ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1805/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1805/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 13 din 12 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași a

fost condamnat inculpatul R.V., la pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa

complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea

infracțiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art.

174 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. b) C. pen. și a art. 320

1

C. proc. pen.

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării

pedepsei, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menținut

starea de arest a inculpatului.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa

aplicată inculpatului perioada reținerii și arestării preventive începând cu data

de 19 noiembrie 2011 la zi.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. a confiscat

un cuțit tip briceag, ce a servit la comiterea faptei și se află la camera de corpuri

delicte a instanței.

A constatat că partea vătămată B.R. nu

a formulat pretenții materiale în cauză.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut următoarele:

În seara de 18 noiembrie 2011, în jurul

orei 20:00, după ce au consumat băuturi alcoolice la locuința numitului V.C., inculpatul

R.V. și martorul H.I. s-au deplasat la un bar situat pe raza satului P. Aici s-au

întâlnit și cu partea vătămată B.R., cei trei consumând băuturi alcoolice până în

jurul orelor 24:00, când barul a fost închis. Apoi, întrucât intenționau să consume

în continuare băuturi alcoolice, inculpatul R.V., partea vătămată B.R. și martorul

H.I., aceștia fiind și prieteni, au hotărât să meargă la locuința inculpatului.

În drum, au trecut pe la locuința martorului

H.I., de unde acesta a luat cantitatea de 5 litri de vin, după care cei trei au

mers la locuința inculpatului R.V. Au stat în dormitor și, în timp ce ascultau muzică

și vorbeau, au consumat vinul adus de martorul H.I., toți trei ajungând în stare

avansată de ebrietate.

Pe acest fond, între inculpatul R.V. și

partea vătămată B.R. a avut loc o discuție contradictorie cu privire la un conflict

mai vechi dintre cei doi, timp în care aceștia s-au și îmbrâncit reciproc, fără

însă a se lovi.

A intervenit martorul H.I. care a reușit,

pentru moment, să-i calmeze.

Conflictul dintre părți a continuat pentru

o perioadă greu de precizat (probabil câteva minute), pentru că atât inculpatul

și partea vătămată, cât și martorul se aflau într-o stare avansată de ebrietate

ce nu permitea o percepție adecvată asupra desfășurării în timp a evenimentelor.

La sfârșit, când partea vătămată s-a ridicat

și a ieșit pe hol, cu intenția declarată de a pleca acasă, inculpatul i-a aplicat

acesteia o lovitură cu un cuțit în abdomen. Imediat, partea vătămată a simțit o

căldură în tot corpul și a intrat din nou în dormitor, afirmând: „V., ce mi-ai făcut!”,

aspect confirmat și de martorul H.I.

Martorul H.I. nu a văzut momentul în care

partea vătămată a fost înjunghiată, dar a declarat că partea vătămată B.R. și-a

ridicat puloverul, ocazie cu care a observat că aceasta avea o tăietură în zona

abdominală și sângera. Imediat, martorul a sunat atât la Poliție cât și la Salvare,

partea vătămată fiind transportată la Spitalul „Sf. Spiridon” din I., unde a fost

internată și supusă unei intervenții chirurgicale.

Partea vătămată B.R. a fost examinată din

punct de vedere medico-legal, raportul efectuat în cauză concluzionând că partea

vătămată a prezentat o „plagă tăiată penetrantă abdominală cu perforație ileală,

leziune de mezenter, hematom al rădăcinii mezenterului și a rădăcinii colonului

ascendent și transvers cu peritonită generalizată”, leziune care a pus în primejdie

viața părții vătămate B.R.

Constatând că vinovăția inculpatului este

dovedită, Tribunalul l-a condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la

omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului,

prima instanță a avut în vedere atât gradul de pericol social ridicat al faptei

comise, prin care s-a adus atingere relațiilor sociale referitoare la dreptul la

viață al persoanei, concretizat și în limitele de pedeapsă prevăzute de norma penală

specială, dar și urmările grave ale faptei, precum și împrejurarea că inculpatul

nu este cunoscut cu antecedente penale, a recunoscut și regretat comiterea faptei,

reținând dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și art. 74

lit. a) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

inculpatul R.V., arătând că modalitatea de executare a pedepsei este prea severă

raportat la circumstanțele personale și contextul săvârșirii faptei. Inculpatul

a arătat că se află la primul contact cu legea penală, este căsătorit, are doi copii

minori, a recunoscut și regretat sincer fapta comisă, pe care nu a premeditat-o,

aceasta survenind pe fondul consumului de alcool, nu are un comportament criminal,

nu a urmărit niciun moment ucidere părții vătămate, care nicinu a formulat pretenții

materiale în cauză.

Prin decizia penală nr. 37 din 16 februarie

2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins,

ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.V., împotriva sentinței penale nr.

13 din 12 ianuarie 2012 pronunțate de Tribunalul Iași, sentință care a fost menținută.

A fost menținută măsura arestării preventive

a inculpatului R.V.

A fost dedusă, din pedeapsa aplicată inculpatului,

perioada arestului preventiv de la 12 ianuarie 2012 la zi.

A fost obligat inculpatul la plata sumei

de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Analizând cauza sub toate aspectele de

fapt și de drept, instanța de apel a constatat că apelul este nefondat.

În acest sens a reținut că, prima instanță

a administrat legal și a apreciat temeinic toate probele necesare aflării adevărului

cu privire la fapte și la persoana inculpatului R.V., stabilind corect situația

de fapt și vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii tentativă de omor prevăzute

de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

Astfel, s-a apreciat că, din coroborarea

declarațiilor părții vătămate B.R. și ale martorului H.I. cu procesul-verbal de

cercetare la fața locului și concluziile raportului de constatare medico-legală

din 13 decembrie 2011 emis de Institutul de Medicină Legală Iași, rezultă că în

seara de 18 noiembrie 2011 inculpatul R.V. a aplicat părții vătămate B.R. o lovitură

cu un cuțit în abdomen, cauzându-i acesteia o plagă tăiată penetrantă abdominală

cu perforație ileală, leziune de mezenter, hematom al rădăcinii mezenterului și

a rădăcinii colonului ascendent și transvers cu peritonită generalizată, leziune

care i-a pus în primejdie viața și a necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de

îngrijiri medicale.

Aceste împrejurări rezultă și din declarațiile

inculpatului, care, de altfel, a recunoscut săvârșirea infracțiunii, iar în cursul

judecății în primă instanță a solicitat să fie judecat pe baza probelor administrate

în cursul urmăririi penale, potrivit art. 320

1

C. proc. pen.

Fiind dovedită, astfel, vinovăția inculpatului,

corect s-a hotărât condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă

de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

Instanța de apel a apreciat că, la individualizarea

pedepsei, prima instanță a avut în vedere chiar circumstanțele invocate în apel,

anume poziția procesuală corespunzătoare și faptul că inculpatul este la primul

contact cu legea penală. Lipsa antecedentelor penale și recunoașterea faptei sunt

elemente cărora prima instanță le-a dat eficiență atunci când s-a orientat în aplicarea

pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege, redusă cu o treime, reținând incidența

dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și art. 74 lit. a)

C. pen.

Însă, conduita bună a inculpatului înainte

de comiterea infracțiunii și poziția procesuală sinceră nu justifică aplicarea unei

tratament sancționator atât de indulgente în raport de gravitatea faptei săvârșite.

Totodată, instanța de apel a apreciat că,

aplicarea unei pedepse care să își atingă scopul trebuie să se raporteze la interesul

general ocrotit de legiuitor și care are prioritate față de circumstanțele personale

ale inculpatului.

În raport de gradul de pericol social al

faptei, rezultat din modalitatea și împrejurările concrete de comitere a acesteia,

instanța de prim control judiciar a apreciat că, suspendarea sub supraveghere a

executării pedepsei nu este justificată, lipsind de conținut dispozițiile art. 72

și art. 52 C. pen., creând o disproporție între scopul și rezultatul acestora. În

acest sens s-a avut în vedere că, elementele favorabile inculpatului au fost valorificate

de instanța de fond, prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de norma

de incriminare, motiv pentru care nu se impune schimbarea modalității de executare.

Având în vedere aceste aspecte, instanța

de apel a apreciat că scopul preventiv și educativ al pedepsei nu poate fi atins

prin suspendarea sub supraveghere a pedepsei și că doar un regim sancționator privativ

de libertate este de natură să realizeze constrângerea și reeducarea inculpatului.

Cu privire la starea de arest a inculpatului

R.V., instanța de apel a apreciat că, temeiurile care au determinat arestarea acestuia

impun în continuare privarea sa de libertate.

În acest sens s-a reținut că, pericolul

concret pentru ordinea publică nu s-a estompat până la un nivel care să permită,

la momentul actual, o măsură preventivă neprivativă de libertate. Prin punerea în

libertate a inculpatului s-ar crea temerea că justiția, în cazul unor infracțiuni

de o gravitate deosebită, nu acționează suficient de ferm și poate astfel încuraja

alte persoane să comită fapte asemănătoare.

Totodată, instanța de apel a considerat

că, că măsura răspunde exigențelor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru

a asigura buna desfășurare a procesului penal în continuare, precum și pentru a

împiedica sustragerea inculpatului de la executarea pedepsei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

inculpatul R.V. solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunțate în

cauză și schimbarea modalității de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispozițiilor

art. 86

1

C. pen., care reglementează instituția juridică a suspendării

executării pedepse sub supraveghere.

Examinând recursul în raport de motivul

invocat, care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse

greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite

decât cele prevăzute de lege.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea

și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui

cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social

al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează

sau agravează răspunderea penală.

Conform art. 52 C. pen., pedeapsa este

o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei

fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are,

pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea

legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în

ceea ce privește comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare

a acestuia, trebuie individualizate în așa fel, încât inculpatul să se convingă

de necesitatea respectării legii penale și evitarea săvârșirii altor fapte penale.

Din interpretarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. rezultă că până la începerea cercetării judecătorești inculpatul poate

declara că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare și solicită

ca judecată să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

În cauza dedusă judecății, prin declarația

dată în fața primei instanțe, inculpatul a recunoscut fapta reținută prin rechizitoriu,

fiind de acord ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi

penale.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului

R.V., pentru fapta săvârșită, au fost avute în vedere corect, criteriile generale

prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv, limitele de pedeapsă prevăzute de textul

incriminator, reduse cu o treime prin aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., gradul ridicat de pericol social al faptei comise prin care s-a adus

atingere relațiilor sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei, modalitatea,

împrejurările comiterii faptei și urmarea produsă, împrejurările care atenuează

răspunderea penală și datele ce caracterizează persoana infractorului.

Astfel, pe baza probelor administrate la

urmărirea penală s-a stabilit că în seara de 18 noiembrie 2011, în jurul orei 20:00

inculpatul R.V. i-a aplicat părții vătămate B.R. o lovitură cu un cuțit în abdomen,

cauzându-i o plagă tăiată penetrantă abdominală cu perforație ileală, leziune de

mezenter, hematom al rădăcinii mezenterului și a rădăcinii colonului ascendent și

transvers cu peritonită generalizată, leziune care i-a pus în primejdie viața și

a necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.

Se constată că, în cadrul aceluiași proces

de individualizare judiciară a pedepsei instanța de fond și instanța de apel au

ținut seama și de circumstanțele personale favorabile inculpatului care a avut o

poziție procesuală sinceră pe parcursul desfășurării procesului penal, a recunoscut

și regretat fapta comisă, din fișa de cazier judiciar rezultă că acesta se află

la prima confruntare cu rigorile legii penale, nefiind necunoscut cu antecedente

penale, din caracterizările emise de Primăria Comunei P., localitate unde domiciliază

inculpatul și declarațiile olografe ale unor persoane care îl cunosc, se reține

că acesta a avut o conduită bună înainte de comiterea faptei, este căsătorit și

potrivit înscrisurilor aflate la dosarul instanței de fond are doi copii minori.

Acestor elemente prima instanță le-a dat

eficiență atunci când i-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare, situată

sub limita minimă prevăzută de textul incriminator, prin reținerea incidenței dispozițiilor

art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și ale art. 74 lit. a) C. pen.

Prin activitatea infracțională desfășurată

de inculpat au fost lezate relațiile sociale ce ocrotesc dreptul la viață, sănătate

și integritate corporală ocrotite prin norma penală, astfel că pedeapsa de 3 ani

închisoare reflectă gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, fiind aptă

să conducă la reeducarea și la formarea unei atitudini pozitive a inculpatului față

de ordinea de drept, regulile de conviețuire socială și principiile morale.

De asemenea, cererea inculpatului referitoare

la greșita modalitate de executare a pedepsei aplicată de instanța de fond și menținută

de instanța de apel, este neîntemeiată.

Suspendarea sub supraveghere a executării

pedepsei este o sancțiune alternativă la pedeapsa închisorii și face parte din cadrul

măsurilor de individualizare judiciară a pedepsei.

La stabilirea modalității de executare

a unei pedepse, instanța este datoare, în primul rând, să examineze dacă modalitățile

de executare neprivative de libertate sunt suficiente pentru reintegrarea socială

a inculpatului, executarea efectivă a unei pedepse privative de libertate trebuind

să rămână ca o ultimă variantă, atunci când este absolut necesară pentru a se garanta

atingerea scopului pedepsei.

Potrivit dispozițiilor art. 86

1

C. pen., instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei aplicate persoanei

fizice sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: a) pedeapsa aplicată

este închisoarea de cel mult 4 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior

la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intra

în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38; c) se apreciază, ținând seama de

persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunțarea

condamnării constituie un avertisment pentru acesta și chiar fără executarea pedepsei,

condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni.

Suspendarea sub supraveghere a executării

pedepsei nu este un drept al persoanei condamnate, iar simpla îndeplinire a condițiilor

referitoare la cuantumul sancțiunii, nu conduce la aplicarea în mod obligatoriu

a dispozițiilor art. 86

1

C. pen.

Totodată, suspendarea sub supraveghere

a executării pedepsei este o măsură bazată, pe încrederea în posibilitățile de îndreptare

a infractorului fără executarea efectivă a pedepsei, aplicate și supunerea lui la

încercare în acest scop, prin această măsură se evită dezavantajele privațiunii

de libertate, respectiv scoaterea condamnatului din mediul familia și social obișnuit.

Raportând cauzei aceste considerații teoretice,

se constată că la stabilirea modalității de executare a pedepsei, în mod corect,

instanța de fond și instanța de prim control judiciar au avut în vedere natura și

gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșită de inculpat, infracțiunea de

tentativă la omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., persoana

inculpatului și posibilitatea sa de reeducare în situația în care nu va executa

pedeapsa aplicată, astfel că în mod corect s-a apreciat că, suspendarea sub supraveghere

a executării pedepsei nu este în măsură să asigure rolul constrângerii corespunzătoare

încălcării legii penale și convingerea inculpatului de necesitatea respectări legii

penale, precum și evitarea săvârșirii unor fapte penale similare.

Așadar, executarea în regim privativ de

libertate a pedepsei, este singura modalitate de a-l determina pe inculpatul R.V.

să-și formeze o atitudine corectă față de muncă, față de ordinea de drept și regulile

de conviețuire socială și deprinderi conforme cu morala majorității membrilor societății,

este executarea prin privare de libertate a pedepsei ce i-a fost aplicată măsură

singura în măsură să asigure realizarea scopului acesteia.

Înalta Curte, în acord cu instanța de fond

și cu instanța de prim control judiciar, constată că nu se impune schimbarea modalității

de executare pedepsei, având în vedere că, astfel cum a fost stabilită, pedeapsa

aplicată este aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare, consfințit prin

dispozițiile art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea

concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea

aplicată.

Totodată, inculpatul, săvârșind fapta în

circumstanțele anterior menționate, dovedește un comportament ce nu permite presupunerea

că aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării pedepsei este

suficientă pentru a se realiza reeducarea sa și prevenirea comiterii de noi infracțiuni.

Față de aceste considerente, se constată

că în cauză, atât cuantumul pedepsei, cât și modalitatea sa de executare au fost

corect individualizate, astfel că în mod justificat, atât instanța de fond cât și

instanța de apel au apreciat că scopul educativ și coercitiv al pedepsei, reglementat

de dispozițiile art. 52 C. pen., nu poate fi atins decât prin executarea prin privare

de libertate a sancțiunii aplicate inculpatului.

Constatând că în cauză nu este incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. și nici vreun

alt caz de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. să

poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

R.V., apreciind hotărârea pronunțată de instanța de apel ca fiind legală și temeinică.

În

temeiul art. 385

17

alin. (4) raportat la art. 383

alin. (2) C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul

reținerii și arestării preventive de la 19 noiembrie 2011 la 29 mai 2012.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat

va fi obligată la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul R.V. împotriva deciziei penale nr. 37 din 16 februarie 2012 a Curții

de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului,

timpul reținerii și arestării preventive de la 19 noiembrie 2011 la 29 mai 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 29

mai 2012.