ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5255/2012

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 950/44/2011, reclamantul B.R. a chemat în judecată pe pârâtul I.G.P.R., solicitând anularea dispoziției din 30 mai 2011 și repunerea în situația anterioară. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că sancțiunea aplicată este neîntemeiată, fiind încălcate dispozițiile Leg. nr. 554/2004, Leg. nr. 360/2002, H.G. nr. 991/2005, precum și dispoziția nr. 33 a I.G.P.R. Prin sentința nr. 332 din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.R., a anulat dispoziția I.G.P.R.din 30 mai 2011 și a dispus repunerea reclamantului în situația anterioară.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fost sancționat disciplinar pe motiv că în perioada iunie – decembrie 2010 nu a întocmit documentele lunare pe linia organizării, planificării și evaluării activității biroului, prevăzute de procedura din 2008 și nu a realizat analiza îndeplinirii sarcinilor, cuprinse în planul de activități, așa cum se prevede la art. 9 din anexa la dispoziția I.G.P.R. din 1 iulie 2010 – Metodologia privind planificarea și evaluarea activității structurilor de poliție dar și la art. 9 din dispoziția șefului I.P.J. Brăila din 2010, conform căreia aceste activități se realizează la sfârșitul perioadei analizate și ori de câte ori situația o impune.

În urma cercetării prealabile s-a stabilit faptul că, în anul 2010, reclamantul a întocmit planuri de muncă trimestriale înregistrate în 21 iunie 2010 și din 21 septembrie 2010 în condițiile în care acestea trebuiau întocmite lunar potrivit Procedurii nr. 04/2008. Curtea a apreciat că sancțiunea aplicată prin dispoziția I.G.P.R. din 30 mai 2011 nu este temeinică întrucât, activitățile de planificare și evaluare la nivelul biroului, se efectuează trimestrial așa cum se prevede în dispoziția I.G.P.R., privind metodologia planificării și evaluării activității structurilor de poliție emisă la data de 1 iulie 2010, iar nu lunar, ori reclamantul a întocmit planul de muncă trimestrial. În trimestrul al III-lea al anului 2010, reclamantul a întocmit planul de muncă în 21 iunie 2010, iar în trimestrul IV – 2010 a întocmit planul de muncă în 21 septembrie 2010. A reținut instanța că acest aspect rezultă și din dispoziția I.G.P.R.

din 30 mai 2011. Activitatea de evaluare a fost realizată tot trimestrial cu ocazia întocmirii analizelor activităților pe semestrul I 2010, pe primele nouă luni ale anului 2010, astfel că acestea au fost realizate în timp oportun, fără a exista activități planificate și nerealizate. Totodată, Curtea a reținut că I.G.P.R. nu a respectat prevederile art. 64 pct. 1 din Ordinul M.A.I. din 29 octombrie 2004, în sensul că măsura sancțiunii disciplinare să-i fie comunicată reclamantului în termen de 5 zile calendaristice de la data emiterii. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul I.G.P.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că instanța de judecată a soluționat cauza cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea principiului contradictorialității și principiului dreptului la apărare.

Instanța de fond a soluționat prezenta cauză la primul termen de judecată, fără ca recurentul să fi depus documentația care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat și bazându-se strict pe afirmațiile reclamantului și pe documentele depuse de acesta. Conform prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obligația procedurală a instanței de judecată este de a solicita toate înscrisurile pe care le consideră concludente și utile cauzei, ca apoi să poată deschide etapa dezbaterilor. Însă, instanța de fond a considerat actul administrativ depus de reclamant ca netemeinic, doar în temeiul afirmațiilor acestuia și doar pe baza actelor depuse de acesta. Litigiul de contencios administrativ, din prisma textului de lege invocat mai sus, obligă instanța de judecată de a se pronunța doar în condițiile existenței la dosarul cauzei a tuturor documentelor care au legătură cu soluționarea litigiului.

La data de 27 octombrie 2011 instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei fără a asigura dreptul la un proces echitabil, precum și fără a-și exercita rolul activ în vederea aflării adevărului. Cu privire la dreptul la un proces echitabil, ca o garanție a respectării drepturilor procedurale, C.E.D.O. prevede, în art. 6 pct. 1, dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la un asemenea proces. Cerința, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. În virtutea contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile, apărările și probele de care înțeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanței, judecata nu se poate face decât după legala lor citare.

În cursul procesului toate părțile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de atac. Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialității, așa cum au fost ele anterior redate, respectând înțelesul art. 6 pct. 1 din Convenție, se regăsesc și în legislația națională, mai precis în reglementarea art. 112, art. 115. art. 114 alin. (1). art. 107, art. 128 și 129, art. 114 alin. (4) C. proc.

civ. Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată. în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare. Dreptul la apărare are în dreptul românesc și valoare de principiu constituțional, ținând seama că prin art. 24 alin. (1) din Constituție se stabilește că dreptul la apărare este garantat. In sens material, acest drept include toate drepturile și garanțiile procesuale, care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele. Realizarea dreptului la apărare este asigurată și prin modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, la baza căruia stau principiile legalități;.

egalității părților, gratuității, colegialității, publicității, controlului judiciar, imutabilității și rolului activ al instanței. Rolul activ al instanței, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., presupune ca: "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.'' Sub acest considerent, judecătorul fondului trebuia să dispună orice măsura legală, chiar aceea de a ordona, pentru înfățișarea înscrisurilor care ar determina soluționarea cauzei în mod temeinic și legal.

Totodată, conform prevederilor art. 167 alin. (5) C. proc. civ. „Partea lipsă la încuviințarea dovezii este obligată să ceară dovada contrarie la ședința următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se înfățișează”. Egalitatea părților semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanța, dar și în raporturile dintre ele, prin recunoașterea acelorași drepturi procesuale și impunerea acelorași obligații, iar rolul activ al instanței nu reprezintă o ingerință în interesele părților, ci o garanție a respectării drepturilor și realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

În concluzie, nerespectarea de către instanța de fond a normelor de procedură referitoare la administrarea probatoriului, egalitatea părților în fața instanței și rolului activ al acesteia a adus o atingere gravă dreptului la apărare, conturându-se cadrul unui proces inechitabil, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În situația în care se va trece peste aspectele invocate mai sus, se impune admiterea recursului formulat și rejudecând cauza pe fond, să se respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, din următoarele considerente: Sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța de fond a constatat în mod eronat faptul că sancțiunea aplicată prin dispoziția I.G.P.R.

din 30 mai 2011 nu este temeinică întrucât activitățile de planificare și evaluare la nivelul biroului se efectuează trimestrial și nu lunar. Aceste aspecte au fost invocate de reclamant și în cuprinsul contestației formulate împotriva dispoziției de sancționare, fiind respinse motivat prin Ordinul M.A.I. din 8 iulie 2011. Astfel, afirmația reclamantului conform căreia la întocmirea planurilor de muncă în anul 2010 a avut în vedere faptul că, începând cu luna iulie 2010, a intrat în vigoare dispoziția I.G.P.R.

din 1 iulie 2010 pentru aprobarea metodologiei privind planificarea și evaluarea activității structurilor de poliție, afirmație însușită de altfel de instanța de fond, este neîntemeiată întrucât dispoziția I.G.P.R.din 1 iulie 2010 are aplicabilitate pentru perioada ulterioară datei de 1 iulie 2010, astfel că, pentru luna iunie 2010 subzista obligația ofițerului de a întocmi planul de muncă aferent acestei luni, conform prevederilor Procedurii din 2008. Mai mult, pentru punerea în aplicare a dispoziției I.G.P.R din 1 iulie 2010, ofițerul avea obligația să întocmească primul plan de muncă trimestrial, corespunzător trimestrului III, în luna iulie 2010, sarcină care de asemenea nu a fost îndeplinită, conform susținerilor ofițerului acest plan fiind întocmit la data 21 iunie 2010, dată la care era în vigoare Procedura din 2008. În ceea ce privește activitatea de evaluare, aceasta se supune acelorași reglementări legale, astfel încât, reținerea vinovăției ofițerului eu privire la nerespectarea acestora este întemeiată, având în vedere că, în urma cercetării prealabile s-a constatat că, la nivelul biroului a fost întocmită o singură evaluare pentru perioada 1 ianuarie - 30 septembrie 2010, înregistrată la 2 decembrie 2010. În aceste condiții activitatea de evaluare trebuia întocmită individual pentru luna iunie 2010, iar începând cu luna iulie, trebuia întocmită trimestrial,

conform art. 9 din anexa la dispoziția I.G.P.R. din 1 iulie 2010, aspecte ce contravin susținerilor reclamantului, precum și celor constatate de instanța de fond. Referitor la necomunicarea dispoziției de sancționare în termen de 5 zile de la emiterea acesteia, reclamantul a luat la cunoștință, sub semnătură, de conținutul dispoziției de sancționare la data de 6 iunie 2011, așa cum rezultă din exemplarul nr. 2 al dispoziției I.G.P.R. din 30 mai 2011. Astfel, dispoziția de sancționare a fost emisă la data de 30 mai 2011. iar reclamantul a luat la cunoștință de conținutul acesteia la data de 6 iunie 2011, în ultima zi a termenului legal. Având în vedere că termenul prevăzut de Ordinul M.A.I. din 2004 este un termen stabilit pe zile, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 101 alin. (1) C. proc.

civ., conform cărora „termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul. Termenul de 5 zile prevăzut de art. 64 alin. (1) din Ordinul M.A.I. din 2004 pentru comunicarea măsurii sancțiunii disciplinare este un termen de recomandare, iar o eventuală depășire a acestuia nu i-a produs reclamantului nicio vătămare. Mai mult, având în vedere faptul că sancțiunea disciplinară este pusă în aplicare odată cu respingerea contestației de către ministrul administrației și internelor, se poate aprecia că depășirea termenului de comunicare a dispoziției de sancționare reprezintă un avantaj pentru polițistul sancționat.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, sancțiunea aplicată este temeinică și legală, la luarea ei au fost respectate toate dispozițiile legale privind procedura disciplinară aplicabilă polițiștilor, prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare și Ordinul M.A.I. din 2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I., cu modificările și completările ulterioare. Recursul este nefondat. Contrar celor susținute de către I.G.P.R. în recurs, Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a încălcat prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr, 554/2004, având în vedere că textul legal amintit nu instituie o obligație în sarcina instanței de judecată de a solicita autorității publice pârâte comunicarea actului administrativ contestat, cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, ci, dimpotrivă, lasă la aprecierea instanței o astfel de solicitare.

Formula din art. 13 alin. (1) „ (…) poate cere autorității (…)” este elocventă în acest sens. Este de observat că în speța dedusă judecății instanța de fond a apreciat în mod corect să nu solicite comunicarea actului și a documentației care a stat la baza emiterii acestuia, în condițiile în care actul infralegislativ contestat a fost depus de reclamant. Mai mult, acesta a atașat cererii de chemare în judecată un set de documente, înscrisuri relevante în cauză, pe baza cărora instanța de judecată și-a putut forma o convingere corectă în privința soluției ce urma să o pronunțe în acest dosar, cum ar fi Metodologia privind planificarea și evaluarea activității structurilor de poliție (anexă la dispoziția I.G.P.R.

din 1 iulie 2010, dispoziția Șefului I.P.J. Brăila din 9 august 2010, Ordinul M.A.I. din 29 octombrie 2004 al ministrului administrației și internelor). De altfel, semnificativ, pârâtul, în susținerea motivelor de recurs, face trimitere exclusiv la aceste documente. Nici celelalte critici din recurs referitoare la încălcarea principiilor contradictorialității, a dreptului la apărare, al rolului activ al judecătorului, nu pot fi primite. Judecarea cauzei la primul termen de judecată nu contravine principiilor mai sus enunțate, pe de o parte, iar pe de altă parte, dă efect unei alte reguli cu valoare de principiu, regulă care impune judecarea cauzelor de contencios administrativ de urgență și cu precădere, astfel cum este reglementat în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Conform actelor și lucrărilor dosarului rezultă că primul termen de judecată la fond a fost fixat la data de 27 octombrie 2011, pârâtul primind citația pentru acel termen, cu mențiunea de a depune întâmpinare, la data de 16 septembrie 2011. Pârâtul nu a depus întâmpinare, nu a formulat nicio cerere în cauză și nu și-a desemnat un reprezentant pentru a participa la judecarea cauzei, deși a fost legal citat pentru termenul de 16 septembrie 2011. Rezultă așadar că pârâtul a stat într-o pasivitate totală atunci când s-a judecat cauza în primă instanță, iar prin urmare nu se poate trage concluzia nici că nu a fost asigurată contradictorialitatea dezbaterilor, nici că pârâtul ar fi fost în situația de a nu-și exercita drepturile și de a nu beneficia de garanțiile procesuale recunoscute de lege în favoarea sa și, cu atât mai puțin, nici că nu ar fi avut parte de un proces echitabil, cum se prevede în art. 6 și 1 din C.E.D.O.

În fine, nu i se poate imputa judecătorului fondului nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. deoarece acesta nu a avut o atitudine pasivă și formală în cauză, singurul care a stat în pasivitate la fond fiind însuși pârâtul I.G.P.R. În ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei, constată Înalta Curte, de asemenea, nu pot fi primite. Sub acest aspect, esențial este a se observa că perioada supusă controlului ce a condus la sancționarea reclamantului B.R. este cuprinsă între iunie-decembrie 2010, astfel că în mod corect prima instanță a reținut incidența în cauză a prevederii cuprinsă în art. 5 pct. 2 lit. b) din Dispoziția din 2010, ce reglementează metodologia privind planificarea și evaluarea activității structurilor de poliție, dispoziție ce stipulează în termeni neechivoci că planul de muncă se întocmește trimestrial, ceea ce, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, a făcut, de altfel, reclamantul.

Recurentul precizează că în luna iunie 2010 dispoziția din 2010 nu era în vigoare, aceasta producându-și efectele abia de la 1 iulie 2010, însă este de observat că pentru luna respectivă, când obligația de întocmire a planului de muncă era lunară, reclamantul a întocmit planul din 21 iunie 2010, astfel că nu i se poate imputa că nu și-ar fi îndeplinit obligația de întocmire a documentelor de planificare și evaluare la nivelul biroului pe care îl conduce. Recurentul I.G.P.R. critică, de asemenea, modul în care instanța de judecată s-a pronunțat în privința aplicării prevederilor art. 64 pct. 1 din Ordinul M.A.I. din 2004, precum și a prevederilor art. 61 pct. 1 din Legea nr. 360/2002.

Critica este irelevantă în condițiile în care textele legale amintite se referă la termenul în care trebuia soluționată contestația, respectiv la termenul în care trebuia comunicată sancțiunea disciplinară, iar respectarea/nerespectarea acestora nu are nicio semnificație juridică în privința legalității /nelegalității actului infralegislativ contestat, și prin urmare nici asupra soluției pronunțate în cauză. Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de I.G.P.R. PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.G.P.R. împotriva sentinței civile nr. 332 din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.