ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5006/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 123 din 6 aprilie 2012,

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor H.G.

nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007 și H.G. nr. 1025/2003, invocată de reclamantul

Sindicatul T.E.S.A.D. din SC C.R. SA, în contradictoriu cu SC C.R. SA, I.T.M.

Prahova și Guvernul României, în Dosarul nr. 5407/105/2010 al Tribunalului

Prahova, secția civilă. Au fost admise cererile de intervenție în interesul

pârâtului Guvernul României, formulate de intervenienții

M.S.

M.M.F.P.S.

și a fost obligat reclamantul la 1.000 lei

cheltuieli de judecată către pârâta SC C.R. SA.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Actele

administrative contestate au fost emise în temeiul prevederilor art. 19 și 20

din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de

asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, și al

dispozițiilor art. 107 (în prezent art. 108) din Constituția României.

Acestea au ca obiect

de reglementare metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri

de muncă în condiții speciale sau condiții deosebite și modalitatea de

contestare.

Reclamantul nu a invocat

și nu a dovedit că adoptarea de către

Guvern

a acestor hotărâri s-ar fi realizat cu încălcarea actelor normative cu valoare

juridică

superioară în baza cărora s-au emis iar

criticile

aduse constau în nemulțumiri față de

conducerea SC C.R. SA care nu constituie motive de nelegalitate.

Niciuna din aceste

critici și niciunul din motivele invocate nu privesc nelegalitatea actelor, nu

s-a invocat neconformitatea cu legea în temeiul căreia au fost emise, iar

eventualele vătămări ale drepturilor și intereselor membrilor

de sindicat, astfel cum au fost arătate de

reclamant, au fost cauzate de nerespectarea

legislației muncii de către

angajator și nu

de emiterea de către Guvern a

hotărârilor a căror nelegalitate s-a invocat pe calea excepției.

În ceea ce privește

motivele invocate de reclamant privind discriminarea, se constată că se

contestă în fapt metodologia de stabilire pentru încadrarea în condiții

deosebite sau

speciale, nu privesc

nelegalitatea H.G. și

nu pot fi invocate pe calea

excepției de nelgalitate, ci pe cea prevăzută de O.G. nr.

137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare

.

Prima

instanță constată, așadar, că nu s-a făcut dovada de către reclamant a

nelegalității H.G. contestate, emiterea acestora cu încălcarea

principiului

ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5)

din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă, excepția de nelegalitate fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul,

invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

recursului, care nu aduce sentinței atacate critici ce ar putea fi încadrate în

vreunul din motivele prevăzute la art. 304 C. proc. civ., ci se rezumă la

reiterarea argumentelor invocate în fața primei instanțe, se arată, în esență, următoarele:

salariații - membri ai organizației sindicale recurente lucrează efectiv în

„condiții deosebite” iar nerecunoașterea acestei stări de fapt de către

reprezentanții societății angajatoare constituie o formă de discriminare;

reprezentanții societății angajatoare nu au nici un interes să încadreze

locurile de muncă din cadrul societății în „condiții deosebite” sau „condiții

speciale”; prin H.G. nr. 1349/2010 se modifică H.G. nr. 246/2007, în sensul că

se desființează locurile de muncă în „condiții deosebite”. De asemenea, se

arată că în mod greșit instanța de judecată a admis cererile de intervenție

formulate în cauză, de vreme ce intervenienții nu sunt parte în dosarul de

fond, în care a fost invocată excepția de nelegalitate, și a stabilit în

sarcina recurentului-reclamant obligația de a plăti cheltuieli de judecată.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Actele administrative

normative a căror nelegalitate a fost invocată pe calea procedurii prevăzute de

art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv H.G. nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007

și H.G. nr. 1025/2003, au ca obiect de reglementare criteriile și metodologia

de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, metodologia de

reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite

și, respectiv, metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri

de muncă în condiții speciale.

Temeiul juridic în

baza căruia au fost elaborate și adoptate de către Guvern aceste acte

administrative îl constituie prevederile art. 19 și 20 din Legea nr. 19/2000

privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, a căror

punere în executare și aplicare o realizează.

Astfel, conform

prevederilor legale menționate:

„Art. 19 alin. (1) În

sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiții deosebite reprezintă acele

locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esențial

capacitatea de muncă a asiguraților datorită gradului mare de expunere la risc.

(2) Criteriile și

metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite se

stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a M.M.S.S.

și a M.S.F.

(3) H.G. prevăzută la

alin. (2) se va adopta în termen de 3 luni de la publicarea prezentei legi în M.

Of. al României, Partea a a I- a.

(4) Locurile de muncă

în condiții deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în

cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia

organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor și

metodologiei de încadrare prevăzute la alin. (2).

(5) Avizul

inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea

locurilor de muncă în condiții deosebite.

Art. 20 alin. (1) În

sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiții speciale sunt cele din:

a) unitățile miniere,

pentru personalul care își desfășoară activitatea în subteran cel puțin 50% din

timpul normal de muncă în luna respectivă;

b) activitățile de

cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare,

zonele I și II de expunere la radiații;

c) aviația civilă,

pentru personalul navigant prevăzut în anexa nr. 1;

d) activitatea

artistică desfășurată în profesiile prevăzute în anexa nr. 2.

(2) Alte locuri de

muncă în condiții speciale decât cele prevăzute la alin. (1) pot fi stabilite

numai prin lege.

(3) Metodologia și

criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale

se vor stabili prin H.G., pe baza propunerii comune a M.M.S.S. și a M.S.F., în

urma consultării C.N.P.A.S.”

Din analiza actelor

administrative normative contestate, se constată că acestea reglementează,

întocmai cum prevăd dispozițiile legale în temeiul cărora au fost emise, criteriile,

metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și în

condiții speciale, și de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă

în condiții deosebite.

Acestea reprezintă un

set de definiții, criterii, operațiuni, proceduri și termene de care

angajatorii trebuie să țină seama pentru încadrarea locurilor de muncă în

condiții deosebite sau, după caz, speciale, respectiv pentru reînnoirea

avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, scopul

reglementărilor fiind acela al protecției persoanelor care își desfășoară

activitatea în acele locuri de muncă.

Recurentul - reclamant

nu precizează, nici în cererea prin care se invocă excepția de nelegalitate,

nici în cererea de recurs, care sunt actele normative cu forță juridică

superioară celor contestate cărora acestea din urmă contravin.

Criticile formulate

de recurent nu reprezintă motive de nelegalitate, ci nemulțumiri legate de

modul în care au fost sau, mai degrabă, nu au fost puse în aplicare de către

angajator actele contestate.

Or, potrivit

prevederilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care

reglementează procedura excepției de nelegalitate, cauzele de nelegalitate a

unui act administrativ sunt analizate prin raportare la dispozițiile legale în

vigoare la momentul emiterii actului administrativ (alin. (2), neavând, deci,

relevanță în această privință aspecte ce țin de modul de aplicare a actului

respectiv.

Încadrarea sau

neîncadrarea unui loc de muncă într-una din categoriile prevăzute de actele

administrative contestate nu reprezintă o chestiune de discriminare ci ține de

îndeplinirea sau neîndeplinirea criteriilor, operațiunilor, și procedurilor

descrise în cadrul acelorași acte, în termenele special prevăzute.

Pe de altă parte, este

de observat că România, încă înainte de aderarea la U.E., a fost obligată, în vederea integrării, să transpună legislația comunitară privind

securitatea muncii, respectiv a Directivei cadru nr. 89/391/ CEE, legislație

care vizează stabilirea unui nivel uniform de securitate și sănătate în

beneficiul tuturor lucrătorilor, obligând angajatorii să adopte măsurile

preventive corespunzătoare pentru a spori securitatea și sănătatea locului de

muncă.

De aceea, în raport cu

prevederile Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, prin H.G. nr.

246/2007 au fost stabilite condițiile de reînnoire a avizelor existente și nu

se mai pune problema emiterii altora, ci a eliminării locurilor de muncă în

condiții deosebite; actul administrativ normativ în discuție, asigură, însă, și

continuitatea în această materie, prevăzând că „Locurile de muncă, activitățile

și categoriile profesionale încadrate în grupele I și a II- a de muncă până la

data de 1 aprilie 2001 sunt considerate activități desfășurate în condiții

deosebite, cu excepția celor care, conform prevederilor Legii nr. 19/2000 cu

modificările și completările ulterioare, sunt prevăzute ca fiind activități

desfășurate în locuri de muncă în condiții speciale” (art. 13

1

).

Nu sunt întemeiate

nici susținerile referitoare la greșita admitere a cererilor de intervenție și

obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, acestea fiind

consecința firească a aplicării în speță a prevederilor art. 49 și urm. și art.

274 C. proc. civ., raportat la soluția pronunțată asupra cererii formulate de

reclamant.

Față de cele arătate,

constatându-se

că actele administrative normative supuse

controlului de

legalitate nu

încalcă drepturi fundamentale și sunt în

acord cu dispozițiile legale în vigoare la data editării lor, hotărârea primei

instanțe, care a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamant,

va

fi menținută, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul Sindicatul T.E.S.A.D. din SC C.R. SA împotriva

Sentinței nr. 123 din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.