ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 301/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 301/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 24 octombrie 2007, reclamantul Z.A.B.

a contestat dispoziția de respingere nr. 1321 din 17 septembrie 2007 emisă de

Primarul comunei Bucov, județul Prahova, solicitând anularea acesteia și

emiterea unei noi dispoziții pentru măsuri reparatorii în echivalent privind

construcțiile situate în satul Pleasa, comuna Bucov, județul Prahova.

Într-un prim ciclu

procesual, învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Prahova, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 221 din 22 ianuarie 2008, a respins ca neîntemeiată

cererea formulată de contestatorul Z.A.B., în contradictoriu cu intimatul

Primarul comunei Bucov.

Prima instanță a

reținut că în mod corect, prin dispoziția contestată s-a respins cererea reclamantului,

întrucât acesta a beneficiat de dispozițiile Legilor Fondului Funciar, fiindu-i

reconstituit dreptul de proprietate, iar formularea unei noi cereri în baza

Legii nr. 10/2001 echivalând cu o dublă despăgubire.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

96 din 7 mai 2009 a respins, ca nefondat, apelul reclamantului Z.A.B., reținând

că acesta a fost despăgubit prin reconstituirea dreptului de proprietate în

baza Legii nr. 18/1991.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs reclamantul, iar Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia nr. 5685 din 29 octombrie 2010 a admis recursul și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a

apreciat că instanța de apel nu a determinat situația de fapt cu privire la

construcții, dacă acestea au fost demolate, amplasamentul clădirilor,

întinderea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii și a naturii măsurilor

reparatorii cuvenite.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

civilă nr. 173 din 2 noiembrie 2011, în rejudecare, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de contestatorul Z.A.B. împotriva sentinței civile nr. 221 din

22 ianuarie 2008 a Tribunalului Prahova, constatând că la situația de fapt

corect stabilită de prima instanță s-au aplicat just dispozițiile legale

incidente.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată a declarat recurs reclamantul Z.A.B., criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

A formulat

următoarele critici:

- Respingerea

pretențiilor reclamantului s-a dispus în baza unei evaluări greșite a

obiectului cererii formulate în conformitate cu Legea nr. 10/2001, precum și a

aprecierii nelegale, în sensul că reclamantul nu poate fi îndreptățit la măsuri

reparatorii pentru construcțiile ce s-au aflat pe terenul pentru care a primit

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991;

- Obiectul solicitării

în temeiul Legii nr. 10/2001 a vizat exclusiv construcțiile de pe terenul în

suprafață de 1,9 ha situat în intravilanul satului Pleașa, comuna Bucov, iar nu

terenul extravilan în suprafață de 5 ha pentru care s-a emis Titlul de

Proprietate nr. 143 din 12 martie 2007.

Pentru aceste motive

a solicitat anularea dispoziției nr. 1321 din 17 septembrie 2007 emisă de

Primarul comunei Bucov și obligarea acestuia la emiterea unei noi dispoziții.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 6342 din 18 octombrie 2012 a respins

recursul reclamantului, ca nefondat.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Tribunalul Prahova, secția

civilă, prin sentința civilă nr. 221 din 22 ianuarie 2008, a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de contestatorul Z.A.B., în contradictoriu cu

intimatul Primarul comunei Bucov.

În motivarea

sentinței s-a reținut că, prin notificarea nr. 1034 din 24 octombrie 2001,

contestatorul, împreună cu numitul Z.D.E., au solicitat despăgubiri în

echivalent pentru imobilele reprezentate de două case situate în zona centrală

a satului Pleașa, comuna Bucov, județul Prahova, iar prin dispoziția nr. 1321

din 17 septembrie 2007 emisă de Primarul comunei Bucov, notificarea a fost

respinsă, cu motivarea că, potrivit actelor depuse, s-a constatat că nu sunt

reținute condițiile prevăzute de lege, imobilul fiind demolat, iar terenul

aferent acestuia a fost reconstituit în baza legilor fondului funciar.

Din adresa nr. 2269

din 27 mai 2007 emisă de Comisia locală Bucov de aplicare a legilor fondului

funciar, a rezultat că, în baza Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit defunctei Z.E.,

conform anexei 19, suprafața de 5 ha teren arabil pentru care s-a emis

procesul-verbal de punere în posesie nr. 855 din 08 mai 2006 moștenitorilor Z.D.E.

și Z.A.B., iar ulterior, s-a emis și titlu de proprietate din 12 martie 2007.

Instanțele de fond au

constatat că reclamantul a fost despăgubit prin reconstituirea dreptului de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis procesul-verbal

de punere în posesie nr. 855 din 08 noiembrie 2006 și titlu de proprietate din

12 martie 2007, iar admiterea pretențiilor formulate în baza Legii nr. 10/2001

ar echivala cu o dublă despăgubire.

Instanța de apel, în

faza de rejudecare, a ținut seama de dispozițiile deciziei civile nr. 5685 din 19

octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că

prin administrarea de noi probatorii nu s-a stabilit o altă situație de fapt decât

cea reținută inițial.

Expertul Paraschiv

Rodica, răspunzând la obiectivele stabilite de instanță, a concluzionat că nu

se confirmă identitatea construcțiilor din teren cu cele revendicate de recurent.

Din concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză, coroborate cu restul probatoriilor

ce au fost administrate pe parcursul soluționării cauzei, a rezultat că, în mod

corect, prin dispoziția nr. 1321 din 17 septembrie 2007 a fost respinsă notificarea

reclamantului cu motivarea că acesta a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991

- a fondului funciar, prin recunoașterea dreptului de proprietate, astfel încât

o nouă cerere formulată în baza Legii nr. 10/2001 este neîntemeiată și ar

echivala cu o dublă despăgubire.

Dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că, în situația imobilelor preluate în mod

abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau

parțial, restituirea se dispune în natură pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar pentru cele ocupate se stabilesc măsuri

reparatorii în echivalent, dar de aceste prevederi nu poate beneficia

reclamantul având în vedere, așa cum s-a reținut mai sus, că acestuia i s-a

reconstituit deja dreptul de proprietate prin Legea nr. 18/1991.

În sensul celor

menționate, a reținut instanța de recurs, este și adresa nr. 2269 din 27 mai 2007

emisă de Comisia locală Bucov din care rezultă că autoarei reclamantului i s-a

reconstituit, conform anexei 19, suprafața de 5 ha teren arabil pentru care s-a emis și proces-verbal de punere în posesie pe numele reclamantului

și fratele acestuia Z.D.E., fiind eliberat chiar Titlul de proprietate din 13

martie 2007.

A mai reținut că recurentul

nu a făcut dovada pretențiile sale cu privire la suprafața de teren de 8 ha, cât și a construcțiilor aflate pe acesta.

Împotriva deciziei

pronunțate în recurs a formulat contestație în anulare Z.A.B. în temeiul

dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susținând că instanța de

recurs a omis să analizeze două dintre criticile formulate.

Astfel, contestatorul

a susținut că în mod eronat instanțele de fond au reținut, iar instanța de

recurs nu a cercetat, faptul că cele două construcții pentru care a solicitat

despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 se aflau pe terenul pentru care a primit

măsuri reparatorii în baza legilor fondului funciar. În realitate, cele două

construcții nu se situează pe terenul în suprafață de 5 ha pentru care i s-a

reconstituit dreptul de proprietate, ci pe terenul de 1,9 ha situat în

intravilanul satului Pleașa, comuna Bucov.

Potrivit adresei nr.

7518 din 17 septembrie 2008 și a filei 218 din anexa 33 a H.G. nr. 1359, atât

Căminul Cultural, cât și Baza sportivă pentru tineri și elevi figurează în

inventarul domeniului public al comunei Bucov începând chiar din anul 1959,

anul emiterii Decretului nr. 115, iar pentru aceste imobile, și pentru clădirea

Cooperației, nu se găsesc acte din care să reiasă că au fost demolate sau dobândite

licit. De altfel, faptul că nu s-a putut face dovada formală a preluării

imobilului de către stat, coroborat cu faptul că imobilul defunctei Z.E. s-a

regăsit în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării

bunului, trebuia să constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, cu

atât mai mult cu cât operează prezumția prevăzută de art. 24 alin. (1) și (2)

din lege.

Prin Hotărârea nr. 53/1991

a Comisiei județene Prahova s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 8.1

ha teren extravilan, respingându-se pretențiile pentru 1.9 ha teren intravilan,

însă, prin sentința civila nr. 10118 din 18 decembrie 1991 pronunțată de

Judecătoria Ploiești în Dosarul nr. 10483/1991, definitivă (depusa in dosarul

de recurs, file 27 - 28), hotărârea administrativă a fost desființată, în

sensul că cei doi petiționari au dreptul la reconstituirea dreptului și pentru

1,9 ha teren în intravilan sau în imediata apropiere a satului Pleașa, comuna

Bucov.

Prin sentința civilă nr.

3299 din 6 mai 2003, Comisia Județeană Prahova a fost obligată sa restituie

încă 5 ha, astfel ca s-a recunoscut, pe cale judecătorească, dreptul de

proprietate pentru o suprafața de 10 ha teren, extravilan si intravilan, pentru

care s-au emis două titluri de proprietate, din 13 martie 2007, la care a făcut

referire instanța de apel și nr. 201382 din 17 ianuarie 2008, depus in recurs.

Autoarea figurează in

"tabelul de chiaburi din comuna Pleașa" și cu construcții, alături de

teren (fila 58 dosar fond), iar prin dispoziția nr. 1321 din 17 septembrie 2007,

contestată în cauză, s-a recunoscut existența construcțiilor, arătându-se că au

fost demolate după preluare.

Masurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 se cuvin și pentru construcțiile preluate

abuziv, indiferent dacă preluarea a operat odată cu terenul pe care se află și

indiferent de situația lui, prin prisma prezumției prevăzute de art. 24 din

lege.

Astfel, instanța, in

condițiile Decretului nr. 115/1959, trebuia să analizeze probatoriul

administrat prin prisma prezumției legale de proprietate prevăzute de art. 24

din lege si casarea deciziei in situațiile in care situația de fapt nu rezultă

cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii.

Totodată, trebuia să clarifice în primul rând aspectele legate de obiectul

solicitării în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât nu a solicitat niciodată

construcții de pe terenul intravilan în suprafață de 5 ha pentru care s-a emis

Titlul de proprietate din 12 martie 2007 și cu atât mai mult nu a formulat o

cerere echivalând cu o dublă despăgubire.

Contestația

în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:

Este

de reținut cu prioritate că expunerea situației de fapt și a istoricului

litigiului, Înalta Curte nu le poate analiza din perspectiva unor motive de

retractare.

Cu

privire la critica vizând necercetarea de către instanța de recurs a incidenței

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 se reține că nu a constituit motiv

de critică în recurs, astfel încât acest aspect nu îi poate fi imputat

acesteia.

În

ceea ce privește nemulțumirea reclamantului cu privire la faptul că instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra probatoriului administrat și a clarificării

cadrului procesual din perspectiva neaplicării în speță a Legii nr. 18/1991,

criticile nu sunt fondate.

Astfel, potrivit

prevederilor art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot

fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare.”

Arătând că hotărârea

instanței de recurs poate fi retractată când instanța „a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”, textul are în

vedere acele situații în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma

enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai multe din

motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea.

În atare situație,

partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină

răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de

recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată.

Contestația în

anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a

unei decizii irevocabile, pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce

înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca”

rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție unele

motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora

dintre motivele de recurs.

În speță, prin

cererea de recurs reclamantul Z.A.B. a invocat în drept motivele prevăzute de art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut că hotărârea

instanței de apel este nelegală întrucât nu a avut în vedere faptul că imobilul

care a aparținut autoarei Z.E. compus din teren, două construcții și vița

nobilă de 8,1 ha a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 115/1959, iar

însuși faptul că acestea s-au regăsit în patrimoniul statului după data anul

1959 reprezintă o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Prin considerentele

deciziei așa cum au fost redate, instanța de recurs a analizat toate motivele

invocate de reclamant.

Astfel, Înalta Curte

a statuat că instanța de apel, în faza de rejudecare, a ținut seama de

dispozițiile deciziei civile nr. 5685 din 19 octombrie 2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că prin administrarea de noi

probatorii nu s-a stabilit o altă situație de fapt decât cea reținută inițial,

că reclamantul nu a făcut dovada pretențiile sale cu privire la suprafața de

teren de 8 ha, cât și a construcțiilor aflate pe acesta.

Așa

fiind, nu se poate imputa instanței de recurs omisiunea de cercetare a

motivelor de recurs, astfel cum susține contestatorul deoarece, în analiza

motivelor de recurs, instanța de control judiciar nu este obligată să răspundă

detaliat la fiecare argument al părții, într-o examinare exhaustivă, ci poate grupa

aceste argumente, răspunzând motivelor de recurs printr-un considerent comun,

așa cum s-a procedat în speță.

În

realitate, contestatorul nu este mulțumit de modul cum a fost soluționat recursul,

dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli

de judecată, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de

retractare.

Pentru

considerentele expuse, constatând că nu este incident

motivul de contestație în anulare reglementat de art. 318 teza a II-a C.

proc. civ.

, Înalta Curte va

respinge, ca nefondată, contestația în anulare

formulată de contestator.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul Z.A.B. împotriva

deciziei civile nr. 6342 din 18 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2014.