ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5331/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1007 din 14 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate cererile conexate de anulare a Ordonanțelor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 309 și 310 din 20 iulie 2011, formulate de reclamantele SC S.L. SA Galați și P.A., precum și cererile de suspendare a executării actelor administrative contestate și a admis cererile de intervenție accesorie formulate în cauză de S.I.F. SA Oltenia. Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut că prin Ordonanțele nr. 309 și 310 din data de 20 iulie 2011 emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare , reclamantele SC S.L.

SA Galați și P.A. au fost sancționate cu avertisment, în calitate de acționare ale SC L. SA Giurgiu, pentru nerespectarea obligației instituite de art. 203 din Legea nr. 297/2004, și li s-a pus în vedere, în aplicarea art. 203 alin. (1) din lege, că au obligația ca, singure sau împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, să depună la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare , în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea ordonanțelor, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a SC L. SA Giurgiu, precizându-se totodată că neîndeplinirea acestei obligații va atrage sancționarea reclamantelor în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 297/2004 privind piața de capital.

Cele două ordonanțe au fost emise în baza art. 2 alin. (1) pct. 22 și 23 din Legea nr. 297/2004, art. 2 alin. (3) lit. h), j) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 1/2006, art. 203 alin. (1) și (2), art. 272 lit. a) și art. 273 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004.

Contestațiile formulate de reclamante împotriva acestor acte administrative au fost respinse de pârâtă prin Deciziile nr. 846 și 847 din data de 6 septembrie 2011. Prima instanță a apreciat că actele contestate au fost legal emise, în baza art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (2) din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare , pe baza analizei realizate la sediul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare de direcția de specialitate, constând în verificarea documentelor puse la dispoziție de entitățile pieței de capital și de Oficiul Registrului Comerțului, din care au rezultat deținerile reclamantelor la SC L. SA și legăturile dintre acestea, și a deliberărilor purtate în ședința Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare din data de 20 iulie 2011, din actele dosarului rezultând și temeinicia măsurilor dispuse.

Astfel, la emiterea celor două ordonanțe s-a avut în vedere analiza efectuată de direcția de specialitate din cadrul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare din care a rezultat că SC S.L. SA și P.A. dețin împreună mai mult de 33% din drepturile de vot asupra SC L. SA, și anume 42,4% din capitalul social al emitentului (32,5104 - SC S.L. SA, respectiv 9,9026 - P.A.). De asemenea, potrivit informațiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerțului, numiții C.C.C. și P.A. dețin 100% din capitalul social al SC S.L. SA (C.C.C., cu 99,01%, și P.A., cu 0,99%), și totodată dețin 100% din acțiunile altor societăți comerciale ce derulează operațiuni în legătură cu unul sau mai mulți emitenți. Raportând această situație de fapt la dispozițiile legale incidente, Curtea a reținut că reclamantele SC S.L.

SA și P.A. dețin mai mult de 33% din drepturile de vot asupra SC L. SA, fiind prezumate de lege, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a) și c) rap. la pct. 22 lit. a) și e) din Legea nr. 297/2004 și art. 2 alin. (3) lit. h), j) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 1/2006, că acționează în mod concertat în legătură cu emitentul SC L. SA și că, în aceste condiții, reclamantele aveau obligația prevăzută de art. 203 alin. (1) din Legea pieței de capital, de a promova și derula oferta publică de preluare a SC L. SA, obligație pe care nu și-au îndeplinit-o.

A arătat prima instanță că în speță nu sunt incidente dispozițiile legale ce arată că derularea ofertei publice de preluare nu este obligatorie, nefiind vorba de o tranzacție exceptată; că nici una din reclamante nu a lansat oferta publică de preluare, nici nu a înstrăinat un număr de acțiuni corespunzător pierderii poziției dobândite fără intenție, așa cum prevăd dispozițiile art. 205 alin. (3) din Legea pieței de capital; că obligația prevăzută de art. 205 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 nu instituie o sarcină disproporționată față de scopul urmărit de legiuitor. Curtea a mai apreciat că obligațiile de întocmire a unui raport de anchetă, de comunicare a acestuia și de audiere a persoanei vizate de investigație nu sunt incidente în cauza de față, fiind prevăzute de Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 11/1997, adoptat în baza Legii nr. 92/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, în prezent abrogată.

Prin urmare, Regulamentul menționat, act subsecvent legii, nu mai poate produce efecte după abrogarea legii în temeiul căreia a fost emis. Pentru aceste motive a mai apreciat instanța fondului că în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat prevăzută de art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării actelor administrative atacate cu acțiune în anulare, iar în ce privește condiția pagubei iminente, reclamantele nu au invocat, în concret, un prejudiciu material viitor sigur, previzibil și dificil de reparat pe care urmează să-l suporte ca efect al punerii în executare a actelor contestate și nici nu au dovedit îndeplinirea în speță a acestei condiții prevăzute de lege.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC S.L. SA Galați, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București a susținut că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrative atacate, însă Curtea de Apel București nu a analizat toate aspectele invocate și nu a pus în vedere pârâtei Comisia Națională a Valorilor Mobiliare București să depună la dosarul cauzei actul final prin care aceasta a efectuat și finalizat analiza cu privire la depășirea pragului de 33% de către SC S.L. SA Galați din drepturile de vot ale SC L. SA Giurgiu. De asemenea, Curtea de Apel București nu a luat în discuție întâmpinarea depusă de SC S.L.

SA Galați la cererea de intervenție formulată de S.I.F. SA Oltenia și nu a arătat care ar fi interesul intervenientei S.I.F. SA Oltenia, în cauza de față. Conform sentinței date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, s-a constatat ca Piața R. nu este reglementată, nu este statutară, fapt recunoscut și de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare București, care a arătat faptul că nu a fost raportată la Bruxelles, drept piață reglementată. Cu toate acestea Comisia Națională a Valorilor Mobiliare București a aplicat în mod abuziv anumite prevederi care ar fi impuse de Legea nr. 297/2004. Din susținerile Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și din mențiunile făcute de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare București, reiese că dacă o piață nu este autorizată de autoritatea competentă și nu îndeplinește prevederile directivei M.I.F.I.D., nu se supune regimului pieței reglementate.

Din acest motiv, recurenta a arătat că nu este obligată să se supună unor prevederi impuse de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare București în referire la Piața R., piața pe care este tranzacționată și SC L. SA Giurgiu. Din afirmațiile făcute public de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare București, reiese faptul că autoritățile pieței de capital trebuie să adopte rapid o soluție în privința Pieței R., după ce Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că nu este piață reglementată, chiar dacă acțiunile de pe acest segment sunt tranzacționate prin intermediul suportului tehnic pus la dispoziție de Bursa de Valori București.

Deși Comisia Națională a Valorilor Mobiliare București cunoștea faptul că Piața R. nu este piață reglementată, a emis o serie de acte, prin care a obligat recurenta în mod abuziv să respecte principiile acestei piețe și a luat o serie de măsuri care a adus grave prejudicii societății, care pot merge până la desființarea și falimentarea ei. Având în vedere cele menționate, recurenta consideră că Comisia Națională a Valorilor Mobiliare București se face responsabilă de pagubele produse la nivelul societății, iar dacă nu se vor întreprinde măsurile legale pentru remedierea situației, va fi nevoită să parcurgă procedura legală pentru antrenarea răspunderii atât din punct de vedere material cât și penal.

Față de cele prezentate, Ordonanțele nr. 309 și 310 din 20 iulie 2011 emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare București sunt lovite de nulitate absolută și solicită admiterea cererii de recurs așa cum a fost formulată și desființarea Sentinței civile nr. 107 din 14 februarie 2012. Recursul este nefondat Susținerea recurentei SC S.L. SA Galați că hotărârea primei instanțe este greșită în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de suspendare a actelor administrative contestate, nu poate fi primită. În soluționarea cererii de suspendare judiciară a actelor infralegislative atacate prin acțiunea în contencios administrativ din prezentul dosar, instanța de judecată a procedat la o examinare a condițiilor prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ajungând la concluzia motivată că reclamantele nu au demonstrat îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței producerii unei pagube.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de judecată a considerat în mod eronat că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, fără să dezvolte însă o argumentație în sensul susținerii sale. Pe de altă parte, observă Înalta Curte, suspendarea actelor administrative în baza art. 14 și 15 din Legea contenciosului administrativ poate opera până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii prin care se soluționează acțiunea principală, or, acesta este momentul pronunțării prezentei decizii, astfel că reclamantele nu mai justifică un interes în obținerea suspendării judiciare a actelor contestate. Nici criticile privind modul de soluționare a cererii de intervenție formulată de către S.I.F.

SA Oltenia nu sunt întemeiate. Fiind vorba de o cerere de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtei Comisia Națională a Valorilor Mobiliare , intervenienta nu trebuia să demonstreze în ce constă interesul propriu în promovarea cererii sale deoarece aceasta a fost făcută în sprijinul și apărarea drepturilor și intereselor pârâtei. Prin urmare, o astfel de cerere nu trebuie să îndeplinească condițiile cererii de chemare în judecată, putând fi făcută și într-o formă simplă, iar în situația în care litigiul este tranșat în favoarea părții pentru care a intervenit în proces, cererea de intervenție accesorie, la rândul său, este admisă. Susținerile recurentei cu privire la Piața R., în sensul că Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat că aceasta nu este o piață reglementată nu sunt fondate.

Cu toate că recurenta nu face suficiente precizări cu privire la hotărârea la care se referă, este vorba, observă Înalta Curte, despre Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a doua) din 22 martie 2012, de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 4 alin. (1) pct. 14 și a art. 47 din Directiva nr. 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind piața instrumentelor financiare.

Cererea a fost formulată în cadrul unei cauze penale aflată pe rolul Curții de Apel Cluj, în care mai multe persoane sunt inculpate pentru săvârșirea infracțiunii de manipulare a cursului acțiunilor unei societăți pe acțiuni pe piața de instrumente financiare R. Curtea de Apel Cluj a adresat următoarele întrebări preliminare: „1) Art. 4 [alin. (1)] pct. 14, precum și art. 9 - 14 din Directiva nr. 2004/39 pot fi interpretate în sensul că acestea se aplică atât pieței principale de tranzacționare autorizată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare , cât și pieței secundare de tranzacționare, care a fuzionat prin absorbție încă din 2005 cu prima [..], dar care a continuat să fie privită separat de piața reglementată, fără a fi lămurită normativ natura juridică a acesteia?

2) Dispozițiile art. 4 [alin. (1)] pct. 14 din Directiva nr. 2004/39 trebuie interpretate în sensul că în sfera noțiunii de piață reglementată nu intră acele sisteme de tranzacționare care nu respectă cerințele Titlului II din Directiva nr. 2004/39? 3) Dispozițiile art. 47 din Directiva nr. 2004/39 trebuie interpretate în sensul că o piață care nu a fost raportată de autoritatea națională responsabilă și care nu se află pe lista piețelor reglementate nu este supusă regimului juridic aplicabil piețelor reglementate, în special în ceea ce privește normele care incriminează abuzul de piață din cadrul Directivei nr. 2003/6/CE?" Curtea de la Luxemburg a examinat împreună prima și a doua întrebare, formulând următorul răspuns: „Art.

4 alin. (1) pct. 14 din Directiva nr. 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor nr. 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei nr. 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei nr. 93/22/CEE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva nr. 2007/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007, trebuie interpretat în sensul că o piață de instrumente financiare care nu îndeplinește cerințele prevăzute în Titlul III din această directivă nu intră în noțiunea „piață reglementată", astfel cum este definită de dispoziția menționată, chiar dacă operatorul său a fuzionat cu operatorul unei astfel de piețe reglementate.

Art. 47 din Directiva nr. 2004/39, astfel cum a fost modificată prin Directiva nr. 2007/44, trebuie interpretat în sensul că înscrierea unei piețe pe lista piețelor reglementate prevăzută de acest articol nu constituie o condiție necesară pentru calificarea pieței respective ca piață reglementată în sensul acestei directive.” O primă observație care se impune, constată Înalta Curte, este aceea că este falsă afirmația că în privința pieței R., Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-ar fi pronunțat în sensul că aceasta nu ar fi o piață reglementată. În realitate, Curtea de la Luxemburg s-a limitat strict să interpreteze prevederile art. 4 alin. (1) pct. 14 și art. 47 din Directiva nr. 2004/39/CE, norme comunitare incidente în cauza aflată pe rolul Curții de Apel Cluj.

Mai exact, dând efect prevederilor art. 267 T.F.U.E., fost art. 234 T.C.E., Curtea de la Luxemburg, în cadrul procedurii recursului prejudiciar, s-a pronunțat exclusiv asupra interpretării normelor de drept comunitar din Directiva nr. 2004/39/CE, aplicabile în litigiul aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, evitând în răspunsul formulat orice referire la Piața R. Chiar dacă instanța română care a apelat la procedura recursului prejudiciar a indicat expres Piața R. în cuprinsul întrebărilor formulate, iar clarificarea naturii juridice a acestei piețe este esențială pentru litigiul aflat pe rolul instanței care s-a adresat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în sarcina Curții este să interpreteze dreptul comunitar, nu aplicarea acestuia în dreptul național (vezi Costa c. Enel).

Analizând Hotărârea din 22 martie 2012, Înalta Curte observă așadar că decizia în discuție are în vedere doar exigențele comunitare ce trebuie satisfăcute pentru ca o piață de instrumente financiare să fie considerată o piață reglementată în sensul Directivei. Curtea de la Luxemburg precizează că o piață de instrumente financiare poate fi calificată ca fiind piață reglementată dacă îndeplinește cerințele descrise în Titlul III din Directivă. În parag. 43 al hotărârii pronunțate, Curtea arată că este esențial ca o piață de instrumente financiare să fie autorizată ca piață reglementată, iar funcționarea acesteia să se facă în conformitate cu cerințele prevăzute în Titlul III, pentru calificarea acesteia ca „piață reglementată”, în timp ce din această perspectivă nu prezintă relevanță că operatorul unei piețe a fuzionat cu cel al unei piețe reglementate, pentru că o astfel de condiție nu a fost prevăzută de normele comunitare.

Apoi, Curtea a mai precizat că faptul de a nu figura pe lista prevăzută la art. 47 din directiva amintită nu poate fi considerat suficient pentru a exclude că piața în cauză este o piață reglementată. Ceea ce este esențial în cauză, a arătat Curtea, este îndeplinirea cerințelor din Titlul III al directivei, astfel că art. 47 trebuie interpretat în sensul că înscrierea unei piețe pe lista piețelor reglementate nu constituie o condiție necesară pentru calificarea pieței respective în sensul acestei directive. Recurenta SC S.L. SA Galați a invocat hotărârea Curții de la Luxemburg pentru a demonstra că Piața R. nu este o piață reglementată, astfel că din această cauză ordonanțele emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare , contestate în prezentul dosar, sunt nelegale întrucât dispozițiile din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, în baza și în executarea cărora au fost emise cele două ordonanțe nu se aplică decât piețelor reglementate.

Din cele ce preced, Înalta Curte observă că până în prezent nu s-a clarificat de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare dacă Piața R. este sau nu o piață reglementată în sensul prevederilor Legii nr. 297/2004 privind piața de capital și ale normelor comunitare incidente din Directiva nr. 2004/39/CE. Aceasta nu poate duce însă, automat, la concluzia că Piața R. nu este o piață reglementată, ci un sistem alternativ de tranzacționare. Dacă poate fi sau nu calificată astfel este o chestiune care ține, cum a statuat Curtea de la Luxemburg, de îndeplinirea exigențelor legale fixate pentru „piața reglementată”.

Înalta Curte mai observă că de la înființarea Pieței R., în anul 1996, prin Decizia nr. 1092 din 27 august 1996, și până în prezent, pe baza reglementărilor emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare , această piață a funcționat în mod regulat ca o piață organizată și reglementată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare , aplicându-i-se dispozițiile Legii nr. 297/2004, de unde se degajă, neunivoc, concluzia că autoritatea de reglementare și supraveghere a pieței de capital a aplicat pentru R. reguli similare unei piețe reglementate. Cu alte cuvinte, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a asigurat prin reglementările sale același nivel de protecție al acționarilor minoritari din societățile tranzacționate pe R. cu cel acordat acționarilor minoritari din societățile tranzacționate în cadrul Bursei de Valori București.

Așadar, prevederile art. 203 și urm. din Legea nr. 297/2004, privind piața de capital, care constituie baza legală a ordonanțelor contestate în prezenta cauză, reprezintă o protecție legislativă a acționarilor minoritari în societățile comerciale tranzacționate pe Bursa de Valori București, nivel egal acordat de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și celor de pe Piața R., ce nu a fost niciodată disputat. Prin urmare, față de cele ce preced, noțiunea de piață reglementată, in limine litis, trebuie interpretată strict prin prisma efectelor urmărite de legislator, sens în care este necesar a se aprecia că în mod legal Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a emis ordonanțele în discuție în temeiul art. 203 și urm. din Legea nr. 297/2004.

Nici pe fond, constată Înalta Curte, criticile recurentei nu sunt întemeiate. Cu îndreptățire, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare , constatând că reclamantele din prezenta cauză au ajuns să dețină mai mult de 33% din drepturile de vot asupra SC L. SA Giurgiu și nu au lansat o ofertă publică în condițiile prescrise de art. 203 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, a procedat la sancționarea acestora cu avertisment. De remarcat că poziția dobândită de cele două reclamante nu este consecința efectuării unor tranzacții exceptate, așa cum sunt acestea definite în art. 205 din același act normativ. Nu prezintă relevanță aici că dobândirea poziției reprezentând mai mult de 33% din drepturile de vot s-ar fi realizat în mod neintenționat, câtă vreme deținătoarele acestei poziții, reclamantele din prezenta cauză, nu au executat una din cele două obligații alternative descrise în art. 205 alin. (3) din lege.

Așa cum bine a reținut judecătorul fondului, explicațiile furnizate de către reclamante referitoare la plasarea într-o situație dezavantajoasă a acționarului care depășește neintenționat pragul de deținere de 33% din drepturile de vot asupra unei entități, față de cel care depășește pragul ca urmare a unei tranzacții exceptate, nu pot constitui o justificare a atitudinii reclamantelor de a derula oferta publică de preluare. În aceeași ordine de idei, finalmente, cele două reclamante prin poziția adoptată, practic, refuză să respecte regulile imperative și inderogabile prevăzute în art. 203 și urm. din Legea nr. 297/2004 ceea ce, evident, a condus la sancționarea acestora.

În fine, în cursul judecății în fața primei instanțe niciuna dintre reclamante nu a contestat depășirea pragului de 33%, apărarea concentrându-se pe ideea că la emiterea ordonanțelor le-ar fi fost încălcat dreptul la apărare și, de asemenea, pe ideea că prin aplicarea art. 203 și urm. din Legea nr. 297/2004, se produce plasarea într-o poziție dezavantajoasă a acționarului care depășește pragul de 33%, neintenționat, față de acționarul care depășește acel prag ca urmare a unei tranzacții exceptate. Aceste apărări au fost înlăturate motivat de către instanța de judecată. Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC S.L.

SA Galați împotriva Sentinței civile nr. 1007 din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC S.L. SA Galați împotriva Sentinței civile nr. 1007 din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 mai 2013. Procesat de GGC - AS