ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4095/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4095/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin

Sentința comercială nr. 4819 din 3 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul

Comercial Cluj, în Dosarul nr. 858/1285/2009

s-a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC S.C. SRL împotriva pârâtei SC I.T.N. SRL pârâta fiind obligată să

predea reclamantei cantitatea de 36 bucăți țeava izolată cu diametrul de 273 mm

și lungimea totală de 364,27 metri.

Pârâta

a fost obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de

11.910,3 lei. S-a respins ca nefondată cererea reconvențională.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit

dispozițiilor art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi

îndeplinirea exactă a obligației, iar prevederile art. 1074 C. civ. menționează

că obligația de a da cuprinde și pe aceea de a preda lucrul și de a-l conserva

până la predare. Pârâta este debitoarea obligației de a preda țeava pe care a

izolat-o pentru reclamantă iar potrivit art. 1319 C. civ. predarea trebuie să

se facă la locul unde se afla lucrul la momentul contractării dacă părțile nu

s-au învoit altfel. În speță, părțile nu au stabilit expres unde se va face

predarea țevilor după executarea lucrării de izolare astfel că sunt incidente

dispozițiile art. 1319 C. civ. Astfel, pentru a se elibera de obligația de

predare, pârâta trebuia să predea țeava izolată la locul unde se găsea aceasta

la momentul contractării lucrărilor, respectiv la sediul reclamantei.

Instanța

de fond a reținut că, în speța de față, reclamanta este debitorul obligației de

plată a prețului la ziua și în locul determinat prin contract iar potrivit art.

1362 C. civ. dacă nu s-a stabilit nimic în privința scadenței și a locului de

plată atunci debitorul obligației de plată va plăti la locul și la momentul la

care se face predarea lucrului. În consecință, nefiind dovedită o altă dată a

scadenței de plată pentru contravaloarea lucrărilor, reclamanta ca debitoare a

obligației de plată a prețului trebuia să plătească la data și la locui

predării țevilor. S-a constat că reclamanta a plătit factura chiar înainte de a

primi țevile izolate, prin urmare, nu i se poate imputa faptul că nu s-a

deplasat pentru a ridica țeava de la sediul pârâtei și nici faptul că nu a

plătit factura la data emiterii acesteia, respectiv la 05 iunie 2006. Aceasta

cu atât mai mult cu cât din coroborarea faptului că pârâta nu s-a eliberat de

obligația contractuală de a preda țeava cu mențiunile din adresele pe care

aceasta le-a emis, rezultă prezumția simplă în sensul prevederilor art. 1203 C.

civ. că pârâta a condiționat predarea țevilor de achitarea taxelor de magazinaj

și a penalităților de întârziere, solicitate și prin cererea reconvențională.

În

consecință, instanța de fond nu a reținut culpa reclamantei pentru aceea că nu

a ridicat țevile izolate, iar în temeiul art. 969 C. civ. a admis acțiunea acesteia.

Împotriva

sentinței menționată, pârâta a formulat apel ce a fost respins prin Decizia civilă

nr. 60 din 11 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel, a reținut, în esență, că prima instanță a

făcut o corectă apreciere a probelor dosarului în raport de starea de fapt

existentă, motivele de apel invovate fiind neîntemeiate.

Ținând

seama de dispozițiile art. 294 din C. proc. civ., instanța de apel a constat că

sunt inadmisibile în apel motivele de drept care nu au fost invocate în fața

instanței de fond și comparând motivele cuprinse în cererea reconvențională cu

argumentele aduse în apel și motivele invocate a constat existența unor

diferențe substanțiale, abordări noi în apel, prin care s-a urmărit să se

creeze o aparență de temeinicie a pretențiilor invocate.

Din cuprinsul

motivelor de apel și din cererea reconvențională nu rezultă care este temeiul

de drept care a determinat pe pârâta apelantă să calculeze penalitățile de

întârziere, taxa de magazinaj de 5% din valoarea țevii pentru perioada de 42

zile cuprinse între data de 5 iunie 2006 - 17 iulie 2006 și taxa de magazinaj

majorată cu 100% pentru perioada 17 iulie 2006 - 30 aprilie 2009, în condițiile

în care în comanda depusă de reclamanta intimată s-a prevăzut că plata se va

face la ridicarea mărfii.

S-a

mai reținut că plata a fost făcută de către reclamanta intimată la 16 august

2006 și nici până în prezent nu s-a ridicat marfa datorită refuzului pârâtei

apelante de a preda această marfă fără plata taxelor, prin urmare sunt vădit

nefondate criticile aduse hotărârii instanței de fond pe considerentul că

instanța nu a încuviințat administrarea probelor solicitate de pârâtă. Aceasta

deoarece prima instanță pentru a respinge cererea reconvențională a apelantei a

reținut în mod corect că pretențiile acesteia nu sunt întemeiate, respectiv

aceasta nu a făcut dovada temeiului în baza căruia solicită obligarea la plata

unei penalități de întârziere și a modului de calcul pentru pretențiile

pretinse.

Respingerea

cererii reconvenționale de către prima instanță este întemeiată în raport de

faptul că penalitățile de întârziere și taxele de magazinaj pe care le solicita

pârâta apelantă sunt lipsite de temei legal, apelanta în cuprinsul cererii

reconvenționale făcând diferite calcule care nu au bază nici în comanda nr. 179

din 30 mai 2006 și nici în proiectul de contract din 31 mai 2006, iar în

cuprinsul cererii reconvenționale nu se găsește o explicație privind modul de

efectuare a acestor calcule.

S-a

constatat că apelanta a fost cea care a refuzat și refuză să restituie țevile

dar în același timp calculează taxa de magazinaj pentru că păstrează aceste

țevi fără a avea consimțământul intimatei. De altfel părțile nu au convenit

prin nici un act scris asupra unei astfel de taxe, asupra cuantumului său și

chiar în ipoteza în care acest lucru ar fi fost acceptat de ambele părți,

intimata nu putea fi obligată să achite taxa de magazinaj pe perioada în care

pârâta apelantă refuză să-i restituie țevile. Părțile nu au convenit nici

asupra unor penalități de întârziere la plata prețului, iar clauza acceptată

este ca aceasta să se facă la data ridicării mărfii.

Drept

urmare, s-a apreciat că intimata nu datorează penalități de întârziere ori taxă

de magazinaj câtă vreme apelanta este cea care a refuzat și refuză să-i

restituie țevile, aflându-se în culpă.

Instanța de apel a

constat că între părți nu există un contract de depozit încheiat deoarece

intimata nu a predat țevile pentru a fi depozitate la apelantă, ci pentru că

aceasta din urmă să execute lucrări de izolare, cu alte cuvinte obiectul

singurului contract încheiat între părți este acela de prestări servicii iar nu

contract de depozit.

În

ceea ce privește suportarea riscurilor contractului, acestea sunt în sarcina

apelantei de vreme ce ea se află în culpă în ceea ce privește obligația de

predare a țevilor proprietatea intimatei.

În

raport de aceste considerente Curtea a apreciat că în mod întemeiat și motivat

prima instanță a respins proba testimonială cu martori și proba cu

interogatoriul părților, ca nefiind utilă și pertinentă soluționării cauzei.

În

mod corect instanța de fond a reținut că între părți a intervenit un contract

de locație a lucrărilor vizând executarea de către apelantă a lucrărilor de

izolare a țevilor, în baza comenzii depusă de intimată, comandă acceptată prin

execuția lucrărilor. Pe de altă parte proiectul de contract întocmit de

apelantă nu a fost acceptat prin semnare de către intimată și drept urmare el

nu poate produce efecte juridice.

În

susținerea faptului că acel contract nu a fost niciodată acceptat de către

intimată s-a reținut că sunt incidente și prevederile art. 35 din C. com.

În

ceea ce privește determinarea momentului în care se consideră încheiat un contract

la distanță, prevederile art. 35 C. com. consacră teoria informațiunii potrivit

căreia acesta se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia

cunoștință despre acceptarea ofertei. În raport de aceste prevederi legale

instanța constată că apelanta nu a primit o ofertă respectiv contractul de

execuție nr. 396 din 31 mai 2006 remisă și semnată, pentru a confirma

acceptarea din partea intimatei.

Dând

eficiență dispozițiilor art. 1073, 1074 alin. (1) și 1319 C. civ., curtea a

constatat că obligația de a preda marfa incumbă apelantei, iar locul de predare

este acela unde aceasta se găsea în momentul contractării lucrării, respectiv

la sediul intimatei.

S-a

mai reținut că sunt nefondate susținerile apelantei referitoare la faptul că

instanța de fond ar fi impus acesteia un contract de transport și un contract

de depozit pentru cauza de comerț, cu titlu gratuit, deoarece instanța a

relevat doar prevederile art. 1074 C. civ. care reglementează obligația de a

preda lucrul și de a-l conserva până la predare, iar din invocarea acestui

temei legal nu rezultă că prima instanță ar fi impus apelantei un contract de

transport sau un contract de depozit gratuit, ci faptul că aceasta avea

obligația de a preda țevile, după executarea lucrărilor de izolație.

Împotriva

deciziei, în termen legal, pârâta SC I.T.N. SRL a formulat recurs, solicitând

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru

completarea probațiunii acțiunii reconvenționale. În drept recurenta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Reiterând

motivele din apel, recurenta critică decizia atacată, sub aspectul motivelor

prevăzute dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând, în

esență, următoarele:

1.

Instanța de apel a pronunțat decizia atacată, prin aplicarea greșită a legii,

respectiv art. 294 C. proc. civ.

2.

Instanța de apel, ca și instanța de fond au făcut o greșită încadrare în drept

a litigiului, apreciind în mod eronat că speței îi sunt aplicabile art. 1073,

1074 și 1319 C. civ. În opinia recurentei, este vorba despre un contract

de antrepriză comercială, urmat de un depozit pentru cauză de comerț fiind

aplicabile dispozițiile art. 36, 39, 43, 46 și art. 3 C. com.

3.

Instanța de apel a validat respingerea totală a probațiunii propusă în

dovedirea cererii reconvenționale.

4.

Instanța a interpretat eronat convenția ca fiind una fără scadență.

5.

Pârâta este în mod eronat acuzată că ar avea o culpă contractuală prin

nepredarea bunurilor.

6.

Instanța de apel cât și instanța de fond au făcut o interpretare a contractului

total contrară principiilor de interpretare a contractelor prevăzute de

dispozițiile art. 970, 982, 981, 983, 1312, 1618, și 1619 C. civil.

Recurenta susține că natura contractului dedus judecății era de prestări serviciu,

or prin sentința pronunțată instanța a impus atât un contract de transport la

care nu s-a convenit, cât și un contract de depozit pentru cauză de comerț, cu

titlu gratuit, tot în afara contractului dedus judecății.

Intimata

- reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii”.

Textul

de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea

contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute

de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței.

De

asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor

considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se

constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza

cărora s-a fundamentat soluția.

Susținerea

recurentei în sensul că instanța de apel a validat respingerea totală a

probațiunii propuse în dovedirea cererii reconvenționale, excede controlului de

legalitate. Simpla nemulțumire a părții cu privire la administrarea și

interpretarea probelor nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute

de dispozițiile art. 304, recursul fiind o cale de atac nedevolutivă care nu-și

propune o reapreciere a probelor.

În

consecință, criticile recurentei vizând probele administrate în cauză nu vor fi

analizate, reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă

procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G.

138/200 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Susținerea recurentei

în sensul textului evocat nu poate fi reținută, întrucât în mod judicios atât

instanța de fond cât și cea de apel au reținut că între părți a intervenit un

contract de locație a lucrărilor vizând executarea de către apelantă a

lucrărilor de izolare a țevilor în baza comenzii nr. 179 din 30 mai 2006 depusă

de intimată. În mod corect instanța de apel a constatat că între părți nu

există un contract de depozit încheiat obiectul singurului contract încheiat

între părți fiind acela de prestări servicii, iar nu contract de depozit.

Stabilirea

oricărui tip de neexecutare a obligațiilor contractuale implică operațiunea

logică de determinare a conținutului contractului, de calificare juridică a

clauzelor inserate, operațiune care impune aplicarea regulilor de interpretare

a convențiilor prevăzute de art. 970 C. civ.

Recurenta

se prevalează de existența unui contract comercial de execuție lucrări nr. 396

din 31 mai 2006, dar proiectul de contract întocmit de pârâtă nu a fost

acceptat prin semnare de către reclamantă și drept urmare el nu poate produce

efecte juridice, instanța de apel constatând în mod corect aplicabilitatea

dispozițiilor art. 35 C. com.

Ambele instanțe au

interpretat corect convenția ca fiind una fără scadență, reținându-se în mod

corect că în speța de față sunt incidente dispozițiile art. 1362 C. civ.,

ținând cont de faptul că nu s-a stabilit nimic în privința scadenței și a

locului de plată prin urmare debitorul obligației va plăti la locul și la

momentul la care se face predarea bunului.

Potrivit

dispozițiilor art. 1361 C. civ. și art. 1362 C. civ. în lipsa unor clauze

contractuale contrare, prețul devine exigibil la predarea mărfurilor, neavând

relevanță forma în care s-a încheiat contractul. Reclamanta a plătit însă

factura chiar înainte de a primi țevile izolate și prin urmare, nu i se poate

imputa faptul că nu a plătit ori că nu s-a deplasat pentru a ridica bunul. În

mod corect instanțele au apreciat că în această situație rezultă prezumția în

sensul dispozițiilor art. 1203 C. civ. că pârâta a condiționat predarea țevilor

de achitarea taxelor de magazinaj și a penalităților de întârziere ce au fost

de altfel solicitate prin cererea reconvențională și prin urmare, deși

reclamanta a plătit prețul, marfa nu i-a fost predată.

Astfel, ambele

instanțe au reținut în mod judicios culpa contractuală a pârâtei derivată din

nepredarea bunului, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.

Nefondate

sunt și criticile recurentei subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Critica

recurentei vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 292 raportat la art. 294

C. civ. nu poate fi reținută.

Dispozițiilor

art. 292 C. proc. civ. statuează expres faptul că „părțile nu se vor putea

folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi

decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare”. Potrivit textului de lege evocat, părțile se pot folosi înaintea

instanței de apel de toate motivele și dovezile invocate în prima instanță,

efectul devolutiv al apelului fiind limitat numai cu privire la ceea ce s-a

judecat în primă instanță.

În

speța de față, instanța de apel în mod judicios a constatat că pârâta a invocat

în drept prin întâmpinarea și cererea reconvențională, dispozițiile art. 969 și

979 C. civ. și art. 4 C. com., iar în apelul declarat a invocat în drept art. 36,

39, 43 și 46 alin. ultim, art. 3 pct. 19 C.com., art. 970, 981, 982, 983,

1312, 1618 și 1619 C. civil, art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 4

din Legea nr. 469/2002 și art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. coroborat cu art. 21 - 23

din H.G. nr. 44/2004.

Prin

urmare pârâta a invocat în apel dispoziții legale pe care, aceasta nu le-a

invocat prin întâmpinare sau cererea reconvențională la instanța de fond, iar

acest aspect contravine dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit

cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”

S-a

constatat în mod corect că pârâta a schimbat nu numai motivele de drept, dar și

motivele de fapt, existând diferențe substanțiale, abordări noi în apel prin

care pârâta a urmărit să creeze o aparență a temeiniciei pretențiilor invocate.

Pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităților cu privire la

factura neachitată în termen, precum și obligarea acesteia la plata taxelor de

magazinaj, pârâta efectuând diferite calcule pentru pretențiile pretinse fără a

exista o explicație nici cu privire la modalitatea de efectuare a acestora.

De

altfel, astfel cum corect s-a reținut, părțile nu au convenit prin nici un act

scris asupra unei taxe de magazinaj și nici asupra unor penalități de

întârziere aceasta cu atât mai mult cu cât între părți nu a existat un contract

de depozit, obiectul singurului contract între părți fiind acela de prestări

servicii, iar obligația de a preda marfa aparținea pârâtei care a refuzat însă

predarea țevilor, deși reclamanta achitase prețul.

De

asemenea, faptul că instanțele au dat eficiență dispozițiilor art. 1073, 1074

și 1319 C. civ. nu conduc la concluzia că instanța ar fi impus pârâtei un

contract de transport sau un contract de depozit gratuit, întrucât prin

aplicarea dispozițiilor art. 1074 C. civ. s-a avut în vedere în mod absolut

obligația de a preda lucrul și de a-l conserva până la predare, astfel cum este

instituit de textul de lege menționat.

În

acest context nu se poate reține nici critica recurentei în sensul că în speță ar

fi vorba de o pagubă suferită rezultată din „depozitarea forțată timp de trei

ani a produsului finit”, atâta timp cât pârâta a refuzat să predea țevile,

păstrându-le fără acordul reclamantei, pretinzând totodată taxe de magazinaj,

și prin urmare, textele de lege invocate, respectiv art. 1618 și 1619 C.

civ., art. 43 C. com., nu-și găsesc aplicabilitatea pretinsă de

recurenta-pârâtă.

În

cauză au fost respectate drepturile procesuale ale recurentului prevăzute atât

în legislația națională, cât și în convențiile la care România este parte, dar

aceste drepturi trebuie exercitate de părți în condițiile art. 129 alin. (1) C.

proc. civ.

Înalta

Curte, constată că, instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea,

dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speța de față, decizia

recurată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru

toate argumentele de fapt și de drept care preced, recursul pârâtei este

nefondat și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi

respins, menținându-se hotărârea instanței de fond, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC I.T.N. SRL Daneș

împotriva Deciziei civile nr. 60 din 11 mai

2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2010.