ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 301/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 24 octombrie 2007, reclamantul Z.A.B. a contestat dispoziția de respingere nr. 1321 din 17 septembrie 2007 emisă de Primarul comunei Bucov, județul Prahova, solicitând anularea acesteia și emiterea unei noi dispoziții pentru măsuri reparatorii în echivalent privind construcțiile situate în satul Pleasa, comuna Bucov, județul Prahova. Într-un prim ciclu procesual, învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința civilă nr. 221 din 22 ianuarie 2008, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de contestatorul Z.A.B., în contradictoriu cu intimatul Primarul comunei Bucov.

Prima instanță a reținut că în mod corect, prin dispoziția contestată s-a respins cererea reclamantului, întrucât acesta a beneficiat de dispozițiile Legilor Fondului Funciar, fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate, iar formularea unei noi cereri în baza Legii nr. 10/2001 echivalând cu o dublă despăgubire. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 96 din 7 mai 2009 a respins, ca nefondat, apelul reclamantului Z.A.B., reținând că acesta a fost despăgubit prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5685 din 29 octombrie 2010 a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a apreciat că instanța de apel nu a determinat situația de fapt cu privire la construcții, dacă acestea au fost demolate, amplasamentul clădirilor, întinderea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii și a naturii măsurilor reparatorii cuvenite. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 173 din 2 noiembrie 2011, în rejudecare, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul Z.A.B. împotriva sentinței civile nr. 221 din 22 ianuarie 2008 a Tribunalului Prahova, constatând că la situația de fapt corect stabilită de prima instanță s-au aplicat just dispozițiile legale incidente. Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs reclamantul Z.A.B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. A formulat următoarele critici: - Respingerea pretențiilor reclamantului s-a dispus în baza unei evaluări greșite a obiectului cererii formulate în conformitate cu Legea nr. 10/2001, precum și a aprecierii nelegale, în sensul că reclamantul nu poate fi îndreptățit la măsuri reparatorii pentru construcțiile ce s-au aflat pe terenul pentru care a primit măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991; - Obiectul solicitării în temeiul Legii nr. 10/2001 a vizat exclusiv construcțiile de pe terenul în suprafață de 1,9 ha situat în intravilanul satului Pleașa, comuna Bucov, iar nu terenul extravilan în suprafață de 5 ha pentru care s-a emis Titlul de Proprietate nr. 143 din 12 martie 2007. Pentru aceste motive a solicitat anularea dispoziției nr. 1321 din 17 septembrie 2007 emisă de Primarul comunei Bucov și obligarea acestuia la emiterea unei noi dispoziții.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6342 din 18 octombrie 2012 a respins recursul reclamantului, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința civilă nr. 221 din 22 ianuarie 2008, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de contestatorul Z.A.B., în contradictoriu cu intimatul Primarul comunei Bucov.

În motivarea sentinței s-a reținut că, prin notificarea nr. 1034 din 24 octombrie 2001, contestatorul, împreună cu numitul Z.D.E., au solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilele reprezentate de două case situate în zona centrală a satului Pleașa, comuna Bucov, județul Prahova, iar prin dispoziția nr. 1321 din 17 septembrie 2007 emisă de Primarul comunei Bucov, notificarea a fost respinsă, cu motivarea că, potrivit actelor depuse, s-a constatat că nu sunt reținute condițiile prevăzute de lege, imobilul fiind demolat, iar terenul aferent acestuia a fost reconstituit în baza legilor fondului funciar. Din adresa nr. 2269 din 27 mai 2007 emisă de Comisia locală Bucov de aplicare a legilor fondului funciar, a rezultat că, în baza Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit defunctei Z.E., conform anexei 19, suprafața de 5 ha teren arabil pentru care s-a emis procesul-verbal de punere în posesie nr. 855 din 08 mai 2006 moștenitorilor Z.D.E.

și Z.A.B., iar ulterior, s-a emis și titlu de proprietate din 12 martie 2007. Instanțele de fond au constatat că reclamantul a fost despăgubit prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis procesul-verbal de punere în posesie nr. 855 din 08 noiembrie 2006 și titlu de proprietate din 12 martie 2007, iar admiterea pretențiilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 ar echivala cu o dublă despăgubire. Instanța de apel, în faza de rejudecare, a ținut seama de dispozițiile deciziei civile nr. 5685 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că prin administrarea de noi probatorii nu s-a stabilit o altă situație de fapt decât cea reținută inițial.

Expertul Paraschiv Rodica, răspunzând la obiectivele stabilite de instanță, a concluzionat că nu se confirmă identitatea construcțiilor din teren cu cele revendicate de recurent. Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, coroborate cu restul probatoriilor ce au fost administrate pe parcursul soluționării cauzei, a rezultat că, în mod corect, prin dispoziția nr. 1321 din 17 septembrie 2007 a fost respinsă notificarea reclamantului cu motivarea că acesta a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991 - a fondului funciar, prin recunoașterea dreptului de proprietate, astfel încât o nouă cerere formulată în baza Legii nr. 10/2001 este neîntemeiată și ar echivala cu o dublă despăgubire.

Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea se dispune în natură pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru cele ocupate se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, dar de aceste prevederi nu poate beneficia reclamantul având în vedere, așa cum s-a reținut mai sus, că acestuia i s-a reconstituit deja dreptul de proprietate prin Legea nr. 18/1991.

În sensul celor menționate, a reținut instanța de recurs, este și adresa nr. 2269 din 27 mai 2007 emisă de Comisia locală Bucov din care rezultă că autoarei reclamantului i s-a reconstituit, conform anexei 19, suprafața de 5 ha teren arabil pentru care s-a emis și proces-verbal de punere în posesie pe numele reclamantului și fratele acestuia Z.D.E., fiind eliberat chiar Titlul de proprietate din 13 martie 2007. A mai reținut că recurentul nu a făcut dovada pretențiile sale cu privire la suprafața de teren de 8 ha, cât și a construcțiilor aflate pe acesta. Împotriva deciziei pronunțate în recurs a formulat contestație în anulare Z.A.B. în temeiul dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susținând că instanța de recurs a omis să analizeze două dintre criticile formulate.

Astfel, contestatorul a susținut că în mod eronat instanțele de fond au reținut, iar instanța de recurs nu a cercetat, faptul că cele două construcții pentru care a solicitat despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 se aflau pe terenul pentru care a primit măsuri reparatorii în baza legilor fondului funciar. În realitate, cele două construcții nu se situează pe terenul în suprafață de 5 ha pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate, ci pe terenul de 1,9 ha situat în intravilanul satului Pleașa, comuna Bucov. Potrivit adresei nr. 7518 din 17 septembrie 2008 și a filei 218 din anexa 33 a H.G. nr. 1359, atât Căminul Cultural, cât și Baza sportivă pentru tineri și elevi figurează în inventarul domeniului public al comunei Bucov începând chiar din anul 1959, anul emiterii Decretului nr. 115, iar pentru aceste imobile, și pentru clădirea Cooperației, nu se găsesc acte din care să reiasă că au fost demolate sau dobândite licit.

De altfel, faptul că nu s-a putut face dovada formală a preluării imobilului de către stat, coroborat cu faptul că imobilul defunctei Z.E. s-a regăsit în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, trebuia să constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, cu atât mai mult cu cât operează prezumția prevăzută de art. 24 alin. (1) și (2) din lege. Prin Hotărârea nr. 53/1991 a Comisiei județene Prahova s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 8.1 ha teren extravilan, respingându-se pretențiile pentru 1.9 ha teren intravilan, însă, prin sentința civila nr. 10118 din 18 decembrie 1991 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul nr. 10483/1991, definitivă (depusa in dosarul de recurs, file 27 - 28), hotărârea administrativă a fost desființată, în sensul că cei doi petiționari au dreptul la reconstituirea dreptului și pentru 1,9 ha teren în intravilan sau în imediata apropiere a satului Pleașa, comuna Bucov.

Prin sentința civilă nr. 3299 din 6 mai 2003, Comisia Județeană Prahova a fost obligată sa restituie încă 5 ha, astfel ca s-a recunoscut, pe cale judecătorească, dreptul de proprietate pentru o suprafața de 10 ha teren, extravilan si intravilan, pentru care s-au emis două titluri de proprietate, din 13 martie 2007, la care a făcut referire instanța de apel și nr. 201382 din 17 ianuarie 2008, depus in recurs. Autoarea figurează in "tabelul de chiaburi din comuna Pleașa" și cu construcții, alături de teren (fila 58 dosar fond), iar prin dispoziția nr. 1321 din 17 septembrie 2007, contestată în cauză, s-a recunoscut existența construcțiilor, arătându-se că au fost demolate după preluare. Masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se cuvin și pentru construcțiile preluate abuziv, indiferent dacă preluarea a operat odată cu terenul pe care se află și indiferent de situația lui, prin prisma prezumției prevăzute de art. 24 din lege.

Astfel, instanța, in condițiile Decretului nr. 115/1959, trebuia să analizeze probatoriul administrat prin prisma prezumției legale de proprietate prevăzute de art. 24 din lege si casarea deciziei in situațiile in care situația de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii. Totodată, trebuia să clarifice în primul rând aspectele legate de obiectul solicitării în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât nu a solicitat niciodată construcții de pe terenul intravilan în suprafață de 5 ha pentru care s-a emis Titlul de proprietate din 12 martie 2007 și cu atât mai mult nu a formulat o cerere echivalând cu o dublă despăgubire. Contestația în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed: Este de reținut cu prioritate că expunerea situației de fapt și a istoricului litigiului, Înalta Curte nu le poate analiza din perspectiva unor motive de retractare.

Cu privire la critica vizând necercetarea de către instanța de recurs a incidenței dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 se reține că nu a constituit motiv de critică în recurs, astfel încât acest aspect nu îi poate fi imputat acesteia. În ceea ce privește nemulțumirea reclamantului cu privire la faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra probatoriului administrat și a clarificării cadrului procesual din perspectiva neaplicării în speță a Legii nr. 18/1991, criticile nu sunt fondate. Astfel, potrivit prevederilor art. 318 C. proc.

civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.” Arătând că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța „a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”, textul are în vedere acele situații în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea.

În atare situație, partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată. Contestația în anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție unele motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs. În speță, prin cererea de recurs reclamantul Z.A.B. a invocat în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât nu a avut în vedere faptul că imobilul care a aparținut autoarei Z.E. compus din teren, două construcții și vița nobilă de 8,1 ha a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 115/1959, iar însuși faptul că acestea s-au regăsit în patrimoniul statului după data anul 1959 reprezintă o prezumție relativă de preluare abuzivă. Prin considerentele deciziei așa cum au fost redate, instanța de recurs a analizat toate motivele invocate de reclamant.

Astfel, Înalta Curte a statuat că instanța de apel, în faza de rejudecare, a ținut seama de dispozițiile deciziei civile nr. 5685 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că prin administrarea de noi probatorii nu s-a stabilit o altă situație de fapt decât cea reținută inițial, că reclamantul nu a făcut dovada pretențiile sale cu privire la suprafața de teren de 8 ha, cât și a construcțiilor aflate pe acesta. Așa fiind, nu se poate imputa instanței de recurs omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, astfel cum susține contestatorul deoarece, în analiza motivelor de recurs, instanța de control judiciar nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părții, într-o examinare exhaustivă, ci poate grupa aceste argumente, răspunzând motivelor de recurs printr-un considerent comun, așa cum s-a procedat în speță.

În realitate, contestatorul nu este mulțumit de modul cum a fost soluționat recursul, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de contestație în anulare reglementat de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. , Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestator.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul Z.A.B. împotriva deciziei civile nr. 6342 din 18 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2014.