ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5687/2010

Instanța a omis să se pronunțe asupra aplicabilității art. 16 din Legea nr. 10/2001, deși în practicaua hotărârii atacate s-a reținut corect faptul că pârâții au solicitat să se dea eficiență dispozițiilor, aspect cu care reclamantul, prin reprezentantul său ales, a fost de acord (la dosarul cauzei a fost depus, pentru termenul din data de 04 martie 2009, un înscris intitulat „Note de ședință" în care reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la acest aspect). Așa cum s-a arătat în fața ambelor instanțe, imobilul în litigiu este grevat de două afectațiuni reglementate diferit de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv 1/2 din imobil este destinat spre folosința Muzeului Primăriei Săvârșin, iar 1/2 din imobil este destinat a servi Administrației Finanțelor Publice a comunei Săvârșin, administrație cu trezorerie a Statului, ceea ce impune, în temeiul art. 16 alin. (1) coroborat cu dispozițiile Anexei nr. 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 10/2001, menținerea afectațiunii actuale a imobilului pe o perioadă depănă la 5 ani. Întrucât instanța de apel a omis a se pronunța asupra acestui aspect, se impune casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Cu toate că Ministerul Finanțelor Publice a figurat în prezentul proces în calitate de pârât, iar prima instanță a luat act de apărările invocate de acest pârât, prin dispozitivul sentinței s-a omis a se pronunța cu privire la acest pârât, iar instanța de apel a omis a se pronunța cu privire la acest aspect, ceea ce impune, de asemenea, casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta a susținut că acțiunea civilă este prematur introdusă, întrucât nu a fost soluționată notificarea nr. 216 din 09 noiembrie 2001 adresată de către reclamant Primăriei comunei Săvârșin, ulterior înaintată la D.G.F.P. Arad, ca deținător al bunului solicitat. Contestația reclamantului din prezenta cauză împotriva dispoziției Primarului de dezînvestire a fost respinsă sentința civilă nr. 448/2002, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6509/2002. D.G.F.P. Arad, în calitate de ordonator terțiar de credite, a înaintat Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite, întreaga documentație cu adresa nr. 2660/2002, spre competentă soluționare, cu propunerea de a se soluționa notificarea în sensul acordării de despăgubiri, avându-se în vedere investițiile efectuate la imobilul în cauză. Prin adresa nr. 34133 din 10 octombrie 2006, s-a revenit la Ministerul Finanțelor Publice - Comisia Internă pentru Analizarea Notificărilor la Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea cazului, solicitând a se ține seama de buna-credință a D.G.F.P., de investiția efectuată la imobil în sumă de 269.322 lei RON în anul 2001, iar în temeiul prevederilor fostului art.16 din Legea nr. 10/2001 să ordone despăgubiri pentru imobilul în cauză. Aceeași solicitare a fost înaintată cu adresa nr. 33603 din 11 octombrie 2006 și A.N.R.P., dar nu s-a primit vreun răspuns până în prezent.

În mod greșit, A.V.A.S. nu a figurat în prezentul proces, cu toate că sunt incidente dispozițiile art. 31 alin. (1) și 3 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, măsuri reparatorii care se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S.

Reclamantul nu a înțeles să-și precizeze temeiul de drept pentru o acțiune ce are ca obiect „obligația de a face" și să facă dovada dreptului de proprietate a imobilului a cărui retrocedare se solicită, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și cele ale Capitolului II, pct. 23 din Normele metodologice de aplicare a legii. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. Criticile referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 vor fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deși recurenta a înțeles să invoce cazul descris de pct. 5 al aceleiași norme, în condițiile în care, din dezvoltarea motivului de recurs vizând atare aspect, rezultă că se reproșează instanței de apel ignorarea art. 16 din Legea nr. 10/2001. Se reține, astfel, că pârâta D.G.F.P. Arad, în motivarea căii ordinare de atac, a învederat că prima instanță a omis să dea eficiență dispozițiilor legale menționate, cu toate acestea, nici instanța de apel nu a făcut acest lucru, deși era în măsură să evoce fondul cauzei. Consecința unei asemenea insuficiențe de evaluare a legii aplicabile este aceea prevăzută de art. 312 alin. (2) și art. 314 C. proc. civ., respectiv modificarea deciziei și reanalizarea aspectului necercetat de către instanța de apel, în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite. Această instanță de control judiciar reține că situația de fapt este cea redată în hotărârea primei instanțe, confirmată de către instanța de apel și necontestată, dimpotrivă, reiterată ca atare prin motivele de recurs. Astfel, imobilul ce formează obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 a figurat întabulat în cartea funciară nr. 1 Săvârșin pe numele reclamantului, cu nr. top 203 constând în casă cu nr. 214, curte și grădină în suprafață de 510 stp, ulterior, fiind întabulat în favoarea Statului Român, în baza Legii nr. 363/1947 și Decretelor nr. 38/1948 și nr. 983/1948. În anul 1992, a fost dezmembrat în 6 parcele noi, parcela în litigiu având nr. top 203/2, în suprafață de 468 mp, se reînscrie în C.F. nr. 1 Săvârșin, ca fiind intravilan și destinat muzeului primăriei. Prin încheierea nr. 372 din 26 februarie 2001, imobilul din litigiu se transcrie în C.F. nr. 1505 nou înființată Săvârșin în proprietatea Statului Român, menționându-se că se află în folosința gratuită a Percepției fiscale și Trezoreriei Săvârșin, în condițiile în care prin Hotărârea Consiliului Local Săvârșin nr. 9/2001, imobilul se atribuise D.G.F.P. Arad. În prezent, în imobil este plasat sediul Administrației Finanțelor Publice a comunei Săvârșin. Prin hotărârea primei instanțe pronunțate în prezenta cauză, s-a dispus restituirea în natură, către reclamant, a imobilului în litigiu, deoarece a fost preluat fără titlu de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, sentința fiind menținută prin decizia recurată. Odată cu restituirea imobilului, în aplicarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să se dispună și asupra menținerii afectațiunii actuale a acestuia, astfel cum se prevede în alin. (1). Chiar dacă este vorba despre o obligație legală, pentru îndeplinirea acesteia este necesară constatarea sa pe cale judecătorească, pentru a se putea recurge, dacă este necesar, la executarea silită în virtutea unui titlu executoriu. Consemnarea obligației într-un asemenea titlu s-ar fi putut realiza și ulterior finalizării prezentului proces, în cazul în care nu ar fi avut loc odată cu restituirea imobilului, însă nu poate fi ignorat motivul de recurs pe acest aspect, căruia urmează a i se da eficiență în sensul obligării reclamantului la menținerea afectațiunii actuale a imobilului restituit în natură. Conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „ În situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a) ”. Imobilul în litigiu având, în prezent, destinația legală de administrație financiară, se impune menținerea acesteia pentru o perioadă de 3 ani, conform pct. 3 din anexa arătată. Chiar dacă, astfel cum se arată în motivele de recurs, imobilul este folosit în continuare, parțial, și ca muzeu, această destinație (menționată la pct. 4 din anexă) nu poate fi luată în considerare în aplicarea art. 16 alin. (1) din lege, deoarece nu este una legală, muzeul fiind un simplu detentor precar. După cum s-a arătat anterior, nu s-a contestat că, începând cu anul 1992 și până în 2001, imobilul a fost afectat în mod legal Muzeului Primăriei Săvârșin, însă, de la acea dată, a fost atribuit în folosință exclusivă D.G.F.P., printr-un act administrativ al Primăriei Săvârșin. În consecință, constatând că, în mod greșit, instanța de apel, ca, de altfel, și prima instanță, nu s-a pronunțat asupra obligației prevăzute în sarcina reclamantului prin art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (2) și art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Arad împotriva sentinței civile nr. 194 din 8 aprilie 2009 a Tribunalului Arad și, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va schimba în parte sentința și va obliga pe reclamant la menținerea afectațiunii actuale a imobilului ocupat de administrația financiară, pentru o perioadă de 3 ani de la data pronunțării prezentei decizii. Celelalte dispoziții ale sentinței urmează a fi menținute ca atare. 2. În ceea ce privește critica referitoare la Ministerul Finanțelor Publice, se reține că apărarea pârâtei D.G.F.P. Arad privind întrunirea calității procesuale pasive în persoana statului, prin Ministerul Finanțelor Publice (la acea dată, Ministerul Economiei și Finanțelor), formulată prin întâmpinare, a fost calificată de către prima instanță, la termenul din 25 noiembrie 2008, drept o cerere de arătare a titularului dreptului, reglementată de art. 64-66 C. proc. civ. Prin atare cerere, pârâta tindea la scoaterea sa din proces, finalitate ce coincide cu cea urmărită prin invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive. Nu numai că Ministerul Finanțelor Publice a fost citat și a rămas în proces, alături de pârâtul principal, însă a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către D.G.F.P. Arad, constatându-se de către prima instanță că obligația a cărei executare silită în natură a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată îi revine pârâtei inițiale. În aceste condiții, în mod corect nu a fost constatată existența vreunei obligații în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Motivul de recurs pe acest aspect este lipsit de finalitate, din moment ce, pe de o parte, recurenta nu a înțeles să formuleze critici și împotriva modului de soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale iar, pe de altă parte, eventuala nepronunțare asupra cererii de intervenție forțată nu a produs recurentei nicio vătămare, o respingere explicită a acesteia fiind formală, în condițiile stabilirii obligației pretinse de către reclamant în sarcina pârâtului principal. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs. 3. În ceea ce privește critica relativă la obligarea recurentei-pârâte la restituirea în natură a imobilului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța de apel menținând în mod legal hotărârea primei instanțe. Constatându-se că obligația de soluționare a notificării revine D.G.F.P., ca unitate deținătoare, astfel cum s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 448 din 21 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, (al cărei caracter irevocabil a fost probat în prezenta fază procesuală), urma a se determina dacă neîndeplinirea obligației, până la data formulării cererii de chemare în judecată în prezenta cauză – 6 iunie 2008, este rezultatul unei atitudini culpabile a pârâtei, pentru a se proceda la soluționarea în fond a notificării de către instanța însăși. Împrejurarea susținută prin motivele de recurs, în sensul că recurenta s-a dezînvestit de soluționarea notificării în favoarea Ministerului Finanțelor Publice, deoarece acesta este ordonatorul principal de credite, iar aceasta nu a procedat la emiterea dispoziției prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu este de natură a deculpabiliza partea, dimpotrivă, confirmă aprecierea că neîndeplinirea obligației timp de peste 6 ani echivalează cu un refuz de soluționare, cât timp se stabilise deja cu putere de lucru judecat, pe cale judecătorească, existența obligației respective în sarcina pârâtei din prezenta cauză. Drept urmare, susținerile pe acest aspect urmează a fi înlăturate ca neavând suport. 4. Este nefondat și motivul de recurs legat de necesitatea participării în prezentul proces a A.V.A.S., în condițiile în care acest motiv are drept premisă aplicabilitatea dispozițiilor art. 31 alin. (1) și (3) cu referire la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. Or, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii nu a fost constatată pe temeiul art. 3 alin. (1) lit. b), care reglementează ipoteza unei persoane juridice ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, la data preluării abuzive de către stat, ci în baza art. 3 alin. (1) lit. a), imobilul fiind preluat de către stat din patrimoniul reclamantului însuși, ca persoană fizică. Ca atare, art. 31 din lege nu este incident, fiind exclusă participarea în proces a A.V.A.S. neavând temei legal. 5. Susținerile referitoare la motivarea în drept a cererii de chemare în judecată sunt nefondate, cât timp reclamantul și-a îndeplinit obligația procesuală de a indica acest element al cererii, fiind respectate dispozițiile art. 112 C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă nu a contestat modul de soluționare a cauzei în raport de temeiul juridic invocat de reclamant și analizat de către ambele instanțe de fond. Referitor la nedovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra imobilului, susținerile recurentei nu pot fi primite, în absența unor critici concrete împotriva deciziei de apel, din perspectiva înscrisurilor doveditoare ale dreptului, pe temeiul cărora instanța a recunoscut calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, precum și a dispozițiilor legale aplicabile. În consecință, Înalta Curte va admite recursul, în sensul și pentru considerentele expuse la pct. 1 din prezenta decizie.