ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 768/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 768/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 120 din 14 octombrie

2008, pronunțată în dosarul nr. 1721/116/2008 al Tribunalului Călărași, s-a

dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru

care a fost trimis în judecată inculpatul I.N. din infracțiunea prevăzută de art.

20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., în infracțiunea

prevăzută de art. 182 alin. (2) cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174

– art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) C. pen., a fost

condamnat inculpatul I.N., la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru tentativă de

omor calificat.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis

inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata

executării pedepsei.

În baza art. 113 alin. (1) și (3) C. pen.,

s-a dispus obligarea inculpatului la tratament medical pe durata executării pedepsei.

S-a luat act că partea vătămată I.I. și

Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică Reparatorie și Arși din București nu s-au

constituit părți civile.

A fost obligat inculpatul la 800 lei

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de

fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Călărași nr. 91/P/2008 din 28 august 2008, a fost trimis în judecată

inculpatul I.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen.,

raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., fapta comisă pe raza comunei

Jegălia, județul Călărași.

S-a reținut, în actul de sesizare, că

inculpatul I.N., în noaptea de 24 iunie 2008, a turnat diluant peste fratele

său I.I. și apoi l-a incendiat, producându-i arsuri pe 30-39 % din suprafața

corpului, leziuni care au pus în primejdie viața victimei.

Din coroborarea probelor administrate a

rezultat următoarea situație de fapt:

În seara zilei de 24 iunie 2008, pe fondul

unei stări conflictuale mai vechi, între inculpat și partea vătămată (fratele

său) a izbucnit o ceartă amplificată de starea de ebrietate a părții vătămate

și de starea de irascibilitate a inculpatului.

Pe fondul insistențelor părții vătămate I.I.

de a vorbi cu mama sa, și al refuzului de a se retrage la culcare în partea de

imobil în care locuiește, inculpatul I.N. a recurs la amenințări cu incendierea

fratelui său, motiv pentru care acesta a apelat serviciul de urgență, la fața

locului venind șeful postul de poliție din localitate și ajutorul acestuia

care, aparent, au aplanat conflictul (rapoartele polițiștilor M.C. și D.I.,

dosar urmărire penală).

După plecarea polițiștilor, cearta dintre cei

doi frați s-a reluat, partea vătămată I.I. ieșind din locuința sa în curte și

reluând vechea temă a disputei, moment în care inculpatul I.N. a luat din

porumbar, dintr-un frigider defect, o sticlă cu diluant de vopsele și a turnat

conținutul acesteia pe spatele părții vătămate, începând cu zona umerilor, după

care a dat foc tricoului cu o brichetă, flăcările cuprinzând spatele, toracele

acesteia (anterior și posterior) și întinzându-se spre gât și față.

Partea vătămată a încercat să se dezbrace,

moment în care inculpatul a intervenit, aruncând o găleată cu apă peste fratele

său și ajutându-l să-și scoată îmbrăcămintea.

În curtea locuinței a ieșit și mama celor 2

frați care a dus partea vătămată în casa, ulterior mergând să anunțe poliția.

Din raportul de constatare medico-legală nr. 657

din 02 iulie 2008 al S.M.L. Călărași (întocmit și în baza actelor medicale

eliberate de Spitalul Clinic de Urgență și Chirurgie Plastică, Reparatorie și

Arși unde partea vătămată a fost internată în perioada 25.06 - 30 iunie 2008)

rezultă că leziunile părții vătămate sunt urmarea unor arsuri prin flacără,

necesitând 65-70 zile îngrijiri medicale și că au pus în primejdie viața

victimei.

Din același act rezultă că arsurile prin

flacără - gr. II A-II B III 3/ CS au afectat fața, gâtul, trunchiul anterior și

posterior, membrul superior drept și umărul, acoperind 30-39 % din suprafața

corpului.

În ceea ce-l privește pe inculpat, din

raportul de constatare medico-legală (expertiza nr. 779 din 06 august 2008

emisă de S.M.L. Călărași), rezultă că I.N. suferă de tulburare dizarmonică de

personalitate, de tip instabil-impulsiv, cu abuzuri etilice, având discernământul

unor diminuat și capacitatea de apreciere critică a conținutului și

consecințelor faptelor sale ușor scăzută.

În completarea lucrării medico-legale, S.M.L.

Călărași a comunicat că se impune obligarea inculpatului la tratament medical.

În ceea ce privește cererea apărării de

schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2)

C. pen., tribunalul a apreciat-o nefondată, pentru următoarele motive:

Actul material săvârșit în cauză a constat în

incendierea părții vătămate, după prealabila îmbibare a hainelor acestuia cu

diluant de vopsea (substanța inflamantă fiind vărsată pe spatele victimei, de

la umeri în jos). Un atare mod de acțiune nu poate fi, în nici un caz,

calificat drept acțiune de pedepsire a fratelui mai mic și turbulent,

inculpatul realizând care sunt urmările faptei sale (și acționând într-un

târziu, după ce partea superioară a trupului părții vătămate fusese cuprins de

flăcări).

Tribunalul a apreciat că, această intervenție

nu este de natură a demonstra nerealizarea laturii subiective a infracțiunii

pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, rezoluția infracțională fiind

pusă în aplicare, iar rezultatul faptei fiind acceptat de inculpat în momentul

aprinderii hainelor părții vătămate.

Referitor la reținerea provocării, s-a

apreciat de prima instanță că situația de fapt descrisă anterior nu cuprinde

situația reglementată în art. 73 lit. b) C. pen., cearta dintre frați (pentru

care nu s-a dovedit și comiterea de agresiuni asupra inculpatului) fiind o

stare de fapt de durată. S-a mai reținut că între cei doi, pentru aplanarea

conflictului, a intervenit și poliția, dar că ambii au preferat să continue

disputa, iar inculpatul și-a pus în aplicare planul cu care îl amenințase

anterior (și în prezența polițiștilor) pe partea vătămată, acest gen de ripostă

neputând fi pusă pe seama stării de tulburare produsă de conduita gălăgioasă a

părții vătămate.

Împotriva sentinței a declarat apel

inculpatul, solicitând în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei în

infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit.

b) C. pen., și aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării,

și - în subsidiar, redozarea acesteia, în sensul diminuării cuantumului

pedepsei.

Prin decizia penală nr. 296/ A din 11

decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a Il-a penală, a dispus

următoarele:

A admis apelul declarat de inculpatul I.N.

împotriva sentinței penale nr. 120 din 14 octombrie 2008, pronunțată de

Tribunalul Călărași.

A desființat, în parte, sentința atacată și,

rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a

faptei inculpatului din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art.

174 – art. 175 lit. c) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2)

C. pen.

În baza art. 182 alin. (2) C. pen., a

condamnat inculpatul I.N. la 3 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a suspendat

condiționat executarea pedepsei pe durata a 5 ani, reprezentând termen de

încercare.

A făcut aplicarea art. 359 C. proc. pen.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune în acest sens, curtea de

apel a reținut următoarele:

Distincția dintre tentativa la omor și

vătămarea corporală gravă este o problemă controversată întrucât urmarea celor

două infracțiuni este comună, ca constând în „punerea în primejdie a vieții

persoanei”.

Această expresie prezintă două accepțiuni:

- una juridică, ce constă în crearea unui

pericol iminent pentru viața persoanei, prin punerea în executare a unei

acțiuni apte de a produce suprimarea vieții acesteia și caracterizate de

intenția specifică de omor, care să demonstreze, prin natura lor și

împrejurările de săvârșire, că infractorul a avut intenția de a ucide, nu

intenția generală de vătămare a integrității corporale sau a sănătății

victimei;

- alta medico-legală, constând în crearea

unui pericol iminent pentru viața persoanei, generat de natura și gravitatea

vătămărilor produse prin fapta comisă, pericol ce poate fi imediat, tardiv sau

potențial, important fiind ca leziunea să determine moartea, indiferent de

modul de îndepărtare a lui (prin tratament medical sau reactivitate organică

crescută).

Infracțiunea de vătămare corporală gravă,

prevăzută în art. 182 C. pen., în modalitatea punerii în primejdie a vieții

persoanei nu poate avea în vedere decât accepțiunea medico-legală a expresiei,

iar tentativa la omor pe cea juridică.

Întrucât tentativa la omor, prevăzută de art.

20 raportat la art. 174 – art. 175 C. pen., are în vedere sensul juridic al

expresiei de punere în primejdie a vieții persoanei, aprecierea medico-legală

nu poate constitui, în acest caz, prin ea însăși, un criteriu de încadrare a

faptei în tentativă la omor ci, cel mult, un element de fapt, fiind necesar,

pentru a fi relevant, să se coroboreze în mod obligatoriu și cu alte

circumstanțe reale și personale (de ordin juridic), cum sunt, de pildă,

intenția, premeditarea etc.

De aceea, în opinia instanței de apel,

împrejurarea constatată medical, că victima a suferit leziuni care i-au pus în

pericol viața, nu poate fi folosită ca argument pentru încadrarea juridică a

faptei în tentativă la omor, ci doar în vătămare corporală gravă [(Tribunalul

Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) și (3) din Legea pentru

organizarea judecătorească, decizia nr. 34/1978)]. în literatura juridică s-a

susținut, în mod unanim, că tentativa la omor se deosebește de vătămarea

corporală gravă numai sub aspectul laturii subiective. Intenția de a ucide

(animus necandi) trebuie stabilită în raport de toate împrejurările cauzei

(dolos ex re), cum sunt: instrumentul folosit de făptuitor, regiunea corpului

vizată, raporturile dintre făptuitor și victimă, atitudinea făptuitorului după

comiterea faptei.

Cu alte cuvinte, reține instanța de apel,

criteriul subiectiv pentru sancționarea unor fapte ca vătămare corporală gravă

în modalitatea examinată sau tentativă la omor trebuie dedus din elemente

obiective, cum ar fi, de exemplu, împrejurările concrete în care a fost comisă

fapta. Este eronat să se considere că orice vătămare produsă într-o zonă vitală

a corpului constituie infracțiunea de tentativă la omor, ca în speța de față,

fără a lua în considerare și împrejurările concrete ale comiterii faptei, cum

ar fi cele care privesc modul de derulare a acțiunii ori chiar persoana

inculpatului. Astfel, în speță, nu se poate concluziona, raportat la persoana

inculpatului și la antecedentele sale patologice (psihopatie instabil-impulsivă,

tulburare dizarmonică de personalitate de tip instabil-impulsiv, cu abuzuri

etilice, dosar de urmărire penală) că a avut intenția, chiar indirectă, să-și

ucidă fratele, ci doar să-l îndepărteze de la locuința sa și a mamei sale,

întrucât acesta nu-l lăsa să se odihnească.

Aceste împrejurări sunt confirmate și de

martora I.P. și, într-o oarecare măsură, chiar de către partea vătămată.

De altfel, s-a apreciat că instanța de

control judiciar nu poate face abstracție nici de o altă împrejurare care

confirmă aserțiunile de mai sus, împrejurarea că inculpatul însuși a fost cel

care „a aruncat apă dintr-un recipient peste partea vătămată și a ajutat-o să

dezbrace tricoul care luase foc, stingând focul la scurt timp”.

Într-un asemenea context, s-a apreciat că nu

se poate concluziona că inculpatul a acționat, chiar și cu intenție indirectă

de a-și ucide fratele, pentru ca în sarcina lui să fie reținută tentativa la

infracțiunea de omor, ci cea de vătămare corporală gravă.

Instanța de control judiciar, în acord cu cea

de fond, a apreciat că nu sunt întrunite condițiile reținerii atenuantei

prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., în raport de cel puțin două aspecte: pe

de-o parte, comportamentul părții vătămate, chiar deranjant fiind, nu se poate

circumscrie unei veritabile provocări, iar, pe de altă parte, între așa-zisul

act provocator și ripostă nu există o proporție, câtă vreme numai o activitate

ilicită a părții vătămate de o anumită gravitate poate genera o tulburare sau

emoție de o asemenea intensitate încât să explice săvârșirea infracțiunii.

Sub aspectul individualizării pedepsei, s-a

reținut de către curtea de apel că inculpatul este infractor primar, că a

recunoscut și regretat fapta, acestea fiind împrejurări care trebuie să li se

găsească semnificație în stabilirea tratamentului sancționator, întrucât, deși

în procesul individualizării sancțiunii nu poate fi scăpată din vedere

gravitatea faptei, aceasta nu trebuie considerată în exces, în detrimentul unei

valorificări armonioase și realiste, în sensul și spiritul criteriilor

prevăzute de art. 72 C. pen., a tuturor împrejurărilor și elementelor obiective

și subiective specifice speței. Aceasta pentru că ceea ce trebuie să prevaleze

pe lângă analiza elementelor concrete ale dosarului este determinarea

capacității de îndreptare a persoanei în cauză.

Împotriva deciziei, Ministerul Public a

declarat prezentul recurs.

În motivele scrise de recurs, s-a menționat

că decizia este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

- greșita schimbare a încadrării juridice a

faptei săvârșită de inculpatul I.N. (caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.).

- greșita individualizare a pedepsei aplicată

inculpatului sub aspectul modalității de executare (caz de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 14 C. proc. pen.).

În dezvoltarea acestor critici, se arată că:

1) instanța de apel a concluzionat greșit că,

întrucât tentativa la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175

C. pen., are în vedere sensul juridic al expresiei de punere în primejdie a

vieții persoanei, aprecierea medico - legală nu poate constitui, în acest caz,

prin ea însăși, un criteriu de încadrare a faptei în tentativă la omor, ci cel

mult un element de fapt, fiind necesar pentru a fi relevant să se coroboreze în

mod obligatoriu și cu alte circumstanțe reale și personale, cum sunt de pildă:

intenția, premeditarea, etc. S-a mai reținut că nu se poate concluziona,

raportat la persoana inculpatului și la antecedentele sale patologice

(psihopatie instabil-impulsivă, tulburare dizarmonică de personalitate de tip

instabil-impulsiv cu abuzuri etilice, din dosarul de urmărire penală), că nu a

avut intenția, chiar indirectă, să-și ucidă fratele, ci doar să-l îndepărteze

de la locuința sa și a mamei sale, întrucât acesta nu-l lăsa să se odihnească.

A fost avută în vedere și împrejurarea că inculpatul însuși a fost cel care „a

aruncat apă dintr-un recipient peste partea vătămată și a ajutat-o să dezbrace

tricoul care luase foc, stingând focul la scurt timp”.

În opinia Ministerului Public, ceea ce

deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă, având ca urmare punerea în

primejdie a vieții persoanei, de tentativa la infracțiunea de omor, este

poziția subiectivă a făptuitorului față de acțiunile care constituie latura

obiectivă a acestei infracțiuni. în cazul infracțiunii prevăzută de art. 182 alin.

(2) C. pen., făptuitorul acționează cu praeterintenție, iar în cel al

infracțiunii de tentativă la omor acționează numai cu intenție. Pentru a fi

incidente prevederile art. 182 alin. (2) C. pen., în varianta în care fapta are

drept consecință punerea în primejdie a vieții persoanei, ar fi trebuit să se

constate că inculpatul a acționat cu praeterintenție, respectiv cu intenția de

a-i cauza părții vătămate o vătămare corporală care în mod normal nu-i poate

pune în pericol viața, aflându-se în culpă față de rezultatul mai grav produs,

respectiv periclitarea vieții.

Pentru stabilirea poziției subiective trebuie

să se țină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, metoda sau

instrumentul folosit (apt sau nu să producă moartea), intensitatea acțiunii

traumatizante, regiunea corpului spre care a fost îndreptată (zonă vitală sau

nu), urmările produse sau care s-ar fi putut produce, atitudinea făptuitorului

după săvârșirea faptei, raporturile dintre făptuitor și victimă, anterioare

săvârșirii faptei, atitudinea infractorului după săvârșirea faptei.

Or, din declarațiile inculpatului I.N., ale

părții vătămate I.I. precum și ale martorei I.P., rezultă că, în noaptea de 24

iunie 2008, orele 24, 00, partea vătămată I.I., aflată în stare de ebrietate,

s-a deplasat la imobilul în care se aflau fratele și mama sa, pentru a-i spune

ceva acesteia din urmă.

Inculpatul I.N. i-a cerut să-i lase în pace

întrucât este târziu.

Deoarece partea vătămată insista să discute

cu mama sa, inculpatul a amenințat-o că-i dă foc și că o omoară, împrejurare în

care cei doi s-au certat, iar I.I. a sunat la Serviciul 112.

Șeful de post și ajutorul acestuia au venit

la fața locului, aplanând conflictul.

După plecarea lucrătorilor de poliție, partea

vătămată I.I. a ieșit în curte și între cei doi a izbucnit din nou cearta.

În acest context, inculpatul I.N., care,

între timp, luase dintr-un frigider defect o sticlă de plastic de 1/2 litru cu

diluant pentru vopsea, a turnat conținutul sticlei peste partea vătămată,

începând din zona umerilor, apoi cu o brichetă a dat foc tricoului. Flacăra s-a

extins rapid pe față, gât, torace anterior și posterior. Speriindu-se,

inculpatul a aruncat apa dintr-o găleată peste partea vătămată I.I. și l-a

ajutat să se dezbrace de tricou, focul stingându-se la scurt timp.

Potrivit concluziilor medico - legale

elaborate de S.M.L. Călărași, partea vătămată I.I. a suferit arsuri prin

flacără pe 30 - 39 % din suprafața corpului, pentru vindecare fiindu-i necesare

65-70 zile de îngrijiri medicale, iar leziunile au pus în primejdie viața

victimei.

Raportul de expertiză psihiatrică nr. 779 din

06 august  2008, întocmit de S.M.L. Călărași a concluzionat că: „inculpatul are

discernământul faptelor sale ușor diminuat, având capacitatea de apreciere

critică a conținutului și consecințelor faptelor sale ușor scăzute”.

Anumite stări ale făptuitorului nu au

relevanță în sine.

Intenția de a ucide se deduce din modul în

care s-a acționat, nu din elemente exterioare.

S-a mai arătat că argumentația instanței de

apel pentru schimbarea încadrării juridice în art. 182 C. pen., în sensul că,

având discernământul diminuat, inculpatul nu a putut prevedea pe deplin

consecințele faptei, este greșită, deoarece numai în condițiile unei aboliri a

discernământului făptuitorul nu prevede rezultatul letal al unei fapte ca cea

din cauza de față (în acest sens, Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr.

941/1980).

Însăși materialitatea actului, constând în

incendierea părții vătămate, după îmbibarea hainelor acesteia cu diluant de

vopsea, reflectă intenția inculpatului de a ucide, iar nu de a cauza victimei

numai vătămări corporale, întrucât acesta a prevăzut rezultatul letal al faptei

sale și chiar dacă nu l-ar fi urmărit, l-a acceptat, fiindu-i evident că prin

incendierea unei persoane survine decesul în mod lent și cu suportarea

neîndoielnică a unor mari suferințe fizice.

Împrejurarea că inculpatul a aruncat apă

peste partea vătămată, că a ajutat-o să se dezbrace de tricoul care a luat foc,

nu este concludentă în stabilirea încadrării juridice, deoarece este necesară

luare în considerare a tuturor împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta,

iar numai a unora dintre ele.

Inculpatul a acționat pentru stingerea

focului târziu, după ce partea superioară a corpului părții vătămate fusese

cuprinsă de flăcări.

În sensul celor mai sus arătate, s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia penală nr. 1597

din 13 martie 2006 a statuat că „fapta inculpatului de a stropi victima cu

benzină și de a-i da foc provocându-i arsuri pe 10 % din suprafața corpului, ce

au necesitat pentru vindecare 45 de zile îngrijiri medicale, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor, și nu a celei de

vătămare corporală gravă deoarece, prin modelul de săvârșire a faptei,

provocând combustia victimei, inculpatul a urmărit sau a acceptat posibilitatea

producerii decesului acesteia”.

2) potrivit art. 72 C. pen., „la stabilirea

și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale ale

Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de

pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”.

Ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi

sunt atribuite, în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa

trebuie să corespundă sub aspectul naturii și duratei, atât gravității faptei

și potențialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana

infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența

pedepsei.

La individualizarea pedepsei, instanța

trebuia să aibă în vedere toate împrejurările concrete ce însoțesc săvârșirea

faptei și sunt de natură să releve gradul de pericol social concret al faptei

și al persoanei făptuitorului.

În opinia Ministerului Public, inculpatul

vădește o mai mare periculozitate socială, impunându-se o mai mare severitate

în stabilirea modalității de executare a pedepsei, întrucât după ce a amenințat

partea vătămată că îi dă foc și o omoară, a turnat conținutul unei sticle de

1/2 litru cu diluant pentru vopsea peste aceasta, începând din zona umerilor, apoi

cu o brichetă a dat foc tricoului, flacăra extinzându-se rapid pe față, gât,

torace anterior și posterior. Trebuie avută în vedere și urmarea produsă prin

săvârșirea infracțiunii, partea vătămată suferind arsuri prin flacără pe 30-39 %

din suprafața corpului, pentru vindecare fiindu-i necesare 65-70 zile îngrijiri

medicale, leziunile punând în primejdie viața victimei.

În mod nejustificat, se arată în motivele

scrise de recurs, aceleași împrejurări au fost avute în vedere, atât la

aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus, cât și la stabilirea modalității

de executare. Aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a pedepsei, nu

numai că nu corespunde scopului preventiv - educativ al pedepsei, dar poate

avea un caracter încurajator, atât pentru inculpat, cât și pentru alte persoane

tentate să comită o astfel de faptă antisocială. Aceste elemente erau de natură

să formeze convingerea că pentru reeducarea inculpatului se impunea aplicarea

unei pedepse cu executare în regim de detenție, așa cum în mod corect a

apreciat instanța de fond.

Pentru considerentele expuse, s-a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și menținerea soluției

pronunțate de instanța de fond.

În completarea motivelor scrise de recurs, cu

ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a mai menționat că

decizia este nelegală și sub un alt aspect: în condițiile în care procurorul nu

a declarat apel, iar prima instanță reținuse în favoarea inculpatului

circumstanțe atenuante, curtea de apel avea obligația de a menține aceste

circumstanțe cu ocazia soluționării apelului inculpatului.

Prealabil examinării recursului Ministerului

Public, Înalta Curte reține următoarele:

Inculpatul, cu acordul său, a fost ascultat

de către instanța de fond recunoscând săvârșirea faptelor.

În fața instanței de apel inculpatul și-a

exercitat „dreptul la tăcere”, drept pe care și l-a exercitat și în fața

instanței de recurs.

Prima instanță, în baza probatoriului

administrat în ambele faze ale procesului penal, a stabilit o corectă și

completă situație de fapt.

În cursul apelului, inculpatul și apărătorul

său nu au solicitat administrarea altor probe pe situația de fapt, fiind

solicitate și încuviințate numai probe în circumstanțiere (înscrisuri), dosar

apel.

Instanța de apel a confirmat situația de fapt

reținută de prima instanță, admițând apelul inculpatului numai cu privire la

aspectul de drept referitor la încadrarea juridică a faptei, dispunând în

sensul deja arătat.

Asupra recursului de declarat de Ministerul Public:

Recursul este fondat și va fi admis pentru

motivele ce se vor arăta.

Actele de punere în executare a omorului,

săvârșite până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să

releve, prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite, că infractorul

a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma.

Astfel, există tentativă de omor, și nu de

vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acționează în așa mod încât

provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori

folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță timpul

necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic

infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al

actului infracțional.

Anumite stări ale infractorului ori

defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au

relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a

acționat, iar nu din elemente exterioare.

Existența unei discernământ diminuat nu

justifică, de plano, concluzia că inculpatul a săvârșit infracțiunea de

vătămare corporală gravă, iar nu pe aceea de tentativă de omor.

Vinovăția pentru tentativă de omor poate

consta și în intenție indirectă.

În prezenta cauză, chiar în condițiile

existenței unui discernământ ușor diminuat al inculpatului, persoană matură în

vârstă de 46 ani, este justificată concluzia primei instanțe că, în raport cu

experiența de viață a acestuia, aruncarea peste victimă a unei cantități de

diluant pentru vopsea (lichid cunoscut pentru proprietățile sale extrem de

volatile, cu mare capacitate de combustie), urmată de aprinderea hainelor cu o

brichetă, este o acțiune cu potențial letal ridicat.

Acționând în modul arătat (prin folosirea

unui procedeu specific uciderii), inculpatul a acționat cu intenție indirectă

de omor, acesta prevăzând rezultatul faptei sale (posibila moarte a victimei)

și chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Intervenția ulterioară a inculpatului,

constând în aruncarea unei găleți cu apă asupra victimei, fratele său, nu este

de natură să justifice concluzia instanței de apel, care și-a însușit apărarea

inculpatului, potrivit căreia a intenționat doar pentru a-l îndepărta de la

locuința sa și a mamei sale, întrucât acesta nu-l lăsa să se odihnească.

De altfel, din partea expozitivă a deciziei,

rezultă că instanța de apel a ajuns la această concluzie examinând mai puțin

actul de conduită al inculpatului, ci, mai ales, antecedentele patologice ale

acestuia.

Intenția inculpatului rezultă din

declarațiile acestuia: „l-am amenințat că îi voi da foc”, „i-am spus că o să-i

dau foc”.

Înalta Curte constată că, între momentul

luării rezoluției infracționale și cel al punerii în aplicare a acesteia, a

existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte, concluzia

excluderii actului spontan, iar pe de altă parte, concluzia existenței unei

perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conștient, asupra posibilelor

consecințe cu potențial letal al respectivului act.

În declarația dată în fața instanței,

inculpatul menționează că, la plecarea polițiștilor,

„

eu le-am spus că dacă nu-l iau cu ei pe fratele meu o să-i dau

foc”.

În declarațiile părții vătămate se menționează

„ ... a ieșit din nou ... amenințându-mă că-mi dă foc și că mă omoară. În mâini

avea o sticlă de

l

A litri de diluant pentru vopsea și o brichetă. Am

încercat să fug spre poartă, ... am alunecat din pricina ploii ce udase

trotuarul. Atunci fratele meu I.N. m-a lovit cu piciorul în ochi și, în

momentul în care eu am încercat să mă ridic, acesta mi-a turnat pe tricou,

începând din zona umerilor, tot conținutul sticlei de diluant, apoi mi-a dat

foc cu bricheta”.

Mobilul faptei (îndepărtarea părții vătămate

întrucât nu-l lăsa să se odihnească), chiar coroborat de către instanța de apel

cu antecedentele patologice ale inculpatului, nu este relevant pentru

încadrarea juridică a faptei care a făcut obiect al judecății.

Dacă sub aspectul încadrării juridice a

faptei, recursul Ministerului Public este întemeiat, potrivit celor deja

menționate, critica referitoare la modalitatea de individualizare a executării

pedepsei nu este întemeiată.

În prealabil, Înalta Curte constată, ca

întemeiată, opinia reprezentatului Ministerului Public referitoare la

circumstanțele atenuante reținute de prima instanță în favoarea inculpatului. În

condițiile neapelării de către Ministerul Public a sentinței, toate

circumstanțele atenuante reținute de prima instanță în favoarea inculpatului,

și consecințele juridice ale acestora asupra stabilirii la 4 ani a cuantumului

pedepsei închisorii, sunt câștigate cauzei, urmând a fi avute în vedere, în mod

obligatoriu, de către Înalta Curte cu ocazia judecării prezentului recurs.

Concluziile raportului medico-legal

psihiatric și celelalte acte medicale, atitudinea inculpatului imediat după

incendierea părții vătămate, contextul săvârșirii faptei, dar și calitatea de

rudenie dintre inculpat și victimă (frați), atitudinea în fața organelor

judiciare (de recunoaștere și regret a faptelor) și lipsa antecedentelor

penale, justifică concluzia că pronunțarea condamnării constituie un

avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va

mai săvârși infracțiuni, fiind astfel incidente dispozițiile art. 86

1

C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Față de aspectele menționate, Înalta Curte va

casa decizia recurată și, în parte, sentința primei instanțe numai cu privire

la modalitatea de individualizare a executării pedepsei.

În temeiul art. 86

1

C. pen., se va

dispune suspendarea executării pedepsei de 4 ani sub supraveghere, pe un termen

de încercare de 7 ani, calculat conform art. 86

2

C. pen., pe durata

acestuia inculpatul urmând să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art.

86

3

alin. (l) C. pen.

Se va face aplicarea art. 359 C. proc. pen.,

cu referire la art. 86

4

C. pen.

De asemenea, pe durata termenul de încercare

se va face aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului vor rămâne în sarcina

statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe

Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 296/ A din 11 decembrie

2008 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, privind pe inculpatul I.N.

Casează decizia atacată și, în parte,

sentința penală nr. 120 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Călărași, secția penală,

numai sub aspectul individualizării modalității de executare a pedepsei și,

rejudecând sub acest aspect, în temeiul art. 86

1

C. pen., dispune suspendarea

executării pedepsei de 4 ani închisoare, sub supraveghere pe un termen de

încercare de 7 ani, calculat conform art. 86

2

C. pen. și care se

socotește de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pe durata termenului de încercare, conform art.

86

3

alin. (l) lit. a) – d) C. pen., inculpatul I.N. se va supune

următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la S.P.V.R.S.I. de pe lângă

Tribunalul Călărași, la datele fixate de acesta;

- să anunțe, în prealabil, orice schimbare de

domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile,

precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea

locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi

controlate mijloacele lui de existență.

Datele se vor comunica S.P.V.R.S.I. de pe

lângă Tribunalul Călărași.

În baza art. 359 C. proc. pen., atrage

atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării executării

pedepsei sub supraveghere prevăzute de art. 86

4

C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe

durata termenului de încercare se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Cheltuielile judiciare ocazionate de

judecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

în sumă de 200 lei, de va plăti din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 martie

2009.