ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3908/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul M.L.P.T.L. a chemat în judecată pe pârâta SN P.P. SA, solicitând ca prin hotărârea ce va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 136.673.168.216 lei reprezentând majorări de întârziere calculate pentru sume datorate la fondul special al drumurilor publice administrat de M.L.P.T.L., sumă alcătuită din 75.592.672.047 lei majorări de întârziere aferente perioadei 19 aprilie 2001 - 3 septembrie 2001, calculate conform prevederilor art. 3 alin. (3) din Ordinul M.F. nr. 83/1997 și 61.080.496.169 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente perioadei 4 septembrie 2001 - 1 iulie 2002, calculate în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din același Ordin al M.F.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Procesul Verbal de Control întocmit de către A.N.D. sub nr. 1880 din 20 aprilie 2001 și a procesului verbal de control din 14 mai 2001 întocmit ca urmare a soluționării contestației depusă de SN P. SA prin Decizia nr. 96 din 18 mai 2001, s-a stabilit în sarcina societății pârâte obligația de plată a sumei de 370.552.313.956 lei, reprezentând debit restant pentru perioada 1 ianuarie 1997 - 31 iulie 1999 și 582.786.735.581 lei majorări de întârziere aferente debitului restant, calculate până la 19 aprilie 2001, obligație bugetară ce nu a mai fost contestată de către pârâtă.

Urmare a cererii pârâtei, nr. 3950 din 27 iunie 2001, de solicitare a acordării de înlesnire la plata datoriei, cu nota nr. 25/3640 din 24 august 2001 s-a aprobat eșalonarea debitului de 370.552.313.956 lei în 10 tranșe lunare în perioada septembrie 2001 - iunie 2002, cu respectarea anumitor condiții și diminuarea majorărilor de întârziere cu suma de 573.193.284.544 lei, respectiv la suma de 9.593.451.037 lei. Ulterior, a arătat reclamanta, prin Convenția încheiată între SN P.P. SA și M.L.P.T.L., cu nr. 4791/ MM din 27 septembrie 2001, s-a stabilit că SN P.P. SA se obligă să suporte majorările de întârziere pentru perioada 19 aprilie 2001 și până la lichidarea în întregime a debitului, conform prevederilor art. 83 din O.G.

nr. 11/1996. La această sumă au fost calculate majorări de întârziere pentru perioada 20 ianuarie 2001 - 1 iulie 2002, respectiv majorări de 0,15% pe zi pentru perioada 19 aprilie 2001 - 3 septembrie 2001 și de 0,1% pe zi, începând cu data de 4 septembrie 2001, potrivit art. 3 alin. (2) din ordinul M.F. nr. 83 din 23 ianuarie 1997 de aprobare a Normelor Metodologice pentru aplicarea art. 83 din O.G. nr. 11/1996. Prin Sentința comercială nr. 74 din 29 mai 2003 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis excepția prematurității și a respins cererea ca prematur formulată. Recursul declarat de către reclamantul M.L.P.T.L. a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia comercială nr. 1152 din 22 februarie 2005, a respins excepția lipsei calității procesuale active a M.T.C.T.

(fost M.L.P.T.L.) și a admis recursul, a casat sentința comercială nr. 74 din 29 mai 2003 și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Pe rolul Tribunalul București, secția a VI a comercială, cauza a fost soluționată prin Sentința comercială nr. 2591 din 1 iunie 2005 prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului M.T.C.T. (fost M.L.P.T.L.) și respinsă cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Apelul declarat de către reclamantul M.T.C.T. împotriva Sentinței comerciale nr. 2591 din 1 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a VI a comercială, a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel București, secția a V a comercială, prin Decizia comercială nr. 151 din 28 martie 2006. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin Decizia comercială nr. 153 din 15 ianuarie 2007, a admis recursul declarat de reclamantul M.T.C.T.

împotriva Deciziei comerciale nr. 151 din 28 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de M.T.C.T. împotriva Sentinței comerciale nr. 2591 din 1 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a VI a comercială, pronunțată în Dosarul nr. 2113/2005 pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, cauza fiind reînregistrată sub nr. 9610/3/2007 pe rolul secției a VI-a comercială. Conflictul negativ de competentă dintre secția a V a comercială, a Tribunalului București și secția contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București a fost soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1185 din 3 martie 2009, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

La reluarea judecății, în Dosarul nr. 9610/3/2007 al Tribunalului București. secția a VI-a comercială, pârâta a invocat la data de 14 septembrie 2009 excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Transporturilor și respingerea cererii de chemare în judecată ca lipsită de obiect și, în subsidiar, ca neîntemeiată. În ședința publică din 23 noiembrie 2009, prima instanță a stabilit cadrul procesual, constatând că, în cauză, calitatea de reclamant o are M.F.P., ca urmare a subrogației legale în drepturile și obligațiile procesuale ale Ministerului Transporturilor și a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de obiect a cererii, față de cele dispuse prin Decizia comercială nr. 153 din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la calitatea procesuală activă a M.T.C.T., obligatorie, potrivit dispozițiilor articolului 315 alin. (1) C. proc.

civ., pentru instanța inferioară care rejudecă în fond, după casare, și apreciind că, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect, apărările formulate de pârâtă vizează de fapt fondul problemei litigioase, iar nu aspecte care ar face inutilă analizarea raporturilor juridice dintre părți și, implicit, existența unei cauze exoneratoare de răspundere. Reclamantul M.T.I. (fost M.L.P.T.L., fost M.T.C.T.) și-a restrâns pretențiile la suma de 5.177.316,8216 lei ca urmare a achitării diferenței de către pârâtă . Prin Sentința comercială nr. 1275 din 15 februarie 2010, Tribunalul București, secția a VI a comercială, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul M.F.P. în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V.

P. SA (fostă SNP P. SA). Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată se urmărește recuperarea sumelor de bani pe care societatea pârâtă le datorează bugetului de stat, reprezentând majorări de întârziere aferente perioadei 19 aprilie 2001 - 1 iulie 2002, calculate în temeiul dispozițiilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996 prin raportare la contribuția restantă la fondul special al drumurilor publice (25% din prețul de vânzare cu ridicata, exclusiv accizele, al carburanților auto livrați la intern și al celor utilizați în producție proprie datorată în perioada 1 ianuarie 1997 - 31 iulie 1997). Prima instanță a reținut că prin art. 1 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G.

nr. 15/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, aprobată prin Legea nr. 241/2004, a fost aprobată scutirea de plată a obligațiilor fiscale restante reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri datorate și neachitate către bugetul consolidat, dobânzi, penalități de întârziere de orice fel, aferente obligațiilor datorate la bugetul general consolidat și neachitate, majorări calculate în baza prevederilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996 datorate de SNP P. SA București la data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv la data de 8 aprilie 2004. S-a mai constatat că sumele solicitate de reclamant se încadrează în cele avute în vedere de legiuitor, fiind majorări de întârziere calculate în temeiul art. 83 din O.G.

nr. 11/1996, datorate la 8 aprilie 2004 (momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 15/2004), cu consecința că, prin efectul legii, în sarcina societății pârâte SC O.M.V.P. SA nu mai subzistă obligația de plată a acestora. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel M. F.P., s olicitând desființarea sentinței comerciale apelate, cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecarea pe fond și, în subsidiar, admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii și obligarea pârâtei la plata sumei de 136.673.168.216 lei, reprezentând majorări de întârziere calculate pentru sumele datorate la Fondul Special al drumurilor publice. În motivarea apelului, reclamantul a criticat sentința apelată sub aspectul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ., susținând că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată prin interpretarea greșită a legii. Astfel, a arătat apelantul M.F.P., argumentele reținute de către instanța de fond în considerentele hotărârii nu pot fi considerate ca o motivare a hotărârii, în sensul dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța neînvederând care este temeiul de drept în baza căruia a considerat că M.F.P. are calitate procesuală activă în cauză, motiv pentru care se impune, pe calea rejudecării la prima instanță, a precizării și stabilirii calității procesuale a M.F.P., întrucât nu a existat nici o manifestare de voință din partea acestuia de a se substitui în drepturile procesuale ale M.L.P.T.L.

și de a continua acțiunea începută de acesta. A mai susținut apelantul că prima instanță a interpretat eronat dispozițiile deciziei de casare, precum și dispozițiile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 147/2002. Astfel, a arătat apelantul, prin Decizia de casare nr. 1152 din 22 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a stabilit faptul că M.F.P. ar avea calitate procesuală activă obținută prin transmisiunea legală a acesteia de la reclamantul inițial - M.L.P.T.L., ci doar a apreciat că se poate considera îndeplinită procedura concilierii prealabile, ca o consecință a corespondenței purtate între părți, chiar dacă nu au fost respectate strict dispozițiile articolului 720 1 C. proc.

civ. Cea de-a doua Decizie de casare nr. 153 din 15 ianuarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, menționează doar că atât prima instanță, cât și instanța de apel, nu au ținut cont de motivele prevăzute în prima Decizie de casare nr. 1152 din 22 februarie 2005 și de cele menționate prin încheierea din data de 29 iunie 2004 din același dosar, potrivit cărora s-a reținut calitatea procesuală a M.F.P., fără a arăta însă și care este poziția procesuală a acestuia. Așa fiind, a susținut apelantul, Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a reținut calitatea procesuală activă a M.F.P. și nici transmisiunea legală a acesteia, lucru ce nici nu ar fi fost posibil, întrucât O.U.G.

nr. 147/2002 nu reglementa acest lucru, ci doar a transmis competența materială de administrare a Fondului Special al drumurilor publice de la M.LP.T.L. către M.F.P. Așadar, a arătat apelantul, menționarea în considerentele sentinței apelate a faptului că M.F.P. are calitatea de reclamant ca urmare a unei subrogații legale în drepturile și obligațiile M.L.P.T.L. este în primul rând nemotivată în drept, instanța de fond omițând că precizeze care este temeiul de drept în baza căruia s-a produs această transmisiune și, în al doilea rând, neîntemeiată, întrucât textul de lege (O.U.G. nr. 147/2002) nu prevede decât o transmisiune a competențelor de administrare a acestor venituri și nu o transmisiune a calității procesuale în litigii deja existente.

Pe fondul cauzei, apelantul a susținut că nu poate fi reținută incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 15/2004, neaflându-ne în prezența unor măsuri de executare silită . Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, a constatat apelul nefondat, reținând în esență că, potrivit dispozițiilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ. „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”. În categoria încheierilor premergătoare, se includ atât încheierile preparatorii, cât și încheierile interlocutorii, cum este și încheierea pronunțată de prima instanță, la data de 23 noiembrie 2009 (filele 106-107 dosar fond), prin care instanța a soluționat excepțiile lipsei calității procesuale active M.F.P.

și a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, respingându-le ca neîntemeiate, pentru considerentele ce s-au arătat prin respectiva încheiere. Curtea a mai constatat că dispozițiile luate de prima instanță prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 23 noiembrie 2009, sunt motivate în sensul prevederilor art. 268 alin. (4) C. proc. civ. Față de dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. și având în vedere că prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3) al art. 282 C. proc. civ., care prevedea că apelul declarat împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare, Curtea a constatat justă statuarea conform căreia cel care dorește să critice o încheiere premergătoare, prin care s-au dispus măsuri considerate nelegale, trebuie să precizeze expres în cuprinsul apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, faptul că înțelege să atace și încheierea premergătoare considerată nelegală.

Cum, în speță, apelantul M.F.P. nu a atacat expres cu apel și încheierea premergătoare (interlocutorie) pronunțată de prima instanță, la data de 23 noiembrie 2009, caracterul devolutiv al apelului își produce efecte numai cu privire la sentința atacată, nu și cu privire la încheierea interlocutorie respectivă, instanța de apel nefiind învestită în acest sens. Așa fiind, s-a constatat că apelantul M.F.P nu a înțeles să atace cu apel și încheierea pronunțată la 23 noiembrie 2009, prin care s-a soluționat excepția lipsei calității sale procesuale active, criticând expres doar hotărârea atacată pe care a considerat-o ca nemotivată în ceea ce privește aprecierea calității sale procesuale active, or prima instanță nu a statornicit prin sentința apelată asupra calității procesuale active a M.F.P, ci, prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 23 noiembrie 2009, fapt pe care l-a și menționat, de altfel, în considerentele sentinței apelate.

Cât privește fondul cauzei, susținerea apelantului că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 15/2004, Curtea a constatat a fi nefondată, art. 4 din O.U.G. nr. 15/2004 referindu-se la executarea silită a obligațiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (2) începute asupra SNP P. SA, ceea ce presupune existența unor titluri executorii deja obținute și aflate în curs de executare silită, după cum interzice expres orice demers pentru instituirea unor noi astfel de măsuri. S-a mai reținut că textul art. 4 din O.U.G. nr. 15/2004 nu contrazice prevederile legale ale art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 15/2004 care fac referire expresă la „scutirea de plată a obligațiilor fiscale restante (...) și altor venituri datorate și neachitate bugetului general consolidat,, de către fosta SNP P. SA, precum și la „scutirea de plată a majorărilor calculate în baza prevederilor art. 83 din O.G.

nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare”, ci reglementează situația în care respectivele obligații de plată fiscale restante sau majorări de întârziere, calculate în baza art. 83 din O.G. nr. 11/1996 au fost deja puse în executare silită. S-a constatat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și de drept, reclamantul inițial, M.T.I., întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile art. 83 din O.G. nr. 11/1996 care obligau pârâta la plata majorărilor de întârziere pentru obligațiile restante la Fondul special al drumurilor publice, iar aceste majorări de întârziere au constituit obiect al O.U.G. nr. 15/2004, intimata pârâtă fiind expres scutită de la plata acestora.

Instanța de control judiciar a mai reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 555 din 2 decembrie 2004 privind unele măsuri pentru privatizarea SNP P. SA București care scutesc societatea în vederea privatizării de plata oricăror obligații către bugetul general consolidat, inclusiv a dobânzilor și penalităților de orice fel aferente obligațiilor, deci și a majorărilor de întârziere prevăzute de O.G. nr. 11/1996 (abrogată prin O.G. nr. 61/2002). Având în vedere că dobânzile, penalitățile, majorările de orice fel sunt accesorii ale debitelor principale constând în obligații și venituri bugetare datorate și neachitate de SNP P. SA bugetului general consolidat, fiind scutită pârâta de plata debitelor principale, în virtutea principiului accesorium sequitur principalem, este firesc să fie scutită și de obligațiile de plată a drepturilor accesorii care nu pot avea o existență de sine stătătoare.

Pentru considerentele reținute, prin Decizia nr. 308 din 17 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva Sentinței comerciale nr. 1275 din 15 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Împotriva Deciziei nr. 308 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs reclamantul M.F.P. București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei la instanța competentă pentru rejudecarea pe fond și în subsidiar, modificarea deciziei și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată este netemeinică, soluția fiind întemeiată pe motive străine de natura pricinii, având în vedere că instanța nu a arătat care este temeiul de drept în baza căruia a considerat că M.F.P. București are calitate procesuală activă, astfel încât se impune, pe calea rejudecării la prima instanță, precizarea și stabilirea calității procesuale a M.F.P. București, având în vedere că nu a existat nicio manifestare de voință din partea acestuia de a se substitui în drepturile procesuale ale M.L.P.T.L. A mai susținut recurentul că instanța a interpretat greșit atât dispozițiile deciziei de casare, cât mai ales dispozițiile art. 7 alin. (5) din O.U.G.

nr. 147/2002, având în vedere că prin decizia de casare, instanța supremă nu a reținut calitatea procesuală activă a M.F.P. București și nici transmisiunea legală a acesteia, în același sens fiind și dispozițiile legale sus-menționate, care nu prevăd o asemenea transmisiune. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că nu poate fi reținută incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 15/2004, nefiind în prezența unor măsuri de executare silită și mai mult, demersul judiciar a fost demarat în anul 2003, moment până la care, sumele reprezentând majorări de întârziere trebuiau achitate.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Prealabil analizării susținerilor recurentei, se impune a fi făcută precizarea că în argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a reiterat criticile formulate în apel, critici ce au făcut obiectul analizei instanței de control judiciar. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Analizând decizia recurată, prin prisma dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanța de control judiciar a răspuns în fapt și în drept tuturor susținerilor și criticilor formulate, iar argumentele reținute au condus în mod logic la soluția cuprinsă în dispozitiv.

În aceste condiții, critica recurentei potrivit căreia instanța nu a motivat în drept soluția privind calitatea sa procesuală activă, nu se susține, având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă examinarea și analizarea acestei excepții, în raport de încheierea de ședință din 23 noiembrie 2009 a primei instanțe, prin care s-a statuat asupra acestui aspect, încheiere ce nu a fost atacată cu apel de către reclamant. Așa fiind, în mod corect a reținut instanța că în raport de dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., caracterul devolutiv al apelului își produce efectele numai cu privire la sentința atacată, nu și cu privire la încheierea de ședință sus-menționată, instanța nefiind învestită în acest sens.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii recurate, încălcarea sau aplicarea greșită a legii de către instanța de control judiciar. Din perspectiva acestui motiv, Înalta Curte va analiza criticile recurentului referitoare la aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 15/2004, pretins a nu fi incidente în cauză. Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 15/2004, „creditorii bugetari încetează aplicarea oricăror măsuri de executare silită a obligațiilor prevăzute la art. 1 și 2, începute asupra SN P.P. S.A. București, și nu vor face nici un demers pentru instituirea unor noi astfel de măsuri”. Totodată, prin art. 1 al aceluiași act normativ, se aprobă „scutirea de plată a obligațiilor fiscale restante reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri datorate și neachitate bugetului general consolidat de către SN P.P.

SA București, iar prin art. 3 al O.U.G. nr. 15/2004, se aprobă scutirea de plată a majorărilor calculate în baza prevederilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996. Față de dispozițiile legale sus-citate, se constată că instanța de control judiciar a făcut o corectă interpretare și aplicare a acestora, reținând că majorările de întârziere solicitate în temeiul dispozițiilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996 au făcut obiectul O.U.G. nr. 15/2004, potrivit căreia, așa cum s-a arătat anterior, pârâta a fost scutită de la plata acestor debite. Pentru considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei SC O.M.V.

P. SA București va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.F.P. București împotriva Deciziei nr. 308 din 17 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2010.