ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3604/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 51 din 26 aprilie

2011, pronunțată în Dosarul nr. 1950/87/2011 al Tribunalului Teleorman,

instanța de fond a condamnat pe inculpatul C.I., în baza art. 20 raportat la

art. 174 C. pen. și art. 320

1

C. proc. pen., la o pedeapsă de 5 ani

închisoare.

În baza art. 192

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., a condamnat

pe același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 - 34

C. pen. a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul C.I. să execute

pedeapsa de 5 ani închisoare.

A interzis

inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., în condițiile art. 71 C. pen.

A interzis

inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o perioadă de 5 ani, în condițiile art. 66 C. pen.

A luat act că părțile

vătămate C.M. și M.O. nu s-au constituit părți civile în procesul penal.

A admis acțiunile

civile formulate de Spitalul Județean de Urgență Alexandria și Serviciul

Județean de Ambulanță Teleorman și a obligat inculpatul să plătească acestora

3.659,50 RON, respectiv 363,80 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă

debitelor, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii de

condamnare și până la plata integrală a acestora.

A obligat inculpatul

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 30 noiembrie 2010, pe fondul

consumului de alcool, inculpatul C.I. a avut o discuție contradictorie cu

martorul G.I., în timp ce se aflau la domiciliul socrului acestuia din urmă.

Inculpatul a plecat

și, după ce s-a înarmat cu un cuțit, s-a întors la domiciliul părții vătămate

M.O., a pătruns fără consimțământul acestuia sau a ginerelui său, după care i-a

pus cuțitul la gât martorului G.I., iar cu cealaltă mână l-a prins de brațul

stâng spunând „te tai”.

Profitând de faptul

că inculpatul nu era atent și se afla sub influența băuturilor alcoolice,

martorul G.I. a reușit să se elibereze, după care a alunecat și a căzut pe o

grămadă de pietriș.

Pentru a-l determina

pe inculpat să înceteze comportamentul agresiv, partea vătămată s-a interpus

între acesta și martorul G.I., moment în care inculpatul i-a aplicat o lovitură

cu cuțitul, cu intensitate sporită, în abdomen, apoi a părăsit curtea în

alergare și, pe traseu, a aruncat obiectul cu care a exercitat actele de

violență.

Instanța de fond a

apreciat că faptele, astfel cum acestea au fost stabilite în raport de

materialul probator administrat în cauză, întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.,

comisă în dauna părții vătămate C.M. și de art. 192 alin. (2) C. pen., faptă

comisă în dauna părții vătămate M.O.

La individualizarea

pedepsei prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 52 și art. 72 C.

pen., ținând cont atât de gradul de pericol social concret al faptelor,

modalitatea în care au fost comise - pe fondul consumului de alcool, prin

pătrunderea fără drept în curtea părții vătămate M.O., prin procurarea unui

cuțit cu intenția de a-l folosi împotriva martorului, cât și de circumstanțele

personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut

o atitudine sinceră, recunoscând și regretând faptele.

Împotriva hotărârii

instanței de fond inculpatul C.I. a declarat apel, solicitând

reindividualizarea pedepsei în raport de circumstanțele reale și personale ale

acestuia, dându-se o mai mare eficiență dispozițiilor art. 74 și 76 C. pen.,

urmând a se face aplicarea art. 86

1

din același cod.

Prin Decizia penală

nr. 217/A din 10 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a

respins apelul ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, examinând hotărârea atacată în raport de motivele de apel și din oficiu

sub toate aspectele de fapt și de drept, instanța de apel a constatat că prima

instanță a stabilit bine situația de fapt și a reținut vinovăția inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor și violare de domiciliu,

pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani.

Pedeapsa este just

individualizată, în raport de condițiile în care faptele au fost săvârșite,

lipsa antecedentelor penale și sinceritatea inculpatului nefiind de natură să

justifice micșorarea cuantumului pedepsei de 5 ani închisoare aplicată de

instanța de fond.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri inculpatul C.I. a declarat recurs, întemeiat pe cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Inculpatul a

solicitat reducerea pedepselor, dându-se eficiență dispozițiilor art. 74, 76 C.

pen. și aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen.

Examinând cauza în

raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., Curtea constată următoarele:

Criticile formulate

de inculpat privesc aplicarea unor pedepse greșit individualizate în raport cu

prevederile art. 72 C. pen.

Inculpatul a susținut

că în mod greșit instanțele de judecată nu au reținut ca circumstanțe atenuante

în favoarea acestuia lipsa antecedentelor penale și împrejurarea că în cursul

procesului a dat dovadă de sinceritate, precum și de faptul că a regretat

comiterea faptelor.

Or, este adevărat că

unul din principiile de bază ale dreptului penal este cel al individualizării

pedepsei, potrivit căruia stabilirea în lege a naturii și limitelor pentru o

anumită infracțiune, precum și aplicarea pedepsei concret determinate pentru

infracțiunea săvârșită trebuie să corespundă gravității acesteia, pericolului

social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum

și de situația personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în așa

fel încât aceasta să-și poată îndeplini funcțiile și realiza scopul.

Prin urmare,

temeinicia și legalitatea hotărârilor judecătorești de condamnare este dată de

existența proporției juste dintre riposta socială determinată în procesul de

stabilire și aplicare a pedepsei și culpabilitatea și periculozitatea relevate

de probatoriul administrat în cauză.

Cu referire la

critica formulată de inculpat, este adevărat că unul dintre criteriile de

individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. privește împrejurările care

atenuează răspunderea penală.

În acest sens,

inculpatul invocă lipsa antecedentelor penale și conduita procesuală.

Însă, în raport de

modul de redactare al art. 74 C. pen. rezultă că existența uneia sau unora

dintre cauzele enumerate exemplificativ în textul menționat, sau altele

asemănătoare, nu justifică prin ele însele considerarea lor ca circumstanțe

atenuante.

Prin urmare, în

raport de textele menționate, constatarea și recunoașterea ca circumstanțe

atenuante a împrejurărilor invocate și aplicarea acestora este lăsată la

aprecierea instanței de judecată.

Această apreciere

impune o rațională interpretare a dispozițiilor art. 74 C. pen., în sensul unei

aplicări judicioase a circumstanțelor atenuante, exclusiv în acele situații în

care coroborarea împrejurărilor menționate impune constatarea unui pericol

social concret mai redus decât cel generic avut în vedere de legiuitor,

ilustrat de limitele de pedeapsă stabilite în norma incriminatoare.

Or, împrejurările

invocate de către inculpat sunt irelevante în cauză, insuficiente pentru a

caracteriza un comportament pozitiv și un pericol social concret sub limita

celui generic determinat de normele incriminatoare, care să justifice aplicarea

mecanismului stabilit de art. 76 C. pen.

În acest sens, lipsa

antecedentelor penale și conduita procesuală a inculpatului nu pot fi reținute

ca circumstanțe atenuante, atâta timp cât pentru aplicarea art. 74 - 76 C. pen.

nu este suficient ca acestea să reflecte doar conformarea inculpatului ordinii

de drept normative, ci să caracterizeze un comportament social pozitiv special,

evidențiat printr-o activitate socială meritorie sau în calități morale

deosebite, în raport de care săvârșirea infracțiunilor să poată fi apreciată ca

un accident, ceea ce în cauză nu s-a probat.

Prin urmare, în mod

judicios instanța de fond nu a reținut împrejurările menționate ca circumstanțe

atenuante în favoarea inculpatului, critica formulată de inculpat

constatându-se a fi neîntemeiate, hotărârile pronunțate în cauză nefiind supuse

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Este de observat sub

acest aspect că prima instanță a dat în mod judicios eficiență împrejurărilor

menționate aplicând acestuia o pedeapsă situată la minimul normei

incriminatoare. Împrejurările în care au fost săvârșite faptele și pericolul

social al faptelor comise nu justifică reducerea pedepsei sub minimul normei

incriminatoare, pedepsele aplicate în cauză fiind așadar de natură a asigura

realizarea scopului și funcțiilor pedepsei, stabilite prin art. 52 C. pen.

În fine, alte motive

de casare, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu nu se constată.

În consecință, pentru

motivele expuse, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva

Deciziei penale nr. 217/A din 10 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală.

Va obliga inculpatul

la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva Deciziei penale nr.

217/A din 10 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 octombrie 2011.