ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1402/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1402/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința nr.

319 din 18 septembrie 2012, Tribunalul Prahova, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile

lipsei de interes, a lipsei calității procesuale pasive și a prescrierii

dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă și a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea precizată formulată de reclamantă SC C. SA Ploiești împotriva pârâtei

SC Î.C.I.M. SA Ploiești.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut că una dintre condițiile de

admisibilitate ale acțiunii civile este ca reclamantul să justifice un folos

practic care să fie personal, născut și actual, iar prin acțiune, aceasta a

solicitat să i se predea lucrările executate în baza contractului nr. 0132/1992

și a actelor adiționale subsecvente, contract în care aceasta are calitatea de

proprietar și beneficiar al lucrărilor efectuate de pârâtă, astfel că, este

îndeplinită condiția privind existența unui interes legitim și personal în

promovarea prezentei acțiuni.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a celui de-al doilea capăt de

cerere s-a observat că pârâta nu a negat în apărările sale că a avut calitatea

de antreprenor, potrivit contractului invocat de reclamantă, executând în

favoarea acesteia lucrări de construcții la obiectivul „baza de recuperare cardio-vasculară

Breaza”. De asemenea, nu a negat că a deținut cartea tehnică a construcției, pe

care a predat-o ulterior proprietarului, motiv pentru care este cert că pârâta

este titular al obligației raportului juridic civil dedus judecății. Susținerea

că reclamanta era cea obligată să dețină această documentație, să completeze și

să păstreze cartea tehnică, potrivit prevederilor legale, reprezintă o

veritabilă apărare de fond și nu justifică promovarea excepției lipsei

calității procesuale.

Referitor la

prescrierea dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut că ambele

capete de cerere ale acțiunii reprezintă o solicitare de predare a unor lucrări

executate și a unei documentații tehnice, deci este vorba de o obligație de a

face și nu de a da, așa cum eronat a susținut pârâta. Pe de altă parte, însăși

pârâta s-a apărat cu motivarea că a invitat societatea reclamantă să procedeze

împreună la predarea lucrărilor executate, cu adresele nr. 1329 și 1588/2010.

Prin urmare, o asemenea manifestare de voință reprezintă o recunoaștere a

pretențiilor ce fac obiectul prezentului litigiu și au un evident efect de

întrerupere a cursului prescripției. Prin recunoaștere, debitorul își manifestă

intenția de a executa obligația ce îi incumbă, moment de la care începe să

curgă un nou termen al prescripției, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În raport de

aceste considerente, tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâtă, iar cu

privire la nulitatea clauzei contractuale prevăzute de art. 5 din actul adițional

nr. 13/2007 care stabilea în sarcina sa obligația de predare a cărții tehnice a

obiectivului „baza de recuperare cardio-vasculară Breaza”, aceasta a fost

analizată odată cu fondul raportului juridic dedus judecății, fiind calificată

ca o apărare de fond, iar nu ca o excepție procesuală.

Pe fondul

cauzei s-a reținut că, din toată corespondența părților, rezultă că reclamanta

se află în culpă contractuală, deoarece avea obligația să preia obiectivul sau

o parte a acestuia la cererea antreprenorului, potrivit art. 7.2 lit. b) din

contract și a omis să-și execute această obligație, deși a fost invitată

potrivit adreselor evocate, mai mult decât atât, a acceptat ca societatea

pârâtă să nu mai execute serviciile de pază, situație datorată tot culpei sale

contractuale recunoscute, aceea de neîndeplinire a obligației de plată

corelative, fără ca în fapt să se procedeze la predarea-primirea obiectivului.

Acceptând

această situație și nefăcând dovada că între 9 iunie 2010 și 25 iulie 2011 a

efectuat alte demersuri pentru preluarea obiectivului potrivit contractului

încheiat, se reține că reclamanta nu poate solicita pe cale judiciară o

asemenea predare invocând, practic, propria culpă contractuală.

Astfel,

potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/1995 și a răspunsului I.S.C.,

prin adresa nr. 2927/2012 există o prezumție simplă că documentul intitulat

cartea tehnică a construcției este întocmit și deținut de investitor, respectiv

în cazul de față de reclamantă și cum această prezumție nu a fost răsturnată

prin probele administrate în cauză, tribunalul a constat că nici cel de-al

doilea capăt de cerere nu este întemeiat, motiv pentru care a respins acțiunea

așa cum a fost precizată, pretențiile nefiind dovedite.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC C. SA, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

decizia nr. 43 din 22 mai 2013, a respins, ca nefundat, apelul declarat de

reclamanta SC C. SA, fiind obligată apelanta să plătească intimatei suma de

7000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care, raportul juridic

obligațional existent între părți nu a fost respectat de chiar partea care-l

invocă în obținerea unei prestații, în mod corect prima instanță a procedat la

reținerea culpei apelantei, care avea obligația contractuală de preluare, la

cererea antreprenorului și a respins solicitarea de a obliga pârâta la predarea

lucrărilor ce au format obiectul contractului.

De asemenea,

s-a apreciat că în mod corect a reținut tribunalul că din înscrisurile depuse

la dosar nu rezultă că pârâta se află în posesia cărții tehnice a lucrării,

precum și faptul că, recepția construcției se face de către investitor-proprietar,

în prezența proiectantului și a executantului și/sau a reprezentanților de

specialitate, legal desemnați de aceștia. Or, în condițiile în care apelanta nu

și-a îndeplinit obligația contractuală de preluare și recepție a lucrării, care

ar fi determinat în prealabil și obligația de predare a documentelor necesare

întocmirii cărții tehnice a construcției, așa cum prevăd dispozițiile art. 23,

aceasta nu se poate prevala de propria culpă pentru introducerea cererilor

deduse judecății.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta SC C. SA Ploiești a declarat recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă, în esență, la faptul că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că a

nesocotit dispozițiile Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții

și instalații aferente acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994.

În argumentarea

acestui motiv de recurs, recurenta susține că, predarea către SC C. SA a

tuturor lucrărilor executate de pârâtă și plătite de aceasta în baza

contractului nr. 0132/1992, modificat si completat prin acte adiționale

ulterioare, constituie recepția lucrărilor executate, fapt recunoscut de

pârâtă, prin adresa nr. 1625 din 17 iunie 2010, sens în care apreciază că, în

speță sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea

Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente

acestora, mai precis dispozițiile art. 12-19.

În acest sens,

recurenta consideră că instanța de apel are o viziune strict contractuală

asupra spetei și ignorând dispozițiile legale în materie, instanța confundă

preluarea lucrării cu recepția lucrării.

Această

susținere are în vedere dispozițiile art. 6.1. lit. a) din contract, potrivit

căruia, antreprenorul se obliga să execute și să predea lucrările ce fac

obiectul contractului, obligația de predare a lucrărilor fiind de esența

contractului de antrepriză, sens în care recurenta a formulat prezenta acțiune

în valorificarea unui drept propriu, necontestat, de a primi lucrările

executate de pârâtă, drept nesupus vreunei condiții sau limitări de orice fel.

Mai susține

recurenta că în considerentele hotărârii instanța de apel a inserat o serie de

considerații privind aspectele legate de plata pazei obiectivului, aspect care

în opinia sa, trebuia analizat separat de recepția acestuia și de condițiile în

care aceasta din urma trebuia realizată, pârâta având un drept propriu de

valorificare a unor eventuale pretenții legate de plata pazei, însă aceasta nu

putea abandona construcția, motivat de neplata pazei, aspect recunoscut chiar

de pârâtă prin adresa nr. 1194 din 22 aprilie 2010.

Cu privire la

cel de-al doilea capăt al cererii referitor la predarea cărții tehnice,

recurenta susține că, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 23 lit. i)

din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, potrivit cărora,

executantul lucrărilor are obligația de a preda investitorului documentele

necesare întocmirii cărții tehnice a construcției.

În acest sens,

prin apelul formulat au fost invocate atât dispozițiile Regulamentului de

recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat

prin H.G. nr. 273/1994, cât și cele ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în

construcții, însă instanța de apel și-a argumentat considerentele de respingere

a apelului pe motive de ordin contractual, precum și pe chestiuni de fapt.

Din această

perspectivă, recurenta consideră că, în mod greșit se susține de instanța de

apel că, din dovezile depuse la dosar nu rezultă că pârâta se află în posesia

cărții tehnice a construcției, întrucât s-a făcut dovada că aceasta deține

documentația necesară întocmirii cărții tehnice, în speță, fiind incidente

dispozițiile art. 23 lit. i) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în

construcții, potrivit cărora, executantul lucrărilor are obligația de a supune

recepției numai acele lucrări pentru care a predat în prealabil investitorului

documentele necesare întocmirii cărții tehnice a construcției și prin urmare,

dacă există culpă pentru neefectuarea recepției, aceasta aparține

intimatei-pârâte care nu a predat în prealabil documentația respectivă.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta

Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de

reclamanta SC C. SA Ploiești să fie respins, pentru următoarele considerente:

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat în recurs pentru a

solicita modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când aceasta este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Critica

recurentei întemeiată pe acest motiv vizează teza a doua a acestui articol,

respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Regulamentului de recepție a

lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat prin H.G. nr.

273/1994.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, se constată că nu poate fi primită critica recurentei,

având în vedere că, în mod corect, instanțele au reținut că reclamanta se afla

în culpă, întrucât anterior formulării cererii de chemare în judecata, nu s-a

conformat obligației derivate de prevederile art. 7.2 conținut de contractul de

antrepriza nr. 0132/1992 și a evitat fără justificare să participe la

predarea-primirea obiectivului obiect al contractului, generic denumit - Baza

de recuperare cardio-vasculară Breaza.

În acest

context se reține că, atât instanța de apel cât și instanța de fond de făcut au

făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 7.2. conținut de contractul nr.

0132/1992, conform cărora, SC C. SA își asumase ca obligație, să preia cu

proces-verbal de predare-primire obiecte sau părți din obiecte terminate, la

cererea constructorului, caz în care, răspunderile legate de paza, conservarea

și utilizarea obiectivelor sau părțile din obiective trec în sarcina

beneficiarului de la data predării.

Având în vedere

această situație, în mod corect s-a apreciat că, reclamanta nu a participat la

predarea-primirea lucrărilor ce au fost executate până la sistarea lucrărilor

din inițiativa sa, întrucât, în acest fel, s-a absolvit de sarcina pazei și

conservării lor, în condițiile în care, până la momentul la care pârâta a

notificat încetarea prestării serviciilor de pază, recurenta beneficiase de

acestea fără a achita contravaloarea lor.

Prin urmare în

mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că reclamanta se află în culpă

contractuală, nemaiavând posibilitatea de a cere pe cale judiciară predarea

lucrărilor, context, în care în mod just s-a apreciat că, recurenta își invocă

propria culpă, ca temei al obligației ce urma a fi stabilită în sarcina pârâtei

prin cererea de chemare în judecată. în ceea ce privește susținerile SC C. SA,

potrivit cărora, s-ar fi aflat în imposibilitate de a recepționa lucrările

executate motivat de împrejurarea că nu deținea cartea tehnica a construcției,

se constată că nu pot fi primite, în contextul în care, acest document tehnic

trebuia întocmit chiar de către reclamantă și în această privință instanța de

apel a reținut că prin adresa nr. 2653 din 24 aprilie 2002, pârâta a predat

recurentei documentația respectivă care trebuia folosită de aceasta pentru ca,

împreună cu proiectantul să completeze cartea tehnică, a cărei obligativitate

de a o întocmi și a o păstra îi revenea.

Din definiția

cărții tehnice a unei construcții, ce se regăsește la pct. 5 din Anexa 5 a H.G.

nr. 273/1994 se constată că acesta reprezintă „ansamblul documentelor tehnice

referitoare la proiectarea, execuția, recepția, exploatarea si urmărirea

comportării în exploatare a construcției și instalațiilor aferente acesteia,

cuprinzând toate datele, documentele și evidențele necesare pentru

identificarea și determinarea stării tehnice (fizice) a construcției respective

si a evoluției acesteia in timp”.

Din această

perspectivă, se constată că, potrivit prevederilor art. 21 lit. g) din Legea nr.

10/1995, SC C. SA, în calitate de investitor, avea între obligațiile principale

referitoare la calitatea construcțiilor întocmirea cărții tehnice a

construcției, obligativitate ce este statuată și prin H.G. nr. 273/1994, Cap.

1- Norme de întocmire a cărții tehnice a construcției, unde la pct. 4, se

prevede: „cartea tehnica a construcției se întocmește de către investitor pentru

toate obiectele de construcții definitive, supuse regimului de autorizare a

construcțiilor, indiferent de natura fondurilor din care sunt finanțate sau de

natura proprietății asupra lor.”

În consecință,

se reține că este corectă concluzia la care a ajuns instanța de apel în sensul

că nu exista dovezi că societatea pârâtă ar deține cartea tehnica a

construcției a cărei predare este pretinsă de recurentă, întrucât, aceasta nu a

avut decât calitatea de executant al unor lucrări, aspect ce rezultă din

prevederile art. 23 din Legea nr. 10/1995, sens în care nu se poate reține

faptul că pârâta ar fi avut obligativitatea întocmirii ori deținerii cărții

tehnice a construcției.

În această

situație, nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi

reținut motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cale de

consecință, întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel

Ploiești este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA

Ploiești, pe care o va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ., să-i achite

intimatei-pârâte SC Î.C.I.M. SA PLOIEȘTI suma de 2.000 lei cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței aflate la fila x

din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC C. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 43 din

22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Obligă

recurenta-reclamantă SC C. SA Ploiești să-i achite intimatei-pârâte SC Î.C.I.M.

SA PLOIEȘTI suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 aprilie 2014.