ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2720/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2720/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față, reține următoarele:

Prin Decizia penală nr. 40/A din 25 Februarie

2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu

minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba

și de partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva

Sentinței penale nr. 357 din 03 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Alba

în Dosar nr. 2373/107/2011.

A fost desființată

sentința apelată numai sub aspectul omisiunii acordării accesoriilor către

partea civilă și, rejudecând în aceste limite, inculpatul C.B.T. a fost obligat

să plătească părții civile Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba suma de

196.755 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit și TVA. Au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost respins ca

nefondat apelul declarat de inculpatul C.B.T. împotriva aceleiași sentințe, cu

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Sentința penală

nr. 357 din 03 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, s-a admis cererea

de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de reprezentantul

Ministerului Public, din infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. în infracțiunea

de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen.

A fost condamnat

inculpatul C.B.T. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor

prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) lit. c) C. pen.

(respectiv dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți

comerciale) pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă

continuată (două acte materiale) prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. S-a făcut

aplicarea art. 71 alin. (1) - art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C.

pen. S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția

Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Alba și a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente

SC B.S.O. SRL Sântimbru la plata sumei de 150.216 RON, din care 85.350 RON reprezintă

impozit pe profit și 64.866 RON reprezintă TVA.

S-au respins restul

pretențiilor formulate de partea civilă.

În baza art. 357

alin. (2) lit. f) C. proc. pen. rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990

rap. și la disp. Legii nr. 91/2007 privind cazierul fiscal, s-a dispus

comunicarea prezentei hotărâri la rămânerea ei definitivă către Oficiul

Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Alba și către D.F.F.P. Alba -

Serviciul Cazier Fiscal Local.

A fost obligat

inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B.S.O. SRL la plata

cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 1500 RON.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut în fapt că la data de 22 septembrie 2008,

D.G.F.P. Alba - Administrația Finanțelor Publice Alba Iulia - Activitatea de

Control Fiscal a formulat plângere penală împotriva inculpatului C.B.T. pentru

săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, constând în aceea că în calitate

de administrator al SC B.S.O. SRL Sântimbru, a emis în cursul anului 2004 două

facturi fiscale în valoare totală de 406.266 RON către SC B. SRL, pe care nu

le-a evidențiat în contabilitatea firmei, iar taxele și impozitele aferente

acestor operațiuni comerciale nu au fost declarate la organul fiscal.

Controlul fiscal la

firma administrată de către inculpat a fost solicitat de către Serviciul de

Inspecție Fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice Alba Iulia prin

referatul nr. 478 din 26 mai 2008 pe parcursul efectuării unei inspecții

fiscale generale la SC B. SRL, (societate administrată de către C.T. - soția

inculpatului) și în contabilitatea căreia au fost găsite înregistrate cele două

facturi având din 31 mai 2004 în valoare de 314.160.000 ROL reprezentând

"pământ pentru umplutură - terasare" și din 02 iulie 2004 în valoare

de 3.748.499.999 ROL reprezentând "containere și utilaje diverse".

În perioada 2001 - 26

septembrie 2005 cât a fost administrată de către inculpat, SC B.S.O. SRL

Sântimbru a depus la organul fiscal un singur bilanț, în 30 iunie 2001 iar

ultimele declarații fiscale depuse la Administrația Finanțelor Publice Alba

Iulia, au fost în ianuarie 2002 pentru luna decembrie 2001.

În data de 26

septembrie 2005 a fost numit în calitate de lichidator judiciar B.M. pentru SC

B.S.O. SRL Sântimbru. Prin adresa 13 februarie 2006, inculpatul a comunicat

lichidatorului judiciar că SC B.S.O. SRL nu a mai desfășurat activitate din

anul 2002 iar actele contabile au fost ridicate de către Garda Financiară Alba.

După declanșarea

controlului, respectiv după găsirea celor două facturi sus-menționate în

evidența contabilă a SC B., inculpatul C.B.T. a comunicat lichidatorului B.M.

prin adresa din 23 iulie 2008 că din anul 2002 până la dizolvarea firmei în

2005, aceasta a desfășurat sporadic activitate comercială și a predat lichidatorului

blocul de facturi, precizând că din acestea s-au emis facturile cu nr. aaa din

31 martie 2004 și nr. bbb din 02 iulie 2004 susținând în continuare că

documentele contabile nu le deține deoarece au fost ridicate de către Garda

Financiară Alba.

Ulterior demarării

cercetărilor penale, inculpatul a declarat că facturile respective au fost

înregistrate în contabilitatea SC B.S.O. SRL Sântimbru și a depus jurnalul de

vânzări aferent lunilor martie și iulie 2004, precizând că alte documente

contabile nu deține.

Aceste jurnale de

vânzări aferente lunilor martie și iulie 2004 au fost întocmite de către

inculpat în fals, pro cauza, în scopul justificării unor înregistrări care în

realitate nu au fost efectuate. Faptul că lista și jurnalul de vânzări nu au

fost întocmite la momentul desfășurării operațiunilor comerciale, ci mult mai

târziu, a fost stabilit de instanța de fond din faptul că apar menționate sume

din care lipsesc ultimele patru cifre, deoarece între timp a avut loc

denominarea leului, trecându-se de la ROL la RON.

În faza de urmărire

penală s-a efectuat o expertiză tehnică contabilă, în urma căreia expertul R. a

stabilit că:

- facturile fiscale

nr. aaa din 31 martie 2004 și nr. bbb din 02 iulie 2004 emise de SC B.S.O. SRL

nu au fost înregistrate în contabilitatea acesteia, adică în Registrul-jurnal,

Registrul de încasări și plăți, Registrul-inventar, cele 2 facturi fiind

înregistrate în listele și jurnalele de vânzări care nu constituie documente de

înregistrare în contabilitate;

- facturile

sus-menționate au fost înregistrate doar în contabilitatea societății

achizitoare - SC B., operațiunea economică fiind recunoscută că a avut loc;

- prin emiterea celor

două facturi fiscale și livrarea mărfurilor a generat obligația calculării și

plății la bugetul statului a impozitului de profit și a TVA concomitent cu

obligația întocmirii situațiilor specifice de raportare la organul fiscal

teritorial a impozitului pe profit și a TVA de către SC B.S.O. SRL;

- prin neevidențierea

celor două facturi în contabilitate și neplata impozitului și TVA aferente, SC

B.S.O. SRL Sântimbru a cauzat bugetului de stat un prejudiciu de 150.216 RON

din care 85.350 RON reprezintă impozit pe profit și 64.866 RON TVA;

- conform

prevederilor art. 16 alin. (1), art. 35 alin. (1), art. 146 alin. (1) și art.

156 alin. (2) din C. fisc., SC B.S.O. avea obligația de întocmire și depunere a

declarațiilor de impozit pe profit și a decontului de TVA aferente lunilor

martie 2004 și iulie 2004 care să reflecte activitatea desfășurată conform

celor 2 facturi fiscale și a avut această posibilitate;

- lista și jurnalul

de vânzări nu sunt documente contabile justificative și mai mult ele n-au fost

întocmite la momentul desfășurării operațiunilor comerciale respective, ci

ulterior datei de 01 iulie 2005 când a avut loc denominarea monedei naționale.

Pe parcursul

cercetării judecătorești, inculpatul C.B.T. a depus la dosarul cauzei lista

pentru vânzări - luna iulie 2004, jurnalul pentru vânzări - luna iulie 2004,

balanța de verificare sintetică 31 decembrie 2001, lista pentru vânzări luna

martie 2004 și jurnalul pentru vânzări luna martie, susținând că aceste

documente au fost găsite recent la domiciliul numitei C.M., unde a fost și

sediul SC B.S.O. SRL Sântimbru.

Fiind înscrisuri care

n-au fost cunoscute în faza de urmărire penală, instanța de fond a dispus

efectuarea unui supliment de expertiză contabilă pentru ca expertul să

precizeze dacă în raport de documentele prezentate de către inculpat se

modifică concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în faza de

urmărire penală.

Expertul contabil,

efectuând completarea la raportul de expertiză întocmit inițial, a arătat că

documentele aduse ulterior de către inculpat nu modifică concluziile inițiale

deoarece în ceea ce privește jurnalele/listele de vânzări, cele prezentate acum

sunt cu sume în ROL, deci normal ar fi fost ca și cele prezentate la urmărirea

penală să fi fost în ROL dacă erau întocmite cronologic și nu fictiv, iar în

ceea ce privește Balanța de verificare sintetică la 31 decembrie 2001, soldul

creditor al contului 121 "Profit și pierderi" fiind pozitiv, înseamnă

că societatea a înregistrat profit, astfel că era datoare să plătească

impozitul aferent.

Inculpatul a negat

constant faptul că n-ar fi înregistrat în contabilitatea firmei cele două

facturi fiscale în litigiu, dar a recunoscut că nu a plătit nici impozitul,

nici TVA eferente valorii facturilor, motivând că neplata s-a datorat faptului

că avea de recuperat de la stat, încă din 2002, mai mult de 300.000.000 ROL cu

titlu de TVA ce se cuvenea a-i fi restituit.

Instanța de fond a

reținut că inculpatul C.B.T. a avut o conduită procesuală nesinceră, susținând

că actele contabile ale firmei pe care a administrat-o au fost ridicate din

2002 de către Garda Financiară Alba cu ocazia unui control, susținere ce a fost

infirmată atât de instituția respectivă - care a comunicat instanței de fond

prin adresă oficială că actele contabile verificate cu ocazia controalelor nu

se ridică niciodată de la sediile firmelor, cât și de declarațiile martorilor P.

și S. - care au făcut parte din echipa Gărzii Financiare ce a efectuat un

control la SC B.S.O. S.R.L în primăvara anului 2003 și care au precizat că au

fost făcute copii de pe documentele verificate, originalele rămânând la sediul

firmei.

Ulterior, inculpatul

a încercat să acrediteze ideea că nu ar fi fost înregistrat la organul fiscal

ca plătitor de TVA și nici ca plătitor de impozit pe profit, susținere

infirmată, de asemenea, prin adresa D.G.F.P. Alba din 16 august 2012 - din care

rezultă că agentul economic (același de pe certificatul de înmatriculare de la

dosar) a fost înregistrat ca plătitor de TVA începând cu 01 iunie 2001 și de

impozit pe profit conform declarației din 25 octombrie 2001.

În drept, fapta

inculpatului C.B.T. - administrator al SC B.S.O. SRL Sântimbru, de a emite în

cursul anului 2004 două facturi fiscale în valoare totală de 406.266 RON către

SC B. SRL, fără a le înregistra în contabilitatea firmei emitente, și fără a

declara la organul fiscal local impozitele și taxele aferente, sustrăgându-se

astfel de la plata către bugetul de stat a sumei de 85.350 RON - impozit pe

profit și a sumei de 64.866 RON - TVA, a fost calificată de instanța de fond ca

întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de

art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. și art. 13 C. pen.

În acest sens, fiind

vorba de 2 acte omisive, adică 2 acte materiale de neînregistrare în

contabilitate, instanța de fond a admis, potrivit art. 334 C. proc. pen.,

cererea reprezentantului Ministerului Public și a dispus schimbarea încadrării

juridice în sensul reținerii formei continuate a infracțiunii de evaziune

fiscală, făcând aplicarea art. 41. alin. (2) C. pen.

Împotriva sentinței

pronunțate de instanța de fond au formulat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul Alba, inculpatul C.B.T. și partea civilă NIFP - Agenția Națională de

Administrare Fiscală - D.G.F.P. Alba.

solicitat desființarea sentinței atacate:

- sub aspectul

greșitei soluționări a laturii penale a cauzei în ce privește omisiunea de

menținere a măsurii sechestrului asigurător, a greșitei individualizări a

pedepsei complementare aplicate inculpatului precum și a pedepsei principale

raportat la gradul de pericol social al faptei reținute în sarcina

inculpatului.

- nelegalitatea

hotărârii pe latură civilă privind omisiunea instanței de obligare a

inculpatului la suportarea dobânzii legale la suma sustrasă de la impunere.

a solicitat desființarea sentinței penale atacate și procedând la o nouă

judecată, să se dispună:

- achitarea sa pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005, cu motivarea că nu a încălcat aceste dispoziții legale față de faptul

că a înregistrat cele 2 facturi în contabilitate la data emiterii acestora în

condițiile Legii contabilității nr. 82/1994, și nu a avut intenția de a se

sustrage de la plata obligațiilor pe care societatea le datora bugetului de

stat.

- în subsidiar,

trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecarea cauzei față de faptul

că judecata a avut loc în lipsa inculpatului precum și în vederea efectuării

unei expertize contabile.

- un ultim motiv de

apel privește incompatibilitatea judecătorului care a soluționat cauza, care

potrivit apelantului se afla în situația prev. de art. 48 lit. g) C. proc.

pen., întrucât a formulat împotriva acestuia o sesizare la inspecția judiciară

a CSM și astfel s-ar afla în relații de dușmănie cu acesta.

Cu privire la cererea

de achitare, inculpatul arată că se întemeiază pe faptul că facturile în

litigiu au fost emise în luna martie și respectiv iulie 2004, dată la care erau

în vigoare disp. Legii nr. 87/1994, potrivit căreia fapta de nedeclarare în

termenele prevăzute de lege de către contribuabili a veniturilor și bunurilor

supuse impozitelor, taxelor și contribuțiilor constituie contravenție, astfel

că instanța de fond ar fi trebuit să facă aplicarea disp. art. 13 C. pen., și

să-l achite, constatând că fapta reținută în sarcina acestuia nu constituie infracțiune.

Apelantul arată în

continuare că cele 2 facturi au fost înregistrate în contabilitate în lista de

vânzări și jurnalul de TVA cu respectarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr.

82/1994 precum și ale dispozițiilor din Normele metodologice din 3 martie 1998

la Ordinul M.F. nr. 425 din 03 martie 1998 pentru aprobarea normelor

metodologice de întocmire și utilizare a formularelor tipizate, comune pe

economie care nu au regim special, privind activitatea financiară și contabilă

precum și a modelelor acestora.

Concluzionând,

apelantul inculpat arată că raportat la actele normative menționate, dacă

veniturile obținute au fost evidențiate în actele contabile sau în alte

documente legale dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de

art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu s-a realizat o

ascundere a veniturilor impozabile întrucât organele fiscale au luat cunoștință

de veniturile realizate prin verificarea celor 2 facturi.

De asemenea,

apelantul invocă și lipsa laturii subiective a infracțiunii de evaziune

fiscală, susținând că în cauză nu s-a probat că, în calitate de administrator

și cu intenție, nu a înregistrat cele 2 facturi. Mai mult, arată că cele 2

facturi emise de SC B. SRL, firmă administrată de soția sa, a fost controlată

de organele de inspecție fiscală unde au fost identificate aceste facturi iar

la 16 martie 2006 reprezentanții IPJ Alba s-au deplasat împreună cu

reprezentanții ANAF la sediul SC B.S.O. SRL, societate administrată de

inculpat, de unde au ridicat blocul de facturi în care erau și cele 2 facturi

din litigiu.

Apelantul invocă și

eroarea de fapt, arătând că instanța de fond s-a aflat într-o eroare prin

reținerea în dispozitivul sentințe atacate ca dată a emiterii celor 2 facturi

în litigiu data de 26 mai 2008, dar și că nu poate fi reținută aprecierea

instanței de fond potrivit căreia înscrierile celor 2 facturi au fost efectuate

în fals, întrucât în cauză nu s-a stabilit caracterul fals al acestor înscrieri

printr-o hotărâre definitivă.

În ce privește latura

civilă, apelantul critică soluția instanței de fond arătând că dreptul material

la acțiune s-a prescris potrivit disp. art. 3, 22 din Dec. nr. 167/1954, data

nașterii dreptului la acțiune este momentul în care partea civilă ANAF prin

D.G.F.P. - Alba a luat cunoștință de emiterea celor 2 facturi prin nota de

constatare încheiată la data 12 octombrie 2005 întocmită de Garda Financiară

Alba.

De asemenea,

apelantul arată că acțiunea civilă este prescrisă și în raport de disp. O.U.G.

nr. 92/2003 care stabilește termenul de prescripție de 5 ani în cazul

obligațiilor fiscale, prescripție care în cauză, în opinia apelantului, prin

raportare la data de 12 octombrie 2005 (data controlului fiscal), s-a împlinit

la 01 ianuarie 2010.

În ce privește

critica privind greșita respingere de instanța de fond a expertizei contabile,

inculpatul arată că instanța s-a pronunțat asupra acestei cereri în lipsa sa,

încălcându-i astfel dreptul la apărare.

- Alba critică sentința atacată sub aspectul laturii civile solicitând

desființarea și rejudecând, să se dispună admiterea în totalitate a acțiunii

civile prin acordarea atât a debitului cât și a accesoriilor, respectiv dobânzi

și penalități de întârziere până la data achitării integrale a debitului,

potrivit disp. art. 122

2

din O.U.G. nr. 92/2003.

Curtea de Apel Alba

Iulia a constatat fondate recursurile formulate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Alba și partea civilă D.G.F.P. - Alba, pentru următoarele motive:

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că inculpatul C.B.T. a fost trimis în judecată

pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constând în aceea că, în calitate de

asociat și administrator al SC SC B.S.O. SRL, a omis să evidențieze în actele

contabile ale societății ori în alte documente legale, operațiunile comerciale

efectuate sau veniturile realizate, respectiv - facturile fiscale AB ACA nr.

aaa din 31 martie 2004 și nr. bbb din 02 iulie 2004 emise de SC B.S.O. SRL, în

valoare totală de 406.266 RON, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în sumă

de 150.216 RON din care 85.350 RON reprezintă impozit pe profit și 64.866 RON

TVA.

Controlul fiscal la

firma administrată de către inculpat a fost solicitat de către Serviciul de

Inspecție Fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice Alba Iulia prin

referatul nr. 478 din 26 mai 2008, care sesiza că pe parcursul efectuării unei

inspecții fiscale generale la SC B. SRL (societate administrată de către C.T. -

soția inculpatului), s-au identificat în contabilitatea acesteia înregistrate

cele două facturi având nr. aaa din 31 mai 2004 - în valoare de 314.160.000 ROL

reprezentând "pământ pentru umplutură - terasare" și nr. bbb din 02

iulie 2004 - în valoare de 3.748.499.999 ROL reprezentând "containere și

utilaje diverse". În urma unui control încrucișat la SC B. SRL efectuat de

reprezentanții D.G.F.P. - Alba, s-a stabilit că societatea administrată de

inculpat a emis cele 2 facturi fiscale, fără a le evidenția în contabilitatea

societății.

Contrar apărărilor

inculpatului, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, cele 2 facturi

nu au fost înregistrate de inculpat în momentul emiterii acestora, iar

înscrierile în registrul de vânzări și în registrul de evidență TVA prezentate

de inculpat nu îl scuteau de a efectua înregistrările veniturilor în actele

contabile ale societății.

Astfel, potrivit art.

20 din Legea contabilității nr. 82/1991, registrele de contabilitate

obligatorii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar și cartea mare iar

întocmirea, editarea și păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează

conform normelor elaborate de Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 21,

registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanță cu destinația

acestora și se prezintă în mod ordonat și astfel completate încât să permită,

în orice moment, identificarea și controlul operațiunilor contabile efectuate.

De asemenea, potrivit

art. 22 din legea contabilității, pentru verificarea înregistrării corecte în

contabilitate a operațiunilor efectuate, se întocmește balanța de verificare,

cel puțin la încheierea exercițiului financiar, la termenele de întocmire a

situațiilor financiare, a raportărilor contabile, precum și la finele perioadei

pentru care entitatea trebuie să întocmească declarația privind impozitul pe

profit/venit, potrivit legii.

Ca atare, chiar dacă

ar fi reală înregistrarea celor 2 facturi în registrul jurnal de vânzări și în

registru TVA, acestea nu îl scuteau pe inculpat de a efectua înregistrarea

operațiunilor comerciale în documentele contabile prevăzute de lege.

Însă Curtea, în acord

cu instanța de fond, a reținut că probele administrate în cauză au dovedit că

aceste înscrieri nu au fost efectuate la momentul emiterii celor 2 facturi în

litigiu, ci mențiunile au fost efectuate ulterior de inculpat după începerea

controlului fiscal. Această concluzie rezultă atât din împrejurarea că aceste

documente de evidență contabilă - registrul de vânzări și registru evidență TVA

- nu au fost prezentate de inculpat organelor fiscale cu ocazia efectuării

controlului și nici lichidatorului B.M. desemnat pentru SC B. SRL.

Astfel, lichidatorul

a notificat societatea la 09 februarie 2006 pentru a-i preda documentele de

evidență contabilă precum și cele de înregistrare ale societății iar la data de

13 februarie 2006, inculpatul în calitate de administrator i-a comunicat

lichidatorului că societatea nu deține documente de evidență contabilă întrucât

aceste documente au fost ridicate de reprezentanții Gărzii Financiare Alba.

Nici această

susținere a inculpatului nu poate fi reținută, întrucât în cauză au fost

audiați cei 2 comisari ai Gărzii financiare S.M.I.  și P.F.P. precum și adresa

comunicată de Garda Financiară nr. 120722/AB/107/2011, din care rezultă că nu

au fost ridicate actele contabile ale societății, acestea fiind prezentate de

administrator și xerocopiate și certificate de inculpat.

De altfel, relativ la

realitatea înscrierii celor 2 facturi nr. aaa din 31 martie 2004 și nr. bbb din

02 iulie 2004, expertul contabil R.M.A. (care a efectuat expertiza contabilă în

cursul urmăririi penale), arată că listele și jurnalele pentru vânzări

prezentate de inculpat drept acte contabile justificative nu au fost întocmite

la momentul desfășurării operațiunilor comerciale respectiv la 31 martie 2004

și 02 iulie 2004, așa cum susține inculpatul, ci numai după data de 01 iulie

2005, întrucât aceste documente sunt exprimate în RON, fiind cunoscut faptul că

denominarea monedei naționale s-a efectuat după această dată, prin Legea nr.

348 din 14 iulie 2004.

Ca atare, constatând

că registrul de vânzări de care se prevalează inculpatul în apărare nu este

conform cu realitatea și nu se coroborează cu probele administrate, în mod

legal a fost înlăturat de instanța de fond potrivit art. 63 C. proc. pen.,

conform căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea

fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de

judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării

adevărului.

De altfel, potrivit

art. 66 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul are dreptul să dovedească lipsa de

temeinicie a probelor însă, deși beneficiază de acest drept, C.B.T. nu a

dovedit contrariul probelor de vinovăție.

Analizând în

continuare apărarea inculpatului privind aplicarea legii penale mai favorabile,

respectiv aplicarea Legii nr. 87/1994 - în vigoare la data săvârșirii faptei și

nu dispozițiile Legii nr. 241/2005, Curtea de Apel a constatat că infracțiunea

de evaziune fiscală are o reglementare identică în ambele reglementări, atât

sub aspectul elementelor constitutive cât și al regimului sancționator.

În acest sens, Curtea

arată că art. 1 din Legea nr. 87/1994 definește evaziunea fiscală ca fiind

sustragerea contribuabililor, în întregime sau în parte, de la plata

impozitelor datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului

asigurărilor, fondurilor speciale de stat și fondurilor speciale extrabugetare.

Art. 2, 4 și 5 din aceeași

lege enumera în categoria contribuabili, acele persoane fizice sau juridice

care efectuează activități, permanente sau temporare, generatoare de venituri

impozabile și care au obligația să declare veniturile realizate și să le

evidențieze în registre sau alte documente prevăzute de lege.

Fapta incriminată în

art. 11 din Legea nr. 87/1994 este definită ca fiind sustragerea de la plata

obligațiilor fiscale prin neînregistrarea unor activități pentru care legea

prevede obligația înregistrării sau prin exercitarea de activități

neautorizate, în scopul obținerii de venituri și se pedepsește cu închisoare de

la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi. Ca atare, subiect activ al

infracțiunii prevăzute în art. 11 din Legea nr. 87/1994 poate fi contribuabilul,

cei care realizează venituri impozabile.

De asemenea, potrivit

art. 9 din Legea nr. 241/2005 alin. (1) constituie infracțiuni de evaziune

fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor

drepturi, următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea

obligațiilor fiscale: "b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii,

în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale

efectuate sau a veniturilor realizate."

Constatând că între

cele 2 reglementări există diferențe numai în ce privește conținutul

infracțiunii sub aspectul laturii obiective, în opinia Curții, cea prevăzută de

Legea nr. 241/2005 este mai favorabilă, în timp ce condițiile de tragere la

răspundere penală și condițiile de sancționare sunt identice. În mod legal

instanța de fond a reținut încadrarea în drept a faptei săvârșite de inculpat

ca fiind infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și

art. 13 C. pen.

Astfel, raportat la

aceste criterii, Curtea constată că ambele reglementări nu stabileau condiții

distincte de incriminare, ambele vizând aceleași categorii de contribuabili

respectiv persoane fizice sau juridice care efectuează activități, permanente

sau temporare, generatoare de venituri impozabile și care au obligația sa

declare veniturile realizate și să le evidențieze în registre sau alte

documente prevăzute de lege.

În ce privește

condițiile de tragere la răspundere penală, în ambele cazuri acțiunea penală se

exercită din oficiu, însă opinia Curții noua reglementare a infracțiunii de

evaziune fiscală - reglementată de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 - este

mai favorabilă, întrucât sancționează numai inacțiunea relevată prin termenul

"omisiune", în timp ce Legea nr. 87/1994 sancționează atât acțiunea

relevată prin termenul "sustragere" cât și inacțiunea relevată prin

termenul "neînregistrarea".

În ceea ce privește

evaluarea limitelor de sancționare din legile penale succesive, Curtea constată

că regimul sancționator este identic, pedeapsa este în aceleași limite și de

aceeași natură, respectiv închisoarea de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor

drepturi.

De asemenea, este

neîntemeiată și apărarea potrivit căreia fapta inculpatului ar constitui

contravenția prev. de art. 13 din Legea nr 87/1994, constând în fapta de

nedeclarare în termenele prevăzute de lege de către contribuabili a veniturilor

și bunurilor supuse impozitelor taxelor și contribuțiilor, întrucât

infracțiunea de evaziune fiscală este definită de același act normativ ca fiind

sustragerea de la plata obligațiilor fiscale prin neînregistrarea unor

activități pentru care legea prevede obligația înregistrării sau prin

exercitarea de activități neautorizate, în scopul obținerii de venituri.

Astfel, prin

compararea celor două texte, rezultă că latura obiectivă a contravenției este

diferită de cea a infracțiunii de evaziune fiscală, respectiv în cazul

contravenției, latura obiectivă o constituie nedeclararea bunurilor supuse

impozitelor taxelor și contribuțiilor, în timp ce latura obiectivă a

infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 11 din Legea nr. 87/1994 o

constituie sustragerea de la plata obligațiilor fiscale prin neînregistrarea

unor activități pentru care legea prevede obligația înregistrării.

Față de textele

legale menționate, Curtea de Apel a reținut că în mod legal fapta inculpatului

a fost încadrată ca fiind infracțiunea de evaziune fiscală.

Curtea a apreciat ca

nefondate și criticile privind lipsa laturii subiective nu sunt întemeiate,

întrucât faptul că inculpatul nu a evidențiat nici o operațiune comercială

efectuată de firma al cărui administrator a fost și că, după declanșarea

controlului fiscal, a încercat să efectueze o serie de înscrieri, dovedesc

intenția acestuia de a se sustrage de la plata taxelor și impozitelor legale

prin neînregistrarea unor activități.

Eroarea de fapt la

care se referă inculpatul prin reținerea în dispozitivul sentinței atacate ca

dată a emiterii celor 2 facturi în litigiu data de 26 mai 2008 nu se regăsește

întrucât în dispozitivul sentinței atacate nu există o asemenea mențiune.

Analizând în

continuare criticile privind prescrierea dreptului material al acțiunii, Curtea

constată netemeinicia acesteia întrucât potrivit art. 91 alin. (3) C. proc.

fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în

termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte

prevăzute de legea penală, termen care curge de la data săvârșirii faptei ce

constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească

definitivă. Ori, în prezenta cauză fapta a fost săvârșită la datele 31 martie

2004 și 02 iulie 2004 iar plângerea penală a fost înregistrată la data de 22

septembrie 2008, de D.G.F.P. Alba - Administrația Finanțelor Publice Alba Iulia

- Activitatea de Control Fiscal, astfel că termenul de prescripție nu numai că

nu este împlinit, dar a fost întrerupt prin înregistrarea plângerii penale.

Analizând în

continuare criticile apelanților Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și

partea civilă D.G.F.P. - Alba privind neacordarea accesoriilor la suma

stabilită cu titlu de prejudiciu, Curtea constată că acestea sunt întemeiate.

Potrivit art. 119 C.

proc. fisc, care dispune că pentru neachitarea la termenul de scadență de către

debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și

penalități de întârziere iar conform art. 120 din același Cod, dobânzile se

calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare

termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Nu în

ultimul rând, potrivit art. 120

1

C. proc. fisc, plata cu întârziere

a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere datorată

pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale principale.

Așa fiind, prin

obligarea inculpatului numai la plata dobânzilor legale aferente prejudiciului

produs, s-a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind necesar ca inculpatul să fie

obligat la plata accesoriilor bugetare (dobânzi și penalități de întârziere).

Examinând modul în

care instanța de fond a individualizat pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea

de apel constată că aceasta a respectat toate regulile ce caracterizează

stabilirea sancțiunii, atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea

de executare, în sensul unei evaluări concrete a criteriilor statuate de

legiuitor în dispozițiile art 72 C. pen., evidențiind gravitatea faptei comise,

prin prisma circumstanțelor reale efective, dar și a circumstanțelor personale

ale inculpatului, nu numai a celor legate de comportamentul procesual, cât și a

celor care vizează strict persoana acestuia, aprecierea fiind făcută fără o

preeminență a vreunuia dintre criteriile arătate, precum și consecințele pedepsei

și a modalității de executare privative de libertate, prin prisma funcțiilor

unei asemenea sancțiuni.

Curtea, în baza

propriei analize, față de critica formulată de parchet în sensul majorării

pedepsei principale și a pedepsei complementare, consideră că nu se impune a se

da curs celor susținute față de regula examinării plurale a criteriilor ce

caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, deoarece inculpatul

este infractor primar și s-a prezentat în fața organelor judiciare.

Curtea consideră că

pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, cu executare prin privare de

libertate, reprezintă o sancțiune proporțională atât cu gravitatea efectivă a

faptei comise de recurent, concretizată prin modul în care acesta a acționat,

în sensul că, în calitate de administrator al SC B.S.O. SRL, nu a evidențiat în

totalitate în documentele contabile ale firmei operațiunile comerciale

efectuate și veniturile realizate, în scopul de nu plăti impozitele și taxele

datorate, denaturând încasările, cheltuielile și rezultatele financiare ce

trebuiau să se reflecte în bilanțul contabil, prin omisiunea cu știință a

înregistrării în contabilitate, cauzând astfel un prejudiciu bugetului de stat

în sumă de 346.971 RON, rămas nerecuperat în totalitate, și ea reliefează periculozitatea

excesivă a modului de operare al recurentului, cât și profilul socio-moral și

de personalitate a inculpatului, a cărui atitudine procesuală, în cauză, este

negativă.

Față de modul concret

de săvârșire a faptei și caracterul continuat al acesteia, cuantumul pedepsei

principale de 2 ani închisoare asigură realizarea scopurilor pedepsei, iar

executarea sa, prin privare de libertate, va da posibilitatea inculpatului ca,

prin programele educaționale desfășurate și în mediu închis, cu valorificarea aptitudinilor

acestuia, să conducă, chiar și prin restrângerea libertății presupusă de o

asemenea modalitate de executare, la conștientizarea consecințelor faptei sale,

în vederea unei reinserții sociale reale a acestuia.

De asemenea, a fost

apreciată că este neîntemeiată și critica formulată de parchet privind

omisiunea instanței de fond de a menține sechestrul asigurător, întrucât în

cauză nu s-a dovedit că inculpatul deține bunuri, astfel că măsura sechestrului

ar fi lipsită de obiect.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs inculpatul C.B.T. Examinând cauza în temeiul art. 385

6

alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, se

constată că în raport de data pronunțării deciziei atacate, sunt aplicabile

dispozițiile actuale ale Codului de procedură penală, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 2/2013.

Inculpatul nu a

motivat recursul în termenul prev. de art. 385

10

alin. (2) C. proc.

pen., așa încât, potrivit art. 385

10

alin. (2

1

) cu

referire la art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte nu va

putea avea în vedere decât cazurile de casare ce pot fi luate în considerare

din oficiu.

Inculpatul a invocat

două dintre aceste cazuri de casare, respectiv pct. 13 - solicitând să se

constate că fapta nu constituie infracțiune ci contravenție și pct. 14 -

susținând că s-a împlinit termenul special de prescripție a răspunderii penale,

așa încât se impune încetarea procesului penal. De asemenea, s-a formulat o

solicitare subsidiară în temeiul aceluiași punct 14, cu privire la aplicarea

disp. art. 74

1

C. pen. și cu privire la reindividualizarea pedepsei.

1). Examinând

punctual criticile, Înalta Curte stabilește că motivul de recurs referitor la

împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală se încadrează în cazul

de casare invocat, respectiv art. 385

9

pct. 13 C. proc. pen., însă

critica nu este fondată.

Trebuie reamintit că

limitele de soluționare a recursului impun ca Înalta Curte să procedeze la

examinarea acestei critici pornind de la situația de fapt și încadrarea

juridică reținută prin aplicarea legii penale mai favorabile, astfel cum au

fost stabilite prin sentința și decizia atacate, deoarece aceste aspecte nu au

fost contestate de inculpat și nici nu sunt prevăzute în cazurile de casare ce

pot fi avute în vedere din oficiu.

Pornind de la aceste

considerente, Înalta Curte reține că potrivit art. 17 C. pen., infracțiunea

este "fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și

prevăzută de legea penală".

Conform art. 7 alin.

(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale: "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o

omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o

infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional".

Inculpatul a invocat

că fapta nu este prevăzută în legea penală chiar din faza de declarare a

apelului, această apărare fiind analizată de către Curtea de Apel. În mod

corect, s-a stabilit că fapta ce face obiectul acuzației nu corespunde

dispozițiilor legale ce reglementau contravenția prevăzută de art. 13 din Legea

nr. 87/1994, ci infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 241/2005.

În sarcina

inculpatului s-a reținut, în esență, că în calitate de administrator al SC

B.S.O. SRL, la datele de 31 martie 2004 și 02 iulie 2004, a emis către SC B.

SRL două facturi fiscale în valoare totală de 406.266 RON, fără a le înregistra

în contabilitatea firmei emitente SC B.S.O. SRL, fără a declara la organul

fiscal local impozitele și taxele aferente, sustrăgându-se astfel de la plata

către bugetul de stat a sumei de 85.350 RON - impozit pe profit și a sumei de

64.866 RON - TVA.

Potrivit art. 13

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 87/1994 republicată în M. Of. nr.

545/29.07.2003 (forma în vigoare la data comiterii faptelor reținute în sarcina

inculpatului C.B.T.): "Constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu

sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să

constituie infracțiuni:

a) nedeclararea, în

termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor și bunurilor

supuse impozitelor, taxelor și contribuțiilor;".

Conform art. 11 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 87/2004 republicată în M. Of. nr. 545/29.07.2003

(forma în vigoare la data comiterii faptelor) constituie infracțiuni:

"Sustragerea în

întregime sau în parte de la plata obligațiilor fiscale, în scopul obținerii de

venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a

sursei impozabile sau taxabile prin prin diminuarea veniturilor ca urmare a

unor operațiuni fictive."

Potrivit art. 9 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală

"omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii în actele contabile ori în

alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor

realizate", dacă fapta a fost săvârșită în scopul sustragerii de la

îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Rezultă, astfel, că

respectiva contravenție sancționează doar întârzierea în declararea veniturilor

și bunurilor supuse impozitelor, taxelor și contribuțiilor, pe când, indiferent

de diferitele forme ale legii speciale, infracțiunea de evaziune fiscală

incriminează omisiunea înregistrării operațiunilor comerciale efectuate sau a

veniturilor realizate și nedeclararea veniturilor, în scopul sustragerii de la

îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Or, fapta reținută în

sarcina inculpatului este mai complexă, referindu-se nu doar la întârzierea, ci

chiar la nedeclararea respectivelor venituri, în scopul urmărit de către

inculpat, constând în eludarea obligației de plată a TVA-ului și a impozitului

pe profit datorate statului.

Pe lângă diferența

referitoare la elementul material, se impune astfel a evidenția și diferența

referitoare la scopul neînregistrării operațiunilor sau nedeclarării

veniturilor, care în cazul infracțiunii de evaziune fiscală este prevăzut în

mod expres, cu valoarea unui element constitutiv al laturii subiective, fără a

fi prevăzut în cazul contravenției.

Se constată că legea

aplicabilă îndeplinește condițiile de accesibilitate și previzibilitate, căci

modul în care este formulată, termenii folosiți și condițiile impuse a fi

respectate permit oricărei persoane să-i poată anticipa toate efectele.

În plus, natura

subsidiară a răspunderii contravenționale este prevăzută de dispozițiile art.

13 din Legea nr. 87/1994 republicată, potrivit cărora faptele vor fi reținute

ca și contravenție numai dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât,

potrivit legii penale, să constituie infracțiuni.

Or, diferența

esențială între contravenția prev. de art. 13 și infracțiunea de evaziune

fiscală constă tocmai în scopul urmărit de făptuitor.

În speță, acuzația a

fost formulată de o manieră ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor de incriminare

a infracțiunii de evaziune fiscală, căci de la început s-a reținut în sarcina

inculpatului că nu a înregistrat cele două facturi în contabilitatea firmei și

nu a declarat veniturile realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea

obligațiilor fiscale.

În ciuda atitudinii

constante de negare manifestată de inculpat și în urma examinării materialului

probator, instanța de fond și de apel au confirmat acuzația penală și situația

de fapt reținută în actul de sesizare, stabilind totodată că inculpatul a

acționat pentru realizarea scopului specific evaziunii fiscale, element ce

diferențiază infracțiunea de contravenția prev. de art. 13 lit. a) din Legea

nr. 87/1994 republicată.

Astfel, în acord cu

instanța de fond, Curtea de Apel a reținut ca inculpatul a depus ultimele

declarații fiscale în ianuarie 2002 (corespunzător activității din luna

decembrie 2001), că nu a efectuat cuvenitele înregistrări în contabilitatea

firmei la momentul emiterii celor 2 facturi (martie și iulie 2004), nu a

declarat la organul fiscal local impozitele și taxele aferente, că prin adresa

din 13 iunie 2005 inculpatul a comunicat lichidatorului judiciar că din anul

2002 firma sa nu a mai desfășurat activitate. Cu toate acestea, după ce

facturile au fost identificate în evidența contabilă a societății comerciale

achizitoare (SC B.), inculpatul a emis adresa din 23 iulie 2008 în care arată

că din anul 2002 până la dizolvarea firmei în 2005, firma sa a desfășurat

sporadic activitate comercială. Totodată, instanțele de fond și de apel au

reținut că abia după începerea anchetei penale, inculpatul a declarat că

facturile respective au fost înregistrate în contabilitatea SC B.S.O. SRL

Sântimbru și a prezentat în apărare jurnalul de vânzări aferent lunilor martie

și iulie 2004, întocmit în fals, în scopul justificării unor înregistrări care

în realitate nu au fost efectuate.

S-a apreciat că toate

aceste aspecte evidențiază că inculpatul a acționat în scopul sustragerii de la

plata taxelor și impozitelor.

Drept urmare, fapta

inculpatului corespunde normei de incriminare a infracțiunii de evaziune

fiscală, neîncadrându-se în dispozițiile ce reglementează răspunderea

contravențională și este, astfel, prevăzută de legea penală, fiind întrunită

această trăsătură esențială a infracțiunii enumerată de art. 17 C. pen.

În concluzie, nu este

incident cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 13 C. proc. pen. și

nu se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc.

pen. rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

2). Înalta Curte constată

că motivul de recurs referitor la împlinirea termenului de prescripție a

răspunderii penale nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când

"s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În mod evident, textul de lege are în vedere doar nelegalitatea sancțiunii, și

nu întrunirea condițiilor legale de condamnare.

O atare critică ar

putea fi circumscrisă cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., însă acest caz nu face parte din cele ce pot fi luate în

considerare din oficiu, iar recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de

lege.

Chiar și în aceste

condiții, față de cele invocate de recurent și de concluziile reprezentantului

Parchetului, trebuie amintit că s-a susținut că prescripția a intervenit prin

împlinirea unui termen de 7 ani și 6 luni.

Abordarea

prescripției răspunderii penale în faza recursului trebuie să pornească de la

încadrarea juridică dată faptei prin aplicarea legii penale mai favorabile

(aspect ce nu a fost criticat de către inculpat) și, având în vedere data

comiterii faptelor, maximul pedepsei prevăzute de lege, dar și termenul de

prescripție calculat potrivit art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. c)

și alin. (2) C. pen., se constată că termenul de prescripție specială a

răspunderii penale nu s-a împlinit.

Astfel, infracțiunea

de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. s-a

epuizat la data comiterii ultimului act material, respectiv 02 iulie 2004 și

este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani (această sancțiune

fiind prevăzută chiar și de art. 11 din Legea 87/2004), așa încât termenul de prescripție

specială calculat prin aplicarea art. 13 C. pen., mai precis prin luarea în

considerare a disp. art. 124 C. pen. în forma anterioară modificării prin Legea

nr. 63/2012, este de 12 ani (și nu de 7 ani și 6 luni). Acest termen a început

să curgă la data de 2 iulie 2004 și se putea împlini la data de 1 iulie 2016

(calcul efectuat conform art. 154 C. pen.), și nu la sfârșitul lunii decembrie

2011, cum susține recurentul.

3). Referitor la

omisiunea aplicării disp. art. 74

1

C. pen., ca lege penală mai favorabilă,

Înalta Curte apreciază că o atare critică se încadrează în cazul de casare

prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., ce nu poate fi

avut în vedere din oficiu și nu poate fi analizat, deoarece recursul nu a fost

motivat în termen.

Critica poate fi însă

analizată și conform art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., din

perspectiva efectelor prev. de art. 74

1

C. pen., ce pot consta în

reducerea pedepsei sau în aplicarea unei sancțiuni administrative.

Din acest punct de

vedere, se constată că respectiva critică este nefondată, deoarece nu suntem în

situația aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, în

condițiile în care instanța de fond și instanța de apel nu au reținut în

favoarea inculpatului disp. art. 74

1

C. pen.

Înalta Curte mai

constată că invocarea în faza recursului a cauzei de reducere a pedepsei este

formală, din moment ce inculpatul, care a negat în mod constant comiterea

infracțiunii, nu a achitat prejudiciul, aceasta constituind o premisă a

examinării aplicabilității art. 74

1

C. pen.

4). În cele din urmă,

se constată că instanța de recurs nu poate examina critica referitoare la

individualizarea pedepsei căci, așa cum s-a arătat, cazul de casare prev. de

art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. vizează doar legalitatea pedepsei

aplicate, nu și temeinicia acesteia. Individualizarea pedepsei este o chestiune

de apreciere, ce implică reanalizarea criteriilor de cuantificare și de

stabilire în concret a sancțiunii, și nu verificarea aspectului dacă instanța

de fond sau instanța de apel "s-au aplicat pedepse în alte limite decât

cele prevăzute de lege".

Drept urmare, deși

cazul de casare invocat poate fi avut în vedere de către instanța de recurs,

critica formulată nu se circumscrie acestui caz și Înalta Curte nu poate să

procedeze la reindividualizarea pedepsei.

Din oficiu, analizând

critica în mod strict, prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., se constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost

stabilită cu respectarea dispozițiilor legale, în limitele prev. de art. 9

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și

art. 13 C. pen.

Față de cele reținute

și neidentificând niciuna din situațiile încadrate în celelalte cazuri ce pot

fi avute în vedere din oficiu, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400

RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON,

reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.B.T. împotriva Deciziei penale nr.

40/A din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului

desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi, 16 septembrie 2013.

Procesat

de GGC - NN