprietate s-a dobândit în temeiul art. 37 din decretul nr. 177/1948, dar acest articol prevede că dacă numărul credincioșilor care au trecut de la cultul Greco-catolic la cel ortodox este de cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului. Deci art. 37 din decretul nr. 177/1948 prevedea o procedură specială pentru întabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, procedură despre care nu se face nicio mențiune în CF, preluarea imobilului fiind făcută fără titlu, fiind vorba de o preluare faptică.

În ceea ce privește susținerea pârâtei că cimitirul nu poate forma obiect al revendicării întrucât face parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, conform art. III pct. 10 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998, această susținere este reală raportat la temeiul legal invocat, dar reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate și asupra acestui bun, el fiind notat în CF, ca făcând parte din nr. T1., alături de biserică, astfel că acțiunea sa nu poate fi respinsă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Ștei, iar Î.C.C.J. prin decizia civilă nr. 5921 din 9 noiembrie 2010 a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 176/A/2009 a Curții de Apel Alba Iulia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

În decizia de casare, instanța supremă a reținut că sunt întemeiate criticile referitoare la nemotivarea soluției instanței de apel cu privire la apărările formulate de pârâtă în privința înscrisului reținut ca echivalând titlu de proprietate, că nu s-a clarificat data înscrierii în CF și reglementarea în vigoare la acel moment cu incidență asupra regimului juridic al imobilului, dacă lăcașul de cult a fost ridicat pe ruinele unei biserici ortodoxe, toate acestea din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ., text indicat ca temei al acțiunii și care reglementează revendicarea imobiliară de drept comun. În al doilea rând, instanța supremă a stabilit că examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest fel.

Ca urmare, Î.C.C.J. a statuat că nu este lipsit de importanță în rezolvarea cererii să se determine numărul credincioșilor în raport de dispozițiile din decretul Lege nr. 126/1990. În rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri și s-au audiat martorii G.P., D.I., G.S., G.M. Cum apelanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor alin. (1) teza ultimă a art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990, instanța de apel prin încheierea din data de 19 ianuarie 2012, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus sesizarea Curții Constituționale, care prin decizia nr. 804/2012 a respins exceptia de neconstituționalitate ridicată de reclamantă.

Astfel, în rejudecare instanța de apel prin decizia civilă nr. 3 din 26 ianuarie 2012 a respins ca nefondat apelul Protopopiatului Român Unit cu Roma Greco - Catolică Sarmisegetusa în numele și pentru Parohia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Ș tei, reținându-se următoarele considerente: Astfel cum a reținut deja instanța de fond, acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Fiind vorba de un imobil aflat în zona în care se aplică regimul de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, instanț de apel a procedat la analiza aspectelor legate de titularul deptului de proprietate cu privire la acest imobil.

Așa cum a reținut și instanța supremă, pe extrasul depus la dosar există o mențiune și anume că „CF nr. C1 D.Ș. are o singură pagină”. Originalul CF este redactat în limba maghiară, astfel că la dosar s-a depus și traducerea acestei foi de CF. Potrivit traducerii, legalizată la notarul public, foaia funciară cu nr. 344 D.Ș. cuprinde următoarele mențiuni: Biserica Creștină Greco Catolică în Ștei 1. Fondul Bisericii creștine Nr. crt. Nr. top Suprafața Mențiuni Iugăr Stânjeni 1. 146 Grădină intravilan 1 750 149 Grădină intravilan - 250 1. 150 Grădină intravilan - 250 152 Biserică și cimitir intravilan 1 600 Față de aceste aspecte instanța de apel a reținut că în foaia de CF (ce conține o singură pagină) nu există nicio mențiune cu privire la titularul dreptului de proprietate.

În ceea ce privește data înscrierii în CF a acestui imobil, din înscrisurile prezentate de către părți nu se poate stabili cu exactitate această dată (deoarece notarea imobilului nu este datată), dar, dat fiind faptul că mențiunile din CF sunt făcute în limba maghiară, se poate deduce că înscrierea s-a făcut sub incidența vechiului C. civ. austriac. De altfel, nici pârâta nu susține că înscrierea s-ar fi făcut după intrarea în vigoare a LEGEA nr. 115/1938. Martorii audiați au susținut că biserica în litigiu a aparținut cultului greco catolic până în anul 1948, când toți catolicii au fost obligați să treacă la ortodoxism, slujbele în rit ortodox fiind ținute ulterior în aceeași biserică de către fostul preot catolic.

Nu există nicio dovadă la dosar în sensul că această biserică ar fi fost ridicată pe vechile ruine ale unei biserici ortodoxe și că dimpotrivă, coroborând declarațiile martorilor audiați cu înscrisurile depuse la dosar, se poate trage concluzia că biserica a aparținut la edificare credincioșilor greco catolici. În acest sens, instanța a avut în vedere că martorii au declarat că înainte de 1948 în zonă nu au existat decât izolat cetățeni de religie ortodoxă, că inclusiv martorii (de o vârstă înaintată) care în prezent sunt ortodocși, au fost botezați în rit catolic, părinții lor fiind catolici, trecerea la ortodoxism făcându-se forțat în anul 1948. Pe de altă parte, potrivit recensământului din 1910 din Transilvania, în localitatea D.Ș.

erau 56 de ortodocși, 775 de greco catolici, 54 de romano catolici și 14 reformați, astfel că declarațiile martorilor sub acest aspect se coroborează cu înscrisurile existente la dosar. Față de cele menționate, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a aparținut comunității greco catolice din Ștei până în anul 1948, însă în regim de CF, potrivit Legii nr. 115/1938 sau Legii nr. 7/1996, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de CF. Este și motivul pentru care acțiunea în revendicare are un domeniu de aplicare mai restrâns și aceasta pentru că dobândirea dreptului de proprietate poate avea loc, numai dacă s-a realizat cerința întabulării în CF, astfel că înscrierile în CF au, în principiu, forță probantă deplină.

Atât dispozițiile din Legea nr. 115/1938 cât și cele din Legea nr. 7/1996 prevăd că, CF este alcătuită din titlu, indicând numărul ei și numele localității în care este situat imobilul, precum și din trei părți. Potrivit dispozițiilor legale sus evocate, în partea I a CF este descris imobilul, în partea a II-a este înscris numelui/denumirea proprietarului, iar partea a III-a este destinată menționării sarcinilor ce grevează imobilul. La dosar s-a depus un extras CF emis în anul 2012 unde în partea I sunt menționate cele 4 numere topografice, iar în partea a II-a „înscrieri privitoare la proprietate” este următoarea mențiune: „A 1. Biserica Creștină greco catolică din Ștei - proprietate în întregime”.

Din această perspectivă instanța de apel a reținut că acest extras de CF comportă anumite precizări. Orice înscriere din foaia de avere, respectiv partea I, este notată cu A (ex. A+1 sau A1, A+2, etc.), cele din foaia de proprietate cu B (înscrierile fiind făcute în ordinea înregistrării: B1, B2, B3), iar la foaia de sarcini sunt notate sarcinile, ordinea notării dând și rangul acestora (C1, C2 sau C+2, etc.). Prin urmare, în partea I nu pot exista notări cu „B”, cum nici la partea a II-a nu pot exista notări cu „A”, și tot astfel, fiecare parte având atribuită o singură literă. În extrasul CF depus de către apelanta reclamantă după descrierea imobilului, la B. Partea a II-a există o notare cu A1, deci care provine din foaia de avere, partea I, notată cu A și nu din foaia B, de proprietate, ce aparține de partea a II-a.

Prin urmare, dintr-o eroare a asistentului registrator, la momentul emiterii extrasului de CF s-a trecut la partea a II-a ca proprietar Biserica Creștină greco catolică din Ștei, deși o astfel de mențiune nu există în CF originală, iar conținutul CF nu poate fi modificat în acest mod, pe calea emiterii unui extras de CF. Că așa stau lucrurile rezultă cu claritate, dincolo de orice dubiu, din încheierea nr. 5616 din 9 octombrie 2009 de reconstituire a CF emisă de O.C.P.I.- Biroul Hațeg unde se dispune reconstituirea CF nr. 344 D.Ș. prin efectuarea următoarelor înscrieri în partea A a respectivei cărți funciare (...)”, deci în partea referitoare la avere, și nu cu privire la partea a II-a, B, referitoare la proprietate.

Astfel cum este reconstituită în prezent CF nr. 344 D.Ș., nu se poate afirma, având în vedere dispozițiile atât din Legea nr. 115/1938 cât și din Legea nr. 7/1996, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condițiile reglementate de aceste acte normative. În acest sens, instanța de apel a avut în vedere și prevederile art. 32 din Legea nr. 115/1938 și ale art. 33 din Legea nr. 7/1996 care instituie regula potrivit căreia un drept există dacă este înscris în CF, respectiv că un drept neînscris în CF nu există. Ca atare instanța de apel a reținut că nefiind înscrisă în partea a II-a, B, a CF nr. 344 D.Ș., reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru a avea calitatea de proprietar deposedat și deci îndreptățire să solicite revendicarea bunului imobil în condițiile dreptului comun, astfel că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.

Pe de altă parte, instanța supremă a statuat că examinarea revendicării din perspectiva dreptului comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la aceste bunuri, astfel că în soluționarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și numărul credincioșilor. Analizând și acest aspect, instanța de apel a reținut că datele furnizate de Institutul Național de Statistică nu sunt concludente în cauză, întrucât este posibil ca referendumul din anul 2002 să reflecte situația existentă anterior „ruperii” credincioșilor greco catolici din biserica ortodoxă, astfel că nu are relevanță faptul că în datele oficiale sunt menționați 0 (zero) credincioși greco catolici, până la momentul menționat, toți aparținând cultului ortodox.

Ambele părți au depus tabele cu enoriașii aparținând fiecărui cult, cu mențiunea că tabelul depus de pârâtă este datat 7 ianuarie 2012, deci reflectă situația la zi, pe când tabelul depus de reclamantă este datat 12 februarie 2006, probabil când s-a pus în discuție plecarea credincioșilor, greco catolici până în anul 1948 sau născuți din părinți greco-catolici, de la cultul ortodox la cel greco-catolic, datorită unor neînțelegeri cu preotul ortodox de la acel moment. Din actele depuse rezultă că în Ștei sunt 146 de credincioși ortodocși raportat la anul 2012 și 110 credincioși greco catolici, cu trimitere la anul 2006. Studiind însă tabelul depus de reclamantă instanța de apel a observat că la fila X1.

din tabel, pozițiile numerotate XX1. fie nu cuprind indicarea vârstei și a actului de identitate, fie semnătura. Mai mult, semnăturile de la pozițiile 94-97, 98-99 și 100-103 sunt aproape identice, astfel că există dubii cu privire la faptul că aceste persoane s-au declarat ca aparținând cultului greco catolic, iar la pozițiile 105-107 nu există nicio semnătură, situație care se regăsește și la poziția 45. Față de cele constatate s-a apreciat că numărul credincioșilor care în anul 2006 se declarau de religie greco catolică este de 95, inferior celor al credincioșilor de religie ortodoxă, astfel că dând prioritate criteriului dorinței credincioșilor majoritari, și din acest punct de vedere acțiunea reclamantei nu este întemeiată.

S-a reținut astfel că pentru bunurile ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice, dar care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română, legiuitorul a reglementat o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să țină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din decret, cât și instanța de judecată, dacă părțile ajung să apeleze la acțiunea în justiție, conform art. 3 alin. (2) din decret. Raționamentul legiuitorului care a stabilit drept criteriu dorința credincioșilor, pornește de la realitățile socio-istorice din prezent și are în vedere respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Astfel, dacă la momentul preluării acestor imobile, ponderea credincioșilor greco-catolici era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. Pe de-o parte, apartenența religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă. Apoi, mulți dintre credincioșii greco-catolici nu doresc să revină la cultul inițial, așa încât aceste lăcașuri continuă să fie folosite de majoritatea credincioșilor care în trecut au fost greco-catolici, iar în prezent sunt ortodocși. Ca urmare, pe lângă faptul că majoritatea credincioșilor sunt de religie ortodoxă, chiar credincioșii care au fost greco-catolici beneficiază în prezent de aceste lăcașuri de cult, aceștia făcând parte din comunitatea creștinilor ortodocși.

Așadar, reține instanța de apel, în prezent, majoritatea credincioșilor sunt ortodocși, cuprinzând inclusiv pe cei care, deși au trecut forțat la acest cult, după recunoașterea religiei greco-catolice, nu au mai dorit să revină la cultul inițial. Pornind de la aceste realități sociale și istorice, a ignora voința credincioșilor și raportul dintre credincioșii ortodocși, majoritari, și cei greco-catolici, cu o pondere mai puțin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilității și securității raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut în permanență că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice și că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate.

Ori restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiției impusă de art. 3 alin. (1) din decretul Lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii. Având în vedere cele reținute, atât cu privire la temeinicia acțiunii în revendicare pe drept comun, cât și cu privire la dorința credincioșilor majoritari, față de limitele deciziei de casare pronunțată de instanța supremă, instanța de apel a constatat că soluția pronunțată de către tribunal este temeinică și legală. În ce privește cererea privind plata cheltuielilor de judecată s-a reținut că apelanta, față de soluția pronunțată și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. nu este îndreptățită a le primi, fiind căzută în pretenții, iar intimata pârâtă nu a făcut dovada acestor cheltuieli, motiv pentru care nu se vor acorda cheltuieli de judecată în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolică Sarmizegetusa în numele și pentru Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Stei, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 129 alin. (4) teza 1 C. proc. civ. Astfel recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru a avea calitatea de proprietar deposedat și respectiv de persoană îndreptățită să solicite revendicarea imobilului în condițiile dreptului comun.

În această idee se susține că intabularea în CF nr. C1 D.Ș. s-a făcut de autoritățile austro-ungare în condițiile legislative în vigoare în Transilvania, respectiv prevederile vechiului drept maghiar, fiind astfel înscris în foaia A din coala de CF proprietarul tabular al imobilelor respectiv Biserica Greco - Catolică Ștei. Astfel se susține că reconstituirea de CF nr. 344 D.Ș. îndeplinește condițiile de formă - ad probationem - cât și condițiile de fond - ad validitatem - ale unui titlu valabil de proprietate al imobilului înscris sub nr. T5. din CF nr. C1. Recurenta susține că față de obiectul dedus judecății instanța trebuia să observe că acțiunea în revendicare a fost promovată în perioada în care era în vigoare Legea nr. 7/1996 act normativ conform căruia întabularea în CF avea doar efect declarativ și nu efect constitutiv de drepturi.

Se mai susține că instanța de apel nu a avut în vedere declarațiile martorilor audiați care coroborate cu înscrisurile din CF nr. C1 D.Ș. conduce la concluzia că acțiunea în revendicare instanță pe dispozițiile art. 480 C. civ. este pe deplin admisibilă și întemeiată. O altă critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 din decretul - Lege nr. 126/1990 referitoare la dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri atunci când a considerat că „a ignora dorința credincioșilor și raportul dintre credincioșii ortodocși majoritari și cei greco - catolici ca o pondere mai puțin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilității și securității raportului juridic.

Or, susține recurenta, din dosarul cauzei nu există nici o probă în sensul expirării dorinței credincioșilor din comunitatea Ștei cu privire la atribuirea bisericii din această localitate. În aceeași idee se susține că prin apariția Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, împrejurarea că comunitatea ortodoxă ar fi mai mare decât cea greco-catolică este absent indiferent pentru soluționarea acțiunii în revendicare, în condițiile în care în Anexa la acest act normativ care cuprinde lista cultelor recunoscute în România, Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică este recurentă în mod expres ceea ce înseamnă că această biserică îndeplinește cerințele art. 18 lit. b) privitoare la numărul minim de credincioși cerut de lege.

Pe fondul cauzei se susține că prin abrogarea Decretului - Lege nr. 358/1958, posesia invocată de pârâtă și-a încetat orice efect, motiv pentru care recurenta consideră că nu și-a pierdut niciodată proprietatea asupra imobilului din litigiu. Se mai arată că acțiunea în revendicare a fost înaintată în condițiile în care pârâta a refuzat soluționarea pe cale amiabilă a pretențiilor în temeiul art. 3 alin. (2) din decretul - Lege nr. 126/1990 completat prin Legea nr. 182/2005. Cum, în opinia recurentei pârâta deține imobilul fără titlu, se solicită repunerea părților în situația anterioară emiterii decretului nr. 358/1948, revenirea imobilului din CF nr. C1 D.Ș. sub nr. T5. în deplină proprietate, motiv pentru care se impune recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului constând din biserică, terenul intravilan aferent.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia de casare nr. 5921 din 9 noiembrie 2010 Î.C.C.J. a reținut că, nu s-a clarificat data înscrierii în CF și reglementarea în vigoare la acel moment, cu incidență asupra regimului juridic al imobilului, dacă lăcașul de cult a fost ridicat pe ruinele unei biserici ortodoxe, toate acestea din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ., text indicat ca temei al acțiunii și care reglementează revendicarea imobiliară de drept comun. În al doilea rând este de reținut că, instanța supremă a mai statuat că examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest fel.

Ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare a statuat că nu este lipsit de importanță ca în rezolvarea cererii să se determine numărul credincioșilor în raport de dispozițiile din decretul Lege nr. 126/1990. Astfel față de recomandările, statuările și limitele rejudecării rezultate din decizia de casare sus evocată, se constată că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. examinând cauza atât prin prisma condițiilor de admisibilitate privind acțiunea în revendicare în ce privește dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în regim de CF cât și prin prisma dispozițiilor art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990.

În ce privește critica legată de greșita interpretare și aplicare a legii în condițiile în care s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru a avea calitatea de proprietar deposedat și respectiv de persoană îndreptățită să solicite revendicarea imobilului în condițiile dreptului comun, sunt de reținut următoarele: Asfel cu privire la petitul de r evendicare întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., este de observat că prin decizia de casare sus evocată, Î.C.C.J. a reținut că cele două extrase de CF D.Ș.

aflate la dosarul instanței de apel, deși sunt emise de aceeași autoritate publică, Biroul de CF Hațeg și redactate în limba română au grafie diferită, (primul-manuscris, secundul-dactilografiat), prezintă unele diferențe (în titulatură), motiv pentru care s-a recomandat instanței în rejudecare a face o analiză a acestora și față de împrejurarea că pentru înscrierea în CF nu s-a putut prezenta decât o foaie a CF-ului, cea a imobilului și nu cea privind titularul dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât Biroul de CF Hațeg face mențiunea pe extrasul eliberat la 11 noiembrie 2007 (dosarul instanței de apel) că „CF nr. C1 D.Ș. are o singură pagină”, impunându-se completarea probatoriului inclusiv prin identificarea imobilului.

Or, din perspectiva recomandărilor și statuărilor din decizia de casare, este de reținut că instanța în rejudecare s-a conformat acestor examinând cauza atât prin prisma dispozițiilor din decretul Lege nr. 115/1938 cât și cele din Legea nr. 7/1996, analizând prin prisma extrasului de CF depus (partea I-a foaia A) de care s-a prevalat reclamanta condițiile de admisibilitate specifice acțiunii în revendicarea imobilelor în regim de CF. Din această perspectivă este de reținut că a cțiunea în revendicare fiind o acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun solicită restituirea acestuia de la posesorul neproprietar) poate fi exercitată doar de titularul dreptului de proprietate, care trebuie sa facă dovada că este proprietarul exclusiv al bunului revendicat.

Așadar, condiția „sine qua non” pentru promovarea cu succes a acțiunii în revendicare este ca reclamantul să-și probeze dreptul de proprietate. Or, în absența acestei dovezi, pârâtul nu poate fi obligat să-și probeze propriul titlu, deoarece legea ocrotește posesia, independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l exterioriza. Din această perspectivă este de reținut că imobilele în litigiu fiind supuse regimului de CF, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă are o notă specifică, dat fiind principiile care guvernează sistemul cărților funciare.

Astfel față de susținerea reclamantei că înscrierea dreptului său de proprietate datează din perioada regimului austro- ungar, și sub incidența legilor maghiare, sunt de reținut următoarele: Cărțile funciare constituie un sistem de publicitate real deoarece au la bază identitatea topografică a imobilelor, fiecare imobil are astfel propria CF. Este real că pe teritoriul țării noastre cărțile funciare au fost introduse treptat, în Transilvania și Bucovina după cum urmează: în 1794 în fostele regiuni grănicerești; în 1855 în teritoriile unde se aplica dreptul maghiar; în 1870 în teritoriile supuse C. civ. austriac , inclusiv în Bucovina. Ca atare pe teritoriul Transilvaniei aceste regimuri de CF au fost menținute în vigoare și după desăvârșirea statului unitar român, până la punerea în aplicare a decretului - Lege nr. 115/1938 (respectiv 1947 în Transilvania și 1938 în Bucovina).

La 27 aprilie 1938 fiind adoptat decretul-Lege nr 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, s-a realizat o reglementeare unitară a regimului juridic al cărților funciare pe întregul teritoriu al țării. Este real că instituirea și alcătuirea CF datează din regimul austro-ungar fiind astfel compusă din: titlul ei ce cuprinde numărul și numele localității în care este situat imobilul, și respectiv din cele trei părți astfel: -în partea I a CF (foaia de avere denumită și foaia A) se descrie imobilul, în partea a II-a (foaia B) este menționat numele/denumirea proprietarului, iar în partea a III-a (foaia C) sunt evidențiate sarcinile ce grevează imobilul.

Astfel orice înscriere în foaia de avere, foaia A - partea a I-a (ce vizează exclusiv doar descrierea și compunerea imobilului) este notată cu A respectiv A+1 sau A1, A+2, iar înscrierile din foaia B - partea a II-a ce vizează în exclusivitate titularul dreptului de de proprietate în ordinea transmisiunii lui se fac cu B1, B2, B3 etc.), iar în foaia C de sarcini, partea a III-a sunt notate în aceeași ordine a înregistrării lor sarcinile, și respectiv rangul lor cu C1, C2 sau C+2, etc. Ca atare orice înscriere în CF trebuie să corespundă situației efective pe care o vizează cele trei părți, (respectiv foi A,B,C).

Or, în extrasul de CF depus de către apelanta reclamantă după descrierea imobilului, la B. Partea a II-a există o notare cu A1, notare ce însă nu poate fi nici admisibilă și nici reală în condițiile de înscriere în CF, întrucât notarea cu A1 poate corespunde doar situației din foaia de avere, partea I, notată cu A ce vizează doar descrierea imobilului și nu și proprietarul, numele proprietarului poate fi înscris doar în foaia B, de proprietate, ce aparține de partea a II-a. Deși reclamanta a susținut că intabularea în CF nr. C1 D.Ș. s-a făcut de autoritățile austro-ungare în condițiile legislative în vigoare în Transilvania, potrivit cu prevederile vechiului drept cutumiar maghiar, totuși reclamanta nu a făcut nici o dovadă în acest sens, motiv pentru care este nefondată susținerea reclamantei potrivit căreia înscrierea cu A1 din coala de CF ar viza proprietarul tabular al imobilelor, respectiv Biserica Greco - Catolică Ștei.

Din perspectiva celor expuse privind alcătuirea cărților funciare astfel cum au fost concepute încă de la înființarea lor sub regimul austro-ungar, partea a II-a respectiv foaia B ce evidențiază atât modalitatea de transmitere a proprietății cât și efectiv titularul dreptului de proprietate de la un moment dat, prezintă o importanță deosebită într-o acțiune în revendicare în regim de CF, întrucât în raport de evidențele din foaia B partea a II-a poate fi stabilit titularul dreptului de proprietate de la momentul introducerii acțiunii în revendicare. Cum evidența proprietății în sistem de CF în Transilvania datează din perioada regimului austro-ungar, este evident că și înscrierea din CF D.Ș.

foaia A, partea a I-a a fost l făcută în limba maghiară. În ce privește extrasul de CF depus la dosar de reclamantă este de reținut că prin încheierea nr. 5616 din 9 octombrie 2009 emisă de O.C.P.I. - Biroul Hațeg s-a dispus reconstituirea CF nr. 344 D.Ș. prin efectuarea următoarelor înscrieri doar în partea A a respectivei cărți funciare (…)”, deci în partea referitoare la avere, și nu cu privire la partea a II-a, B, referitoare la proprietate. Or, așa cum este reconstituită în prezent CF nr. 344 D.Ș., nu se poate susține, având în vedere atât dispozițiile decretului - Lege nr. 115/1938 cât și ale Legii nr. 7/1996, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condițiile reglementate de aceste acte normative.

Din această perspectivă în mod corect și legal instanța de apel a avut în vedere și prevederile art. 32 din Legea nr. 115/1938 și ale art. 33 din Legea nr. 7/1996 care instituie regula potrivit căreia un drept există dacă este înscris în CF, respectiv că un drept neînscris în CF nu există. Or, în condițiile în care reclamanta nu este înscrisă în partea a II-a, B, a CF nr. 344 D.Ș., ca titulară a dreptului de proprietate, în mod corect s-a apreciat de către instanța de apel că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate condiție „sine qua non” pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil în regim de CF. Criticile referitoare la aprecierea declarațiilor martorilor audiați în cauză fiind critici de apreciere a probelor, vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii, motiv pentru care ele nu se încadrează în nici una din ipotezele art. 304 C. proc.

civ. Prin decizia de casare sus evocată, Î.C.C.J. a mai statuat că examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest fel și că nu este lipsit de importanță ca în rezolvarea cererii să se determine numărul credincioșilor în raport de dispozițiile art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990. Astfel este de reținut că introducerea drept criteriu de preferință dorința credincioșilor, reprezintă opțiunea legiuitorului, care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor unor imobile cu afectațiune specială lăcașurile de cult, motiv pentru care instanța nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme.

Sub acest aspect este de reținut că reclamanta a ridicat în apel excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Legea nr 126/1990 însă prin decizia nr. 804/2012 publicată în M. Of.

al României nr. 805 din 29 noiembrie 2012, Curtea Constituțională respingând excepția de neconstituționalitate a art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990 a reținut că: „în ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1943 - decretul nr. 358/1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate.” C u privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, Curtea Constituțională a statuat că „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor.

Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase.” De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că „prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a decretului-Lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptățile și încălcările drepturilor omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste.

S-a statuat astfel că reglementările art. 3 din decretul-Lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituționale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituție, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic și social” cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat prin dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3). Prin deciziile sus evocate Curtea Constituțională a statuat că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, or, din teza ultimă a art. 3, „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Astfel Curtea Constituțională a reținut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinței lor.

Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispozițiilor art. 57 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietății, s-ar face abstracție de opțiunea majorității, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale.

S-a mai statuat că o asemenea măsură ar încălca art. 29 din Constituție, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat, precum și dispozițiile constituționale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29, potrivit cărora „Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”- și alin. (4) al aceluiași articol - „în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă”-, întrucât altfel ar fi de natură a se impune majorității voința unei minorități.

Astfel instanța constituțională a constatat că textul art. 3 din Legea nr. 126/1990 nu încalcă principiul libertății religioase și că democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor.” Or, din perspectiva celor expuse este de reținut că instanța de apel a avut în vedere atât dispozițiile art. 3 alin. (1) din decretul Lege nr 126/1990, cât și statuările și problemele de drept dezlegate prin decizia de casare sus evocată.

În mod corect și în repectarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 5921 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a apreciat că din examinarea tuturor înscrisurilor depuse ce vizează enoriașii aparținând fiecărui cult, numărul credincioșilor care în anul 2008 se declarau de religie greco-catolică este de 95 inferior numărului enoriașilor de religie ortodoxă. Or, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din decretul Lege nr. 126/1990, instanța de apel a avut în mod corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioșilor din localitate sunt ortodocși, cee ce conduce la prezumția că dorința credincioșilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate,prezumție ce nu a fost răsturnată de reclamantă cu nici o probă.

Din perspectiva celor expuse, criticile legate de incidența dispozițiilor art 304 pct 9 C. proc. civ. sunt nefondate. Având în vedere recomandările, îndrumările, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare sus evocată, prin care s-a statuat și cu privire la limitele rejudecării cauzei, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate. Astfel nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolică Sarmizegetusa în numele și pentru Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Ștei împotriva deciziei nr. 3 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2013.