ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4095/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4095/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 4819 din 3 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, în Dosarul nr. 858/1285/2009 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.C. SRL împotriva pârâtei SC I.T.N. SRL pârâta fiind obligată să predea reclamantei cantitatea de 36 bucăți țeava izolată cu diametrul de 273 mm și lungimea totală de 364,27 metri. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 11.910,3 lei. S-a respins ca nefondată cererea reconvențională. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar prevederile art. 1074 C. civ.
menționează că obligația de a da cuprinde și pe aceea de a preda lucrul și de a-l conserva până la predare. Pârâta este debitoarea obligației de a preda țeava pe care a izolat-o pentru reclamantă iar potrivit art. 1319 C. civ. predarea trebuie să se facă la locul unde se afla lucrul la momentul contractării dacă părțile nu s-au învoit altfel. În speță, părțile nu au stabilit expres unde se va face predarea țevilor după executarea lucrării de izolare astfel că sunt incidente dispozițiile art. 1319 C. civ. Astfel, pentru a se elibera de obligația de predare, pârâta trebuia să predea țeava izolată la locul unde se găsea aceasta la momentul contractării lucrărilor, respectiv la sediul reclamantei.
Instanța de fond a reținut că, în speța de față, reclamanta este debitorul obligației de plată a prețului la ziua și în locul determinat prin contract iar potrivit art. 1362 C. civ. dacă nu s-a stabilit nimic în privința scadenței și a locului de plată atunci debitorul obligației de plată va plăti la locul și la momentul la care se face predarea lucrului. În consecință, nefiind dovedită o altă dată a scadenței de plată pentru contravaloarea lucrărilor, reclamanta ca debitoare a obligației de plată a prețului trebuia să plătească la data și la locui predării țevilor.
S-a constat că reclamanta a plătit factura chiar înainte de a primi țevile izolate, prin urmare, nu i se poate imputa faptul că nu s-a deplasat pentru a ridica țeava de la sediul pârâtei și nici faptul că nu a plătit factura la data emiterii acesteia, respectiv la 05 iunie 2006. Aceasta cu atât mai mult cu cât din coroborarea faptului că pârâta nu s-a eliberat de obligația contractuală de a preda țeava cu mențiunile din adresele pe care aceasta le-a emis, rezultă prezumția simplă în sensul prevederilor art. 1203 C. civ. că pârâta a condiționat predarea țevilor de achitarea taxelor de magazinaj și a penalităților de întârziere, solicitate și prin cererea reconvențională. În consecință, instanța de fond nu a reținut culpa reclamantei pentru aceea că nu a ridicat țevile izolate, iar în temeiul art. 969 C. civ.
a admis acțiunea acesteia. Împotriva sentinței menționată, pârâta a formulat apel ce a fost respins prin Decizia civilă nr. 60 din 11 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a decide astfel, instanța de apel, a reținut, în esență, că prima instanță a făcut o corectă apreciere a probelor dosarului în raport de starea de fapt existentă, motivele de apel invovate fiind neîntemeiate. Ținând seama de dispozițiile art. 294 din C. proc. civ., instanța de apel a constat că sunt inadmisibile în apel motivele de drept care nu au fost invocate în fața instanței de fond și comparând motivele cuprinse în cererea reconvențională cu argumentele aduse în apel și motivele invocate a constat existența unor diferențe substanțiale, abordări noi în apel, prin care s-a urmărit să se creeze o aparență de temeinicie a pretențiilor invocate.
Din cuprinsul motivelor de apel și din cererea reconvențională nu rezultă care este temeiul de drept care a determinat pe pârâta apelantă să calculeze penalitățile de întârziere, taxa de magazinaj de 5% din valoarea țevii pentru perioada de 42 zile cuprinse între data de 5 iunie 2006 - 17 iulie 2006 și taxa de magazinaj majorată cu 100% pentru perioada 17 iulie 2006 - 30 aprilie 2009, în condițiile în care în comanda depusă de reclamanta intimată s-a prevăzut că plata se va face la ridicarea mărfii. S-a mai reținut că plata a fost făcută de către reclamanta intimată la 16 august 2006 și nici până în prezent nu s-a ridicat marfa datorită refuzului pârâtei apelante de a preda această marfă fără plata taxelor, prin urmare sunt vădit nefondate criticile aduse hotărârii instanței de fond pe considerentul că instanța nu a încuviințat administrarea probelor solicitate de pârâtă.
Aceasta deoarece prima instanță pentru a respinge cererea reconvențională a apelantei a reținut în mod corect că pretențiile acesteia nu sunt întemeiate, respectiv aceasta nu a făcut dovada temeiului în baza căruia solicită obligarea la plata unei penalități de întârziere și a modului de calcul pentru pretențiile pretinse. Respingerea cererii reconvenționale de către prima instanță este întemeiată în raport de faptul că penalitățile de întârziere și taxele de magazinaj pe care le solicita pârâta apelantă sunt lipsite de temei legal, apelanta în cuprinsul cererii reconvenționale făcând diferite calcule care nu au bază nici în comanda nr. 179 din 30 mai 2006 și nici în proiectul de contract din 31 mai 2006, iar în cuprinsul cererii reconvenționale nu se găsește o explicație privind modul de efectuare a acestor calcule.
S-a constatat că apelanta a fost cea care a refuzat și refuză să restituie țevile dar în același timp calculează taxa de magazinaj pentru că păstrează aceste țevi fără a avea consimțământul intimatei. De altfel părțile nu au convenit prin nici un act scris asupra unei astfel de taxe, asupra cuantumului său și chiar în ipoteza în care acest lucru ar fi fost acceptat de ambele părți, intimata nu putea fi obligată să achite taxa de magazinaj pe perioada în care pârâta apelantă refuză să-i restituie țevile. Părțile nu au convenit nici asupra unor penalități de întârziere la plata prețului, iar clauza acceptată este ca aceasta să se facă la data ridicării mărfii. Drept urmare, s-a apreciat că intimata nu datorează penalități de întârziere ori taxă de magazinaj câtă vreme apelanta este cea care a refuzat și refuză să-i restituie țevile, aflându-se în culpă.
Instanța de apel a constat că între părți nu există un contract de depozit încheiat deoarece intimata nu a predat țevile pentru a fi depozitate la apelantă, ci pentru că aceasta din urmă să execute lucrări de izolare, cu alte cuvinte obiectul singurului contract încheiat între părți este acela de prestări servicii iar nu contract de depozit. În ceea ce privește suportarea riscurilor contractului, acestea sunt în sarcina apelantei de vreme ce ea se află în culpă în ceea ce privește obligația de predare a țevilor proprietatea intimatei. În raport de aceste considerente Curtea a apreciat că în mod întemeiat și motivat prima instanță a respins proba testimonială cu martori și proba cu interogatoriul părților, ca nefiind utilă și pertinentă soluționării cauzei.
În mod corect instanța de fond a reținut că între părți a intervenit un contract de locație a lucrărilor vizând executarea de către apelantă a lucrărilor de izolare a țevilor, în baza comenzii depusă de intimată, comandă acceptată prin execuția lucrărilor. Pe de altă parte proiectul de contract întocmit de apelantă nu a fost acceptat prin semnare de către intimată și drept urmare el nu poate produce efecte juridice. În susținerea faptului că acel contract nu a fost niciodată acceptat de către intimată s-a reținut că sunt incidente și prevederile art. 35 din C. com. În ceea ce privește determinarea momentului în care se consideră încheiat un contract la distanță, prevederile art. 35 C. com. consacră teoria informațiunii potrivit căreia acesta se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoștință despre acceptarea ofertei.
În raport de aceste prevederi legale instanța constată că apelanta nu a primit o ofertă respectiv contractul de execuție nr. 396 din 31 mai 2006 remisă și semnată, pentru a confirma acceptarea din partea intimatei. Dând eficiență dispozițiilor art. 1073, 1074 alin. (1) și 1319 C. civ., curtea a constatat că obligația de a preda marfa incumbă apelantei, iar locul de predare este acela unde aceasta se găsea în momentul contractării lucrării, respectiv la sediul intimatei. S-a mai reținut că sunt nefondate susținerile apelantei referitoare la faptul că instanța de fond ar fi impus acesteia un contract de transport și un contract de depozit pentru cauza de comerț, cu titlu gratuit, deoarece instanța a relevat doar prevederile art. 1074 C. civ.
care reglementează obligația de a preda lucrul și de a-l conserva până la predare, iar din invocarea acestui temei legal nu rezultă că prima instanță ar fi impus apelantei un contract de transport sau un contract de depozit gratuit, ci faptul că aceasta avea obligația de a preda țevile, după executarea lucrărilor de izolație. Împotriva deciziei, în termen legal, pârâta SC I.T.N. SRL a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru completarea probațiunii acțiunii reconvenționale. În drept recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Reiterând motivele din apel, recurenta critică decizia atacată, sub aspectul motivelor prevăzute dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.
civ., susținând, în esență, următoarele:
Instanța de apel a pronunțat decizia atacată, prin aplicarea greșită a legii, respectiv art. 294 C. proc. civ.
Instanța de apel, ca și instanța de fond au făcut o greșită încadrare în drept a litigiului, apreciind în mod eronat că speței îi sunt aplicabile art. 1073, 1074 și 1319 C. civ. În opinia recurentei, este vorba despre un contract de antrepriză comercială, urmat de un depozit pentru cauză de comerț fiind aplicabile dispozițiile art. 36, 39, 43, 46 și art. 3 C. com.
Instanța de apel a validat respingerea totală a probațiunii propusă în dovedirea cererii reconvenționale.
Instanța a interpretat eronat convenția ca fiind una fără scadență.
Pârâta este în mod eronat acuzată că ar avea o culpă contractuală prin nepredarea bunurilor.
Instanța de apel cât și instanța de fond au făcut o interpretare a contractului total contrară principiilor de interpretare a contractelor prevăzute de dispozițiile art. 970, 982, 981, 983, 1312, 1618, și 1619 C. civil. Recurenta susține că natura contractului dedus judecății era de prestări serviciu, or prin sentința pronunțată instanța a impus atât un contract de transport la care nu s-a convenit, cât și un contract de depozit pentru cauză de comerț, cu titlu gratuit, tot în afara contractului dedus judecății. Intimata - reclamantă nu a formulat întâmpinare. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția. Susținerea recurentei în sensul că instanța de apel a validat respingerea totală a probațiunii propuse în dovedirea cererii reconvenționale, excede controlului de legalitate. Simpla nemulțumire a părții cu privire la administrarea și interpretarea probelor nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304, recursul fiind o cale de atac nedevolutivă care nu-și propune o reapreciere a probelor. În consecință, criticile recurentei vizând probele administrate în cauză nu vor fi analizate, reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. 138/200 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Susținerea recurentei în sensul textului evocat nu poate fi reținută, întrucât în mod judicios atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut că între părți a intervenit un contract de locație a lucrărilor vizând executarea de către apelantă a lucrărilor de izolare a țevilor în baza comenzii nr. 179 din 30 mai 2006 depusă de intimată. În mod corect instanța de apel a constatat că între părți nu există un contract de depozit încheiat obiectul singurului contract încheiat între părți fiind acela de prestări servicii, iar nu contract de depozit. Stabilirea oricărui tip de neexecutare a obligațiilor contractuale implică operațiunea logică de determinare a conținutului contractului, de calificare juridică a clauzelor inserate, operațiune care impune aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor prevăzute de art. 970 C. civ. Recurenta se prevalează de existența unui contract comercial de execuție lucrări nr. 396 din 31 mai 2006, dar proiectul de contract întocmit de pârâtă nu a fost acceptat prin semnare de către reclamantă și drept urmare el nu poate produce efecte juridice, instanța de apel constatând în mod corect aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 C. com. Ambele instanțe au interpretat corect convenția ca fiind una fără scadență, reținându-se în mod corect că în speța de față sunt incidente dispozițiile art. 1362 C. civ., ținând cont de faptul că nu s-a stabilit nimic în privința scadenței și a locului de plată prin urmare debitorul obligației va plăti la locul și la momentul la care se face predarea bunului. Potrivit dispozițiilor art. 1361 C. civ. și art. 1362 C. civ. în lipsa unor clauze contractuale contrare, prețul devine exigibil la predarea mărfurilor, neavând relevanță forma în care s-a încheiat contractul. Reclamanta a plătit însă factura chiar înainte de a primi țevile izolate și prin urmare, nu i se poate imputa faptul că nu a plătit ori că nu s-a deplasat pentru a ridica bunul. În mod corect instanțele au apreciat că în această situație rezultă prezumția în sensul dispozițiilor art. 1203 C. civ. că pârâta a condiționat predarea țevilor de achitarea taxelor de magazinaj și a penalităților de întârziere ce au fost de altfel solicitate prin cererea reconvențională și prin urmare, deși reclamanta a plătit prețul, marfa nu i-a fost predată. Astfel, ambele instanțe au reținut în mod judicios culpa contractuală a pârâtei derivată din nepredarea bunului, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate. Nefondate sunt și criticile recurentei subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Critica recurentei vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 292 raportat la art. 294 C. civ. nu poate fi reținută. Dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. statuează expres faptul că „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”. Potrivit textului de lege evocat, părțile se pot folosi înaintea instanței de apel de toate motivele și dovezile invocate în prima instanță, efectul devolutiv al apelului fiind limitat numai cu privire la ceea ce s-a judecat în primă instanță. În speța de față, instanța de apel în mod judicios a constatat că pârâta a invocat în drept prin întâmpinarea și cererea reconvențională, dispozițiile art. 969 și 979 C. civ. și art. 4 C. com., iar în apelul declarat a invocat în drept art. 36, 39, 43 și 46 alin. ultim, art. 3 pct. 19 C.com., art. 970, 981, 982, 983, 1312, 1618 și 1619 C. civil, art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 4 din Legea nr. 469/2002 și art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. coroborat cu art. 21 - 23 din H.G. nr. 44/2004. Prin urmare pârâta a invocat în apel dispoziții legale pe care, aceasta nu le-a invocat prin întâmpinare sau cererea reconvențională la instanța de fond, iar acest aspect contravine dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi” S-a constatat în mod corect că pârâta a schimbat nu numai motivele de drept, dar și motivele de fapt, existând diferențe substanțiale, abordări noi în apel prin care pârâta a urmărit să creeze o aparență a temeiniciei pretențiilor invocate. Pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităților cu privire la factura neachitată în termen, precum și obligarea acesteia la plata taxelor de magazinaj, pârâta efectuând diferite calcule pentru pretențiile pretinse fără a exista o explicație nici cu privire la modalitatea de efectuare a acestora. De altfel, astfel cum corect s-a reținut, părțile nu au convenit prin nici un act scris asupra unei taxe de magazinaj și nici asupra unor penalități de întârziere aceasta cu atât mai mult cu cât între părți nu a existat un contract de depozit, obiectul singurului contract între părți fiind acela de prestări servicii, iar obligația de a preda marfa aparținea pârâtei care a refuzat însă predarea țevilor, deși reclamanta achitase prețul. De asemenea, faptul că instanțele au dat eficiență dispozițiilor art. 1073, 1074 și 1319 C. civ. nu conduc la concluzia că instanța ar fi impus pârâtei un contract de transport sau un contract de depozit gratuit, întrucât prin aplicarea dispozițiilor art. 1074 C. civ. s-a avut în vedere în mod absolut obligația de a preda lucrul și de a-l conserva până la predare, astfel cum este instituit de textul de lege menționat. În acest context nu se poate reține nici critica recurentei în sensul că în speță ar fi vorba de o pagubă suferită rezultată din „depozitarea forțată timp de trei ani a produsului finit”, atâta timp cât pârâta a refuzat să predea țevile, păstrându-le fără acordul reclamantei, pretinzând totodată taxe de magazinaj, și prin urmare, textele de lege invocate, respectiv art. 1618 și 1619 C. civ., art. 43 C. com., nu-și găsesc aplicabilitatea pretinsă de recurenta-pârâtă. În cauză au fost respectate drepturile procesuale ale recurentului prevăzute atât în legislația națională, cât și în convențiile la care România este parte, dar aceste drepturi trebuie exercitate de părți în condițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, constată că, instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speța de față, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică. Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, recursul pârâtei este nefondat și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței de fond, ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC I.T.N. SRL Daneș împotriva Deciziei civile nr. 60 din 11 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.