ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5687/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5687/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 194 din 08 aprilie 2009, pronunțată în dosarul nr. 1975/108/2008,

Tribunalul Arad a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a

lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii, formulate

de pârâta D.G.F.P. Arad.

Totodată, a admis

cererea formulată de reclamantul M.I. împotriva pârâtei D.G.F.P. Arad și, în

consecință, a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de soluționare a

notificării nr. 614 din 09 noiembrie 2001, formulată de reclamant în baza Legii

nr. 10/ 2001, a constatat preluarea fără titlu de către Statul Român, de la

reclamant, a imobilului înscris în C.F. nr. 1505 Săvârșin sub nr. top 203/2,

constând în intravilan cu clădire în suprafață de 468 mp și a obligat pârâta să

predea imobilul reclamantului, în deplină proprietate și posesie.

A îndrumat Biroul de C.F..

Lipova al O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele mențiuni în C.F. 1505 Lipova,

în sensul întabulării dreptului de proprietate al reclamantului după rămânerea

irevocabilă a hotărârii.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că prin contractul autentic de vânzare-cumpărare din

01 aprilie 1944, reclamantul a cumpărat mai multe imobile înscrise în C.F. nr.

1 Săvârșin, dreptul de proprietate fiind întabulat sub B1 la 14 aprilie 1944.

Imobilul cu nr. top

203 constând în casă cu nr. 214, curte și grădină în suprafață de 510 stp, este

întabulat sub B 6, respectiv B 105, în favoarea Statului Român, în baza Legii

nr. 363/1947 și Decretelor nr. 38/1948 și nr. 983/1948, iar prin încheierea nr.

7423 din 13 iulie 1992 este dezmembrat în 6 parcele noi, dintre care parcela în

litigiu cu nr. top 203/2 „intravilan și muzeul primăriei" în suprafață de

468 mp se reînscrie în C.F. nr. 1 Săvârșin.

Prin încheierea nr.

372 din 26 februarie 2001, imobilul din litigiu se transcrie în C.F. nr. 1505

nou înființată Săvârșin în proprietatea Statului Român și în folosința gratuită

a Percepției fiscale și Trezoreriei Săvârșin, în prezent în imobil funcționând

sediul Administrației Finanțelor Publice a comunei Săvârșin.

Prima instanță a

reținut că reclamantul are calitate procesuală activă, ca fost proprietar al

imobilului.

Potrivit art. 22 și art.

25 din Legea nr. 10/2001, obligația de restituire revine unității deținătoare

imobilului, în speță pârâtei, iar nu Ministerului Economiei și Finanțelor. De

altfel, asupra acestei chestiuni s-a pronunțat anterior Tribunalul Arad prin

sentința civilă nr. 448 din 21 octombrie 2002.

A reținut că este

neîntemeiată și excepția de inadmisibilitate a acțiunii, deoarece imobilul a

fost preluat abuziv de către Statul Român, intrând sub incidența art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 363 din 30

decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română

nu cuprinde nici un fel de prevederi referitoare la proprietățile reclamantului,

ci doar ia act de abdicarea fostului monarh și abrogă Constituția țării,

proclamă Republica Populară Română și dispune măsuri privind funcționarea

puterii legislative și a celei executive.

Cu toate acestea, în

baza Legii nr. 363/1947 sunt emise Decretul nr. 983 din 26 mai 1948 și Decretul

nr. 38 din 3 iunie 1948 prin care, ca efect al acestei legi, trec în

proprietatea Statului Român, printre altele, toate bunurile mobile și imobile

aflate în proprietatea fostului rege M.I.

Acest mod de a proceda

contravine Constituției din 13 aprilie 1948, care la art. 8 recunoaște și

garantează proprietatea particulară, iar prin art. 10 arată că exproprierile se

pot face pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi și cu o dreaptă

despăgubire stabilită de justiție, precum și Codului civil, art. 481.

Pârâta invocă

existența unui drept de folosință asupra imobilului în discuție obținut în baza

Hotărârii Consiliului local Săvârșin nr. 9 din 09 februarie 2001, însă aceasta

nu impietează asupra posibilității de restituire în natură a imobilului.

Refuzul pârâtei de a

soluționa notificarea adresată de către reclamant este unul nejustificat,

situație în care, potrivit deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța are

plenitudinea de jurisdicție de a soluționa pe fond cererea de restituire, a conchis

prima instanță.

Împotriva sentinței

civile nr. 194 din 08 aprilie 2009 a Tribunalului Arad a declarat apel, în

termenul legal, pârâta D.G.F.P. Arad, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 218 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, acest apel a fost respins, cu cheltuieli de judecată, confirmându-se

legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

Astfel, instanța de

apel a apreciat că excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a

inadmisibilității cererii, invocate de către apelanta – pârâtă, au fost corect

respinse de către prima instanță, în condițiile în care este necontestat că pârâta

este unitatea deținătoare a imobilului în litigiu, calitate în care, potrivit

art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001, are obligația de a se pronunța asupra

notificărilor persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii ale legii iar, pe

de altă parte, aspectul calității procesuale pasive a fost tranșat irevocabil

prin sentința civilă nr. 448 din 21 octombrie 2002, pronunțată în dosarul nr.

6509/2002, prin care Tribunalul Arad a soluționat contestația reclamantului M.I.

împotriva dispoziției prin care Primarul Comunei Săvârșin și-a declinat

competența de soluționare a notificării în favoarea D.G.F.P. Arad.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța

de apel a constatat că este neîntemeiată, deoarece imobilul în litigiu intră

sub incidența Legii nr. 10/2001, trecând abuziv în proprietatea statului în

anul 1948, deci în perioada de referință a legii. Dobândirea de către pârâtă în

anul 2001 a folosinței imobilului nu-l scoate din sfera de aplicare a legii speciale.

În ceea ce privește

fondul cauzei, astfel cum a reținut și prima instanță, după o amplă examinare a

extraselor de carte funciară depuse la dosar, reclamantul M.I. a făcut dovada

dreptului de proprietate dobândit prin cumpărare asupra imobilului de sub nr.

top 203, înscris inițial în C.F. nr. 1 Săvârșin, în prezent transcris în C.F.

nr. 1505 Săvârșin.

Este evident că pârâta

dă dovadă de rea-credință prin refuzul său de a răspunde notificării

reclamantului, formulată încă din 2001, cu atât mai mult cu cât în 2002 s-a

stabilit calitatea sa de unitate deținătoare și obligația de a răspunde la

notificare, pe cale judecătorească.

Pe de altă parte, prin

Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată în soluționarea unui recurs în

interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit plenitudinea de

jurisdicție a instanței de judecată sesizată în baza Legii nr. 10/2001, iar prima

instanță a analizat acțiunea reclamantului și prin prisma art. 16 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, reținând că, în

această formă, reglementează restituirea în natură și a imobilelor la care se

referă această normă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta D.G.F.P. Arad, criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc.

civ., susținând, în esență, următoarele:

se pronunțe asupra aplicabilității art. 16 din Legea nr. 10/2001, deși în

practicaua hotărârii atacate s-a reținut corect faptul că pârâții au solicitat

să se dea eficiență dispozițiilor, aspect cu care reclamantul, prin reprezentantul

său ales, a fost de acord (la dosarul cauzei a fost depus, pentru termenul din

data de 04 martie 2009, un înscris intitulat „Note de ședință" în care

reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la acest aspect).

Așa cum s-a arătat în

fața ambelor instanțe, imobilul în litigiu este grevat de două afectațiuni

reglementate diferit de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv 1/2 din

imobil este destinat spre folosința Muzeului Primăriei Săvârșin, iar 1/2 din

imobil este destinat a servi Administrației Finanțelor Publice a comunei

Săvârșin, administrație cu trezorerie a Statului, ceea ce impune, în temeiul art.

16 alin. (1) coroborat cu dispozițiile Anexei nr. 2 lit. a) pct. 3 din Legea

nr. 10/2001, menținerea afectațiunii actuale a imobilului pe o perioadă depănă

la 5 ani.

Întrucât instanța de

apel a omis a se pronunța asupra acestui aspect, se impune casarea celor două hotărâri

și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Ministerul Finanțelor Publice a figurat în prezentul proces în calitate de

pârât, iar prima instanță a luat act de apărările invocate de acest pârât, prin

dispozitivul sentinței s-a omis a se pronunța cu privire la acest pârât, iar instanța

de apel a omis a se pronunța cu privire la acest aspect, ceea ce impune, de

asemenea, casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la

prima instanță.

fondul cauzei, recurenta a susținut că acțiunea civilă este prematur introdusă,

întrucât nu a fost soluționată notificarea nr. 216 din 09 noiembrie 2001

adresată de către reclamant Primăriei comunei Săvârșin, ulterior înaintată la D.G.F.P.

Arad, ca deținător al bunului solicitat.

Contestația

reclamantului din prezenta cauză împotriva dispoziției Primarului de

dezînvestire a fost respinsă sentința civilă nr. 448/2002, definitivă și

irevocabilă, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6509/2002.

D.G.F.P. Arad, în

calitate de ordonator terțiar de credite, a înaintat Ministerului Finanțelor

Publice, în calitate de ordonator principal de credite, întreaga documentație

cu adresa nr. 2660/2002, spre competentă soluționare, cu propunerea de a se

soluționa notificarea în sensul acordării de despăgubiri, avându-se în vedere

investițiile efectuate la imobilul în cauză.

Prin adresa nr. 34133

din 10 octombrie 2006, s-a revenit la Ministerul Finanțelor Publice - Comisia Internă pentru Analizarea Notificărilor la Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea cazului, solicitând a se ține seama de buna-credință a D.G.F.P.,

de investiția efectuată la imobil în sumă de 269.322 lei RON în anul 2001, iar

în temeiul prevederilor fostului art.16 din Legea nr. 10/2001 să ordone despăgubiri

pentru imobilul în cauză.

Aceeași solicitare a fost

înaintată cu adresa nr. 33603 din 11 octombrie 2006 și A.N.R.P., dar nu s-a

primit vreun răspuns până în prezent.

nu a figurat în prezentul proces, cu toate că sunt incidente dispozițiile art. 31

alin. (1) și 3 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele arătate la

art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, măsuri reparatorii care se propun după stabilirea

valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S.

înțeles să-și precizeze temeiul de drept pentru o acțiune ce are ca obiect

„obligația de a face" și să facă dovada dreptului de proprietate a

imobilului a cărui retrocedare se solicită, în conformitate cu dispozițiile

art. 23 din Legea nr. 10/2001 și cele ale Capitolului II, pct. 23 din Normele

metodologice de aplicare a legii.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 16 din Legea nr.

10/2001 vor fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., deși recurenta a înțeles să invoce cazul descris de

pct. 5 al aceleiași norme, în condițiile în care, din dezvoltarea motivului de

recurs vizând atare aspect, rezultă că se reproșează instanței de apel ignorarea

art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Se reține, astfel, că

pârâta D.G.F.P. Arad, în motivarea căii ordinare de atac, a învederat că prima

instanță a omis să dea eficiență dispozițiilor legale menționate, cu toate

acestea, nici instanța de apel nu a făcut acest lucru, deși era în măsură să

evoce fondul cauzei.

Consecința unei

asemenea insuficiențe de evaluare a legii aplicabile este aceea prevăzută de

art. 312 alin. (2) și art. 314 C. proc. civ., respectiv modificarea deciziei și

reanalizarea aspectului necercetat de către instanța de apel, în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite.

Această instanță de

control judiciar reține că situația de fapt este cea redată în hotărârea primei

instanțe, confirmată de către instanța de apel și necontestată, dimpotrivă,

reiterată ca atare prin motivele de recurs.

Astfel, imobilul ce

formează obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 a figurat

întabulat în cartea funciară nr. 1 Săvârșin pe numele reclamantului, cu nr. top

203 constând în casă cu nr. 214, curte și grădină în suprafață de 510 stp, ulterior,

fiind întabulat în favoarea Statului Român, în baza Legii nr. 363/1947 și

Decretelor nr. 38/1948 și nr. 983/1948.

În anul 1992, a fost dezmembrat

în 6 parcele noi, parcela în litigiu având nr. top 203/2, în suprafață de 468

mp, se reînscrie în C.F. nr. 1 Săvârșin, ca fiind intravilan și destinat muzeului

primăriei.

Prin încheierea nr.

372 din 26 februarie 2001, imobilul din litigiu se transcrie în C.F. nr. 1505

nou înființată Săvârșin în proprietatea Statului Român, menționându-se că se

află în folosința gratuită a Percepției fiscale și Trezoreriei Săvârșin, în

condițiile în care prin Hotărârea Consiliului Local Săvârșin nr. 9/2001,

imobilul se atribuise D.G.F.P. Arad. În prezent, în imobil este plasat sediul

Administrației Finanțelor Publice a comunei Săvârșin.

Prin hotărârea primei

instanțe pronunțate în prezenta cauză, s-a dispus restituirea în natură, către

reclamant, a imobilului în litigiu, deoarece a fost preluat fără titlu de către

stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, sentința fiind menținută

prin decizia recurată.

Odată cu restituirea

imobilului, în aplicarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să se

dispună și asupra menținerii afectațiunii actuale a acestuia, astfel cum se

prevede în alin. (1).

Chiar dacă este vorba

despre o obligație legală, pentru îndeplinirea acesteia este necesară

constatarea sa pe cale judecătorească, pentru a se putea recurge, dacă este

necesar, la executarea silită în virtutea unui titlu executoriu.

Consemnarea obligației

într-un asemenea titlu s-ar fi putut realiza și ulterior finalizării

prezentului proces, în cazul în care nu ar fi avut loc odată cu restituirea

imobilului, însă nu poate fi ignorat motivul de recurs pe acest aspect, căruia

urmează a i se da eficiență în sensul obligării reclamantului la menținerea

afectațiunii actuale a imobilului restituit în natură.

Conform art. 16 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, „

În situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a),

care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și

nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori

social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora

li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține

afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din

anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii

deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr.

2 lit. a)

”.

Imobilul în litigiu

având, în prezent, destinația legală de administrație financiară, se impune

menținerea acesteia pentru o perioadă de 3 ani, conform pct. 3 din anexa

arătată.

Chiar dacă, astfel cum

se arată în motivele de recurs, imobilul este folosit în continuare, parțial,

și ca muzeu, această destinație (menționată la pct. 4 din anexă) nu poate fi

luată în considerare în aplicarea art. 16 alin. (1) din lege, deoarece nu este

una legală, muzeul fiind un simplu detentor precar.

După cum s-a arătat

anterior, nu s-a contestat că, începând cu anul 1992 și până în 2001, imobilul

a fost afectat în mod legal Muzeului Primăriei Săvârșin, însă, de la acea dată,

a fost atribuit în folosință exclusivă D.G.F.P., printr-un act administrativ al

Primăriei Săvârșin.

În consecință,

constatând că, în mod greșit, instanța de apel, ca, de altfel, și prima

instanță, nu s-a pronunțat asupra obligației prevăzute în sarcina reclamantului

prin art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte va admite recursul

și, în baza art. 312 alin. (2) și art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., va modifica în tot decizia atacată, în sensul că va admite apelul

declarat de pârâta D.G.F.P. Arad împotriva sentinței civile nr. 194 din 8

aprilie 2009 a Tribunalului Arad și, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va

schimba în parte sentința și va obliga pe reclamant la menținerea afectațiunii

actuale a imobilului ocupat de administrația financiară, pentru o perioadă de 3

ani de la data pronunțării prezentei decizii.

Celelalte dispoziții ale

sentinței urmează a fi menținute ca atare.

critica referitoare la Ministerul Finanțelor Publice, se reține că apărarea

pârâtei D.G.F.P. Arad privind întrunirea calității procesuale pasive în

persoana statului, prin Ministerul Finanțelor Publice (la acea dată, Ministerul

Economiei și Finanțelor), formulată prin întâmpinare, a fost calificată de

către prima instanță, la termenul din 25 noiembrie 2008, drept o cerere de

arătare a titularului dreptului, reglementată de art. 64-66 C. proc. civ.

Prin atare cerere,

pârâta tindea la scoaterea sa din proces, finalitate ce coincide cu cea

urmărită prin invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Nu numai că Ministerul

Finanțelor Publice a fost citat și a rămas în proces, alături de pârâtul

principal, însă a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de către D.G.F.P. Arad, constatându-se de către prima instanță că obligația

a cărei executare silită în natură a fost solicitată prin cererea de chemare în

judecată îi revine pârâtei inițiale.

În aceste condiții, în

mod corect nu a fost constatată existența vreunei obligații în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice.

Motivul de recurs pe

acest aspect este lipsit de finalitate, din moment ce, pe de o parte, recurenta

nu a înțeles să formuleze critici și împotriva modului de soluționare a

excepției lipsei calității sale procesuale iar, pe de altă parte, eventuala

nepronunțare asupra cererii de intervenție forțată nu a produs recurentei nicio

vătămare, o respingere explicită a acesteia fiind formală, în condițiile

stabilirii obligației pretinse de către reclamant în sarcina pârâtului

principal.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs.

critica relativă la obligarea recurentei-pârâte la restituirea în natură a

imobilului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a Deciziei

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, instanța de apel menținând în mod legal hotărârea primei

instanțe.

Constatându-se că

obligația de soluționare a notificării revine D.G.F.P., ca unitate deținătoare,

astfel cum s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr.

448 din 21 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, (al

cărei caracter irevocabil a fost probat în prezenta fază procesuală), urma a se

determina dacă neîndeplinirea obligației, până la data formulării cererii de

chemare în judecată în prezenta cauză – 6 iunie 2008, este rezultatul unei

atitudini culpabile a pârâtei, pentru a se proceda la soluționarea în fond a

notificării de către instanța însăși.

Împrejurarea susținută

prin motivele de recurs, în sensul că recurenta s-a dezînvestit de soluționarea

notificării în favoarea Ministerului Finanțelor Publice, deoarece acesta este

ordonatorul principal de credite, iar aceasta nu a procedat la emiterea

dispoziției prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu este de

natură a deculpabiliza partea, dimpotrivă, confirmă aprecierea că

neîndeplinirea obligației timp de peste 6 ani echivalează cu un refuz de

soluționare, cât timp se stabilise deja cu putere de lucru judecat, pe cale

judecătorească, existența obligației respective în sarcina pârâtei din prezenta

cauză.

Drept urmare,

susținerile pe acest aspect urmează a fi înlăturate ca neavând suport.

de recurs legat de necesitatea participării în prezentul proces a A.V.A.S., în

condițiile în care acest motiv are drept premisă aplicabilitatea dispozițiilor art.

31 alin. (1) și (3) cu referire la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

10/2001.

Or, calitatea reclamantului

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii nu a fost constatată pe temeiul

art. 3 alin. (1) lit. b), care reglementează ipoteza unei persoane juridice ca

titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, la data preluării

abuzive de către stat, ci în baza art. 3 alin. (1) lit. a), imobilul fiind

preluat de către stat din patrimoniul reclamantului însuși, ca persoană fizică.

Ca atare, art. 31 din

lege nu este incident, fiind exclusă participarea în proces a A.V.A.S. neavând

temei legal.

motivarea în drept a cererii de chemare în judecată sunt nefondate, cât timp reclamantul

și-a îndeplinit obligația procesuală de a indica acest element al cererii,

fiind respectate dispozițiile art. 112 C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă nu a

contestat modul de soluționare a cauzei în raport de temeiul juridic invocat de

reclamant și analizat de către ambele instanțe de fond.

Referitor la nedovedirea de către

reclamant a dreptului de proprietate asupra imobilului, susținerile recurentei

nu pot fi primite, în absența unor critici concrete împotriva deciziei de apel,

din perspectiva înscrisurilor doveditoare ale dreptului, pe temeiul cărora

instanța a recunoscut calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, precum

și a dispozițiilor legale aplicabile.

În consecință, Înalta Curte va admite

recursul, în sensul și pentru considerentele expuse la pct. 1 din prezenta

decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P.

Arad împotriva deciziei nr. 218 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Modifică în tot decizia atacată, în

sensul că admite apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Arad împotriva sentinței

civile nr. 194 din 8 aprilie 2009 a Tribunalului Arad.

Schimbă în parte sentința și obligă

reclamantul la menținerea afectațiunii actuale a imobilului ocupat de

administrația financiară pentru o perioadă de 3 ani de la data pronunțării

prezentei decizii.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29

octombrie 2010.