ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1805/2012

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 13 din 12 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași a fost condamnat inculpatul R.V., la pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. b) C. pen. și a art. 320 1 C. proc. pen. În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului. În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reținerii și arestării preventive începând cu data de 19 noiembrie 2011 la zi. În baza art. 118 lit. b) C. pen. a confiscat un cuțit tip briceag, ce a servit la comiterea faptei și se află la camera de corpuri delicte a instanței. A constatat că partea vătămată B.R. nu a formulat pretenții materiale în cauză. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: În seara de 18 noiembrie 2011, în jurul orei 20:00, după ce au consumat băuturi alcoolice la locuința numitului V.C., inculpatul R.V. și martorul H.I. s-au deplasat la un bar situat pe raza satului P. Aici s-au întâlnit și cu partea vătămată B.R., cei trei consumând băuturi alcoolice până în jurul orelor 24:00, când barul a fost închis.

Apoi, întrucât intenționau să consume în continuare băuturi alcoolice, inculpatul R.V., partea vătămată B.R. și martorul H.I., aceștia fiind și prieteni, au hotărât să meargă la locuința inculpatului. În drum, au trecut pe la locuința martorului H.I., de unde acesta a luat cantitatea de 5 litri de vin, după care cei trei au mers la locuința inculpatului R.V. Au stat în dormitor și, în timp ce ascultau muzică și vorbeau, au consumat vinul adus de martorul H.I., toți trei ajungând în stare avansată de ebrietate. Pe acest fond, între inculpatul R.V. și partea vătămată B.R. a avut loc o discuție contradictorie cu privire la un conflict mai vechi dintre cei doi, timp în care aceștia s-au și îmbrâncit reciproc, fără însă a se lovi.

A intervenit martorul H.I. care a reușit, pentru moment, să-i calmeze. Conflictul dintre părți a continuat pentru o perioadă greu de precizat (probabil câteva minute), pentru că atât inculpatul și partea vătămată, cât și martorul se aflau într-o stare avansată de ebrietate ce nu permitea o percepție adecvată asupra desfășurării în timp a evenimentelor. La sfârșit, când partea vătămată s-a ridicat și a ieșit pe hol, cu intenția declarată de a pleca acasă, inculpatul i-a aplicat acesteia o lovitură cu un cuțit în abdomen. Imediat, partea vătămată a simțit o căldură în tot corpul și a intrat din nou în dormitor, afirmând: „V., ce mi-ai făcut!”, aspect confirmat și de martorul H.I. Martorul H.I.

nu a văzut momentul în care partea vătămată a fost înjunghiată, dar a declarat că partea vătămată B.R. și-a ridicat puloverul, ocazie cu care a observat că aceasta avea o tăietură în zona abdominală și sângera. Imediat, martorul a sunat atât la Poliție cât și la Salvare, partea vătămată fiind transportată la Spitalul „Sf. Spiridon” din I., unde a fost internată și supusă unei intervenții chirurgicale. Partea vătămată B.R. a fost examinată din punct de vedere medico-legal, raportul efectuat în cauză concluzionând că partea vătămată a prezentat o „plagă tăiată penetrantă abdominală cu perforație ileală, leziune de mezenter, hematom al rădăcinii mezenterului și a rădăcinii colonului ascendent și transvers cu peritonită generalizată”, leziune care a pus în primejdie viața părții vătămate B.R.

Constatând că vinovăția inculpatului este dovedită, Tribunalul l-a condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, prima instanță a avut în vedere atât gradul de pericol social ridicat al faptei comise, prin care s-a adus atingere relațiilor sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei, concretizat și în limitele de pedeapsă prevăzute de norma penală specială, dar și urmările grave ale faptei, precum și împrejurarea că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, a recunoscut și regretat comiterea faptei, reținând dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. și art. 74 lit. a) C. pen. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul R.V., arătând că modalitatea de executare a pedepsei este prea severă raportat la circumstanțele personale și contextul săvârșirii faptei. Inculpatul a arătat că se află la primul contact cu legea penală, este căsătorit, are doi copii minori, a recunoscut și regretat sincer fapta comisă, pe care nu a premeditat-o, aceasta survenind pe fondul consumului de alcool, nu are un comportament criminal, nu a urmărit niciun moment ucidere părții vătămate, care nicinu a formulat pretenții materiale în cauză. Prin decizia penală nr. 37 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.V., împotriva sentinței penale nr. 13 din 12 ianuarie 2012 pronunțate de Tribunalul Iași, sentință care a fost menținută.

A fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului R.V. A fost dedusă, din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada arestului preventiv de la 12 ianuarie 2012 la zi. A fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Analizând cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, instanța de apel a constatat că apelul este nefondat. În acest sens a reținut că, prima instanță a administrat legal și a apreciat temeinic toate probele necesare aflării adevărului cu privire la fapte și la persoana inculpatului R.V., stabilind corect situația de fapt și vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii tentativă de omor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

Astfel, s-a apreciat că, din coroborarea declarațiilor părții vătămate B.R. și ale martorului H.I. cu procesul-verbal de cercetare la fața locului și concluziile raportului de constatare medico-legală din 13 decembrie 2011 emis de Institutul de Medicină Legală Iași, rezultă că în seara de 18 noiembrie 2011 inculpatul R.V. a aplicat părții vătămate B.R. o lovitură cu un cuțit în abdomen, cauzându-i acesteia o plagă tăiată penetrantă abdominală cu perforație ileală, leziune de mezenter, hematom al rădăcinii mezenterului și a rădăcinii colonului ascendent și transvers cu peritonită generalizată, leziune care i-a pus în primejdie viața și a necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.

Aceste împrejurări rezultă și din declarațiile inculpatului, care, de altfel, a recunoscut săvârșirea infracțiunii, iar în cursul judecății în primă instanță a solicitat să fie judecat pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, potrivit art. 320 1 C. proc. pen. Fiind dovedită, astfel, vinovăția inculpatului, corect s-a hotărât condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. Instanța de apel a apreciat că, la individualizarea pedepsei, prima instanță a avut în vedere chiar circumstanțele invocate în apel, anume poziția procesuală corespunzătoare și faptul că inculpatul este la primul contact cu legea penală.

Lipsa antecedentelor penale și recunoașterea faptei sunt elemente cărora prima instanță le-a dat eficiență atunci când s-a orientat în aplicarea pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege, redusă cu o treime, reținând incidența dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și art. 74 lit. a) C. pen. Însă, conduita bună a inculpatului înainte de comiterea infracțiunii și poziția procesuală sinceră nu justifică aplicarea unei tratament sancționator atât de indulgente în raport de gravitatea faptei săvârșite. Totodată, instanța de apel a apreciat că, aplicarea unei pedepse care să își atingă scopul trebuie să se raporteze la interesul general ocrotit de legiuitor și care are prioritate față de circumstanțele personale ale inculpatului.

În raport de gradul de pericol social al faptei, rezultat din modalitatea și împrejurările concrete de comitere a acesteia, instanța de prim control judiciar a apreciat că, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu este justificată, lipsind de conținut dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen., creând o disproporție între scopul și rezultatul acestora. În acest sens s-a avut în vedere că, elementele favorabile inculpatului au fost valorificate de instanța de fond, prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de norma de incriminare, motiv pentru care nu se impune schimbarea modalității de executare. Având în vedere aceste aspecte, instanța de apel a apreciat că scopul preventiv și educativ al pedepsei nu poate fi atins prin suspendarea sub supraveghere a pedepsei și că doar un regim sancționator privativ de libertate este de natură să realizeze constrângerea și reeducarea inculpatului.

Cu privire la starea de arest a inculpatului R.V., instanța de apel a apreciat că, temeiurile care au determinat arestarea acestuia impun în continuare privarea sa de libertate. În acest sens s-a reținut că, pericolul concret pentru ordinea publică nu s-a estompat până la un nivel care să permită, la momentul actual, o măsură preventivă neprivativă de libertate. Prin punerea în libertate a inculpatului s-ar crea temerea că justiția, în cazul unor infracțiuni de o gravitate deosebită, nu acționează suficient de ferm și poate astfel încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare. Totodată, instanța de apel a considerat că, că măsura răspunde exigențelor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal în continuare, precum și pentru a împiedica sustragerea inculpatului de la executarea pedepsei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul R.V. solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și schimbarea modalității de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispozițiilor art. 86 1 C. pen., care reglementează instituția juridică a suspendării executării pedepse sub supraveghere. Examinând recursul în raport de motivul invocat, care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Conform art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ceea ce privește comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acestuia, trebuie individualizate în așa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și evitarea săvârșirii altor fapte penale. Din interpretarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. rezultă că până la începerea cercetării judecătorești inculpatul poate declara că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare și solicită ca judecată să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În cauza dedusă judecății, prin declarația dată în fața primei instanțe, inculpatul a recunoscut fapta reținută prin rechizitoriu, fiind de acord ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului R.V., pentru fapta săvârșită, au fost avute în vedere corect, criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv, limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, reduse cu o treime prin aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., gradul ridicat de pericol social al faptei comise prin care s-a adus atingere relațiilor sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei, modalitatea, împrejurările comiterii faptei și urmarea produsă, împrejurările care atenuează răspunderea penală și datele ce caracterizează persoana infractorului. Astfel, pe baza probelor administrate la urmărirea penală s-a stabilit că în seara de 18 noiembrie 2011, în jurul orei 20:00 inculpatul R.V.

i-a aplicat părții vătămate B.R. o lovitură cu un cuțit în abdomen, cauzându-i o plagă tăiată penetrantă abdominală cu perforație ileală, leziune de mezenter, hematom al rădăcinii mezenterului și a rădăcinii colonului ascendent și transvers cu peritonită generalizată, leziune care i-a pus în primejdie viața și a necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.

Se constată că, în cadrul aceluiași proces de individualizare judiciară a pedepsei instanța de fond și instanța de apel au ținut seama și de circumstanțele personale favorabile inculpatului care a avut o poziție procesuală sinceră pe parcursul desfășurării procesului penal, a recunoscut și regretat fapta comisă, din fișa de cazier judiciar rezultă că acesta se află la prima confruntare cu rigorile legii penale, nefiind necunoscut cu antecedente penale, din caracterizările emise de Primăria Comunei P., localitate unde domiciliază inculpatul și declarațiile olografe ale unor persoane care îl cunosc, se reține că acesta a avut o conduită bună înainte de comiterea faptei, este căsătorit și potrivit înscrisurilor aflate la dosarul instanței de fond are doi copii minori.

Acestor elemente prima instanță le-a dat eficiență atunci când i-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare, situată sub limita minimă prevăzută de textul incriminator, prin reținerea incidenței dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și ale art. 74 lit. a) C. pen. Prin activitatea infracțională desfășurată de inculpat au fost lezate relațiile sociale ce ocrotesc dreptul la viață, sănătate și integritate corporală ocrotite prin norma penală, astfel că pedeapsa de 3 ani închisoare reflectă gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, fiind aptă să conducă la reeducarea și la formarea unei atitudini pozitive a inculpatului față de ordinea de drept, regulile de conviețuire socială și principiile morale.

De asemenea, cererea inculpatului referitoare la greșita modalitate de executare a pedepsei aplicată de instanța de fond și menținută de instanța de apel, este neîntemeiată. Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este o sancțiune alternativă la pedeapsa închisorii și face parte din cadrul măsurilor de individualizare judiciară a pedepsei. La stabilirea modalității de executare a unei pedepse, instanța este datoare, în primul rând, să examineze dacă modalitățile de executare neprivative de libertate sunt suficiente pentru reintegrarea socială a inculpatului, executarea efectivă a unei pedepse privative de libertate trebuind să rămână ca o ultimă variantă, atunci când este absolut necesară pentru a se garanta atingerea scopului pedepsei.

Potrivit dispozițiilor art. 86 1 C. pen., instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intra în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38; c) se apreciază, ținând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni. Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu este un drept al persoanei condamnate, iar simpla îndeplinire a condițiilor referitoare la cuantumul sancțiunii, nu conduce la aplicarea în mod obligatoriu a dispozițiilor art. 86 1 C. pen.

Totodată, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este o măsură bazată, pe încrederea în posibilitățile de îndreptare a infractorului fără executarea efectivă a pedepsei, aplicate și supunerea lui la încercare în acest scop, prin această măsură se evită dezavantajele privațiunii de libertate, respectiv scoaterea condamnatului din mediul familia și social obișnuit. Raportând cauzei aceste considerații teoretice, se constată că la stabilirea modalității de executare a pedepsei, în mod corect, instanța de fond și instanța de prim control judiciar au avut în vedere natura și gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșită de inculpat, infracțiunea de tentativă la omor, prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 C. pen., persoana inculpatului și posibilitatea sa de reeducare în situația în care nu va executa pedeapsa aplicată, astfel că în mod corect s-a apreciat că, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu este în măsură să asigure rolul constrângerii corespunzătoare încălcării legii penale și convingerea inculpatului de necesitatea respectări legii penale, precum și evitarea săvârșirii unor fapte penale similare. Așadar, executarea în regim privativ de libertate a pedepsei, este singura modalitate de a-l determina pe inculpatul R.V. să-și formeze o atitudine corectă față de muncă, față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială și deprinderi conforme cu morala majorității membrilor societății, este executarea prin privare de libertate a pedepsei ce i-a fost aplicată măsură singura în măsură să asigure realizarea scopului acesteia.

Înalta Curte, în acord cu instanța de fond și cu instanța de prim control judiciar, constată că nu se impune schimbarea modalității de executare pedepsei, având în vedere că, astfel cum a fost stabilită, pedeapsa aplicată este aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare, consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată. Totodată, inculpatul, săvârșind fapta în circumstanțele anterior menționate, dovedește un comportament ce nu permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării pedepsei este suficientă pentru a se realiza reeducarea sa și prevenirea comiterii de noi infracțiuni.

Față de aceste considerente, se constată că în cauză, atât cuantumul pedepsei, cât și modalitatea sa de executare au fost corect individualizate, astfel că în mod justificat, atât instanța de fond cât și instanța de apel au apreciat că scopul educativ și coercitiv al pedepsei, reglementat de dispozițiile art. 52 C. pen., nu poate fi atins decât prin executarea prin privare de libertate a sancțiunii aplicate inculpatului. Constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V., apreciind hotărârea pronunțată de instanța de apel ca fiind legală și temeinică. În temeiul art. 385 17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 19 noiembrie 2011 la 29 mai 2012. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligată la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva deciziei penale nr. 37 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 19 noiembrie 2011 la 29 mai 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 29 mai 2012.