ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5685/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5685/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 221 din 22

ianuarie 2008, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestația

formulată de reclamantul Z.A.B., în contradictoriu cu intimatul Primarul

comunei Bucov.

În motivarea sentinței, s-a reținut că,

prin notificarea nr. 1034 din 24 octombrie 2001, contestatorul împreună cu

numitul Z.D.E. au solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilele

reprezentate de două case, situate zona centrală a satului Pleașa, comuna

Bucov, județ Prahova, iar prin dispoziția nr. 1321 din 17 septembrie 2007 emisă

de Primarul Comunei Bucov, notificarea a fost respinsă, cu motivarea că,

potrivit actelor depuse, s-a constatat că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de lege, imobilul fiind demolat, iar terenul aferent acestuia a fost

reconstituit în baza legilor fondului funciar.

Astfel, din adresa nr. 2269 din 27

mai 2007 emisă de Comisia Locală Bucov de aplicare a legilor fondului funciar,

rezultă că, în baza Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit defunctei Z.E., conform

anexei 19, suprafața de 5 ha teren arabil, pentru care s-a emis procesul-verbal

de punere în posesie nr. 855 din 08 mai 2006 moștenitorilor Z.D.E. și Z.A.B.,

iar ulterior, s-a emis și titlul de proprietate nr. 143 din 12 martie 2007.

Instanța a constatat că,

într-adevăr, reclamantul a fost despăgubit prin reconstituirea dreptului de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis procesul-verbal

de punere în posesie nr. 855 din 08 noiembrie 2006 și titlul de proprietate din

12 martie 2007, iar admiterea pretențiilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 ar

echivala cu o dublă despăgubire.

Deși din adresa nr. 1475/1992 a

Arhivelor Statului Prahova, rezultă că în tabelul de chiaburi al comunei P.Z.E.

figurează cu 8,10 ha teren și case, în cauză, contestatorul nu a făcut dovada

modului de preluare a imobilului pentru care a formulat notificare în baza

Legii nr. 10/2001, dispozițiile art. 2 din lege, statuând care sunt actele

normative prin care imobilele au fost preluate în mod abuziv.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel contestatorul Z.A.B., iar prin decizia civilă nr. 96 din 7 mai 2009,

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținut că, în apel, s-a mai administrat o serie de probatorii, însă din

acestea, ca și din restul probelor administrate anterior, rezultă faptul că notificarea

a fost respinsă în mod corect prin Dispoziția nr. 1321 din 17 septembrie 2007, deoarece

reclamantul a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, fiindu-i

reconstituit dreptul de proprietate, astfel încât, o nouă cerere formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, deoarece echivalează cu o dublă

despăgubire.

Astfel, nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai mult, din probele administrate la

fond și în apel, nu reiese modul de preluare a imobilului pentru care s-a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul Z.A.B., criticând-o pentru nelegalitate și

invocând cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

după cum urmează:

În mod greșit, ambele instanțe de

fond au reținut că, prin notificarea nr. 1034 din 24 octombrie 2001, reclamantul

ar fi cerut măsuri reparatorii pentru un teren în suprafață de 5 ha pentru care i se reconstituise dreptul de proprietate pe Legea nr. 18/1991 (prin procesul-verbal

de punere în posesie nr. 855 din 08 noiembrie 2006 și titlul de proprietate nr.

143 din 13 martie 2007), în condițiile în care obiectul solicitării în temeiul

Legii nr. 10/2001 vizează exclusiv două construcții, amplasate pe un cu totul

alt teren decât cel de 5 ha pentru care s-a reconstituit dreptul în baza Legii

nr. 18/1991, respectiv pe terenul situat în intravilanul satului Pleașa, comuna

Bucov, în suprafață de 1,9 ha.

Recurentul-reclamant a susținut că

rezultă din înscrisurile depuse la dosar, contrar aprecierii instanței de apel,

actul normativ prin care defuncta Z.E., autoarea reclamantului, a fost deposedată

abuziv de imobilul pe care îl deținea în proprietate în satul Pleașa (2 case și

1,9 ha teren), împreună cu o vie nobilă de 8,1 ha trecută în folosința fostei I.A.S. Valea Călugărească, respectiv Decretul nr. 115/1959, astfel

cum rezultă din adresa nr. 2193 din 1 august 1991 a Primăriei Bucov.

Prin motivele de recurs, reclamantul

a susținut, totodată, că este îndreptățit la restituirea în natură a celor două

clădiri amplasate pe terenul intravilan de 1,9 ha, chiar dacă, prin notificare,

s-au solicitat doar măsuri reparatorii în echivalent.

La momentul formulării notificării,

reclamantul a avut convingerea că cele două construcții au fost demolate, însă,

cu ocazia expertizei efectuate în faza apelului, pe vechiul amplasament din

satul Pleașa al terenului in suprafața de 1,9 ha, fiindcă nu s-au găsit urme de

demolare, s-au identificat două clădiri, poziționate în extrasul de plan

cadastral realizat în 1967 și actualizat în 1971 (depus de către contestator), la

fel ca în planul reactualizat la nivelul anului 1991 (depus de Primăria Bucov),

și anume: clădirea Căminului Cultural Pleașa, actualmente în proprietatea

Consiliului Local Bucov și clădirea C.C. Pleașa, în proprietatea C. Bucov.

În plus, potrivit adresei nr. 7518

din 17 septembrie 2008 a Primăriei Bucov și filei 218 din anexa 33 a H.G. nr. 1359, atât Căminul Cultural, cât și Baza sportivă pentru tineri și elevi figurează în

inventarul domeniului public al comunei Bucov începând chiar din anul 1959,

anul emiterii Decretului nr. 115, iar pentru aceste imobile, și pentru clădirea

Cooperației, nu se găsesc acte din care sa reiasă că au fost demolate sau

dobândite licit.

De altfel, faptul că nu s-a putut

face dovada formală a preluării imobilului de către stat, coroborat cu faptul că

imobilul defunctei Z.E. s-a regăsit în patrimoniul statului după data invocată

ca fiind data preluării bunului, trebuia să constituie o prezumție relativă de

preluare abuzivă, cu atât mai mult cu cât operează prezumția prevăzută de art.

24 alin. (1) și (2) din lege.

Recurentul a făcut referire și la

dispozițiile sentinței nr. 299 din 6 mai 2003 a Judecătoriei Ploiești,

irevocabilă prin Decizia nr. 1389 din 26 noiembrie 2004 a Curții de Apel

Ploiești, care beneficiază de autoritate de lucru judecat în privința recunoașterii,

în temeiul Legii nr. 18/1991, a dreptului de proprietate al autoarei asupra

terenului intravilan în suprafață de 1.9 ha din satul Pleașa, pe care sunt edificate cele doua case.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește obiectul pretențiilor

formulate de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă

din conținutul notificării nr. 104 din 24 octombrie 2001 (fila 37 dosar fond),

se reține că reclamantul a solicitat, alături de fratele său, Z.D.E., măsuri

reparatorii în echivalent pentru două construcții din satul Pleașa, comuna

Bucov, jud. Prahova, preluate abuziv de către stat în anul 1953 de la mama sa, Z.E.,

construcții ce deserveau terenul de 8,1 ha vie, împreună cu care au fost expropriate.

În considerentele deciziei de apel, s-a

apreciat că cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită,

deoarece reclamantul a beneficiat deja de măsuri reparatorii în temeiul Legii

nr. 18/1991, fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate, astfel încât s-ar

ajunge la o dublă despăgubire.

Înalta Curte reține că din sentința

civilă nr. 3299 din 6 mai 2003 pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul

nr. 17596/2002, definitivă și irevocabilă (file 20 – 22 dosar fond), reiese evoluția

procedurii administrative derulate în baza Legii nr. 18/1991.

Astfel, reclamantul și fratele său au

solicitat, pe temeiul acelui act normativ, măsuri reparatorii pentru o suprafață

de 10 ha preluată de stat de la mama sa, din care 8,1 ha vie în extravilan și

1,9 ha în intravilan.

Prin Hotărârea nr. 53/1991 a

Comisiei județene Prahova de aplicare a Legii nr. 18/1991, li s-a reconstituit

dreptul de proprietate pentru 8,1 ha teren extravilan, respingându-se

pretențiile pentru 1,9 ha teren intravilan, însă, prin sentința civilă nr. 10118

din 18 decembrie 1991 pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr.

10483/1991, definitivă (depusă în dosarul de recurs, file 27 – 28), hotărârea administrativă

a fost desființată, în sensul că cei doi petiționari au dreptul la

reconstituirea dreptului și pentru 1,9 ha teren în intravilan sau în imediata

apropiere a satului Pleașa, comuna Bucov.

Prin sentința civilă nr. 3299 din 6

mai 2003, anterior menționată, instanța a dispus obligarea Comisiei județene

Prahova la emiterea, pe numele petenților, a unui titlu de proprietate

suplimentar pentru o diferență de 5 ha, rezultă că, potrivit evidențelor

Primăriei comunei Bucov, urma ca reclamantului și fratelui său să le fie

restituit doar 5 ha.

Din cele expuse, se constată că, pe

cale judecătorească, s-a recunoscut reclamantului, împreună cu Z.D.E., dreptul

de proprietate pentru o suprafață de 10 ha teren, extravilan și intravilan,

pentru care s-au emis două titluri de proprietate, nr. 143 din 13 martie 2007,

la care a făcut referire instanța de apel și nr. 201382 din 17 ianuarie 2008,

depus în recurs.

Or, în baza Legii nr. 10/2001,

moștenitorii defunctei Z.E. nu au solicitat din nou măsuri reparatorii pentru

teren, pentru a se vorbi despre o dublă despăgubire, ci măsuri reparatorii

pentru construcțiile ce se aflau pe terenul preluat abuziv de către stat.

Este de precizat că autoarea

reclamantului figurează în „tabelul de chiaburi din comuna Pleașa” și cu

construcții, alături de teren (fila 58 dosar fond), iar prin dispoziția nr.

1321 din 17 septembrie 2007, contestată în cauză, s-a recunoscut existența

construcțiilor în patrimoniul autoarei reclamantului, arătându-se că au fost

demolate după preluare.

În ceea ce privește posibilitatea

acordării de măsuri reparatorii exclusiv pentru construcții, în conformitate cu

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Nu intră sub incidența prezentei legi

terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau

la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat

prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale

Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare”.

Așadar, nu beneficiază de măsuri

reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 persoanele care au deținut terenuri al

căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.

Per a contrario, intră sub incidența

legii orice fel de construcții preluate de stat în perioada de referință a actului

normativ (acest din urmă aspect va fi analizat la pct. 2 din prezentele

considerente), chiar dacă se află pe terenuri al căror regim juridic este

reglementat de legile fondului funciar.

Această constatare este confirmată

de faptul că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 este reprezentat de

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv, iar prin

„imobil”, în sensul legii, se înțeleg nu numai terenurile, ci și construcțiile

preluate abuziv, după cum rezultă din art. 6 alin. (1) din lege și pct. 6.1 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007.

În consecință, măsurile reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001 se cuvin și pentru construcțiile preluate abuziv, indiferent

dacă preluarea a operat odată cu terenul pe care se află și indiferent de

situația juridică a acestuia.

Este, astfel, lipsit de relevanță că

s-au acordat, în baza legilor fondului funciar, măsuri reparatorii pentru

terenul pe care s-au aflat construcțiile, cu atât mai mult cu cât proprietarul

deposedat abuziv nu a fost despăgubit, în acea procedură, și pentru

construcții, odată cu terenul, pentru a se impune evitarea unei duble dezdăunări,

concomitent, în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 10/2001.

Se constată, din cele expuse, că respingerea

pretențiilor reclamantului în prezenta cauză s-a dispus în considerarea unei evaluări

greșite a obiectului cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, totodată, a

aprecierii nelegale în sensul că reclamantul nu poate fi îndreptățit la măsuri

reparatorii pentru construcțiile ce s-au aflat pe terenul pentru care

reclamantul a primit măsuri reparatorii în temeiul legilor fondului funciar.

Atare aprecieri ale instanței de

apel echivalează nu numai cu încălcarea principiului disponibilității, în

conformitate cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar și cu necercetarea

fondului cererii de chemare în judecată, constatare întărită de împrejurarea că

instanța de apel nu a arătat argumentele de fapt și de drept pentru care

consideră că nu s-a probat preluarea imobilului ce formează obiectul

notificării în vreuna dintre modalitățile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Însăși această unică frază din

motivarea deciziei pe aspectul preluării este echivocă, deoarece nu se înțelege

la ce imobil se referă instanța, în condițiile în care, după cum s-a expus

anterior, obiectul notificării a fost reținut greșit.

Pentru aceste motive, î

n absența oricărei evaluări a

instanței de apel cu privire la fondul cererii, în sensul determinării

situației de fapt cu privire la construcții și a naturii măsurilor reparatorii

cuvenite – cu toate că instanța avea obligația de a evoca fondul -, astfel cum

s-a demonstrat prin cele expuse, este imposibilă exercitarea controlului

judiciar de către această instanță de recurs, întrucât lipsesc elementele de

fapt și de drept care să permită examinarea legalității deciziei, din

perspectiva arătată.

Art. 314 C. proc. civ. impune

casarea deciziei de către Înalta Curte în situațiile în care situația de fapt

nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a

legii de către instanța de apel.

Cu ocazia rejudecării apelului,

instanța de evocare a fondului va analiza probatoriul administrat pe aspectul

existenței dreptului de proprietate asupra construcțiilor solicitate de către

reclamant în patrimoniul autoarei acestuia, prin prisma actelor doveditoare

permise spre administrare de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și de normele

corespondente din H.G. nr. 250/2007, ce reprezintă actul normativ de aplicare a

Legii nr. 10/2001 și, dacă este cazul, prin prisma prezumției legale de

proprietate prevăzute de art. 24 din lege.

În ipoteza dovedirii dreptului, se

va determina și data exactă a preluării, aspect relevant atât pentru plasarea

acesteia înăuntrul perioadei de referință a Legii nr. 10/2001, însă și pentru

stabilirea identității dintre clădirile solicitate de reclamant și cele

pretinse de acesta că ar corespunde, în prezent, celor preluate abuziv –

Căminul cultural Pleașa și C.C. Pleașa, în raport de data edificării acestora

din urmă.

Se va evalua materialul probator

administrat pe aspectul identificării construcțiilor solicitate, cercetându-se

dacă au fost demolate după preluare sau coincid cu clădirile arătate anterior.

În acest context, este important de

determinat nu numai amplasamentul, dar și structura constructivă și destinația

construcțiilor la data preluării, procedându-se la suplimentarea probatoriului,

prin depunerea de către reclamant a titlului de proprietate al autoarei sale cu

privire la terenurile de 8,1 ha din extravilanul satului Pleașa, comuna Bucov

și 1,9 ha din intravilanul aceleiași localități ori a unui extras de pe

registrul agricol (s-au făcut demersuri, în apel, doar pentru un extras din evidențele

fiscale ale primăriei) și, eventual, prin administrarea probei testimoniale și

a altor mijloace de probă considerate necesare.

În măsura în care vor fi determinate

aceste aspecte de fapt, se va stabili natura măsurilor reparatorii cuvenite

reclamantului, ținându-se cont și de împrejurarea că, deși reclamantul nu a

formulat singur notificare, fratele său, Z.D.E., nu a înțeles să conteste

dispoziția administrativă nr. 1321 din 17 septembrie 2007; astfel, se va

verifica întinderea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii, respectiv

integral sau doar în cotă de ½.

Pentru considerentele expuse, în

temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa

decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Z.A.B.

împotriva deciziei nr. 96 din 7 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 29 octombrie 2010.