ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5006/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 123 din 6 aprilie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor H.G. nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007 și H.G. nr. 1025/2003, invocată de reclamantul Sindicatul T.E.S.A.D. din SC C.R. SA, în contradictoriu cu SC C.R. SA, I.T.M. Prahova și Guvernul României, în Dosarul nr. 5407/105/2010 al Tribunalului Prahova, secția civilă. Au fost admise cererile de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, formulate de intervenienții M.S. M.M.F.P.S. și a fost obligat reclamantul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC C.R.

SA. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Actele administrative contestate au fost emise în temeiul prevederilor art. 19 și 20 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, și al dispozițiilor art. 107 (în prezent art. 108) din Constituția României. Acestea au ca obiect de reglementare metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale sau condiții deosebite și modalitatea de contestare. Reclamantul nu a invocat și nu a dovedit că adoptarea de către Guvern a acestor hotărâri s-ar fi realizat cu încălcarea actelor normative cu valoare juridică superioară în baza cărora s-au emis iar criticile aduse constau în nemulțumiri față de conducerea SC C.R.

SA care nu constituie motive de nelegalitate. Niciuna din aceste critici și niciunul din motivele invocate nu privesc nelegalitatea actelor, nu s-a invocat neconformitatea cu legea în temeiul căreia au fost emise, iar eventualele vătămări ale drepturilor și intereselor membrilor de sindicat, astfel cum au fost arătate de reclamant, au fost cauzate de nerespectarea legislației muncii de către angajator și nu de emiterea de către Guvern a hotărârilor a căror nelegalitate s-a invocat pe calea excepției. În ceea ce privește motivele invocate de reclamant privind discriminarea, se constată că se contestă în fapt metodologia de stabilire pentru încadrarea în condiții deosebite sau speciale, nu privesc nelegalitatea H.G.

și nu pot fi invocate pe calea excepției de nelgalitate, ci pe cea prevăzută de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare . Prima instanță constată, așadar, că nu s-a făcut dovada de către reclamant a nelegalității H.G. contestate, emiterea acestora cu încălcarea principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, excepția de nelegalitate fiind neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. În motivarea recursului, care nu aduce sentinței atacate critici ce ar putea fi încadrate în vreunul din motivele prevăzute la art. 304 C. proc. civ., ci se rezumă la reiterarea argumentelor invocate în fața primei instanțe, se arată, în esență, următoarele: salariații - membri ai organizației sindicale recurente lucrează efectiv în „condiții deosebite” iar nerecunoașterea acestei stări de fapt de către reprezentanții societății angajatoare constituie o formă de discriminare; reprezentanții societății angajatoare nu au nici un interes să încadreze locurile de muncă din cadrul societății în „condiții deosebite” sau „condiții speciale”; prin H.G. nr. 1349/2010 se modifică H.G. nr. 246/2007, în sensul că se desființează locurile de muncă în „condiții deosebite”.

De asemenea, se arată că în mod greșit instanța de judecată a admis cererile de intervenție formulate în cauză, de vreme ce intervenienții nu sunt parte în dosarul de fond, în care a fost invocată excepția de nelegalitate, și a stabilit în sarcina recurentului-reclamant obligația de a plăti cheltuieli de judecată. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Actele administrative normative a căror nelegalitate a fost invocată pe calea procedurii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv H.G.

nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007 și H.G. nr. 1025/2003, au ca obiect de reglementare criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și, respectiv, metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale. Temeiul juridic în baza căruia au fost elaborate și adoptate de către Guvern aceste acte administrative îl constituie prevederile art. 19 și 20 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, a căror punere în executare și aplicare o realizează. Astfel, conform prevederilor legale menționate: „Art.

19 alin. (1) În sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiții deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esențial capacitatea de muncă a asiguraților datorită gradului mare de expunere la risc. (2) Criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a M.M.S.S. și a M.S.F. (3) H.G. prevăzută la alin. (2) se va adopta în termen de 3 luni de la publicarea prezentei legi în M. Of. al României, Partea a a I- a. (4) Locurile de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor și metodologiei de încadrare prevăzute la alin. (2). (5) Avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite.

Art. 20 alin. (1) În sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiții speciale sunt cele din: a) unitățile miniere, pentru personalul care își desfășoară activitatea în subteran cel puțin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă; b) activitățile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I și II de expunere la radiații; c) aviația civilă, pentru personalul navigant prevăzut în anexa nr. 1; d) activitatea artistică desfășurată în profesiile prevăzute în anexa nr. 2. (2) Alte locuri de muncă în condiții speciale decât cele prevăzute la alin. (1) pot fi stabilite numai prin lege. (3) Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin H.G., pe baza propunerii comune a M.M.S.S.

și a M.S.F., în urma consultării C.N.P.A.S.” Din analiza actelor administrative normative contestate, se constată că acestea reglementează, întocmai cum prevăd dispozițiile legale în temeiul cărora au fost emise, criteriile, metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și în condiții speciale, și de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite. Acestea reprezintă un set de definiții, criterii, operațiuni, proceduri și termene de care angajatorii trebuie să țină seama pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite sau, după caz, speciale, respectiv pentru reînnoirea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, scopul reglementărilor fiind acela al protecției persoanelor care își desfășoară activitatea în acele locuri de muncă.

Recurentul - reclamant nu precizează, nici în cererea prin care se invocă excepția de nelegalitate, nici în cererea de recurs, care sunt actele normative cu forță juridică superioară celor contestate cărora acestea din urmă contravin. Criticile formulate de recurent nu reprezintă motive de nelegalitate, ci nemulțumiri legate de modul în care au fost sau, mai degrabă, nu au fost puse în aplicare de către angajator actele contestate. Or, potrivit prevederilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care reglementează procedura excepției de nelegalitate, cauzele de nelegalitate a unui act administrativ sunt analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ (alin. (2), neavând, deci, relevanță în această privință aspecte ce țin de modul de aplicare a actului respectiv.

Încadrarea sau neîncadrarea unui loc de muncă într-una din categoriile prevăzute de actele administrative contestate nu reprezintă o chestiune de discriminare ci ține de îndeplinirea sau neîndeplinirea criteriilor, operațiunilor, și procedurilor descrise în cadrul acelorași acte, în termenele special prevăzute. Pe de altă parte, este de observat că România, încă înainte de aderarea la U.E., a fost obligată, în vederea integrării, să transpună legislația comunitară privind securitatea muncii, respectiv a Directivei cadru nr. 89/391/ CEE, legislație care vizează stabilirea unui nivel uniform de securitate și sănătate în beneficiul tuturor lucrătorilor, obligând angajatorii să adopte măsurile preventive corespunzătoare pentru a spori securitatea și sănătatea locului de muncă.

De aceea, în raport cu prevederile Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, prin H.G.

nr. 246/2007 au fost stabilite condițiile de reînnoire a avizelor existente și nu se mai pune problema emiterii altora, ci a eliminării locurilor de muncă în condiții deosebite; actul administrativ normativ în discuție, asigură, însă, și continuitatea în această materie, prevăzând că „Locurile de muncă, activitățile și categoriile profesionale încadrate în grupele I și a II- a de muncă până la data de 1 aprilie 2001 sunt considerate activități desfășurate în condiții deosebite, cu excepția celor care, conform prevederilor Legii nr. 19/2000 cu modificările și completările ulterioare, sunt prevăzute ca fiind activități desfășurate în locuri de muncă în condiții speciale” (art. 13 1 ). Nu sunt întemeiate nici susținerile referitoare la greșita admitere a cererilor de intervenție și obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, acestea fiind consecința firească a aplicării în speță a prevederilor art. 49 și urm. și art. 274 C. proc.

civ., raportat la soluția pronunțată asupra cererii formulate de reclamant. Față de cele arătate, constatându-se că actele administrative normative supuse controlului de legalitate nu încalcă drepturi fundamentale și sunt în acord cu dispozițiile legale în vigoare la data editării lor, hotărârea primei instanțe, care a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamant, va fi menținută, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Sindicatul T.E.S.A.D. din SC C.R. SA împotriva Sentinței nr. 123 din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.