ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5241/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul I.G.C. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. București solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței și în garanție pe Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului solicitând obligarea acestuia la recunoașterea diplomelor de licență. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a absolvit Universitatea S.H., și că din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau, astfel că pârâta era obligată să elibereze actele de studii completate.

Reclamantul a mai arătat că potrivit OMEC nr. 3404 din 07 martie 2006 admiterea în învățământul superior se organizează numai în instituțiile care au în structura domeniilor de studiu specializări acreditate și specializări care au obținut autorizație de funcționare provizorie. În condițiile în care reclamantul a fost admis să susțină examenul de licență în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-a promovat, Universitatea S.H. a recunoscut titlul de licențiat, potrivit adeverinței eliberate. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 1/2011 și art. 15 alin. (2) din Constituție, iar în dovedirea acțiunii a fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisuri. Chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, întrucât între instituție și reclamant nu există un raport juridic în sensul dispozițiilor art. 60 din C. proc.

civ. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii pe considerentul că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate. Pârâta Universitatea S.H. a depus întâmpinare, arătând că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite adeverință de studiu pentru reclamant și a făcut demersuri către MECTS, fiind în imposibilitate obiectivă de a obține tipărirea formularelor tipizate.

A formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă, sub sancțiunea prev. de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 200 RON/fiecare zi întârziere începând cu a 10 a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată. Chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a solicitat respingerea acesteia. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 1507 din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată cererea introductivă formulată de reclamantul I.G.C.

în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.; s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, formulată de reclamant și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H.. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că din actele dosarului a rezultat că reclamantul a absolvit cursurile Facultății de drept și administrație publică din cadrul Universității S.H., urmând forma de învățământ "la distanță", fiind emisă adeverința nr. 342 din 15 martie 2010. A mai reținut instanța fondului că, deși reclamantul a solicitat pârâtei Universitatea S.H. eliberarea diplomei de licență, universitatea a refuzat soluționarea cererii motivat de împrejurarea că Ministerul Educației nu a aprobat necesarul de materiale tipizate.

În raport și de dispozițiile art. 2 și art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, s-a reținut în considerentele hotărârii că Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului are obligația aprobării eliberării de formulare tipizate de unitatea special desemnată către instituțiile învățământ superior numai în limita numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, ceea ce în cauză s-a întâmplat, iar Universitatea S.H. are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu.

A reținut Curtea de Apel că la momentul înscrierii reclamantului în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 - 3 prin H.G. nr. 1609/2004 și H.G. nr. 916/2005 și care atestă că în cadrul Universității S.H., a fost autorizată provizoriu, între altele forma de învățământ "zi" pentru specializarea "drept și administrație publică" nu și pentru forma de învățământ urmată efectiv de reclamant - ID. S-a apreciat că nu poate fi obligată pârâta la îndeplinirea operațiunilor necesare eliberării diplomei de licență, cât timp OMECT nr. 2284/2007 condiționează gestionarea, completarea sau eliberarea actelor de studii, de liceitatea formei de învățământ în baza căreia se emite actul de studiu.

În ceea ce privește raportul contractual între reclamant și universitatea pârâtă judecătorul fondului a considerat că aceasta nu are relevanță pentru temeinicia cererii reclamantului, cât timp regimul eliberării actelor de studiu presupune organizarea legală a activității de învățământ, iar eventuala eroare în care s-a aflat reclamantul era lesne de înlăturat prin consultarea hotărârii de guvern privitoare la autorizarea de funcționare provizorie sau acreditarea specializărilor, act normativ publicat în M. Of. al României. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, formulată de reclamant, curtea a respins-o ca inadmisibilă în cauză nefiind îndeplinită niciuna dintre ipotezele art. 60 C. proc.

civ. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurentul-reclamant I.G.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, a arătat în esență că adeverința de licență emisă de către universitate este în ființă și reprezintă un act administrativ nerevocat sau anulat în vreun mod de către instanța de judecată. Se mai arată că universitatea, conform Legii nr. 84/1995 se bucură de autonomie universitară care presupune și dreptul de a exercita libertățile academice și de a organiza formele de învățământ la distanță pentru care era acreditată să organizeze cursuri la zi. Cu privire la chematul în garanție solicită să se constate că acesta nu a efectuat demersuri anterior anului 2009 în sensul de a corecta pe furnizorul de educație, astfel că nu-și poate invoca propria conduită în refuzul de eliberare a tipizatelor.

Procedura în fața instanței de recurs: Pârâta-intimată a formulat întâmpinare și a solicitat admiterea recursului și implicit și a cererii de chemare în garanție. Chematul în garanție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Considerentele și soluția instanței de recurs: Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamantului, absolvent al Universității "S.H.". Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H.", ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ pe același palier cu Ministerul Educației Naționale, neavând aceleași competențe și responsabilități ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea și aplicarea strategiei globale a învățământului. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În speță, Universitatea "S.H." nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În alți termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea "S.H."- competența de soluționare a litigiului revine tribunalului. Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de I.G.C. împotriva Sentinței nr. 1507 din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2013. Procesat de GGC - AM