ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3999/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3999/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința

chilă nr. 9 din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului A rad, secția

civilă,

pronunțată în dosarul nr. 596/108/2008, s-a respins, ca

neîntemeiată, contestația formulată de către reclamanta S.J., împotriva

dispoziției nr. 784 din 06 februarie 2008 emisă de pârâtul P.M. Arad.

Tribunalul

constatat că reclamanta solicitat anularea în parte a

dispoziției nr. 784 din 06 februarie

2008 prin care s-a soluționat notificarea sa având ca obiect cererea de

restituire în natură a

terenurilor

intravilane în suprafață de 892 mp, înscris în CF 316 Arad,

nr. top.

310/a/1/1 și, respectiv cel de 785 mp din CF 16557 Arad, nr. top.

390/b/l/l/l/l, ambele situate în Arad, str. Ghe. Popa.

Reclamanta a

susținut că prin dispoziția contestată s-a respins cererea de restituire în

natură a celor 2 parcele, soluție motivată pe

împrejurarea nereală că acestea ar

fi ocupate de blocuri de locuințe și

căi de acces, întrucât din referatul care a stat la baza

emiterii dispoziției

rezultă

că cele două parcele sunt de fapt libere.

Contestația a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 10 și 24

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul a invocat lipsa calității

procesuale pasive a P.M. Arad,

deoarece entitatea

învestită

cu soluționarea notificării este unitatea administrativ teritorială reprezentată

de primar, potrivit art. 62 din Legea nr.

215/2001,

coroborat cu art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

După ce realizează un istoric al

dezmembrărilor imobilului înscris inițial în CF 316 Arad nr. top. 390/a,

pârâtul a mai arătat că acesta a fost preluat de S.R. în baza Decretului nr. 92/1950

de la soții S.A. și G.V.

S-a susținut că fosta proprietate a

autorilor reclamantei este afectată de Blocul H 5, Blocul H 6, Blocul H 1-4, un

post T.,

precum și H.C., terenul fiind

traversat de utilități și de căi de

acces - carosabile, pietonale și

pentru uzul pompierilor, accesul în

incinta

blocurilor din zonă, realizându-se prin pasajul Blocului H 5,

astfel că,

terenul nu poate fi restituit în natură.

S-a constatat că

prin adresa înregistrată la Primăria Arad cu nr.

18870 din 05 mai 2006, reclamanta a

refuzat propunerea de acordare de

măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

compensarea cu un alt

teren

situat tot în municipiul Arad.

Ulterior,

printr-o precizare de acțiune, reclamanta a arătat că

înțelege să cheme

în judecată, în calitate de pârât și municipiul Arad, reprezentat de primar,

pentru a răspunde astfel excepției lipsei calității

procesuale

pasive invocate de pârâtul inițial.

Coroborând

probele cauzei, prima instanță a reținut că imobilul înscris acum în CF 16577

Arad, cu nr. top. 390/b, constând în casa cu

nr. 6 din str. Gheorghe Popa, precum și curtea aferentă

de 416 stp,

transcris din CF 316 Arad, s-a

aflat în proprietatea soților S.A. și V. (născută G.), în părți egale, imobilul

fiind

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Ulterior

naționalizării, atât acest imobil, cât și cel inițial înscris în

CF 316 Arad, au

fost afectate construirii unui ansamblu de blocuri de

locuințe și a unui hotel.

Astfel, nr. top. 390/b se dezmembrează

în nr. top. 390/b/1, în

suprafață de 1.266

mp și nr. top. 390/b/2 în suprafață de 230 mp.

Apoi, nr. top. 390/b/2 în suprafață de

230 mp, adnotat în CF

23303 Arad a fost

folosit pentru construirea restaurantului aferent

hotelului, în prezent, aflându-se în proprietatea

tabulară a terțului SC

C. SA Arad.

În continuare, nr. top. 390/b/1, în

suprafață de 1.266 mp, s-â dezmembrat în nr. top. 390/b/1/1, în suprafață de

1.196 mp și nr. top. 390/b/1/2 în suprafață de 70 mp, ultimul fiind adnotat în

CF

26913 Arad și folosit pentru construirea

unui bloc de locuințe.

Pe de altă parte, nr. top. 390/b/1/1,

în suprafață de 1.196 mp s-a dezmembrat în nr. top. 390/b/1/1/1, în suprafață

de 995 mp și nr. 390/b/1/1/1 în suprafață de 200 mp, ultimul fiind adnotat în

GF 27981 și folosit pentru construirea blocului H 5.

Ulterior, nr. top. 390/b/1/1/1, în

suprafață de 995 mp a fost dezmembrat la rându-i, în nr. top. 390/b/1/1/1/1, în

suprafață de 785 mp și nr. top. 390/b/1/1/1/1/2, în suprafață de 210 mp, care a

fost

transcris apoi în CF 23303 Arad, fiind

proprietatea tabulară a terțului

SC C.

SA Arad, cu titlu de atestare a dreptului de proprietate,

conform H.G.

nr. 834/1991.

S-a mai constatat

că cealaltă parte a imobilului inițial, rămasă în

CF 316 Arad, sub

A2, în suprafață de 435 stp, a fost de asemenea în

proprietatea

tabulară, în cote gale, a soților S., fiind la rându-i

naționalizată în baza D. 92/1950 și,

ulterior naționalizării, și acest imobil a suferit dezmembrări succesive, în

vederea edificării construcțiilor menționate anterior.

Astfel, nr. top. 390/a s-a dezmembrat

în nr. top. 390/a/1, în suprafață de 1.204 mp și nr. top. 390/a/2, în suprafață

de 342 mp, ultimul fiind transnotat în CF 26911 și folosit pentru construirea

Blocului H 6.

Apoi, nr. top. 390/a/1 în suprafață de

1.204 mp, s-a dezmembrat în nr. top. 390/a/1/1, în suprafață de 892 mp și nr. top.

390/a/1/2, în suprafață de 312 mp, ultimul

fiind transcris în CF 27981

și fiind folosit pentru construirea Blocului

H 5.

Din analiza

tuturor acestor dezmembrări succesive, tribunalul a

constatat că numai parcele cu nr. top.

390/b/l/l/l/l în suprafață de 785 mp din CF 6557 Arad, precum și parcela nr. top.

390/a/1/1 de

892 mp, înscrisă în CF 316

Arad, au rămas ca atare, teren intravilan,

în proprietatea S.R., apreciind-se că imobilele respective intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluate abuziv de stat,

potrivit art.

2 alin. (1) lit. a) din lege.

Totodată, s-a

constatat că nu este contestat faptul că reclamanta are calitatea de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute

de lege, conform art. 4 alin. (2)

din lege, deoarece este fiica adoptivă a

fostului proprietar tabular S.A., precum și legatara

universală a ambilor foști proprietari

tabulari decedați, potrivit

certificatului

de calitate de legatar nr. 55/2002 din 03 iunie 2002, emis de

B.N.P. S.N.

din Arad.

Cu toate

acestea, prima instanță a apreciat că cererea reclamantei

de restituire în natură a celor două

parcele de teren nu poate fi

satisfăcută,

întrucât raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză de

expert judiciar L.V., la care se adaugă

suplimentul realizat cu ocazia răspunsului la obiecțiuni, a evidențiat că

terenul nu este liber, în

sensul legii speciale.

Într-o primă

variantă, în care suprafața liberă însumată a celor

două parcele ar

fi de 1.354 mp, s-a concluzionat că aceasta se compune

din spațiile

verzi din fața blocurilor de locuințe, alei, căi de acces și

platforme

betonate, precum și parcări, iar în subteran, se regăsesc și

rețele tehnico-edilitare cu cămin de

vizitare.

În a doua variantă,

evidențiată de același expert, s-a concluzionat

că suprafața liberă este de 1.242 mp, întrucât nu include

un spațiu

verde de mici dimensiuni situat

în partea vestică a Blocului H 6.

Instanța de fond a reținut însă că în

ambele variante prezentate

de expert, se

evidențiază prezența unor amenajări de utilitate publică reprezentate de peste

10 cămine de vizitare canal, peste 10 capace de

fontă pentru aerisire gaz, 2 cămine de vizitare cabluri de telefon, un

cămin de vizitare gaz, un cămin de vizitare apă,

o ieșire din adăpost

pentru

protecție civilă, o rigolă de scurgere a apei pluviale, un stâlp de

iluminat public (în prima variantă), un cămin de

vizitare termoficare

(tot în prima

variantă), la care se adaugă căi de acces, parcări și spații

verzi.

Prin sentința

chilă nr. 9/21 ianuarie 2009, Tribunalul Araci, secția civilă, a

respins, ca

neîntemeiată, contestația; s-a apreciat că terenul solicitat a fi

restituit în

natură nu este liber, ci este afectat unor de servituți legale și amenajări de

utilitate publică, intrând sub incidența art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, iar soluția

prevăzută de legiuitor în această situație, este aceea de acordarea de

despăgubiri, motiv pentru contestația

împotriva

dispoziției nr. 784/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată,

Tribunalul a

apreciat, totodată, că este neîntemeiată și excepția lipsei calității

procesuale pasive a P.M. Arad, câtă

vreme acesta este chiar emitentul dispoziției contestate.

În termen

legal, împotrivi acestei sentințe a declarat apel reclamanta

S.,

criticând

soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia

chila nr. 265 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel

Timișoara, secția

civilă,

apelul a fost respins ca nefondat.

Analizând probele administrate în

cauză în ambele faze

procesuale și examinând

cauza sub toate aspectele, în limitele criticilor

formulate prin

motivele de apel, instanța de apel a constatat că se

confirmă cele reținute de tribunal, respectiv, faptul că terenul

solicitat a

fi restituit în natură în

baza Legii nr. 10/2001, este afectat de lucrări și

servicii de utilitate publică, astfel că, în mod

corect s-a reținut că în

cauză sunt

incidente dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

întrucât pentru terenul ocupat de construcții noi,

autorizate, precum și

cel afectat servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane

și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În raportul

suplimentar de expertiză efectuat în apel, expertul

topograf a

identificat suprafețe foarte mici de teren, evidențiate prin

culoarea verde: de 100 mp, de 103 mp,

de 24 mp și, respectiv de 64 mp, cu privire la care instanța de apel a apreciat

că sunt loturi

fragmentate, de mică

întindere și între care se află intercalate parcări,

drumuri de acces, alei, trotuare, spații verzi și

blocuri de locuințe, astfel

că și

valoarea economică a acestor terenuri (în ipoteza restituirii lor în

natură)

le reduce sau chiar anulează valoarea economică, terenul nefiind apt să permită

efectuarea de construcții noi, avându-se în

vedere

și hotărârea nr. 525 din 27 iunie 1996

pentru aprobarea.

Regulamentului

general de urbanism.

Astfel, curtea de

apel a apreciat că rezultă cu certitudine că cele 4

loturi de teren, anterior menționate,

nu pot fi considerate loturi

construibile,

constatare determinată în primul rând de întinderea,

perimetrul și

topografia acestora, încadrarea lor în zonă, concluzia

fiind că o eventuală retrocedare în natură a acestora, nu ar aduce

niciun

folos economic apelantei-reclamante.

Curtea de apel a

mai reținut că la cele anterior redate, se adaugă

și cele corect reținute de instanța de

fond pe baza probatoriului

administrat, și

anume, că se evidențiază prezența unor amenajări de

utilitate publică reprezentate de peste 10 cămine

de vizitare canal, peste

10 capace

de fontă pentru aerisire gaz, 2 cămine de vizitare cabluri de

telefon, un cămin de vizitare gaz, un cămin de

vizitare apă, o ieșire din adăpost pentru protecție civilă, o rigolă de

scurgere a apei pluviale, un

stâlp de

iluminat public (în prima variantă), un cămin de vizitare

termoficare

(tot în prima variantă), la care se adaugă căi de acces,

parcări și spații verzi, și toate acestea sunt

funcționale.

Acestea au fost

coroborate cu înscrisurile noi prezentate în apel,

la solicitarea

reclamantei-apelante, respectiv adresele 47.597 din 12 august

2009 și nr. 33.036/

S4 din 27 august 2009, emise de Serviciul Edilitar al

Direcției Tehnice din cadrul

aparatului tehnic al Primăriei Arad,

respectiv

Biroul de Protecție Civilă și Apărare, din cadrul aceleiași

Primării.

Mai mult decât

atât, expertul a estimat că există o foarte mare

probabilitate ca și în subteran să

existe un număr mare de lucrări,

prezumție

susținută de existența multitudinii canalelor de vizitare (pentru apă, canal,

gaze și telefonie).

În consecință, instanța de apel a

concluzionat că terenul solicitat spre restituire în natură de către

reclamanta-apelantă intră sub incidența dispozițiilor art. 11 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001,

republicată, motiv

pentru care singura posibilitate de compensare a

prejudiciului suferit prin deposedarea abuzivă a autorilor săi, este

aceea

de recunoaștere a măsurilor

reparatorii prin echivalent, cum în mod

corect a constatat și prima

instanță.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat

recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta reclamantă

susține că în mod

corect instanța de apel a constatat că tribunalul a

pronunțat o soluție fără să fi analizat fondul

cauzei, astfel că, în apel au

fost încuviințate unele probe ce ar fi

trebuit administrate la prima instanță, ceea ce a condus la reținerea unei

situații de fapt diferite decât cea avută în vedere de instanța de fond.

Astfel, în primă

instanță, tribunalul a hotărât că tot terenul

antecesorilor recurentei este ocupat

de amenajări de utilitate publică și

nu poate fi restituit, în schimb, curtea de apel a

reținut că există un

număr

de 4 loturi de teren, în suprafață de 100 mp, 103 mp, 24 mp,

respectiv 64 mp, care nu sunt ocupate de niciun

fel de amenajări sau construcții și cu toate acestea apelul său a fost respins,

menținându-se

în totalitate sentința apelată.

În esență,

decizia recurată se bazează pe două argumente: că pe suprafețele libere nu pot

fi edificate construcții și că retrocedarea în

natură a acestor suprafețe nu i-ar aduce recurentei

niciun folos economic.

Recurenta susține

că aceste concluzii sunt stabilite cu aplicarea

greșită a legii, întrucât primul

motiv dintre cele menționate, reprezintă

o calificare de regim juridic ce nu a făcut obiectul

judecății în dosar, iar

pe de altă parte, instanța nu a fost sesizată cu

verificarea regimului de construire a diferitelor parcele, chestiune de drept

ce nu a fost pusă în

discuția părților în niciuna dintre etapele procesuale

anterioare.

Al doilea argument reținut de instanța

de apel are ca premisă

logică pe primul și

este criticabil pentru aceleași considerente, și, în

plus, instanța de

apel nu avea competența să analizeze beneficiul economic al reclamantei.

Instanța de apel

era ținută să verifice doar interesul procesual al

reclamantei, care este incontestabil

și necontestat.

Or, legea

permite persoanelor îndreptățite să beneficieze de restituirea în natură a

terenurilor de care au fost deposedați autorii lor și, mai mult decât atât, tot

legea prezumă că restituirea în natură este

cea mai adecvată modalitate de

reparare a exproprierii abuzive.

Intimatul pârât M. Arad prin P. a

formulat întâmpinare solicitând menținerea deciziei recurate.

Recursul formulat de reclamantă este

nefondat și va fi respins în consecință.

Înalta Curte

constată a fi corecte susținerile recurentei cu privire

la prevalenta

restituirii în natură a imobilelor ce au fost preluate de stat

în mod abuziv,

principii afirmate ca atare prin dispozițiile art. 1 alin. (1)

și art. 7 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Totodată,

instanța de apel a reținut că pentru a se putea dispune restituirea în natură

este necesar ca imobilul (terenul, în speță) să fie

liber în sensul legii speciale.

Actul normativ

de reparație reglementează impedimente la

restituirea în natură fie de natură juridică (de ex.

înstrăinarea anterioară

a imobilelor, pieirea lui, etc.), fie de natură

materială, cele din urmă

neînsemnând că nu au caracter legal, întrucât sunt

consacrate ca atare

în dispozițiile

legale.

Din punct de

vedere juridic, aceste impedimente se justifică din rațiuni de securitate a

raporturilor juridice (edificarea unor construcții

noi, autorizate), respectarea unor

servituți legale (decurgând din

raporturi

de bună vecinătate), păstrarea integrității unor amenajări de

utilitate

publică ale localităților urbane sau rurale (din motive de

interes general și consecințele ce ar decurge

dintr-o situație contrară,

afectarea

intereselor unei întregi comunități, mai mici sau mai mari) sau datorită

ocupării funcționale a terenului lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea [(în situația în care cauza

deposedării abuzive este

exproprierea, art. 11 alin. (4) din lege)],

etc.

Cum preluarea

proprietății autorilor reclamantei a avut loc prin

Decretul nr.

92/1950, cererea sa de restituire în natură trebuia verificată

pe temeiul

dispozițiilor art. 10 din actul normativ de referință, instanța

de apel

raportându-se greșit la dispozițiile art. 11 alin. (3); constatarea

rămâne însă una

formală, pentru rigoare, întrucât s-a reținut incidența art. 11 alin. (3) care

reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din

lege, adaptată

la cauza de preluare abuzivă a exproprierii.

Astfel, potrivit art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată „în

cazul în care pe terenurile pe care

s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții,

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de

teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea

afectată

servituților legale și altor

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent.”

Așadar, textul citat reglementează un

impediment legal la

restituirea în natură,

cu referire la amenajările de utilitate publică ale

localităților urbane

și rurale.

Potrivit dispozițiilor art. 10.3 din

H.G. nr. 250/2007 de aprobare a

Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, entitatea

învestită cu soluționarea notificării are

obligația, înainte de a dispune

orice

măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și

totodată de a verifica destinația actuală a

terenului solicitat și a subfeței

acestuia,

pentru a nu afecta căile de acces (străzi, trotuare, parcări

amenajate și altele asemenea), existența și

utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze,

petrol, electricitate de

mare calibru, adăposturi militare și altele

asemenea.

Totodată, se mai prevede că, în cazul

în care se constată asemenea situații, restituirea în natură se va limita numai

la acele

suprafețe de teren libere, sau,

după caz, numai la acele suprafețe de

teren

care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor

subterane.

Înalta Curte

apreciază că evaluarea sintagmei de „amenajări de

utilitate

publică” nu poate avea loc în afara economiei Legii nr. 10/2001 ori prin

raportare la alte acte normative câtă vreme însăși legea de

referință își explicitează noțiunile

în conținutul Normelor

Metodologice

adoptate pentru organizarea aplicării ei.

Astfel, la pct. 10.

3 din H.G. nr. 250/2007, se prevede că „Sintagma

de amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane sau rurale are în

vedere acele suprafețe de teren

afectate unei utilități publice, respectiv

suprafețele de teren supuse unor

amenajări destinate a deservi nevoile

comunității, și anume, căi de comunicație (străzi,

trotuare, etc.), dotări

tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi din jurul

blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și

altele.”

În contextul

celor anterior arătate, reiese că în privința terenului

solicitat spre restituire în natură nu

se poate dispune o asemenea

măsură, întrucât

acesta este grevat de amenajări de utilitate publică, în

sensul legii speciale, aspect reținut de instanța

de apel și necriticat de

recurentă prin motivele de recurs.

Așa cum rezultă din expozeul prezentei

decizii, nu cele

învederate de recurentă

(sub aspectul celor două critici formulate prin

motivele de recurs) au fost cele care au fundamentat soluția instanței

de

apel, ci confirmarea celor reținute în mod corect de tribunal, în

apel dispunându-se doar o completare a raportului

de expertiză topo,

în baza art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, din decizia recurată rezultă

că s-a reluat constatarea

primei instanțe

în sensul că pe terenul în litigiu se evidențiază prezența unor amenajări de

utilitate publică reprezentate de peste 10 cămine de

vizitare canal, peste 10 capace de fontă pentru

aerisire gaz, 2 cămine

de vizitare

cabluri de telefon, un cămin de vizitare gaz, un cămin de

vizitare apă, o ieșire din adăpost pentru

protecție civilă, o rigolă de

scurgere a apei pluviale, un stâlp de

iluminat public (în prima

variantă), un

cămin de vizitare termoficare (tot în prima variantă), la

care se adaugă căi de acces, parcări și spații

verzi, și toate acestea sunt

funcționale.

Cele reținute au fost confirmate și

prin înscrisurile depuse la

dosar de părți,

însăși reclamanta depunând o adresă de SC C.

A. SA din care reieșit că pe teren există rețele publice de apă-

canal, care sunt exploatate de C.A. Arad și se

află în

patrimoniul C.J. Arad.

Faptul că prin

aceeași adresă C.A. i-a comunicat

recurentei că reamplasarea, mutarea sau devierea

rețelelor aflate pe acest amplasament, s-ar putea realiza pe cheltuiala

beneficiarului în urma unui proiect tehnic avizat de C.T.E.

C., este o

împrejurarea nerelevantă în cauză, întrucât o atare

posibilitate nu face terenul

restituibil în natură (cele 4 parcele în discuție).

În accepțiunea

legii speciale, caracterul liber al terenul supus

restituirii, trebuie să se verifice la

momentul la care instanța sau entitatea învestită cu soluționarea notificării,

dispune măsura

reparatorie, neputând a fi

introduse în circuitul juridic civil astfel de

soluții incerte și posibil generatoare de conflicte ulterioare.

Concluzia expusă

decurge și din dispozițiile art. 9 din lege, care dispun: „Imobilele preluate

în mod abuziv, indiferent în posesia cui se

află în prezent, se restituie în natură în starea în care

se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.”

Recurenta, prin motivele de recurs

susținute critică două

argumente ale

instanței de apel referitoare la imposibilitatea edificării unor construcții pe

aceste parcele (de 100, 103, 24 și 64 mp) și absența

oricărui folos

economic al reclamatei.

Înalta Curte

constată că acestea sunt argumente neesențiale în

susținerea soluției.

Numai în măsura

în care acest raționament era cel care justifica

singur soluția adoptată în apel, era necesar a fi

cenzurat în prezenta

cale de atac; or, așa

cum s-a arătat, considerentul este unul nenecesar,

indiferent.

Considerentele

indiferente sau supraabundente sunt cele care depășesc sfera dezbaterilor din

proces și aduc hotărârii elemente care nu influențează în niciun fel soluția

adoptată, ele putând, de altfel, să

lipsească

din considerente.

Spre deosebire

de acestea, considerentele decisive sau necesare

fac corp comun cu hotărârea și

reprezintă sprijinul indispensabil al

soluției, întrucât constituie explicația ei și participă în

egală măsură la

autoritatea de lucru judecat a dispozitivului, importante

fiind și

considerentele

decizorii sau cu valoare decizională (care conțin o soluție adoptată pe cale

incidentală, cu privire la un aspect dedus judecății și doar din punct de vedere

topografic se regăsesc în considerente).

În cauză, însă,

valoarea de argument decisiv a avut-o constatarea

existenței

amenajărilor de utilitate publică, iar dotările tehnico-edilitare

subterane, se

încadrează în această noțiune, conform art. 10. 3 din Normele de aplicare a

legii, nefiind suficient ca terenul să fie liber la

nivelul

suprafeței ci și a subfeței; textul din Norme nu reprezintă decât

o aplicație a

dispozițiilor de drept comun: „proprietatea pământului

cuprinde în sine

proprietatea suprafeței și a subfeței lui”, art. 489 C. civ.

Având în vedere cele ce preced, Înalta

Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta S.

J., împotriva deciziei civile nr. 265 din 12 noiembrie

2009 a Curții

de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, azi, 25 iunie 2010.