ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2720/2013

Asupra recursului de față, reține următoarele: Prin Decizia penală nr. 40/A din 25 Februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și de partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva Sentinței penale nr. 357 din 03 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 2373/107/2011. A fost desființată sentința apelată numai sub aspectul omisiunii acordării accesoriilor către partea civilă și, rejudecând în aceste limite, inculpatul C.B.T. a fost obligat să plătească părții civile Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba suma de 196.755 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit și TVA.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.B.T. împotriva aceleiași sentințe, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Prin Sentința penală nr. 357 din 03 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de reprezentantul Ministerului Public, din infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. în infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. A fost condamnat inculpatul C.B.T. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) lit. c) C. pen. (respectiv dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale) pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (două acte materiale) prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (1) - art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba și a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B.S.O.

SRL Sântimbru la plata sumei de 150.216 RON, din care 85.350 RON reprezintă impozit pe profit și 64.866 RON reprezintă TVA. S-au respins restul pretențiilor formulate de partea civilă. În baza art. 357 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rap. și la disp. Legii nr. 91/2007 privind cazierul fiscal, s-a dispus comunicarea prezentei hotărâri la rămânerea ei definitivă către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Alba și către D.F.F.P. Alba - Serviciul Cazier Fiscal Local. A fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B.S.O. SRL la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 1500 RON. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în fapt că la data de 22 septembrie 2008, D.G.F.P.

Alba - Administrația Finanțelor Publice Alba Iulia - Activitatea de Control Fiscal a formulat plângere penală împotriva inculpatului C.B.T. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, constând în aceea că în calitate de administrator al SC B.S.O. SRL Sântimbru, a emis în cursul anului 2004 două facturi fiscale în valoare totală de 406.266 RON către SC B. SRL, pe care nu le-a evidențiat în contabilitatea firmei, iar taxele și impozitele aferente acestor operațiuni comerciale nu au fost declarate la organul fiscal. Controlul fiscal la firma administrată de către inculpat a fost solicitat de către Serviciul de Inspecție Fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice Alba Iulia prin referatul nr. 478 din 26 mai 2008 pe parcursul efectuării unei inspecții fiscale generale la SC B. SRL, (societate administrată de către C.T.

- soția inculpatului) și în contabilitatea căreia au fost găsite înregistrate cele două facturi având din 31 mai 2004 în valoare de 314.160.000 ROL reprezentând "pământ pentru umplutură - terasare" și din 02 iulie 2004 în valoare de 3.748.499.999 ROL reprezentând "containere și utilaje diverse". În perioada 2001 - 26 septembrie 2005 cât a fost administrată de către inculpat, SC B.S.O. SRL Sântimbru a depus la organul fiscal un singur bilanț, în 30 iunie 2001 iar ultimele declarații fiscale depuse la Administrația Finanțelor Publice Alba Iulia, au fost în ianuarie 2002 pentru luna decembrie 2001. În data de 26 septembrie 2005 a fost numit în calitate de lichidator judiciar B.M. pentru SC B.S.O.

SRL Sântimbru. Prin adresa 13 februarie 2006, inculpatul a comunicat lichidatorului judiciar că SC B.S.O. SRL nu a mai desfășurat activitate din anul 2002 iar actele contabile au fost ridicate de către Garda Financiară Alba. După declanșarea controlului, respectiv după găsirea celor două facturi sus-menționate în evidența contabilă a SC B., inculpatul C.B.T. a comunicat lichidatorului B.M. prin adresa din 23 iulie 2008 că din anul 2002 până la dizolvarea firmei în 2005, aceasta a desfășurat sporadic activitate comercială și a predat lichidatorului blocul de facturi, precizând că din acestea s-au emis facturile cu nr. aaa din 31 martie 2004 și nr. bbb din 02 iulie 2004 susținând în continuare că documentele contabile nu le deține deoarece au fost ridicate de către Garda Financiară Alba.

Ulterior demarării cercetărilor penale, inculpatul a declarat că facturile respective au fost înregistrate în contabilitatea SC B.S.O. SRL Sântimbru și a depus jurnalul de vânzări aferent lunilor martie și iulie 2004, precizând că alte documente contabile nu deține. Aceste jurnale de vânzări aferente lunilor martie și iulie 2004 au fost întocmite de către inculpat în fals, pro cauza, în scopul justificării unor înregistrări care în realitate nu au fost efectuate. Faptul că lista și jurnalul de vânzări nu au fost întocmite la momentul desfășurării operațiunilor comerciale, ci mult mai târziu, a fost stabilit de instanța de fond din faptul că apar menționate sume din care lipsesc ultimele patru cifre, deoarece între timp a avut loc denominarea leului, trecându-se de la ROL la RON.

În faza de urmărire penală s-a efectuat o expertiză tehnică contabilă, în urma căreia expertul R. a stabilit că: - facturile fiscale nr. aaa din 31 martie 2004 și nr. bbb din 02 iulie 2004 emise de SC B.S.O. SRL nu au fost înregistrate în contabilitatea acesteia, adică în Registrul-jurnal, Registrul de încasări și plăți, Registrul-inventar, cele 2 facturi fiind înregistrate în listele și jurnalele de vânzări care nu constituie documente de înregistrare în contabilitate; - facturile sus-menționate au fost înregistrate doar în contabilitatea societății achizitoare - SC B., operațiunea economică fiind recunoscută că a avut loc; - prin emiterea celor două facturi fiscale și livrarea mărfurilor a generat obligația calculării și plății la bugetul statului a impozitului de profit și a TVA concomitent cu obligația întocmirii situațiilor specifice de raportare la organul fiscal teritorial a impozitului pe profit și a TVA de către SC B.S.O.

SRL; - prin neevidențierea celor două facturi în contabilitate și neplata impozitului și TVA aferente, SC B.S.O. SRL Sântimbru a cauzat bugetului de stat un prejudiciu de 150.216 RON din care 85.350 RON reprezintă impozit pe profit și 64.866 RON TVA; - conform prevederilor art. 16 alin. (1), art. 35 alin. (1), art. 146 alin. (1) și art. 156 alin. (2) din C. fisc., SC B.S.O. avea obligația de întocmire și depunere a declarațiilor de impozit pe profit și a decontului de TVA aferente lunilor martie 2004 și iulie 2004 care să reflecte activitatea desfășurată conform celor 2 facturi fiscale și a avut această posibilitate; - lista și jurnalul de vânzări nu sunt documente contabile justificative și mai mult ele n-au fost întocmite la momentul desfășurării operațiunilor comerciale respective, ci ulterior datei de 01 iulie 2005 când a avut loc denominarea monedei naționale.

Pe parcursul cercetării judecătorești, inculpatul C.B.T. a depus la dosarul cauzei lista pentru vânzări - luna iulie 2004, jurnalul pentru vânzări - luna iulie 2004, balanța de verificare sintetică 31 decembrie 2001, lista pentru vânzări luna martie 2004 și jurnalul pentru vânzări luna martie, susținând că aceste documente au fost găsite recent la domiciliul numitei C.M., unde a fost și sediul SC B.S.O. SRL Sântimbru. Fiind înscrisuri care n-au fost cunoscute în faza de urmărire penală, instanța de fond a dispus efectuarea unui supliment de expertiză contabilă pentru ca expertul să precizeze dacă în raport de documentele prezentate de către inculpat se modifică concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în faza de urmărire penală.

Expertul contabil, efectuând completarea la raportul de expertiză întocmit inițial, a arătat că documentele aduse ulterior de către inculpat nu modifică concluziile inițiale deoarece în ceea ce privește jurnalele/listele de vânzări, cele prezentate acum sunt cu sume în ROL, deci normal ar fi fost ca și cele prezentate la urmărirea penală să fi fost în ROL dacă erau întocmite cronologic și nu fictiv, iar în ceea ce privește Balanța de verificare sintetică la 31 decembrie 2001, soldul creditor al contului 121 "Profit și pierderi" fiind pozitiv, înseamnă că societatea a înregistrat profit, astfel că era datoare să plătească impozitul aferent.

Inculpatul a negat constant faptul că n-ar fi înregistrat în contabilitatea firmei cele două facturi fiscale în litigiu, dar a recunoscut că nu a plătit nici impozitul, nici TVA eferente valorii facturilor, motivând că neplata s-a datorat faptului că avea de recuperat de la stat, încă din 2002, mai mult de 300.000.000 ROL cu titlu de TVA ce se cuvenea a-i fi restituit. Instanța de fond a reținut că inculpatul C.B.T. a avut o conduită procesuală nesinceră, susținând că actele contabile ale firmei pe care a administrat-o au fost ridicate din 2002 de către Garda Financiară Alba cu ocazia unui control, susținere ce a fost infirmată atât de instituția respectivă - care a comunicat instanței de fond prin adresă oficială că actele contabile verificate cu ocazia controalelor nu se ridică niciodată de la sediile firmelor, cât și de declarațiile martorilor P. și S. - care au făcut parte din echipa Gărzii Financiare ce a efectuat un control la SC B.S.O.

S.R.L în primăvara anului 2003 și care au precizat că au fost făcute copii de pe documentele verificate, originalele rămânând la sediul firmei. Ulterior, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că nu ar fi fost înregistrat la organul fiscal ca plătitor de TVA și nici ca plătitor de impozit pe profit, susținere infirmată, de asemenea, prin adresa D.G.F.P. Alba din 16 august 2012 - din care rezultă că agentul economic (același de pe certificatul de înmatriculare de la dosar) a fost înregistrat ca plătitor de TVA începând cu 01 iunie 2001 și de impozit pe profit conform declarației din 25 octombrie 2001. În drept, fapta inculpatului C.B.T. - administrator al SC B.S.O.

SRL Sântimbru, de a emite în cursul anului 2004 două facturi fiscale în valoare totală de 406.266 RON către SC B. SRL, fără a le înregistra în contabilitatea firmei emitente, și fără a declara la organul fiscal local impozitele și taxele aferente, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a sumei de 85.350 RON - impozit pe profit și a sumei de 64.866 RON - TVA, a fost calificată de instanța de fond ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. În acest sens, fiind vorba de 2 acte omisive, adică 2 acte materiale de neînregistrare în contabilitate, instanța de fond a admis, potrivit art. 334 C. proc.

pen., cererea reprezentantului Ministerului Public și a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii formei continuate a infracțiunii de evaziune fiscală, făcând aplicarea art. 41. alin. (2) C. pen. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, inculpatul C.B.T. și partea civilă NIFP - Agenția Națională de Administrare Fiscală - D.G.F.P. Alba. 1. Parchetul a solicitat desființarea sentinței atacate: - sub aspectul greșitei soluționări a laturii penale a cauzei în ce privește omisiunea de menținere a măsurii sechestrului asigurător, a greșitei individualizări a pedepsei complementare aplicate inculpatului precum și a pedepsei principale raportat la gradul de pericol social al faptei reținute în sarcina inculpatului.

- nelegalitatea hotărârii pe latură civilă privind omisiunea instanței de obligare a inculpatului la suportarea dobânzii legale la suma sustrasă de la impunere. 2. Inculpatul C.B.T. a solicitat desființarea sentinței penale atacate și procedând la o nouă judecată, să se dispună: - achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu motivarea că nu a încălcat aceste dispoziții legale față de faptul că a înregistrat cele 2 facturi în contabilitate la data emiterii acestora în condițiile Legii contabilității nr. 82/1994, și nu a avut intenția de a se sustrage de la plata obligațiilor pe care societatea le datora bugetului de stat. - în subsidiar, trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecarea cauzei față de faptul că judecata a avut loc în lipsa inculpatului precum și în vederea efectuării unei expertize contabile.

- un ultim motiv de apel privește incompatibilitatea judecătorului care a soluționat cauza, care potrivit apelantului se afla în situația prev. de art. 48 lit. g) C. proc. pen., întrucât a formulat împotriva acestuia o sesizare la inspecția judiciară a CSM și astfel s-ar afla în relații de dușmănie cu acesta. Cu privire la cererea de achitare, inculpatul arată că se întemeiază pe faptul că facturile în litigiu au fost emise în luna martie și respectiv iulie 2004, dată la care erau în vigoare disp. Legii nr. 87/1994, potrivit căreia fapta de nedeclarare în termenele prevăzute de lege de către contribuabili a veniturilor și bunurilor supuse impozitelor, taxelor și contribuțiilor constituie contravenție, astfel că instanța de fond ar fi trebuit să facă aplicarea disp.

art. 13 C. pen., și să-l achite, constatând că fapta reținută în sarcina acestuia nu constituie infracțiune. Apelantul arată în continuare că cele 2 facturi au fost înregistrate în contabilitate în lista de vânzări și jurnalul de TVA cu respectarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 82/1994 precum și ale dispozițiilor din Normele metodologice din 3 martie 1998 la Ordinul M.F. nr. 425 din 03 martie 1998 pentru aprobarea normelor metodologice de întocmire și utilizare a formularelor tipizate, comune pe economie care nu au regim special, privind activitatea financiară și contabilă precum și a modelelor acestora.

Concluzionând, apelantul inculpat arată că raportat la actele normative menționate, dacă veniturile obținute au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile întrucât organele fiscale au luat cunoștință de veniturile realizate prin verificarea celor 2 facturi. De asemenea, apelantul invocă și lipsa laturii subiective a infracțiunii de evaziune fiscală, susținând că în cauză nu s-a probat că, în calitate de administrator și cu intenție, nu a înregistrat cele 2 facturi.

Mai mult, arată că cele 2 facturi emise de SC B. SRL, firmă administrată de soția sa, a fost controlată de organele de inspecție fiscală unde au fost identificate aceste facturi iar la 16 martie 2006 reprezentanții IPJ Alba s-au deplasat împreună cu reprezentanții ANAF la sediul SC B.S.O. SRL, societate administrată de inculpat, de unde au ridicat blocul de facturi în care erau și cele 2 facturi din litigiu. Apelantul invocă și eroarea de fapt, arătând că instanța de fond s-a aflat într-o eroare prin reținerea în dispozitivul sentințe atacate ca dată a emiterii celor 2 facturi în litigiu data de 26 mai 2008, dar și că nu poate fi reținută aprecierea instanței de fond potrivit căreia înscrierile celor 2 facturi au fost efectuate în fals, întrucât în cauză nu s-a stabilit caracterul fals al acestor înscrieri printr-o hotărâre definitivă.

În ce privește latura civilă, apelantul critică soluția instanței de fond arătând că dreptul material la acțiune s-a prescris potrivit disp. art. 3, 22 din Dec. nr. 167/1954, data nașterii dreptului la acțiune este momentul în care partea civilă ANAF prin D.G.F.P. - Alba a luat cunoștință de emiterea celor 2 facturi prin nota de constatare încheiată la data 12 octombrie 2005 întocmită de Garda Financiară Alba. De asemenea, apelantul arată că acțiunea civilă este prescrisă și în raport de disp. O.U.G. nr. 92/2003 care stabilește termenul de prescripție de 5 ani în cazul obligațiilor fiscale, prescripție care în cauză, în opinia apelantului, prin raportare la data de 12 octombrie 2005 (data controlului fiscal), s-a împlinit la 01 ianuarie 2010. În ce privește critica privind greșita respingere de instanța de fond a expertizei contabile, inculpatul arată că instanța s-a pronunțat asupra acestei cereri în lipsa sa, încălcându-i astfel dreptul la apărare.

3. Apelanta D.G.F.P. - Alba critică sentința atacată sub aspectul laturii civile solicitând desființarea și rejudecând, să se dispună admiterea în totalitate a acțiunii civile prin acordarea atât a debitului cât și a accesoriilor, respectiv dobânzi și penalități de întârziere până la data achitării integrale a debitului, potrivit disp. art. 122 2 din O.U.G. nr. 92/2003. Curtea de Apel Alba Iulia a constatat fondate recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și partea civilă D.G.F.P. - Alba, pentru următoarele motive: Din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpatul C.B.T. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constând în aceea că, în calitate de asociat și administrator al SC SC B.S.O.

SRL, a omis să evidențieze în actele contabile ale societății ori în alte documente legale, operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, respectiv - facturile fiscale AB ACA nr. aaa din 31 martie 2004 și nr. bbb din 02 iulie 2004 emise de SC B.S.O. SRL, în valoare totală de 406.266 RON, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în sumă de 150.216 RON din care 85.350 RON reprezintă impozit pe profit și 64.866 RON TVA. Controlul fiscal la firma administrată de către inculpat a fost solicitat de către Serviciul de Inspecție Fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice Alba Iulia prin referatul nr. 478 din 26 mai 2008, care sesiza că pe parcursul efectuării unei inspecții fiscale generale la SC B. SRL (societate administrată de către C.T.

- soția inculpatului), s-au identificat în contabilitatea acesteia înregistrate cele două facturi având nr. aaa din 31 mai 2004 - în valoare de 314.160.000 ROL reprezentând "pământ pentru umplutură - terasare" și nr. bbb din 02 iulie 2004 - în valoare de 3.748.499.999 ROL reprezentând "containere și utilaje diverse". În urma unui control încrucișat la SC B. SRL efectuat de reprezentanții D.G.F.P. - Alba, s-a stabilit că societatea administrată de inculpat a emis cele 2 facturi fiscale, fără a le evidenția în contabilitatea societății. Contrar apărărilor inculpatului, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, cele 2 facturi nu au fost înregistrate de inculpat în momentul emiterii acestora, iar înscrierile în registrul de vânzări și în registrul de evidență TVA prezentate de inculpat nu îl scuteau de a efectua înregistrările veniturilor în actele contabile ale societății.

Astfel, potrivit art. 20 din Legea contabilității nr. 82/1991, registrele de contabilitate obligatorii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar și cartea mare iar întocmirea, editarea și păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează conform normelor elaborate de Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 21, registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanță cu destinația acestora și se prezintă în mod ordonat și astfel completate încât să permită, în orice moment, identificarea și controlul operațiunilor contabile efectuate.

De asemenea, potrivit art. 22 din legea contabilității, pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a operațiunilor efectuate, se întocmește balanța de verificare, cel puțin la încheierea exercițiului financiar, la termenele de întocmire a situațiilor financiare, a raportărilor contabile, precum și la finele perioadei pentru care entitatea trebuie să întocmească declarația privind impozitul pe profit/venit, potrivit legii. Ca atare, chiar dacă ar fi reală înregistrarea celor 2 facturi în registrul jurnal de vânzări și în registru TVA, acestea nu îl scuteau pe inculpat de a efectua înregistrarea operațiunilor comerciale în documentele contabile prevăzute de lege. Însă Curtea, în acord cu instanța de fond, a reținut că probele administrate în cauză au dovedit că aceste înscrieri nu au fost efectuate la momentul emiterii celor 2 facturi în litigiu, ci mențiunile au fost efectuate ulterior de inculpat după începerea controlului fiscal.

Această concluzie rezultă atât din împrejurarea că aceste documente de evidență contabilă - registrul de vânzări și registru evidență TVA - nu au fost prezentate de inculpat organelor fiscale cu ocazia efectuării controlului și nici lichidatorului B.M. desemnat pentru SC B. SRL. Astfel, lichidatorul a notificat societatea la 09 februarie 2006 pentru a-i preda documentele de evidență contabilă precum și cele de înregistrare ale societății iar la data de 13 februarie 2006, inculpatul în calitate de administrator i-a comunicat lichidatorului că societatea nu deține documente de evidență contabilă întrucât aceste documente au fost ridicate de reprezentanții Gărzii Financiare Alba. Nici această susținere a inculpatului nu poate fi reținută, întrucât în cauză au fost audiați cei 2 comisari ai Gărzii financiare S.M.I.

și P.F.P. precum și adresa comunicată de Garda Financiară nr. 120722/AB/107/2011, din care rezultă că nu au fost ridicate actele contabile ale societății, acestea fiind prezentate de administrator și xerocopiate și certificate de inculpat. De altfel, relativ la realitatea înscrierii celor 2 facturi nr. aaa din 31 martie 2004 și nr. bbb din 02 iulie 2004, expertul contabil R.M.A.

(care a efectuat expertiza contabilă în cursul urmăririi penale), arată că listele și jurnalele pentru vânzări prezentate de inculpat drept acte contabile justificative nu au fost întocmite la momentul desfășurării operațiunilor comerciale respectiv la 31 martie 2004 și 02 iulie 2004, așa cum susține inculpatul, ci numai după data de 01 iulie 2005, întrucât aceste documente sunt exprimate în RON, fiind cunoscut faptul că denominarea monedei naționale s-a efectuat după această dată, prin Legea nr. 348 din 14 iulie 2004. Ca atare, constatând că registrul de vânzări de care se prevalează inculpatul în apărare nu este conform cu realitatea și nu se coroborează cu probele administrate, în mod legal a fost înlăturat de instanța de fond potrivit art. 63 C. proc.

pen., conform căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. De altfel, potrivit art. 66 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul are dreptul să dovedească lipsa de temeinicie a probelor însă, deși beneficiază de acest drept, C.B.T. nu a dovedit contrariul probelor de vinovăție. Analizând în continuare apărarea inculpatului privind aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv aplicarea Legii nr. 87/1994 - în vigoare la data săvârșirii faptei și nu dispozițiile Legii nr. 241/2005, Curtea de Apel a constatat că infracțiunea de evaziune fiscală are o reglementare identică în ambele reglementări, atât sub aspectul elementelor constitutive cât și al regimului sancționator.

În acest sens, Curtea arată că art. 1 din Legea nr. 87/1994 definește evaziunea fiscală ca fiind sustragerea contribuabililor, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor, fondurilor speciale de stat și fondurilor speciale extrabugetare. Art. 2, 4 și 5 din aceeași lege enumera în categoria contribuabili, acele persoane fizice sau juridice care efectuează activități, permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile și care au obligația să declare veniturile realizate și să le evidențieze în registre sau alte documente prevăzute de lege.

Fapta incriminată în art. 11 din Legea nr. 87/1994 este definită ca fiind sustragerea de la plata obligațiilor fiscale prin neînregistrarea unor activități pentru care legea prevede obligația înregistrării sau prin exercitarea de activități neautorizate, în scopul obținerii de venituri și se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi. Ca atare, subiect activ al infracțiunii prevăzute în art. 11 din Legea nr. 87/1994 poate fi contribuabilul, cei care realizează venituri impozabile.

De asemenea, potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005 alin. (1) constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi, următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: "b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate." Constatând că între cele 2 reglementări există diferențe numai în ce privește conținutul infracțiunii sub aspectul laturii obiective, în opinia Curții, cea prevăzută de Legea nr. 241/2005 este mai favorabilă, în timp ce condițiile de tragere la răspundere penală și condițiile de sancționare sunt identice.

În mod legal instanța de fond a reținut încadrarea în drept a faptei săvârșite de inculpat ca fiind infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. Astfel, raportat la aceste criterii, Curtea constată că ambele reglementări nu stabileau condiții distincte de incriminare, ambele vizând aceleași categorii de contribuabili respectiv persoane fizice sau juridice care efectuează activități, permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile și care au obligația sa declare veniturile realizate și să le evidențieze în registre sau alte documente prevăzute de lege.

În ce privește condițiile de tragere la răspundere penală, în ambele cazuri acțiunea penală se exercită din oficiu, însă opinia Curții noua reglementare a infracțiunii de evaziune fiscală - reglementată de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 - este mai favorabilă, întrucât sancționează numai inacțiunea relevată prin termenul "omisiune", în timp ce Legea nr. 87/1994 sancționează atât acțiunea relevată prin termenul "sustragere" cât și inacțiunea relevată prin termenul "neînregistrarea". În ceea ce privește evaluarea limitelor de sancționare din legile penale succesive, Curtea constată că regimul sancționator este identic, pedeapsa este în aceleași limite și de aceeași natură, respectiv închisoarea de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi.

De asemenea, este neîntemeiată și apărarea potrivit căreia fapta inculpatului ar constitui contravenția prev. de art. 13 din Legea nr 87/1994, constând în fapta de nedeclarare în termenele prevăzute de lege de către contribuabili a veniturilor și bunurilor supuse impozitelor taxelor și contribuțiilor, întrucât infracțiunea de evaziune fiscală este definită de același act normativ ca fiind sustragerea de la plata obligațiilor fiscale prin neînregistrarea unor activități pentru care legea prevede obligația înregistrării sau prin exercitarea de activități neautorizate, în scopul obținerii de venituri.

Astfel, prin compararea celor două texte, rezultă că latura obiectivă a contravenției este diferită de cea a infracțiunii de evaziune fiscală, respectiv în cazul contravenției, latura obiectivă o constituie nedeclararea bunurilor supuse impozitelor taxelor și contribuțiilor, în timp ce latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 11 din Legea nr. 87/1994 o constituie sustragerea de la plata obligațiilor fiscale prin neînregistrarea unor activități pentru care legea prevede obligația înregistrării. Față de textele legale menționate, Curtea de Apel a reținut că în mod legal fapta inculpatului a fost încadrată ca fiind infracțiunea de evaziune fiscală.

Curtea a apreciat ca nefondate și criticile privind lipsa laturii subiective nu sunt întemeiate, întrucât faptul că inculpatul nu a evidențiat nici o operațiune comercială efectuată de firma al cărui administrator a fost și că, după declanșarea controlului fiscal, a încercat să efectueze o serie de înscrieri, dovedesc intenția acestuia de a se sustrage de la plata taxelor și impozitelor legale prin neînregistrarea unor activități. Eroarea de fapt la care se referă inculpatul prin reținerea în dispozitivul sentinței atacate ca dată a emiterii celor 2 facturi în litigiu data de 26 mai 2008 nu se regăsește întrucât în dispozitivul sentinței atacate nu există o asemenea mențiune. Analizând în continuare criticile privind prescrierea dreptului material al acțiunii, Curtea constată netemeinicia acesteia întrucât potrivit art. 91 alin. (3) C. proc.

fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, termen care curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Ori, în prezenta cauză fapta a fost săvârșită la datele 31 martie 2004 și 02 iulie 2004 iar plângerea penală a fost înregistrată la data de 22 septembrie 2008, de D.G.F.P. Alba - Administrația Finanțelor Publice Alba Iulia - Activitatea de Control Fiscal, astfel că termenul de prescripție nu numai că nu este împlinit, dar a fost întrerupt prin înregistrarea plângerii penale. Analizând în continuare criticile apelanților Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și partea civilă D.G.F.P.

- Alba privind neacordarea accesoriilor la suma stabilită cu titlu de prejudiciu, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. Potrivit art. 119 C. proc. fisc, care dispune că pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere iar conform art. 120 din același Cod, dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Nu în ultimul rând, potrivit art. 120 1 C. proc. fisc, plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale principale.

Așa fiind, prin obligarea inculpatului numai la plata dobânzilor legale aferente prejudiciului produs, s-a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind necesar ca inculpatul să fie obligat la plata accesoriilor bugetare (dobânzi și penalități de întârziere).

Examinând modul în care instanța de fond a individualizat pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea de apel constată că aceasta a respectat toate regulile ce caracterizează stabilirea sancțiunii, atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea de executare, în sensul unei evaluări concrete a criteriilor statuate de legiuitor în dispozițiile art 72 C. pen., evidențiind gravitatea faptei comise, prin prisma circumstanțelor reale efective, dar și a circumstanțelor personale ale inculpatului, nu numai a celor legate de comportamentul procesual, cât și a celor care vizează strict persoana acestuia, aprecierea fiind făcută fără o preeminență a vreunuia dintre criteriile arătate, precum și consecințele pedepsei și a modalității de executare privative de libertate, prin prisma funcțiilor unei asemenea sancțiuni.

Curtea, în baza propriei analize, față de critica formulată de parchet în sensul majorării pedepsei principale și a pedepsei complementare, consideră că nu se impune a se da curs celor susținute față de regula examinării plurale a criteriilor ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, deoarece inculpatul este infractor primar și s-a prezentat în fața organelor judiciare. Curtea consideră că pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, cu executare prin privare de libertate, reprezintă o sancțiune proporțională atât cu gravitatea efectivă a faptei comise de recurent, concretizată prin modul în care acesta a acționat, în sensul că, în calitate de administrator al SC B.S.O.

SRL, nu a evidențiat în totalitate în documentele contabile ale firmei operațiunile comerciale efectuate și veniturile realizate, în scopul de nu plăti impozitele și taxele datorate, denaturând încasările, cheltuielile și rezultatele financiare ce trebuiau să se reflecte în bilanțul contabil, prin omisiunea cu știință a înregistrării în contabilitate, cauzând astfel un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 346.971 RON, rămas nerecuperat în totalitate, și ea reliefează periculozitatea excesivă a modului de operare al recurentului, cât și profilul socio-moral și de personalitate a inculpatului, a cărui atitudine procesuală, în cauză, este negativă.

Față de modul concret de săvârșire a faptei și caracterul continuat al acesteia, cuantumul pedepsei principale de 2 ani închisoare asigură realizarea scopurilor pedepsei, iar executarea sa, prin privare de libertate, va da posibilitatea inculpatului ca, prin programele educaționale desfășurate și în mediu închis, cu valorificarea aptitudinilor acestuia, să conducă, chiar și prin restrângerea libertății presupusă de o asemenea modalitate de executare, la conștientizarea consecințelor faptei sale, în vederea unei reinserții sociale reale a acestuia. De asemenea, a fost apreciată că este neîntemeiată și critica formulată de parchet privind omisiunea instanței de fond de a menține sechestrul asigurător, întrucât în cauză nu s-a dovedit că inculpatul deține bunuri, astfel că măsura sechestrului ar fi lipsită de obiect.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul C.B.T. Examinând cauza în temeiul art. 385 6 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, se constată că în raport de data pronunțării deciziei atacate, sunt aplicabile dispozițiile actuale ale Codului de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Inculpatul nu a motivat recursul în termenul prev. de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen., așa încât, potrivit art. 385 10 alin. (2 1 ) cu referire la art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte nu va putea avea în vedere decât cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu.

Inculpatul a invocat două dintre aceste cazuri de casare, respectiv pct. 13 - solicitând să se constate că fapta nu constituie infracțiune ci contravenție și pct. 14 - susținând că s-a împlinit termenul special de prescripție a răspunderii penale, așa încât se impune încetarea procesului penal. De asemenea, s-a formulat o solicitare subsidiară în temeiul aceluiași punct 14, cu privire la aplicarea disp. art. 74 1 C. pen. și cu privire la reindividualizarea pedepsei. 1). Examinând punctual criticile, Înalta Curte stabilește că motivul de recurs referitor la împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală se încadrează în cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 13 C. proc. pen., însă critica nu este fondată.

Trebuie reamintit că limitele de soluționare a recursului impun ca Înalta Curte să procedeze la examinarea acestei critici pornind de la situația de fapt și încadrarea juridică reținută prin aplicarea legii penale mai favorabile, astfel cum au fost stabilite prin sentința și decizia atacate, deoarece aceste aspecte nu au fost contestate de inculpat și nici nu sunt prevăzute în cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reține că potrivit art. 17 C. pen., infracțiunea este "fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală". Conform art. 7 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional". Inculpatul a invocat că fapta nu este prevăzută în legea penală chiar din faza de declarare a apelului, această apărare fiind analizată de către Curtea de Apel. În mod corect, s-a stabilit că fapta ce face obiectul acuzației nu corespunde dispozițiilor legale ce reglementau contravenția prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, ci infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În sarcina inculpatului s-a reținut, în esență, că în calitate de administrator al SC B.S.O. SRL, la datele de 31 martie 2004 și 02 iulie 2004, a emis către SC B. SRL două facturi fiscale în valoare totală de 406.266 RON, fără a le înregistra în contabilitatea firmei emitente SC B.S.O. SRL, fără a declara la organul fiscal local impozitele și taxele aferente, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a sumei de 85.350 RON - impozit pe profit și a sumei de 64.866 RON - TVA. Potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 87/1994 republicată în M. Of.

nr. 545/29.07.2003 (forma în vigoare la data comiterii faptelor reținute în sarcina inculpatului C.B.T.): "Constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni: a) nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor și bunurilor supuse impozitelor, taxelor și contribuțiilor;". Conform art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 87/2004 republicată în M. Of.

nr. 545/29.07.2003 (forma în vigoare la data comiterii faptelor) constituie infracțiuni: "Sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligațiilor fiscale, în scopul obținerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei impozabile sau taxabile prin prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operațiuni fictive." Potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală "omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate", dacă fapta a fost săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Rezultă, astfel, că respectiva contravenție sancționează doar întârzierea în declararea veniturilor și bunurilor supuse impozitelor, taxelor și contribuțiilor, pe când, indiferent de diferitele forme ale legii speciale, infracțiunea de evaziune fiscală incriminează omisiunea înregistrării operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate și nedeclararea veniturilor, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Or, fapta reținută în sarcina inculpatului este mai complexă, referindu-se nu doar la întârzierea, ci chiar la nedeclararea respectivelor venituri, în scopul urmărit de către inculpat, constând în eludarea obligației de plată a TVA-ului și a impozitului pe profit datorate statului.

Pe lângă diferența referitoare la elementul material, se impune astfel a evidenția și diferența referitoare la scopul neînregistrării operațiunilor sau nedeclarării veniturilor, care în cazul infracțiunii de evaziune fiscală este prevăzut în mod expres, cu valoarea unui element constitutiv al laturii subiective, fără a fi prevăzut în cazul contravenției. Se constată că legea aplicabilă îndeplinește condițiile de accesibilitate și previzibilitate, căci modul în care este formulată, termenii folosiți și condițiile impuse a fi respectate permit oricărei persoane să-i poată anticipa toate efectele. În plus, natura subsidiară a răspunderii contravenționale este prevăzută de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 87/1994 republicată, potrivit cărora faptele vor fi reținute ca și contravenție numai dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni.

Or, diferența esențială între contravenția prev. de art. 13 și infracțiunea de evaziune fiscală constă tocmai în scopul urmărit de făptuitor. În speță, acuzația a fost formulată de o manieră ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor de incriminare a infracțiunii de evaziune fiscală, căci de la început s-a reținut în sarcina inculpatului că nu a înregistrat cele două facturi în contabilitatea firmei și nu a declarat veniturile realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. În ciuda atitudinii constante de negare manifestată de inculpat și în urma examinării materialului probator, instanța de fond și de apel au confirmat acuzația penală și situația de fapt reținută în actul de sesizare, stabilind totodată că inculpatul a acționat pentru realizarea scopului specific evaziunii fiscale, element ce diferențiază infracțiunea de contravenția prev. de art. 13 lit. a) din Legea nr. 87/1994 republicată.

Astfel, în acord cu instanța de fond, Curtea de Apel a reținut ca inculpatul a depus ultimele declarații fiscale în ianuarie 2002 (corespunzător activității din luna decembrie 2001), că nu a efectuat cuvenitele înregistrări în contabilitatea firmei la momentul emiterii celor 2 facturi (martie și iulie 2004), nu a declarat la organul fiscal local impozitele și taxele aferente, că prin adresa din 13 iunie 2005 inculpatul a comunicat lichidatorului judiciar că din anul 2002 firma sa nu a mai desfășurat activitate. Cu toate acestea, după ce facturile au fost identificate în evidența contabilă a societății comerciale achizitoare (SC B.), inculpatul a emis adresa din 23 iulie 2008 în care arată că din anul 2002 până la dizolvarea firmei în 2005, firma sa a desfășurat sporadic activitate comercială.

Totodată, instanțele de fond și de apel au reținut că abia după începerea anchetei penale, inculpatul a declarat că facturile respective au fost înregistrate în contabilitatea SC B.S.O. SRL Sântimbru și a prezentat în apărare jurnalul de vânzări aferent lunilor martie și iulie 2004, întocmit în fals, în scopul justificării unor înregistrări care în realitate nu au fost efectuate. S-a apreciat că toate aceste aspecte evidențiază că inculpatul a acționat în scopul sustragerii de la plata taxelor și impozitelor. Drept urmare, fapta inculpatului corespunde normei de incriminare a infracțiunii de evaziune fiscală, neîncadrându-se în dispozițiile ce reglementează răspunderea contravențională și este, astfel, prevăzută de legea penală, fiind întrunită această trăsătură esențială a infracțiunii enumerată de art. 17 C. pen.

În concluzie, nu este incident cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 13 C. proc. pen. și nu se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. 2). Înalta Curte constată că motivul de recurs referitor la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege". În mod evident, textul de lege are în vedere doar nelegalitatea sancțiunii, și nu întrunirea condițiilor legale de condamnare. O atare critică ar putea fi circumscrisă cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen., însă acest caz nu face parte din cele ce pot fi luate în considerare din oficiu, iar recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege. Chiar și în aceste condiții, față de cele invocate de recurent și de concluziile reprezentantului Parchetului, trebuie amintit că s-a susținut că prescripția a intervenit prin împlinirea unui termen de 7 ani și 6 luni. Abordarea prescripției răspunderii penale în faza recursului trebuie să pornească de la încadrarea juridică dată faptei prin aplicarea legii penale mai favorabile (aspect ce nu a fost criticat de către inculpat) și, având în vedere data comiterii faptelor, maximul pedepsei prevăzute de lege, dar și termenul de prescripție calculat potrivit art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen., se constată că termenul de prescripție specială a răspunderii penale nu s-a împlinit.

Astfel, infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. s-a epuizat la data comiterii ultimului act material, respectiv 02 iulie 2004 și este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani (această sancțiune fiind prevăzută chiar și de art. 11 din Legea 87/2004), așa încât termenul de prescripție specială calculat prin aplicarea art. 13 C. pen., mai precis prin luarea în considerare a disp. art. 124 C. pen. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 63/2012, este de 12 ani (și nu de 7 ani și 6 luni). Acest termen a început să curgă la data de 2 iulie 2004 și se putea împlini la data de 1 iulie 2016 (calcul efectuat conform art. 154 C. pen.), și nu la sfârșitul lunii decembrie 2011, cum susține recurentul.

3). Referitor la omisiunea aplicării disp. art. 74 1 C. pen., ca lege penală mai favorabilă, Înalta Curte apreciază că o atare critică se încadrează în cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., ce nu poate fi avut în vedere din oficiu și nu poate fi analizat, deoarece recursul nu a fost motivat în termen. Critica poate fi însă analizată și conform art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., din perspectiva efectelor prev. de art. 74 1 C. pen., ce pot consta în reducerea pedepsei sau în aplicarea unei sancțiuni administrative. Din acest punct de vedere, se constată că respectiva critică este nefondată, deoarece nu suntem în situația aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, în condițiile în care instanța de fond și instanța de apel nu au reținut în favoarea inculpatului disp.

art. 74 1 C. pen. Înalta Curte mai constată că invocarea în faza recursului a cauzei de reducere a pedepsei este formală, din moment ce inculpatul, care a negat în mod constant comiterea infracțiunii, nu a achitat prejudiciul, aceasta constituind o premisă a examinării aplicabilității art. 74 1 C. pen. 4). În cele din urmă, se constată că instanța de recurs nu poate examina critica referitoare la individualizarea pedepsei căci, așa cum s-a arătat, cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. vizează doar legalitatea pedepsei aplicate, nu și temeinicia acesteia.

Individualizarea pedepsei este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea criteriilor de cuantificare și de stabilire în concret a sancțiunii, și nu verificarea aspectului dacă instanța de fond sau instanța de apel "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege". Drept urmare, deși cazul de casare invocat poate fi avut în vedere de către instanța de recurs, critica formulată nu se circumscrie acestui caz și Înalta Curte nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei. Din oficiu, analizând critica în mod strict, prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., se constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor legale, în limitele prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. Față de cele reținute și neidentificând niciuna din situațiile încadrate în celelalte cazuri ce pot fi avute în vedere din oficiu, potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.B.T. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 septembrie 2013. Procesat de GGC - NN