ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3604/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 51 din 26 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 1950/87/2011 al Tribunalului Teleorman, instanța de fond a condamnat pe inculpatul C.I., în baza art. 20 raportat la art. 174 C. pen. și art. 320 1 C. proc. pen., la o pedeapsă de 5 ani închisoare. În baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., a condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare. În baza art. 33 - 34 C. pen. a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul C.I. să execute pedeapsa de 5 ani închisoare. A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, în condițiile art. 66 C. pen. A luat act că părțile vătămate C.M. și M.O. nu s-au constituit părți civile în procesul penal. A admis acțiunile civile formulate de Spitalul Județean de Urgență Alexandria și Serviciul Județean de Ambulanță Teleorman și a obligat inculpatul să plătească acestora 3.659,50 RON, respectiv 363,80 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitelor, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la plata integrală a acestora. A obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 30 noiembrie 2010, pe fondul consumului de alcool, inculpatul C.I.

a avut o discuție contradictorie cu martorul G.I., în timp ce se aflau la domiciliul socrului acestuia din urmă. Inculpatul a plecat și, după ce s-a înarmat cu un cuțit, s-a întors la domiciliul părții vătămate M.O., a pătruns fără consimțământul acestuia sau a ginerelui său, după care i-a pus cuțitul la gât martorului G.I., iar cu cealaltă mână l-a prins de brațul stâng spunând „te tai”. Profitând de faptul că inculpatul nu era atent și se afla sub influența băuturilor alcoolice, martorul G.I. a reușit să se elibereze, după care a alunecat și a căzut pe o grămadă de pietriș. Pentru a-l determina pe inculpat să înceteze comportamentul agresiv, partea vătămată s-a interpus între acesta și martorul G.I., moment în care inculpatul i-a aplicat o lovitură cu cuțitul, cu intensitate sporită, în abdomen, apoi a părăsit curtea în alergare și, pe traseu, a aruncat obiectul cu care a exercitat actele de violență.

Instanța de fond a apreciat că faptele, astfel cum acestea au fost stabilite în raport de materialul probator administrat în cauză, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., comisă în dauna părții vătămate C.M. și de art. 192 alin. (2) C. pen., faptă comisă în dauna părții vătămate M.O. La individualizarea pedepsei prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 52 și art. 72 C. pen., ținând cont atât de gradul de pericol social concret al faptelor, modalitatea în care au fost comise - pe fondul consumului de alcool, prin pătrunderea fără drept în curtea părții vătămate M.O., prin procurarea unui cuțit cu intenția de a-l folosi împotriva martorului, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine sinceră, recunoscând și regretând faptele.

Împotriva hotărârii instanței de fond inculpatul C.I. a declarat apel, solicitând reindividualizarea pedepsei în raport de circumstanțele reale și personale ale acestuia, dându-se o mai mare eficiență dispozițiilor art. 74 și 76 C. pen., urmând a se face aplicarea art. 86 1 din același cod. Prin Decizia penală nr. 217/A din 10 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins apelul ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, examinând hotărârea atacată în raport de motivele de apel și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, instanța de apel a constatat că prima instanță a stabilit bine situația de fapt și a reținut vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor și violare de domiciliu, pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani.

Pedeapsa este just individualizată, în raport de condițiile în care faptele au fost săvârșite, lipsa antecedentelor penale și sinceritatea inculpatului nefiind de natură să justifice micșorarea cuantumului pedepsei de 5 ani închisoare aplicată de instanța de fond. Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul C.I. a declarat recurs, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Inculpatul a solicitat reducerea pedepselor, dându-se eficiență dispozițiilor art. 74, 76 C. pen. și aplicarea dispozițiilor art. 86 1 C. pen. Examinând cauza în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată următoarele: Criticile formulate de inculpat privesc aplicarea unor pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

Inculpatul a susținut că în mod greșit instanțele de judecată nu au reținut ca circumstanțe atenuante în favoarea acestuia lipsa antecedentelor penale și împrejurarea că în cursul procesului a dat dovadă de sinceritate, precum și de faptul că a regretat comiterea faptelor. Or, este adevărat că unul din principiile de bază ale dreptului penal este cel al individualizării pedepsei, potrivit căruia stabilirea în lege a naturii și limitelor pentru o anumită infracțiune, precum și aplicarea pedepsei concret determinate pentru infracțiunea săvârșită trebuie să corespundă gravității acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum și de situația personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în așa fel încât aceasta să-și poată îndeplini funcțiile și realiza scopul.

Prin urmare, temeinicia și legalitatea hotărârilor judecătorești de condamnare este dată de existența proporției juste dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei și culpabilitatea și periculozitatea relevate de probatoriul administrat în cauză. Cu referire la critica formulată de inculpat, este adevărat că unul dintre criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. privește împrejurările care atenuează răspunderea penală. În acest sens, inculpatul invocă lipsa antecedentelor penale și conduita procesuală. Însă, în raport de modul de redactare al art. 74 C. pen. rezultă că existența uneia sau unora dintre cauzele enumerate exemplificativ în textul menționat, sau altele asemănătoare, nu justifică prin ele însele considerarea lor ca circumstanțe atenuante.

Prin urmare, în raport de textele menționate, constatarea și recunoașterea ca circumstanțe atenuante a împrejurărilor invocate și aplicarea acestora este lăsată la aprecierea instanței de judecată. Această apreciere impune o rațională interpretare a dispozițiilor art. 74 C. pen., în sensul unei aplicări judicioase a circumstanțelor atenuante, exclusiv în acele situații în care coroborarea împrejurărilor menționate impune constatarea unui pericol social concret mai redus decât cel generic avut în vedere de legiuitor, ilustrat de limitele de pedeapsă stabilite în norma incriminatoare. Or, împrejurările invocate de către inculpat sunt irelevante în cauză, insuficiente pentru a caracteriza un comportament pozitiv și un pericol social concret sub limita celui generic determinat de normele incriminatoare, care să justifice aplicarea mecanismului stabilit de art. 76 C. pen.

În acest sens, lipsa antecedentelor penale și conduita procesuală a inculpatului nu pot fi reținute ca circumstanțe atenuante, atâta timp cât pentru aplicarea art. 74 - 76 C. pen. nu este suficient ca acestea să reflecte doar conformarea inculpatului ordinii de drept normative, ci să caracterizeze un comportament social pozitiv special, evidențiat printr-o activitate socială meritorie sau în calități morale deosebite, în raport de care săvârșirea infracțiunilor să poată fi apreciată ca un accident, ceea ce în cauză nu s-a probat. Prin urmare, în mod judicios instanța de fond nu a reținut împrejurările menționate ca circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, critica formulată de inculpat constatându-se a fi neîntemeiate, hotărârile pronunțate în cauză nefiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. Este de observat sub acest aspect că prima instanță a dat în mod judicios eficiență împrejurărilor menționate aplicând acestuia o pedeapsă situată la minimul normei incriminatoare. Împrejurările în care au fost săvârșite faptele și pericolul social al faptelor comise nu justifică reducerea pedepsei sub minimul normei incriminatoare, pedepsele aplicate în cauză fiind așadar de natură a asigura realizarea scopului și funcțiilor pedepsei, stabilite prin art. 52 C. pen. În fine, alte motive de casare, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu nu se constată. În consecință, pentru motivele expuse, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I.

împotriva Deciziei penale nr. 217/A din 10 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva Deciziei penale nr. 217/A din 10 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 octombrie 2011.