ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1402/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 319 din 18 septembrie 2012, Tribunalul Prahova, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei de interes, a lipsei calității procesuale pasive și a prescrierii dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată formulată de reclamantă SC C. SA Ploiești împotriva pârâtei SC Î.C.I.M. SA Ploiești.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că una dintre condițiile de admisibilitate ale acțiunii civile este ca reclamantul să justifice un folos practic care să fie personal, născut și actual, iar prin acțiune, aceasta a solicitat să i se predea lucrările executate în baza contractului nr. 0132/1992 și a actelor adiționale subsecvente, contract în care aceasta are calitatea de proprietar și beneficiar al lucrărilor efectuate de pârâtă, astfel că, este îndeplinită condiția privind existența unui interes legitim și personal în promovarea prezentei acțiuni. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a celui de-al doilea capăt de cerere s-a observat că pârâta nu a negat în apărările sale că a avut calitatea de antreprenor, potrivit contractului invocat de reclamantă, executând în favoarea acesteia lucrări de construcții la obiectivul „baza de recuperare cardio-vasculară Breaza”.

De asemenea, nu a negat că a deținut cartea tehnică a construcției, pe care a predat-o ulterior proprietarului, motiv pentru care este cert că pârâta este titular al obligației raportului juridic civil dedus judecății. Susținerea că reclamanta era cea obligată să dețină această documentație, să completeze și să păstreze cartea tehnică, potrivit prevederilor legale, reprezintă o veritabilă apărare de fond și nu justifică promovarea excepției lipsei calității procesuale. Referitor la prescrierea dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut că ambele capete de cerere ale acțiunii reprezintă o solicitare de predare a unor lucrări executate și a unei documentații tehnice, deci este vorba de o obligație de a face și nu de a da, așa cum eronat a susținut pârâta.

Pe de altă parte, însăși pârâta s-a apărat cu motivarea că a invitat societatea reclamantă să procedeze împreună la predarea lucrărilor executate, cu adresele nr. 1329 și 1588/2010. Prin urmare, o asemenea manifestare de voință reprezintă o recunoaștere a pretențiilor ce fac obiectul prezentului litigiu și au un evident efect de întrerupere a cursului prescripției. Prin recunoaștere, debitorul își manifestă intenția de a executa obligația ce îi incumbă, moment de la care începe să curgă un nou termen al prescripției, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În raport de aceste considerente, tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâtă, iar cu privire la nulitatea clauzei contractuale prevăzute de art. 5 din actul adițional nr. 13/2007 care stabilea în sarcina sa obligația de predare a cărții tehnice a obiectivului „baza de recuperare cardio-vasculară Breaza”, aceasta a fost analizată odată cu fondul raportului juridic dedus judecății, fiind calificată ca o apărare de fond, iar nu ca o excepție procesuală.

Pe fondul cauzei s-a reținut că, din toată corespondența părților, rezultă că reclamanta se află în culpă contractuală, deoarece avea obligația să preia obiectivul sau o parte a acestuia la cererea antreprenorului, potrivit art. 7.2 lit. b) din contract și a omis să-și execute această obligație, deși a fost invitată potrivit adreselor evocate, mai mult decât atât, a acceptat ca societatea pârâtă să nu mai execute serviciile de pază, situație datorată tot culpei sale contractuale recunoscute, aceea de neîndeplinire a obligației de plată corelative, fără ca în fapt să se procedeze la predarea-primirea obiectivului. Acceptând această situație și nefăcând dovada că între 9 iunie 2010 și 25 iulie 2011 a efectuat alte demersuri pentru preluarea obiectivului potrivit contractului încheiat, se reține că reclamanta nu poate solicita pe cale judiciară o asemenea predare invocând, practic, propria culpă contractuală.

Astfel, potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/1995 și a răspunsului I.S.C., prin adresa nr. 2927/2012 există o prezumție simplă că documentul intitulat cartea tehnică a construcției este întocmit și deținut de investitor, respectiv în cazul de față de reclamantă și cum această prezumție nu a fost răsturnată prin probele administrate în cauză, tribunalul a constat că nici cel de-al doilea capăt de cerere nu este întemeiat, motiv pentru care a respins acțiunea așa cum a fost precizată, pretențiile nefiind dovedite. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC C. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 43 din 22 mai 2013, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanta SC C. SA, fiind obligată apelanta să plătească intimatei suma de 7000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care, raportul juridic obligațional existent între părți nu a fost respectat de chiar partea care-l invocă în obținerea unei prestații, în mod corect prima instanță a procedat la reținerea culpei apelantei, care avea obligația contractuală de preluare, la cererea antreprenorului și a respins solicitarea de a obliga pârâta la predarea lucrărilor ce au format obiectul contractului. De asemenea, s-a apreciat că în mod corect a reținut tribunalul că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că pârâta se află în posesia cărții tehnice a lucrării, precum și faptul că, recepția construcției se face de către investitor-proprietar, în prezența proiectantului și a executantului și/sau a reprezentanților de specialitate, legal desemnați de aceștia.

Or, în condițiile în care apelanta nu și-a îndeplinit obligația contractuală de preluare și recepție a lucrării, care ar fi determinat în prealabil și obligația de predare a documentelor necesare întocmirii cărții tehnice a construcției, așa cum prevăd dispozițiile art. 23, aceasta nu se poate prevala de propria culpă pentru introducerea cererilor deduse judecății. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC C. SA Ploiești a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse deciziei atacate se referă, în esență, la faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că a nesocotit dispozițiile Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat prin H.G.

nr. 273/1994. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că, predarea către SC C. SA a tuturor lucrărilor executate de pârâtă și plătite de aceasta în baza contractului nr. 0132/1992, modificat si completat prin acte adiționale ulterioare, constituie recepția lucrărilor executate, fapt recunoscut de pârâtă, prin adresa nr. 1625 din 17 iunie 2010, sens în care apreciază că, în speță sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, mai precis dispozițiile art. 12-19. În acest sens, recurenta consideră că instanța de apel are o viziune strict contractuală asupra spetei și ignorând dispozițiile legale în materie, instanța confundă preluarea lucrării cu recepția lucrării.

Această susținere are în vedere dispozițiile art. 6.1. lit. a) din contract, potrivit căruia, antreprenorul se obliga să execute și să predea lucrările ce fac obiectul contractului, obligația de predare a lucrărilor fiind de esența contractului de antrepriză, sens în care recurenta a formulat prezenta acțiune în valorificarea unui drept propriu, necontestat, de a primi lucrările executate de pârâtă, drept nesupus vreunei condiții sau limitări de orice fel.

Mai susține recurenta că în considerentele hotărârii instanța de apel a inserat o serie de considerații privind aspectele legate de plata pazei obiectivului, aspect care în opinia sa, trebuia analizat separat de recepția acestuia și de condițiile în care aceasta din urma trebuia realizată, pârâta având un drept propriu de valorificare a unor eventuale pretenții legate de plata pazei, însă aceasta nu putea abandona construcția, motivat de neplata pazei, aspect recunoscut chiar de pârâtă prin adresa nr. 1194 din 22 aprilie 2010. Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii referitor la predarea cărții tehnice, recurenta susține că, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 23 lit. i) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, potrivit cărora, executantul lucrărilor are obligația de a preda investitorului documentele necesare întocmirii cărții tehnice a construcției.

În acest sens, prin apelul formulat au fost invocate atât dispozițiile Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cât și cele ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, însă instanța de apel și-a argumentat considerentele de respingere a apelului pe motive de ordin contractual, precum și pe chestiuni de fapt.

Din această perspectivă, recurenta consideră că, în mod greșit se susține de instanța de apel că, din dovezile depuse la dosar nu rezultă că pârâta se află în posesia cărții tehnice a construcției, întrucât s-a făcut dovada că aceasta deține documentația necesară întocmirii cărții tehnice, în speță, fiind incidente dispozițiile art. 23 lit. i) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, potrivit cărora, executantul lucrărilor are obligația de a supune recepției numai acele lucrări pentru care a predat în prealabil investitorului documentele necesare întocmirii cărții tehnice a construcției și prin urmare, dacă există culpă pentru neefectuarea recepției, aceasta aparține intimatei-pârâte care nu a predat în prealabil documentația respectivă.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamanta SC C. SA Ploiești să fie respins, pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat în recurs pentru a solicita modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Critica recurentei întemeiată pe acest motiv vizează teza a doua a acestui articol, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat prin H.G.

nr. 273/1994. Din perspectiva acestui motiv de recurs, se constată că nu poate fi primită critica recurentei, având în vedere că, în mod corect, instanțele au reținut că reclamanta se afla în culpă, întrucât anterior formulării cererii de chemare în judecata, nu s-a conformat obligației derivate de prevederile art. 7.2 conținut de contractul de antrepriza nr. 0132/1992 și a evitat fără justificare să participe la predarea-primirea obiectivului obiect al contractului, generic denumit - Baza de recuperare cardio-vasculară Breaza. În acest context se reține că, atât instanța de apel cât și instanța de fond de făcut au făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 7.2.

conținut de contractul nr. 0132/1992, conform cărora, SC C. SA își asumase ca obligație, să preia cu proces-verbal de predare-primire obiecte sau părți din obiecte terminate, la cererea constructorului, caz în care, răspunderile legate de paza, conservarea și utilizarea obiectivelor sau părțile din obiective trec în sarcina beneficiarului de la data predării. Având în vedere această situație, în mod corect s-a apreciat că, reclamanta nu a participat la predarea-primirea lucrărilor ce au fost executate până la sistarea lucrărilor din inițiativa sa, întrucât, în acest fel, s-a absolvit de sarcina pazei și conservării lor, în condițiile în care, până la momentul la care pârâta a notificat încetarea prestării serviciilor de pază, recurenta beneficiase de acestea fără a achita contravaloarea lor.

Prin urmare în mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că reclamanta se află în culpă contractuală, nemaiavând posibilitatea de a cere pe cale judiciară predarea lucrărilor, context, în care în mod just s-a apreciat că, recurenta își invocă propria culpă, ca temei al obligației ce urma a fi stabilită în sarcina pârâtei prin cererea de chemare în judecată.

în ceea ce privește susținerile SC C. SA, potrivit cărora, s-ar fi aflat în imposibilitate de a recepționa lucrările executate motivat de împrejurarea că nu deținea cartea tehnica a construcției, se constată că nu pot fi primite, în contextul în care, acest document tehnic trebuia întocmit chiar de către reclamantă și în această privință instanța de apel a reținut că prin adresa nr. 2653 din 24 aprilie 2002, pârâta a predat recurentei documentația respectivă care trebuia folosită de aceasta pentru ca, împreună cu proiectantul să completeze cartea tehnică, a cărei obligativitate de a o întocmi și a o păstra îi revenea. Din definiția cărții tehnice a unei construcții, ce se regăsește la pct. 5 din Anexa 5 a H.G.

nr. 273/1994 se constată că acesta reprezintă „ansamblul documentelor tehnice referitoare la proiectarea, execuția, recepția, exploatarea si urmărirea comportării în exploatare a construcției și instalațiilor aferente acesteia, cuprinzând toate datele, documentele și evidențele necesare pentru identificarea și determinarea stării tehnice (fizice) a construcției respective si a evoluției acesteia in timp”. Din această perspectivă, se constată că, potrivit prevederilor art. 21 lit. g) din Legea nr. 10/1995, SC C. SA, în calitate de investitor, avea între obligațiile principale referitoare la calitatea construcțiilor întocmirea cărții tehnice a construcției, obligativitate ce este statuată și prin H.G.

nr. 273/1994, Cap. 1- Norme de întocmire a cărții tehnice a construcției, unde la pct. 4, se prevede: „cartea tehnica a construcției se întocmește de către investitor pentru toate obiectele de construcții definitive, supuse regimului de autorizare a construcțiilor, indiferent de natura fondurilor din care sunt finanțate sau de natura proprietății asupra lor.” În consecință, se reține că este corectă concluzia la care a ajuns instanța de apel în sensul că nu exista dovezi că societatea pârâtă ar deține cartea tehnica a construcției a cărei predare este pretinsă de recurentă, întrucât, aceasta nu a avut decât calitatea de executant al unor lucrări, aspect ce rezultă din prevederile art. 23 din Legea nr. 10/1995, sens în care nu se poate reține faptul că pârâta ar fi avut obligativitatea întocmirii ori deținerii cărții tehnice a construcției.

În această situație, nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi reținut motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință, întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA Ploiești, pe care o va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ., să-i achite intimatei-pârâte SC Î.C.I.M. SA PLOIEȘTI suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței aflate la fila x din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 43 din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta-reclamantă SC C. SA Ploiești să-i achite intimatei-pârâte SC Î.C.I.M. SA PLOIEȘTI suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2014.