ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3908/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3908/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

cererea introductivă de instanță, reclamantul M.L.P.T.L. a chemat în judecată

pe pârâta SN P.P. SA, solicitând ca prin hotărârea ce va pronunța, să fie

obligată pârâta la plata sumei de 136.673.168.216 lei reprezentând majorări de

întârziere calculate pentru sume datorate la fondul special al drumurilor

publice administrat de M.L.P.T.L., sumă alcătuită din 75.592.672.047 lei

majorări de întârziere aferente perioadei 19 aprilie 2001 - 3 septembrie 2001,

calculate conform prevederilor art. 3 alin. (3) din Ordinul M.F. nr. 83/1997 și

61.080.496.169 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente perioadei 4

septembrie 2001 - 1 iulie 2002, calculate în conformitate cu prevederile art. 3

alin. (2) din același Ordin al M.F.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că prin Procesul Verbal de Control întocmit de către A.N.D. sub nr. 1880

din 20 aprilie 2001 și a procesului verbal de control din 14 mai 2001 întocmit

ca urmare a soluționării contestației depusă de SN P. SA prin Decizia nr. 96

din 18 mai 2001, s-a stabilit în sarcina societății pârâte obligația de plată a

sumei de 370.552.313.956 lei, reprezentând debit restant pentru perioada 1

ianuarie 1997 - 31 iulie 1999 și 582.786.735.581 lei majorări de întârziere

aferente debitului restant, calculate până la 19 aprilie 2001, obligație

bugetară ce nu a mai fost contestată de către pârâtă.

Urmare a cererii pârâtei, nr. 3950 din

27 iunie 2001, de solicitare a acordării de înlesnire la plata datoriei, cu

nota nr. 25/3640 din 24 august 2001 s-a aprobat eșalonarea debitului de

370.552.313.956 lei în 10 tranșe lunare în perioada septembrie 2001 - iunie

2002, cu respectarea anumitor condiții și diminuarea majorărilor de întârziere

cu suma de 573.193.284.544 lei, respectiv la suma de 9.593.451.037 lei.

Ulterior, a arătat reclamanta, prin

Convenția încheiată între SN P.P. SA și M.L.P.T.L., cu nr. 4791/ MM din 27

septembrie 2001, s-a stabilit că SN P.P. SA se obligă să suporte majorările de

întârziere pentru perioada 19 aprilie 2001 și până la lichidarea în întregime a

debitului, conform prevederilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996. La această sumă

au fost calculate majorări de întârziere pentru perioada 20 ianuarie 2001 - 1

iulie 2002, respectiv majorări de 0,15% pe zi pentru perioada 19 aprilie 2001 -

3 septembrie 2001 și de 0,1% pe zi, începând cu data de 4 septembrie 2001,

potrivit art. 3 alin. (2) din ordinul M.F. nr. 83 din 23 ianuarie 1997 de

aprobare a Normelor Metodologice pentru aplicarea art. 83 din O.G. nr. 11/1996.

Prin Sentința comercială nr. 74 din 29

mai 2003 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis excepția

prematurității și a respins cererea ca prematur formulată.

Recursul declarat de către reclamantul

M.L.P.T.L. a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin

Decizia comercială nr. 1152 din 22 februarie 2005, a respins excepția lipsei calității procesuale active a M.T.C.T. (fost M.L.P.T.L.) și a admis

recursul, a casat sentința comercială nr. 74 din 29 mai 2003 și a trimis cauza

spre rejudecare Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalul București, secția a

VI a comercială, cauza a fost soluționată prin Sentința comercială nr. 2591 din

1 iunie 2005 prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului M.T.C.T. (fost M.L.P.T.L.) și respinsă cererea ca fiind

formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Apelul declarat de către reclamantul M.T.C.T.

împotriva Sentinței comerciale nr. 2591 din 1 iunie 2005 a Tribunalului

București, secția a VI a comercială, a fost respins ca nefondat de către Curtea

de Apel București, secția a V a comercială, prin Decizia comercială nr. 151 din

28 martie 2006.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, prin Decizia comercială nr. 153 din 15 ianuarie 2007, a admis recursul declarat de reclamantul M.T.C.T. împotriva Deciziei comerciale nr. 151 din 28

martie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a casat

decizia atacată, a admis apelul declarat de M.T.C.T. împotriva Sentinței comerciale

nr. 2591 din 1 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a VI a comercială, pronunțată

în Dosarul nr. 2113/2005 pe care a desființat-o și a trimis cauza spre

rejudecare Tribunalului București, cauza fiind reînregistrată sub nr. 9610/3/2007

pe rolul secției a VI-a comercială.

Conflictul negativ de competentă

dintre secția a V a comercială, a Tribunalului București și secția contencios

administrativ și fiscal, a Curții de Apel București a fost soluționat de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

nr. 1185 din 3 martie 2009, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

La reluarea judecății, în Dosarul nr. 9610/3/2007

al Tribunalului București. secția a VI-a comercială, pârâta a invocat la data

de 14 septembrie 2009 excepția lipsei calității procesuale active a

Ministerului Transporturilor și respingerea cererii de chemare în judecată ca

lipsită de obiect și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În ședința publică din 23 noiembrie 2009,

prima instanță a stabilit cadrul procesual, constatând că, în cauză, calitatea

de reclamant o are M.F.P., ca urmare a subrogației legale în drepturile și

obligațiile procesuale ale Ministerului Transporturilor și a respins excepțiile

lipsei calității procesuale active și lipsei de obiect a cererii, față de cele

dispuse prin Decizia comercială nr. 153 din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la calitatea procesuală activă a M.T.C.T.,

obligatorie, potrivit dispozițiilor articolului 315 alin. (1) C. proc. civ.,

pentru instanța inferioară care rejudecă în fond, după casare, și apreciind că,

în ceea ce privește excepția lipsei de obiect, apărările

formulate de pârâtă vizează de fapt fondul

problemei litigioase, iar nu aspecte care

ar face inutilă analizarea raporturilor juridice dintre părți și,

implicit, existența unei

cauze exoneratoare de răspundere.

Reclamantul

M.T.I. (fost M.L.P.T.L., fost M.T.C.T.) și-a restrâns

pretențiile la

suma de 5.177.316,8216 lei ca urmare a achitării diferenței de către pârâtă

.

Prin Sentința comercială

nr. 1275 din 15 februarie 2010, Tribunalul București,

secția a VI a comercială, a respins

ca neîntemeiată cererea formulată de

reclamantul

M.F.P. în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V.

P. SA (fostă SNP P. SA).

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că prin cererea de

chemare în

judecată se urmărește recuperarea sumelor de bani pe care societatea

pârâtă le datorează bugetului de stat,

reprezentând majorări de întârziere aferente perioadei 19 aprilie 2001 - 1

iulie 2002, calculate în temeiul dispozițiilor art. 83 din

O.G. nr. 11/1996 prin raportare la contribuția

restantă la fondul special al drumurilor

publice (25% din prețul de vânzare cu ridicata, exclusiv accizele, al

carburanților

auto livrați la intern

și al celor utilizați în producție proprie datorată în perioada

1

ianuarie 1997 - 31 iulie 1997).

Prima instanță a

reținut că prin art. 1 alin. (1) și alin. (2) din

O.U.G. nr. 15/2004 privind

reglementarea unor măsuri financiare, aprobată prin

Legea nr. 241/2004, a fost aprobată scutirea de plată a obligațiilor

fiscale restante

reprezentând

impozite, taxe, contribuții și alte venituri datorate și neachitate către

bugetul consolidat, dobânzi, penalități de întârziere de orice fel, aferente

obligațiilor

datorate la bugetul

general consolidat și neachitate, majorări calculate în baza prevederilor art. 83

din O.G. nr. 11/1996 datorate de SNP P. SA

București la data intrării în

vigoare a actului normativ, respectiv la data de 8 aprilie 2004.

S-a mai

constatat că sumele solicitate de reclamant se încadrează în cele avute în

vedere de legiuitor, fiind majorări de întârziere calculate

în temeiul art. 83 din O.G. nr. 11/1996,

datorate la 8 aprilie 2004 (momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 15/2004),

cu consecința că, prin efectul legii, în

sarcina

societății pârâte SC O.M.V.P. SA

nu

mai subzistă obligația de plată a

acestora.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat

apel M.

F.P., s

olicitând desființarea

sentinței

comerciale apelate, cu consecința

trimiterii cauzei pentru rejudecarea pe fond și, în

subsidiar, admiterea apelului și modificarea în

tot a sentinței apelate, cu consecința

admiterii

acțiunii și obligarea pârâtei la plata sumei de 136.673.168.216 lei,

reprezentând

majorări de întârziere calculate pentru sumele datorate la Fondul Special al drumurilor publice.

În motivarea apelului, reclamantul a

criticat sentința apelată sub aspectul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.

proc. civ., susținând că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe

care se sprijină și a fost dată prin interpretarea greșită a legii.

Astfel, a arătat apelantul M.F.P.,

argumentele reținute de către instanța de fond în considerentele hotărârii nu

pot fi considerate ca o motivare a hotărârii, în sensul dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., instanța neînvederând care este temeiul de drept în

baza căruia a considerat că M.F.P. are calitate procesuală activă în cauză,

motiv pentru care se impune, pe calea rejudecării la prima instanță, a

precizării și stabilirii calității procesuale a M.F.P., întrucât nu a existat

nici o manifestare de voință din partea acestuia de a se substitui în

drepturile procesuale ale M.L.P.T.L. și de a continua acțiunea începută de

acesta.

A mai susținut apelantul că prima

instanță a interpretat eronat dispozițiile deciziei de casare, precum și

dispozițiile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 147/2002.

Astfel, a arătat apelantul, prin Decizia

de casare nr. 1152 din 22 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție,

nu a stabilit faptul că M.F.P. ar avea calitate procesuală activă obținută prin

transmisiunea legală a acesteia de la reclamantul inițial - M.L.P.T.L., ci doar

a apreciat că se poate considera îndeplinită procedura concilierii prealabile,

ca o consecință a corespondenței purtate între părți, chiar dacă nu au fost respectate

strict dispozițiile articolului 720

1

C. proc. civ.

Cea de-a doua Decizie de casare nr. 153

din 15 ianuarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, menționează doar că atât prima instanță, cât și instanța de apel, nu

au ținut cont de motivele prevăzute în prima Decizie de casare nr. 1152 din 22

februarie 2005 și de cele menționate prin încheierea din data de 29 iunie 2004

din același dosar, potrivit cărora s-a reținut calitatea procesuală a M.F.P.,

fără a arăta însă și care este poziția procesuală a acestuia.

Așa fiind, a susținut apelantul,

Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a reținut calitatea procesuală activă a

M.F.P. și nici transmisiunea legală a acesteia, lucru ce nici nu ar fi fost

posibil, întrucât O.U.G. nr. 147/2002 nu reglementa acest lucru, ci doar a

transmis competența materială de administrare a Fondului Special al drumurilor

publice de la M.LP.T.L. către M.F.P.

Așadar, a arătat apelantul,

menționarea în considerentele sentinței apelate a faptului că M.F.P. are

calitatea de reclamant ca urmare a unei subrogații legale în drepturile și

obligațiile M.L.P.T.L. este în primul rând nemotivată în drept, instanța de

fond omițând că precizeze care este temeiul de drept în baza căruia s-a produs

această transmisiune și, în al doilea rând, neîntemeiată, întrucât textul de

lege (O.U.G. nr. 147/2002) nu prevede decât o transmisiune a competențelor de

administrare a acestor venituri și nu o transmisiune a calității procesuale în

litigii deja existente.

Pe fondul cauzei, apelantul a susținut

că nu poate fi reținută

incidența în cauză

a dispozițiilor O.U.G.

nr. 15/2004,

neaflându-ne

în prezența unor măsuri de executare silită

.

Curtea, analizând actele și lucrările

dosarului, a constatat apelul nefondat, reținând în esență că, potrivit

dispozițiilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ. „împotriva încheierilor

premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul

când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”. În categoria încheierilor

premergătoare, se includ atât încheierile preparatorii, cât și încheierile

interlocutorii, cum este și încheierea pronunțată de prima instanță, la data de

23 noiembrie 2009 (filele 106-107 dosar fond), prin care instanța a soluționat

excepțiile lipsei calității procesuale active M.F.P. și a lipsei de obiect a

cererii de chemare în judecată, respingându-le ca neîntemeiate, pentru considerentele

ce s-au arătat prin respectiva încheiere. Curtea a mai constatat că

dispozițiile luate de prima instanță prin încheierea pronunțată în ședința

publică de la 23 noiembrie 2009, sunt motivate în sensul prevederilor art. 268 alin.

(4) C. proc. civ.

Față de dispozițiile art. 282 alin.

(2) C. proc. civ. și având în vedere că prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin.

(3) al art. 282 C. proc. civ., care prevedea că apelul declarat împotriva

hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare, Curtea a

constatat justă statuarea conform căreia cel care dorește să critice o

încheiere premergătoare, prin care s-au dispus măsuri considerate nelegale,

trebuie să precizeze expres în cuprinsul apelului declarat împotriva hotărârii

primei instanțe, faptul că înțelege să atace și încheierea premergătoare

considerată nelegală. Cum, în speță, apelantul M.F.P. nu a atacat expres cu

apel și încheierea premergătoare (interlocutorie) pronunțată de prima instanță,

la data de 23 noiembrie 2009, caracterul devolutiv al apelului își produce

efecte numai cu privire la sentința atacată, nu și cu privire la încheierea

interlocutorie respectivă, instanța de apel nefiind învestită în acest sens.

Așa fiind, s-a constatat că apelantul

M.F.P nu a înțeles să atace cu apel și încheierea pronunțată la 23 noiembrie

2009, prin care s-a soluționat excepția lipsei calității sale procesuale

active, criticând expres doar hotărârea atacată pe care a considerat-o ca

nemotivată în ceea ce privește aprecierea calității sale procesuale active, or

prima instanță nu a statornicit prin sentința apelată asupra calității

procesuale active a M.F.P, ci, prin încheierea pronunțată în ședința publică de

la 23 noiembrie 2009, fapt pe care l-a și menționat, de altfel, în

considerentele sentinței apelate.

Cât privește fondul cauzei, susținerea

apelantului că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 15/2004,

Curtea a constatat a fi nefondată, art. 4 din O.U.G. nr. 15/2004 referindu-se

la executarea silită a obligațiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (2)

începute asupra SNP P. SA, ceea ce presupune existența unor titluri executorii

deja obținute și aflate în curs de executare silită, după cum interzice expres

orice demers pentru instituirea unor noi astfel de măsuri.

S-a mai reținut că textul art. 4 din O.U.G.

nr. 15/2004 nu contrazice prevederile legale ale art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G.

nr. 15/2004 care fac referire expresă la „scutirea de plată a obligațiilor

fiscale restante (...) și altor venituri datorate și neachitate bugetului

general consolidat,, de către fosta SNP P. SA, precum și la „scutirea de plată

a majorărilor calculate în baza prevederilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996

privind executarea creanțelor bugetare”, ci reglementează situația în care

respectivele obligații de plată fiscale restante sau majorări de întârziere,

calculate în baza art. 83 din O.G. nr. 11/1996 au fost deja puse în executare

silită.

S-a constatat că prima instanță a

reținut în mod corect situația de fapt și de drept, reclamantul inițial, M.T.I.,

întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile art. 83 din O.G. nr. 11/1996 care

obligau pârâta la plata majorărilor de întârziere pentru obligațiile restante la Fondul special al drumurilor publice, iar aceste majorări de întârziere au constituit obiect

al O.U.G. nr. 15/2004, intimata pârâtă fiind expres scutită de la plata

acestora.

Instanța de control judiciar a mai

reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 555 din 2

decembrie 2004 privind unele măsuri pentru privatizarea SNP P. SA București care

scutesc societatea în vederea privatizării de plata oricăror obligații către

bugetul general consolidat, inclusiv a dobânzilor și penalităților de orice fel

aferente obligațiilor, deci și a majorărilor de întârziere prevăzute de O.G. nr.

11/1996 (abrogată prin O.G. nr. 61/2002). Având în vedere că dobânzile,

penalitățile, majorările de orice fel sunt accesorii ale debitelor principale

constând în obligații și venituri bugetare datorate și neachitate de SNP P. SA

bugetului general consolidat, fiind scutită pârâta de plata

debitelor principale, în virtutea principiului

accesorium sequitur principalem, este firesc să fie scutită și de obligațiile

de plată a drepturilor accesorii care nu pot avea o existență de sine

stătătoare.

Pentru

considerentele reținute, prin Decizia nr. 308 din 17 mai 2010, Curtea

de Apel București, secția a V-a

comercială,

a

respins ca nefondat apelul declarat împotriva Sentinței comerciale nr.

1275 din 15 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Împotriva Deciziei nr. 308 din 17 mai

2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs

reclamantul M.F.P. București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, modificarea deciziei

recurate, cu consecința trimiterii cauzei la instanța competentă pentru

rejudecarea pe fond și în subsidiar, modificarea deciziei și admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul

a susținut că decizia atacată este netemeinică, soluția fiind întemeiată pe

motive străine de natura pricinii, având în vedere că instanța nu a arătat care

este temeiul de drept în baza căruia a considerat că M.F.P. București are

calitate procesuală activă, astfel încât se impune, pe calea rejudecării la

prima instanță, precizarea și stabilirea calității procesuale a M.F.P. București,

având în vedere că nu a existat nicio manifestare de voință din partea acestuia

de a se substitui în drepturile procesuale ale M.L.P.T.L.

A mai susținut recurentul că instanța

a interpretat greșit atât dispozițiile deciziei de casare, cât mai ales

dispozițiile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 147/2002, având în vedere că prin decizia

de casare, instanța supremă nu a reținut calitatea procesuală activă a M.F.P. București

și nici transmisiunea legală a acesteia, în același sens fiind și dispozițiile

legale sus-menționate, care nu prevăd o asemenea transmisiune.

În ceea ce privește motivul de

nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul a

susținut că decizia recurată este lipsită de temei legal fiind dată cu

aplicarea greșită a legii, având în vedere că nu poate fi reținută incidența în

cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 15/2004, nefiind în prezența unor măsuri de

executare silită și mai mult, demersul judiciar a fost demarat în anul 2003,

moment până la care, sumele reprezentând majorări de întârziere trebuiau

achitate.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Prealabil

analizării susținerilor recurentei, se impune a fi făcută precizarea că în

argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a reiterat criticile

formulate în apel, critici ce au făcut obiectul analizei instanței de control

judiciar.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ., hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Analizând decizia

recurată, prin prisma dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată

că instanța de control judiciar a răspuns în fapt și în drept tuturor

susținerilor și criticilor formulate, iar argumentele reținute au condus în mod

logic la soluția cuprinsă în dispozitiv. În aceste condiții, critica recurentei

potrivit căreia instanța nu a motivat în drept soluția privind calitatea sa

procesuală activă, nu se susține, având în vedere că din considerentele

deciziei atacate rezultă examinarea și analizarea acestei excepții, în raport

de încheierea de ședință din 23 noiembrie 2009 a primei instanțe, prin care s-a

statuat asupra acestui aspect, încheiere ce nu a fost atacată cu apel de către

reclamant.

Așa fiind, în mod corect a reținut

instanța că în raport de dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.,

caracterul devolutiv al apelului își produce efectele numai cu privire la

sentința atacată, nu și cu privire la încheierea de ședință sus-menționată,

instanța nefiind învestită în acest sens.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii recurate, încălcarea

sau aplicarea greșită a legii de către instanța de control judiciar. Din

perspectiva acestui motiv, Înalta Curte va analiza criticile recurentului

referitoare la aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 15/2004, pretins a nu fi

incidente în cauză.

Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 15/2004,

„creditorii bugetari încetează aplicarea oricăror măsuri de executare silită a

obligațiilor prevăzute la art. 1 și 2, începute asupra SN P.P. S.A. București,

și nu vor face nici un demers pentru instituirea unor noi astfel de măsuri”.

Totodată, prin art. 1 al aceluiași act normativ, se aprobă „scutirea de plată a

obligațiilor fiscale restante reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte

venituri datorate și neachitate bugetului general consolidat de către SN P.P.

SA București, iar prin art. 3 al O.U.G. nr. 15/2004, se aprobă scutirea de

plată a majorărilor calculate în baza prevederilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996.

Față de dispozițiile legale

sus-citate, se constată că instanța de control judiciar a făcut o corectă

interpretare și aplicare a acestora, reținând că majorările de întârziere

solicitate în temeiul dispozițiilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996 au făcut

obiectul O.U.G. nr. 15/2004, potrivit căreia, așa cum s-a arătat anterior,

pârâta a fost scutită de la plata acestor debite.

Pentru considerentele ce preced,

întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să conducă la

modificarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul

pârâtei SC O.M.V. P. SA București va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul M.F.P. București împotriva Deciziei nr. 308 din 17 mai 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

noiembrie 2010.