ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5255/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5255/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 950/44/2011,

reclamantul B.R. a chemat în judecată pe pârâtul I.G.P.R., solicitând anularea

dispoziției din 30 mai 2011 și repunerea în situația anterioară.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că sancțiunea aplicată este neîntemeiată, fiind încălcate

dispozițiile Leg. nr. 554/2004, Leg. nr. 360/2002, H.G. nr. 991/2005, precum și

dispoziția nr. 33 a I.G.P.R.

Prin sentința nr. 332

din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Galați, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.R., a

anulat dispoziția I.G.P.R.din 30 mai 2011 și a dispus repunerea reclamantului

în situația anterioară.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fost sancționat disciplinar

pe motiv că în perioada iunie – decembrie 2010 nu a întocmit documentele lunare

pe linia organizării, planificării și evaluării activității biroului, prevăzute

de procedura din 2008 și nu a realizat analiza îndeplinirii sarcinilor,

cuprinse în planul de activități, așa cum se prevede la art. 9 din anexa la dispoziția

I.G.P.R. din 1 iulie 2010 – Metodologia privind planificarea și evaluarea

activității structurilor de poliție dar și la art. 9 din dispoziția șefului

I.P.J. Brăila din 2010, conform căreia aceste activități se realizează la

sfârșitul perioadei analizate și ori de câte ori situația o impune.

În urma cercetării

prealabile s-a stabilit faptul că, în anul 2010, reclamantul a întocmit planuri

de muncă trimestriale înregistrate în 21 iunie 2010 și din 21 septembrie 2010

în condițiile în care acestea trebuiau întocmite lunar potrivit Procedurii nr. 04/2008.

Curtea a apreciat că

sancțiunea aplicată prin dispoziția I.G.P.R. din 30 mai 2011 nu este temeinică

întrucât, activitățile de planificare și evaluare la nivelul biroului, se efectuează

trimestrial așa cum se prevede în dispoziția I.G.P.R., privind metodologia planificării

și evaluării activității structurilor de poliție emisă la data de 1 iulie 2010,

iar nu lunar, ori reclamantul a întocmit planul de muncă trimestrial.

În trimestrul al III-lea

al anului 2010, reclamantul a întocmit planul de muncă în 21 iunie 2010, iar în

trimestrul IV – 2010 a întocmit planul de muncă în 21 septembrie 2010.

A reținut instanța că

acest aspect rezultă și din dispoziția I.G.P.R. din 30 mai 2011.

Activitatea de

evaluare a fost realizată tot trimestrial cu ocazia întocmirii analizelor

activităților pe semestrul I 2010, pe primele nouă luni ale anului 2010, astfel

că acestea au fost realizate în timp oportun, fără a exista activități

planificate și nerealizate.

Totodată, Curtea a

reținut că I.G.P.R. nu a respectat prevederile art. 64 pct. 1 din Ordinul

M.A.I. din 29 octombrie 2004, în sensul că măsura sancțiunii disciplinare să-i

fie comunicată reclamantului în termen de 5 zile calendaristice de la data

emiterii.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul I.G.P.R., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că instanța de judecată a soluționat cauza cu încălcarea dreptului la

un proces echitabil, prin încălcarea principiului contradictorialității și

principiului dreptului la apărare.

Instanța de fond a

soluționat prezenta cauză la primul termen de judecată, fără ca recurentul să

fi depus documentația care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat

și bazându-se strict pe afirmațiile reclamantului și pe documentele depuse de

acesta.

Conform prevederilor art.

13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obligația procedurală a instanței de

judecată este de a solicita toate înscrisurile pe care le consideră concludente

și utile cauzei, ca apoi să poată deschide etapa dezbaterilor. Însă, instanța

de fond a considerat actul administrativ depus de reclamant ca netemeinic, doar

în temeiul afirmațiilor acestuia și doar pe baza actelor depuse de acesta.

Litigiul de

contencios administrativ, din prisma textului de lege invocat mai sus, obligă

instanța de judecată de a se pronunța doar în condițiile existenței la dosarul

cauzei a tuturor documentelor care au legătură cu soluționarea litigiului.

La data de 27

octombrie 2011 instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei fără a asigura

dreptul la un proces echitabil, precum și fără a-și exercita rolul activ în vederea

aflării adevărului.

Cu privire la dreptul

la un proces echitabil, ca o garanție a respectării drepturilor procedurale, C.E.D.O.

prevede, în art. 6 pct. 1, dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la un

asemenea proces. Cerința, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil,

trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor

fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul

dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.

Contradictorialitatea

este principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și

egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul

desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute

de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în

scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și

temeinice.

În virtutea

contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile,

apărările și probele de care înțeleg să se folosească în proces, prin cererile

scrise adresate instanței, judecata nu se poate face decât după legala lor

citare. În cursul procesului toate părțile sunt ascultate în mod egal, inclusiv

asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță, în

vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință

publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile

judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de

atac.

Consacrări indirecte

ale manifestărilor principiului contradictorialității, așa cum au fost ele

anterior redate, respectând înțelesul art. 6 pct. 1 din Convenție, se regăsesc

și în legislația națională, mai precis în reglementarea art. 112, art. 115. art.

114 alin. (1). art. 107, art. 128 și 129, art. 114 alin. (4) C. proc. civ.

Dreptul la un proces

echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune

cauza sa instanței de judecată. în condiții care să nu o dezavantajeze față de

partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare

are în dreptul românesc și valoare de principiu constituțional, ținând seama că

prin art. 24 alin. (1) din Constituție se stabilește că dreptul la apărare este

garantat. In sens material, acest drept include toate drepturile și garanțiile

procesuale, care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele.

Realizarea dreptului

la apărare este asigurată și prin modul de organizare și funcționare a

instanțelor judecătorești, la baza căruia stau principiile legalități;.

egalității părților, gratuității, colegialității, publicității, controlului

judiciar, imutabilității și rolului activ al instanței.

Rolul activ al

instanței, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., presupune ca: "Judecătorii

au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră

necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.''

Sub acest

considerent, judecătorul fondului trebuia să dispună orice măsura legală, chiar

aceea de a ordona, pentru înfățișarea înscrisurilor care ar determina

soluționarea cauzei în mod temeinic și legal.

Totodată, conform

prevederilor art. 167 alin. (5) C. proc. civ. „Partea lipsă la încuviințarea dovezii

este obligată să ceară dovada contrarie la ședința următoare, iar în caz de

împiedicare, la prima zi când se înfățișează”.

Egalitatea părților

semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanța, dar și în

raporturile dintre ele, prin recunoașterea acelorași drepturi procesuale și

impunerea acelorași obligații, iar rolul activ al instanței nu reprezintă o

ingerință în interesele părților, ci o garanție a respectării drepturilor și

realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului

în cauză.

În concluzie,

nerespectarea de către instanța de fond a normelor de procedură referitoare la

administrarea probatoriului, egalitatea părților în fața instanței și rolului

activ al acesteia a adus o atingere gravă dreptului la apărare, conturându-se

cadrul unui proces inechitabil, motiv pentru care s-a solicitat admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

În situația în care se

va trece peste aspectele invocate mai sus, se impune admiterea recursului

formulat și rejudecând cauza pe fond, să se respingă cererea de chemare în

judecată ca neîntemeiată, din următoarele considerente:

Sentința atacată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța de fond a constatat

în mod eronat faptul că sancțiunea aplicată prin dispoziția I.G.P.R. din 30 mai

2011 nu este temeinică întrucât activitățile de planificare și evaluare la

nivelul biroului se efectuează trimestrial și nu lunar.

Aceste aspecte au

fost invocate de reclamant și în cuprinsul contestației formulate împotriva

dispoziției de sancționare, fiind respinse motivat prin Ordinul M.A.I. din 8

iulie 2011.

Astfel, afirmația

reclamantului conform căreia la întocmirea planurilor de muncă în anul 2010 a

avut în vedere faptul că, începând cu luna iulie 2010, a intrat în vigoare dispoziția

I.G.P.R. din 1 iulie 2010 pentru aprobarea metodologiei privind planificarea și

evaluarea activității structurilor de poliție, afirmație însușită de altfel de

instanța de fond, este neîntemeiată întrucât dispoziția I.G.P.R.din 1 iulie 2010

are aplicabilitate pentru perioada ulterioară datei de 1 iulie 2010, astfel că,

pentru luna iunie 2010 subzista obligația ofițerului de a întocmi planul de muncă

aferent acestei luni, conform prevederilor Procedurii din 2008.

Mai mult, pentru

punerea în aplicare a dispoziției I.G.P.R din 1 iulie 2010, ofițerul avea

obligația să întocmească primul plan de muncă trimestrial, corespunzător

trimestrului III, în luna iulie 2010, sarcină care de asemenea nu a fost

îndeplinită, conform susținerilor ofițerului acest plan fiind întocmit la data 21

iunie 2010, dată la care era în vigoare Procedura din 2008.

În ceea ce privește

activitatea de evaluare, aceasta se supune acelorași reglementări legale,

astfel încât, reținerea vinovăției ofițerului eu privire la nerespectarea

acestora este întemeiată, având în vedere că, în urma cercetării prealabile s-a

constatat că, la nivelul biroului a fost întocmită o singură evaluare pentru

perioada 1 ianuarie - 30 septembrie 2010, înregistrată la 2 decembrie 2010.

În aceste condiții

activitatea de evaluare trebuia întocmită individual pentru luna iunie 2010, iar

începând cu luna iulie, trebuia întocmită trimestrial, conform art. 9 din anexa

la dispoziția I.G.P.R. din 1 iulie 2010, aspecte ce contravin susținerilor

reclamantului, precum și celor constatate de instanța de fond.

Referitor la

necomunicarea dispoziției de sancționare în termen de 5 zile de la emiterea

acesteia, reclamantul a luat la cunoștință, sub semnătură, de conținutul

dispoziției de sancționare la data de 6 iunie 2011, așa cum rezultă din

exemplarul nr. 2 al dispoziției I.G.P.R. din 30 mai 2011.

Astfel, dispoziția de

sancționare a fost emisă la data de 30 mai 2011. iar reclamantul a luat la

cunoștință de conținutul acesteia la data de 6 iunie 2011, în ultima zi a

termenului legal. Având în vedere că termenul prevăzut de Ordinul M.A.I. din 2004

este un termen stabilit pe zile, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 101 alin.

(1) C. proc. civ., conform cărora „termenele se înțeleg pe zile libere,

neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit

termenul.

Termenul de 5 zile

prevăzut de art. 64 alin. (1) din Ordinul M.A.I. din 2004 pentru comunicarea

măsurii sancțiunii disciplinare este un termen de recomandare, iar o eventuală

depășire a acestuia nu i-a produs reclamantului nicio vătămare. Mai mult, având

în vedere faptul că sancțiunea disciplinară este pusă în aplicare odată cu

respingerea contestației de către ministrul administrației și internelor, se

poate aprecia că depășirea termenului de comunicare a dispoziției de

sancționare reprezintă un avantaj pentru polițistul sancționat.

Având în vedere

considerentele expuse mai sus, sancțiunea aplicată este temeinică și legală, la

luarea ei au fost respectate toate dispozițiile legale privind procedura

disciplinară aplicabilă polițiștilor, prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind

statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare și Ordinul M.A.I.

din 2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I., cu

modificările și completările ulterioare.

Recursul este

nefondat.

Contrar celor susținute

de către I.G.P.R. în recurs, Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a

încălcat prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr, 554/2004, având în vedere

că textul legal amintit nu instituie o obligație în sarcina instanței de judecată

de a solicita autorității publice pârâte comunicarea actului administrativ

contestat, cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, ci,

dimpotrivă, lasă la aprecierea instanței o astfel de solicitare. Formula din art.

13 alin. (1) „ (…) poate cere autorității (…)” este elocventă în acest sens.

Este de observat că în

speța dedusă judecății instanța de fond a apreciat în mod corect să nu solicite

comunicarea actului și a documentației care a stat la baza emiterii acestuia, în

condițiile în care actul infralegislativ contestat a fost depus de reclamant.

Mai mult, acesta a atașat cererii de chemare în judecată un set de documente,

înscrisuri relevante în cauză, pe baza cărora instanța de judecată și-a putut

forma o convingere corectă în privința soluției ce urma să o pronunțe în acest

dosar, cum ar fi Metodologia privind planificarea și evaluarea activității structurilor

de poliție (anexă la dispoziția I.G.P.R. din 1 iulie 2010, dispoziția Șefului I.P.J.

Brăila din 9 august 2010, Ordinul M.A.I. din 29 octombrie 2004 al ministrului

administrației și internelor). De altfel, semnificativ, pârâtul, în susținerea

motivelor de recurs, face trimitere exclusiv la aceste documente.

Nici celelalte

critici din recurs referitoare la încălcarea principiilor contradictorialității,

a dreptului la apărare, al rolului activ al judecătorului, nu pot fi primite.

Judecarea cauzei la

primul termen de judecată nu contravine principiilor mai sus enunțate, pe de o

parte, iar pe de altă parte, dă efect unei alte reguli cu valoare de principiu,

regulă care impune judecarea cauzelor de contencios administrativ de urgență și

cu precădere, astfel cum este reglementat în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Conform actelor și

lucrărilor dosarului rezultă că primul termen de judecată la fond a fost fixat la

data de 27 octombrie 2011, pârâtul primind citația pentru acel termen, cu

mențiunea de a depune întâmpinare, la data de 16 septembrie 2011.

Pârâtul nu a depus

întâmpinare, nu a formulat nicio cerere în cauză și nu și-a desemnat un

reprezentant pentru a participa la judecarea cauzei, deși a fost legal citat

pentru termenul de 16 septembrie 2011.

Rezultă așadar că pârâtul

a stat într-o pasivitate totală atunci când s-a judecat cauza în primă

instanță, iar prin urmare nu se poate trage concluzia nici că nu a fost

asigurată contradictorialitatea dezbaterilor, nici că pârâtul ar fi fost în

situația de a nu-și exercita drepturile și de a nu beneficia de garanțiile procesuale

recunoscute de lege în favoarea sa și, cu atât mai puțin, nici că nu ar fi avut

parte de un proces echitabil, cum se prevede în art. 6 și 1 din C.E.D.O.

În fine, nu i se poate imputa judecătorului fondului nerespectarea prevederilor

art. 129 alin. (4) C. proc. civ. deoarece acesta nu a avut o atitudine pasivă

și formală în cauză, singurul care a stat în pasivitate la fond fiind însuși pârâtul

I.G.P.R.

În ceea ce privește

criticile referitoare la fondul cauzei, constată Înalta Curte, de asemenea, nu

pot fi primite.

Sub acest aspect,

esențial este a se observa că perioada supusă controlului ce a condus la

sancționarea reclamantului B.R. este cuprinsă între iunie-decembrie 2010,

astfel că în mod corect prima instanță a reținut incidența în cauză a

prevederii cuprinsă în art. 5 pct. 2 lit. b) din Dispoziția din 2010, ce

reglementează metodologia privind planificarea și evaluarea activității structurilor

de poliție, dispoziție ce stipulează în termeni neechivoci că planul de muncă

se întocmește trimestrial, ceea ce, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, a

făcut, de altfel, reclamantul.

Recurentul precizează

că în luna iunie 2010 dispoziția din 2010 nu era în vigoare, aceasta

producându-și efectele abia de la 1 iulie 2010, însă este de observat că pentru

luna respectivă, când obligația de întocmire a planului de muncă era lunară, reclamantul

a întocmit planul din 21 iunie 2010, astfel că nu i se poate imputa că nu și-ar

fi îndeplinit obligația de întocmire a documentelor de planificare și evaluare

la nivelul biroului pe care îl conduce.

Recurentul I.G.P.R.

critică, de asemenea, modul în care instanța de judecată s-a pronunțat în

privința aplicării prevederilor art. 64 pct. 1 din Ordinul M.A.I. din 2004,

precum și a prevederilor art. 61 pct. 1 din Legea nr. 360/2002. Critica este

irelevantă în condițiile în care textele legale amintite se referă la termenul în

care trebuia soluționată contestația, respectiv la termenul în care trebuia

comunicată sancțiunea disciplinară, iar respectarea/nerespectarea acestora nu

are nicio semnificație juridică în privința legalității /nelegalității actului

infralegislativ contestat, și prin urmare nici asupra soluției pronunțate în

cauză.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca

nefondat recursul formulat de I.G.P.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de I.G.P.R. împotriva sentinței civile nr. 332 din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2012.