ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5241/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5241/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

I.G.C. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. București solicitând

obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de

diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței și în garanție pe

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului solicitând obligarea

acestuia la recunoașterea diplomelor de licență.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a absolvit Universitatea S.H., și că din momentul

înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia și-a îndeplinit toate

obligațiile ce-i reveneau, astfel că pârâta era obligată să elibereze actele de

studii completate.

Reclamantul a mai

arătat că potrivit OMEC nr. 3404 din 07 martie 2006 admiterea în învățământul

superior se organizează numai în instituțiile care au în structura domeniilor

de studiu specializări acreditate și specializări care au obținut autorizație

de funcționare provizorie.

În condițiile în care

reclamantul a fost admis să susțină examenul de licență în sesiunea iulie 2009,

examen pe care l-a promovat, Universitatea S.H. a recunoscut titlul de

licențiat, potrivit adeverinței eliberate.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 1/2011 și art. 15 alin. (2) din Constituție,

iar în dovedirea acțiunii a fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisuri.

Chematul în garanție

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a depus concluzii

scrise prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție,

întrucât între instituție și reclamant nu există un raport juridic în sensul

dispozițiilor art. 60 din C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea

acțiunii pe considerentul că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei

absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o

specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze

provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de

facultate.

Pârâta Universitatea

S.H. a depus întâmpinare, arătând că și-a îndeplinit obligațiile legale de a

emite adeverință de studiu pentru reclamant și a făcut demersuri către MECTS,

fiind în imposibilitate obiectivă de a obține tipărirea formularelor tipizate.

A formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în

diploma de licență și suplimentul la diplomă, sub sancțiunea prev. de art. 24

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 200 RON/fiecare zi întârziere

începând cu a 10 a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de

judecată.

Chematul în garanție

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat

întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a solicitat

respingerea acesteia.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr.

1507 din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată cererea introductivă

formulată de reclamantul I.G.C. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.;

s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție a Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, formulată de reclamant și ca

rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

Universitatea S.H..

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că din actele dosarului a rezultat

că reclamantul a absolvit cursurile Facultății de drept și administrație

publică din cadrul Universității S.H., urmând forma de învățământ "la

distanță", fiind emisă adeverința nr. 342 din 15 martie 2010.

A mai reținut instanța

fondului că, deși reclamantul a solicitat pârâtei Universitatea S.H. eliberarea

diplomei de licență, universitatea a refuzat soluționarea cererii motivat de

împrejurarea că Ministerul Educației nu a aprobat necesarul de materiale

tipizate.

În raport și de

dispozițiile art. 2 și art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind regimul

actelor de studii în sistemul de învățământ superior aprobat prin Ordinul nr.

2284/2007 de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, s-a reținut în

considerentele hotărârii că Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului are obligația aprobării eliberării de formulare tipizate de unitatea

special desemnată către instituțiile învățământ superior numai în limita

numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau

autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, ceea ce în cauză s-a

întâmplat, iar Universitatea S.H. are dreptul și obligația de a gestiona,

completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau

autorizate să funcționeze provizoriu.

A reținut Curtea de

Apel că la momentul înscrierii reclamantului în anul I de studiu era în vigoare

H.G. nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate

sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ

superior, hotărâre modificată în anexele 1 - 3 prin H.G. nr. 1609/2004 și H.G.

nr. 916/2005 și care atestă că în cadrul Universității S.H., a fost autorizată

provizoriu, între altele forma de învățământ "zi" pentru specializarea

"drept și administrație publică" nu și pentru forma de învățământ

urmată efectiv de reclamant - ID.

S-a apreciat că nu

poate fi obligată pârâta la îndeplinirea operațiunilor necesare eliberării

diplomei de licență, cât timp OMECT nr. 2284/2007 condiționează gestionarea,

completarea sau eliberarea actelor de studii, de liceitatea formei de

învățământ în baza căreia se emite actul de studiu.

În ceea ce privește

raportul contractual între reclamant și universitatea pârâtă judecătorul

fondului a considerat că aceasta nu are relevanță pentru temeinicia cererii

reclamantului, cât timp regimul eliberării actelor de studiu presupune

organizarea legală a activității de învățământ, iar eventuala eroare în care

s-a aflat reclamantul era lesne de înlăturat prin consultarea hotărârii de

guvern privitoare la autorizarea de funcționare provizorie sau acreditarea

specializărilor, act normativ publicat în M. Of. al României.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului, formulată de reclamant, curtea a respins-o ca inadmisibilă în

cauză nefiind îndeplinită niciuna dintre ipotezele art. 60 C. proc. civ.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs recurentul-reclamant I.G.C., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii

de recurs, a arătat în esență că adeverința de licență emisă de către

universitate este în ființă și reprezintă un act administrativ nerevocat sau

anulat în vreun mod de către instanța de judecată.

Se mai arată că

universitatea, conform Legii nr. 84/1995 se bucură de autonomie universitară

care presupune și dreptul de a exercita libertățile academice și de a organiza

formele de învățământ la distanță pentru care era acreditată să organizeze

cursuri la zi.

Cu privire la

chematul în garanție solicită să se constate că acesta nu a efectuat demersuri

anterior anului 2009 în sensul de a corecta pe furnizorul de educație, astfel

că nu-și poate invoca propria conduită în refuzul de eliberare a tipizatelor.

Procedura în fața

instanței de recurs:

Pârâta-intimată a

formulat întâmpinare și a solicitat admiterea recursului și implicit și a

cererii de chemare în garanție.

Chematul în garanție

a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele și

soluția instanței de recurs:

Înalta Curte,

examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că

hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru

care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C.

proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul București, secția a IX a contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul prezentului

litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii

reclamantului, absolvent al Universității "S.H.".

Nu se poate ignora

faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul

art. 2 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în

această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au

obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu

public, în regim de putere publică.

Or, în cauza de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H.", ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei

organizatorice a sistemului național de învățământ pe același palier cu

Ministerul Educației Naționale, neavând aceleași competențe și responsabilități

ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea și aplicarea strategiei

globale a învățământului.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În speță,

Universitatea "S.H." nu poate fi considerată autoritate

administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt

consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de

a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de

învățământ.

În alți termeni,

Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai

mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la

universitatea pârâtă.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice

locale.

Față de argumentele

expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței

competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care

emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul

organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al

autorității publice pârâte - Universitatea "S.H."- competența de

soluționare a litigiului revine tribunalului.

Soluționând cauza de

față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu

dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312

alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de I.G.C. împotriva Sentinței nr. 1507 din 2 martie 2012 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București,

secția a IX a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 mai 2013.

Procesat de GGC - AM