ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 768/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 120 din 14 octombrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 1721/116/2008 al Tribunalului Călărași, s-a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul I.N. din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.N., la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru tentativă de omor calificat.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei. În baza art. 113 alin. (1) și (3) C. pen., s-a dispus obligarea inculpatului la tratament medical pe durata executării pedepsei. S-a luat act că partea vătămată I.I. și Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică Reparatorie și Arși din București nu s-au constituit părți civile. A fost obligat inculpatul la 800 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași nr. 91/P/2008 din 28 august 2008, a fost trimis în judecată inculpatul I.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., fapta comisă pe raza comunei Jegălia, județul Călărași.

S-a reținut, în actul de sesizare, că inculpatul I.N., în noaptea de 24 iunie 2008, a turnat diluant peste fratele său I.I. și apoi l-a incendiat, producându-i arsuri pe 30-39 % din suprafața corpului, leziuni care au pus în primejdie viața victimei. Din coroborarea probelor administrate a rezultat următoarea situație de fapt: În seara zilei de 24 iunie 2008, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi, între inculpat și partea vătămată (fratele său) a izbucnit o ceartă amplificată de starea de ebrietate a părții vătămate și de starea de irascibilitate a inculpatului. Pe fondul insistențelor părții vătămate I.I. de a vorbi cu mama sa, și al refuzului de a se retrage la culcare în partea de imobil în care locuiește, inculpatul I.N.

a recurs la amenințări cu incendierea fratelui său, motiv pentru care acesta a apelat serviciul de urgență, la fața locului venind șeful postul de poliție din localitate și ajutorul acestuia care, aparent, au aplanat conflictul (rapoartele polițiștilor M.C. și D.I., dosar urmărire penală). După plecarea polițiștilor, cearta dintre cei doi frați s-a reluat, partea vătămată I.I. ieșind din locuința sa în curte și reluând vechea temă a disputei, moment în care inculpatul I.N. a luat din porumbar, dintr-un frigider defect, o sticlă cu diluant de vopsele și a turnat conținutul acesteia pe spatele părții vătămate, începând cu zona umerilor, după care a dat foc tricoului cu o brichetă, flăcările cuprinzând spatele, toracele acesteia (anterior și posterior) și întinzându-se spre gât și față.

Partea vătămată a încercat să se dezbrace, moment în care inculpatul a intervenit, aruncând o găleată cu apă peste fratele său și ajutându-l să-și scoată îmbrăcămintea. În curtea locuinței a ieșit și mama celor 2 frați care a dus partea vătămată în casa, ulterior mergând să anunțe poliția. Din raportul de constatare medico-legală nr. 657 din 02 iulie 2008 al S.M.L. Călărași (întocmit și în baza actelor medicale eliberate de Spitalul Clinic de Urgență și Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arși unde partea vătămată a fost internată în perioada 25.06 - 30 iunie 2008) rezultă că leziunile părții vătămate sunt urmarea unor arsuri prin flacără, necesitând 65-70 zile îngrijiri medicale și că au pus în primejdie viața victimei.

Din același act rezultă că arsurile prin flacără - gr. II A-II B III 3/ CS au afectat fața, gâtul, trunchiul anterior și posterior, membrul superior drept și umărul, acoperind 30-39 % din suprafața corpului. În ceea ce-l privește pe inculpat, din raportul de constatare medico-legală (expertiza nr. 779 din 06 august 2008 emisă de S.M.L. Călărași), rezultă că I.N. suferă de tulburare dizarmonică de personalitate, de tip instabil-impulsiv, cu abuzuri etilice, având discernământul unor diminuat și capacitatea de apreciere critică a conținutului și consecințelor faptelor sale ușor scăzută. În completarea lucrării medico-legale, S.M.L. Călărași a comunicat că se impune obligarea inculpatului la tratament medical.

În ceea ce privește cererea apărării de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., tribunalul a apreciat-o nefondată, pentru următoarele motive: Actul material săvârșit în cauză a constat în incendierea părții vătămate, după prealabila îmbibare a hainelor acestuia cu diluant de vopsea (substanța inflamantă fiind vărsată pe spatele victimei, de la umeri în jos). Un atare mod de acțiune nu poate fi, în nici un caz, calificat drept acțiune de pedepsire a fratelui mai mic și turbulent, inculpatul realizând care sunt urmările faptei sale (și acționând într-un târziu, după ce partea superioară a trupului părții vătămate fusese cuprins de flăcări).

Tribunalul a apreciat că, această intervenție nu este de natură a demonstra nerealizarea laturii subiective a infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, rezoluția infracțională fiind pusă în aplicare, iar rezultatul faptei fiind acceptat de inculpat în momentul aprinderii hainelor părții vătămate. Referitor la reținerea provocării, s-a apreciat de prima instanță că situația de fapt descrisă anterior nu cuprinde situația reglementată în art. 73 lit. b) C. pen., cearta dintre frați (pentru care nu s-a dovedit și comiterea de agresiuni asupra inculpatului) fiind o stare de fapt de durată.

S-a mai reținut că între cei doi, pentru aplanarea conflictului, a intervenit și poliția, dar că ambii au preferat să continue disputa, iar inculpatul și-a pus în aplicare planul cu care îl amenințase anterior (și în prezența polițiștilor) pe partea vătămată, acest gen de ripostă neputând fi pusă pe seama stării de tulburare produsă de conduita gălăgioasă a părții vătămate. Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul, solicitând în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., și aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării, și - în subsidiar, redozarea acesteia, în sensul diminuării cuantumului pedepsei.

Prin decizia penală nr. 296/ A din 11 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a Il-a penală, a dispus următoarele: A admis apelul declarat de inculpatul I.N. împotriva sentinței penale nr. 120 din 14 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași. A desființat, în parte, sentința atacată și, rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. În baza art. 182 alin. (2) C. pen., a condamnat inculpatul I.N. la 3 ani închisoare. În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata a 5 ani, reprezentând termen de încercare.

A făcut aplicarea art. 359 C. proc. pen. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului. Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reținut următoarele: Distincția dintre tentativa la omor și vătămarea corporală gravă este o problemă controversată întrucât urmarea celor două infracțiuni este comună, ca constând în „punerea în primejdie a vieții persoanei”.

Această expresie prezintă două accepțiuni: - una juridică, ce constă în crearea unui pericol iminent pentru viața persoanei, prin punerea în executare a unei acțiuni apte de a produce suprimarea vieții acesteia și caracterizate de intenția specifică de omor, care să demonstreze, prin natura lor și împrejurările de săvârșire, că infractorul a avut intenția de a ucide, nu intenția generală de vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei; - alta medico-legală, constând în crearea unui pericol iminent pentru viața persoanei, generat de natura și gravitatea vătămărilor produse prin fapta comisă, pericol ce poate fi imediat, tardiv sau potențial, important fiind ca leziunea să determine moartea, indiferent de modul de îndepărtare a lui (prin tratament medical sau reactivitate organică crescută).

Infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen., în modalitatea punerii în primejdie a vieții persoanei nu poate avea în vedere decât accepțiunea medico-legală a expresiei, iar tentativa la omor pe cea juridică.

Întrucât tentativa la omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 C. pen., are în vedere sensul juridic al expresiei de punere în primejdie a vieții persoanei, aprecierea medico-legală nu poate constitui, în acest caz, prin ea însăși, un criteriu de încadrare a faptei în tentativă la omor ci, cel mult, un element de fapt, fiind necesar, pentru a fi relevant, să se coroboreze în mod obligatoriu și cu alte circumstanțe reale și personale (de ordin juridic), cum sunt, de pildă, intenția, premeditarea etc. De aceea, în opinia instanței de apel, împrejurarea constatată medical, că victima a suferit leziuni care i-au pus în pericol viața, nu poate fi folosită ca argument pentru încadrarea juridică a faptei în tentativă la omor, ci doar în vătămare corporală gravă [(Tribunalul Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) și (3) din Legea pentru organizarea judecătorească, decizia nr. 34/1978)].

în literatura juridică s-a susținut, în mod unanim, că tentativa la omor se deosebește de vătămarea corporală gravă numai sub aspectul laturii subiective. Intenția de a ucide (animus necandi) trebuie stabilită în raport de toate împrejurările cauzei (dolos ex re), cum sunt: instrumentul folosit de făptuitor, regiunea corpului vizată, raporturile dintre făptuitor și victimă, atitudinea făptuitorului după comiterea faptei. Cu alte cuvinte, reține instanța de apel, criteriul subiectiv pentru sancționarea unor fapte ca vătămare corporală gravă în modalitatea examinată sau tentativă la omor trebuie dedus din elemente obiective, cum ar fi, de exemplu, împrejurările concrete în care a fost comisă fapta.

Este eronat să se considere că orice vătămare produsă într-o zonă vitală a corpului constituie infracțiunea de tentativă la omor, ca în speța de față, fără a lua în considerare și împrejurările concrete ale comiterii faptei, cum ar fi cele care privesc modul de derulare a acțiunii ori chiar persoana inculpatului. Astfel, în speță, nu se poate concluziona, raportat la persoana inculpatului și la antecedentele sale patologice (psihopatie instabil-impulsivă, tulburare dizarmonică de personalitate de tip instabil-impulsiv, cu abuzuri etilice, dosar de urmărire penală) că a avut intenția, chiar indirectă, să-și ucidă fratele, ci doar să-l îndepărteze de la locuința sa și a mamei sale, întrucât acesta nu-l lăsa să se odihnească.

Aceste împrejurări sunt confirmate și de martora I.P. și, într-o oarecare măsură, chiar de către partea vătămată. De altfel, s-a apreciat că instanța de control judiciar nu poate face abstracție nici de o altă împrejurare care confirmă aserțiunile de mai sus, împrejurarea că inculpatul însuși a fost cel care „a aruncat apă dintr-un recipient peste partea vătămată și a ajutat-o să dezbrace tricoul care luase foc, stingând focul la scurt timp”. Într-un asemenea context, s-a apreciat că nu se poate concluziona că inculpatul a acționat, chiar și cu intenție indirectă de a-și ucide fratele, pentru ca în sarcina lui să fie reținută tentativa la infracțiunea de omor, ci cea de vătămare corporală gravă.

Instanța de control judiciar, în acord cu cea de fond, a apreciat că nu sunt întrunite condițiile reținerii atenuantei prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., în raport de cel puțin două aspecte: pe de-o parte, comportamentul părții vătămate, chiar deranjant fiind, nu se poate circumscrie unei veritabile provocări, iar, pe de altă parte, între așa-zisul act provocator și ripostă nu există o proporție, câtă vreme numai o activitate ilicită a părții vătămate de o anumită gravitate poate genera o tulburare sau emoție de o asemenea intensitate încât să explice săvârșirea infracțiunii.

Sub aspectul individualizării pedepsei, s-a reținut de către curtea de apel că inculpatul este infractor primar, că a recunoscut și regretat fapta, acestea fiind împrejurări care trebuie să li se găsească semnificație în stabilirea tratamentului sancționator, întrucât, deși în procesul individualizării sancțiunii nu poate fi scăpată din vedere gravitatea faptei, aceasta nu trebuie considerată în exces, în detrimentul unei valorificări armonioase și realiste, în sensul și spiritul criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., a tuturor împrejurărilor și elementelor obiective și subiective specifice speței. Aceasta pentru că ceea ce trebuie să prevaleze pe lângă analiza elementelor concrete ale dosarului este determinarea capacității de îndreptare a persoanei în cauză.

Împotriva deciziei, Ministerul Public a declarat prezentul recurs. În motivele scrise de recurs, s-a menționat că decizia este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente: - greșita schimbare a încadrării juridice a faptei săvârșită de inculpatul I.N. (caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen.). - greșita individualizare a pedepsei aplicată inculpatului sub aspectul modalității de executare (caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.).

În dezvoltarea acestor critici, se arată că: 1) instanța de apel a concluzionat greșit că, întrucât tentativa la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 C. pen., are în vedere sensul juridic al expresiei de punere în primejdie a vieții persoanei, aprecierea medico - legală nu poate constitui, în acest caz, prin ea însăși, un criteriu de încadrare a faptei în tentativă la omor, ci cel mult un element de fapt, fiind necesar pentru a fi relevant să se coroboreze în mod obligatoriu și cu alte circumstanțe reale și personale, cum sunt de pildă: intenția, premeditarea, etc. S-a mai reținut că nu se poate concluziona, raportat la persoana inculpatului și la antecedentele sale patologice (psihopatie instabil-impulsivă, tulburare dizarmonică de personalitate de tip instabil-impulsiv cu abuzuri etilice, din dosarul de urmărire penală), că nu a avut intenția, chiar indirectă, să-și ucidă fratele, ci doar să-l îndepărteze de la locuința sa și a mamei sale, întrucât acesta nu-l lăsa să se odihnească.

A fost avută în vedere și împrejurarea că inculpatul însuși a fost cel care „a aruncat apă dintr-un recipient peste partea vătămată și a ajutat-o să dezbrace tricoul care luase foc, stingând focul la scurt timp”. În opinia Ministerului Public, ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă, având ca urmare punerea în primejdie a vieții persoanei, de tentativa la infracțiunea de omor, este poziția subiectivă a făptuitorului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a acestei infracțiuni. în cazul infracțiunii prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., făptuitorul acționează cu praeterintenție, iar în cel al infracțiunii de tentativă la omor acționează numai cu intenție.

Pentru a fi incidente prevederile art. 182 alin. (2) C. pen., în varianta în care fapta are drept consecință punerea în primejdie a vieții persoanei, ar fi trebuit să se constate că inculpatul a acționat cu praeterintenție, respectiv cu intenția de a-i cauza părții vătămate o vătămare corporală care în mod normal nu-i poate pune în pericol viața, aflându-se în culpă față de rezultatul mai grav produs, respectiv periclitarea vieții. Pentru stabilirea poziției subiective trebuie să se țină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, metoda sau instrumentul folosit (apt sau nu să producă moartea), intensitatea acțiunii traumatizante, regiunea corpului spre care a fost îndreptată (zonă vitală sau nu), urmările produse sau care s-ar fi putut produce, atitudinea făptuitorului după săvârșirea faptei, raporturile dintre făptuitor și victimă, anterioare săvârșirii faptei, atitudinea infractorului după săvârșirea faptei.

Or, din declarațiile inculpatului I.N., ale părții vătămate I.I. precum și ale martorei I.P., rezultă că, în noaptea de 24 iunie 2008, orele 24, 00, partea vătămată I.I., aflată în stare de ebrietate, s-a deplasat la imobilul în care se aflau fratele și mama sa, pentru a-i spune ceva acesteia din urmă. Inculpatul I.N. i-a cerut să-i lase în pace întrucât este târziu. Deoarece partea vătămată insista să discute cu mama sa, inculpatul a amenințat-o că-i dă foc și că o omoară, împrejurare în care cei doi s-au certat, iar I.I. a sunat la Serviciul 112. Șeful de post și ajutorul acestuia au venit la fața locului, aplanând conflictul. După plecarea lucrătorilor de poliție, partea vătămată I.I. a ieșit în curte și între cei doi a izbucnit din nou cearta.

În acest context, inculpatul I.N., care, între timp, luase dintr-un frigider defect o sticlă de plastic de 1/2 litru cu diluant pentru vopsea, a turnat conținutul sticlei peste partea vătămată, începând din zona umerilor, apoi cu o brichetă a dat foc tricoului. Flacăra s-a extins rapid pe față, gât, torace anterior și posterior. Speriindu-se, inculpatul a aruncat apa dintr-o găleată peste partea vătămată I.I. și l-a ajutat să se dezbrace de tricou, focul stingându-se la scurt timp. Potrivit concluziilor medico - legale elaborate de S.M.L. Călărași, partea vătămată I.I. a suferit arsuri prin flacără pe 30 - 39 % din suprafața corpului, pentru vindecare fiindu-i necesare 65-70 zile de îngrijiri medicale, iar leziunile au pus în primejdie viața victimei.

Raportul de expertiză psihiatrică nr. 779 din 06 august 2008, întocmit de S.M.L. Călărași a concluzionat că: „inculpatul are discernământul faptelor sale ușor diminuat, având capacitatea de apreciere critică a conținutului și consecințelor faptelor sale ușor scăzute”. Anumite stări ale făptuitorului nu au relevanță în sine. Intenția de a ucide se deduce din modul în care s-a acționat, nu din elemente exterioare. S-a mai arătat că argumentația instanței de apel pentru schimbarea încadrării juridice în art. 182 C. pen., în sensul că, având discernământul diminuat, inculpatul nu a putut prevedea pe deplin consecințele faptei, este greșită, deoarece numai în condițiile unei aboliri a discernământului făptuitorul nu prevede rezultatul letal al unei fapte ca cea din cauza de față (în acest sens, Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 941/1980).

Însăși materialitatea actului, constând în incendierea părții vătămate, după îmbibarea hainelor acesteia cu diluant de vopsea, reflectă intenția inculpatului de a ucide, iar nu de a cauza victimei numai vătămări corporale, întrucât acesta a prevăzut rezultatul letal al faptei sale și chiar dacă nu l-ar fi urmărit, l-a acceptat, fiindu-i evident că prin incendierea unei persoane survine decesul în mod lent și cu suportarea neîndoielnică a unor mari suferințe fizice. Împrejurarea că inculpatul a aruncat apă peste partea vătămată, că a ajutat-o să se dezbrace de tricoul care a luat foc, nu este concludentă în stabilirea încadrării juridice, deoarece este necesară luare în considerare a tuturor împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta, iar numai a unora dintre ele.

Inculpatul a acționat pentru stingerea focului târziu, după ce partea superioară a corpului părții vătămate fusese cuprinsă de flăcări. În sensul celor mai sus arătate, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia penală nr. 1597 din 13 martie 2006 a statuat că „fapta inculpatului de a stropi victima cu benzină și de a-i da foc provocându-i arsuri pe 10 % din suprafața corpului, ce au necesitat pentru vindecare 45 de zile îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor, și nu a celei de vătămare corporală gravă deoarece, prin modelul de săvârșire a faptei, provocând combustia victimei, inculpatul a urmărit sau a acceptat posibilitatea producerii decesului acesteia”.

2) potrivit art. 72 C. pen., „la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”. Ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite, în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei. La individualizarea pedepsei, instanța trebuia să aibă în vedere toate împrejurările concrete ce însoțesc săvârșirea faptei și sunt de natură să releve gradul de pericol social concret al faptei și al persoanei făptuitorului.

În opinia Ministerului Public, inculpatul vădește o mai mare periculozitate socială, impunându-se o mai mare severitate în stabilirea modalității de executare a pedepsei, întrucât după ce a amenințat partea vătămată că îi dă foc și o omoară, a turnat conținutul unei sticle de 1/2 litru cu diluant pentru vopsea peste aceasta, începând din zona umerilor, apoi cu o brichetă a dat foc tricoului, flacăra extinzându-se rapid pe față, gât, torace anterior și posterior. Trebuie avută în vedere și urmarea produsă prin săvârșirea infracțiunii, partea vătămată suferind arsuri prin flacără pe 30-39 % din suprafața corpului, pentru vindecare fiindu-i necesare 65-70 zile îngrijiri medicale, leziunile punând în primejdie viața victimei.

În mod nejustificat, se arată în motivele scrise de recurs, aceleași împrejurări au fost avute în vedere, atât la aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus, cât și la stabilirea modalității de executare. Aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a pedepsei, nu numai că nu corespunde scopului preventiv - educativ al pedepsei, dar poate avea un caracter încurajator, atât pentru inculpat, cât și pentru alte persoane tentate să comită o astfel de faptă antisocială. Aceste elemente erau de natură să formeze convingerea că pentru reeducarea inculpatului se impunea aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenție, așa cum în mod corect a apreciat instanța de fond. Pentru considerentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond.

În completarea motivelor scrise de recurs, cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a mai menționat că decizia este nelegală și sub un alt aspect: în condițiile în care procurorul nu a declarat apel, iar prima instanță reținuse în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, curtea de apel avea obligația de a menține aceste circumstanțe cu ocazia soluționării apelului inculpatului. Prealabil examinării recursului Ministerului Public, Înalta Curte reține următoarele: Inculpatul, cu acordul său, a fost ascultat de către instanța de fond recunoscând săvârșirea faptelor. În fața instanței de apel inculpatul și-a exercitat „dreptul la tăcere”, drept pe care și l-a exercitat și în fața instanței de recurs.

Prima instanță, în baza probatoriului administrat în ambele faze ale procesului penal, a stabilit o corectă și completă situație de fapt. În cursul apelului, inculpatul și apărătorul său nu au solicitat administrarea altor probe pe situația de fapt, fiind solicitate și încuviințate numai probe în circumstanțiere (înscrisuri), dosar apel. Instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de prima instanță, admițând apelul inculpatului numai cu privire la aspectul de drept referitor la încadrarea juridică a faptei, dispunând în sensul deja arătat. Asupra recursului de declarat de Ministerul Public: Recursul este fondat și va fi admis pentru motivele ce se vor arăta. Actele de punere în executare a omorului, săvârșite până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să releve, prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite, că infractorul a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma.

Astfel, există tentativă de omor, și nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional. Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a acționat, iar nu din elemente exterioare. Existența unei discernământ diminuat nu justifică, de plano, concluzia că inculpatul a săvârșit infracțiunea de vătămare corporală gravă, iar nu pe aceea de tentativă de omor.

Vinovăția pentru tentativă de omor poate consta și în intenție indirectă. În prezenta cauză, chiar în condițiile existenței unui discernământ ușor diminuat al inculpatului, persoană matură în vârstă de 46 ani, este justificată concluzia primei instanțe că, în raport cu experiența de viață a acestuia, aruncarea peste victimă a unei cantități de diluant pentru vopsea (lichid cunoscut pentru proprietățile sale extrem de volatile, cu mare capacitate de combustie), urmată de aprinderea hainelor cu o brichetă, este o acțiune cu potențial letal ridicat. Acționând în modul arătat (prin folosirea unui procedeu specific uciderii), inculpatul a acționat cu intenție indirectă de omor, acesta prevăzând rezultatul faptei sale (posibila moarte a victimei) și chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Intervenția ulterioară a inculpatului, constând în aruncarea unei găleți cu apă asupra victimei, fratele său, nu este de natură să justifice concluzia instanței de apel, care și-a însușit apărarea inculpatului, potrivit căreia a intenționat doar pentru a-l îndepărta de la locuința sa și a mamei sale, întrucât acesta nu-l lăsa să se odihnească. De altfel, din partea expozitivă a deciziei, rezultă că instanța de apel a ajuns la această concluzie examinând mai puțin actul de conduită al inculpatului, ci, mai ales, antecedentele patologice ale acestuia. Intenția inculpatului rezultă din declarațiile acestuia: „l-am amenințat că îi voi da foc”, „i-am spus că o să-i dau foc”.

Înalta Curte constată că, între momentul luării rezoluției infracționale și cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte, concluzia excluderii actului spontan, iar pe de altă parte, concluzia existenței unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conștient, asupra posibilelor consecințe cu potențial letal al respectivului act. În declarația dată în fața instanței, inculpatul menționează că, la plecarea polițiștilor, „ eu le-am spus că dacă nu-l iau cu ei pe fratele meu o să-i dau foc”. În declarațiile părții vătămate se menționează „ ... a ieșit din nou ... amenințându-mă că-mi dă foc și că mă omoară. În mâini avea o sticlă de l A litri de diluant pentru vopsea și o brichetă.

Am încercat să fug spre poartă, ... am alunecat din pricina ploii ce udase trotuarul. Atunci fratele meu I.N. m-a lovit cu piciorul în ochi și, în momentul în care eu am încercat să mă ridic, acesta mi-a turnat pe tricou, începând din zona umerilor, tot conținutul sticlei de diluant, apoi mi-a dat foc cu bricheta”. Mobilul faptei (îndepărtarea părții vătămate întrucât nu-l lăsa să se odihnească), chiar coroborat de către instanța de apel cu antecedentele patologice ale inculpatului, nu este relevant pentru încadrarea juridică a faptei care a făcut obiect al judecății. Dacă sub aspectul încadrării juridice a faptei, recursul Ministerului Public este întemeiat, potrivit celor deja menționate, critica referitoare la modalitatea de individualizare a executării pedepsei nu este întemeiată.

În prealabil, Înalta Curte constată, ca întemeiată, opinia reprezentatului Ministerului Public referitoare la circumstanțele atenuante reținute de prima instanță în favoarea inculpatului. În condițiile neapelării de către Ministerul Public a sentinței, toate circumstanțele atenuante reținute de prima instanță în favoarea inculpatului, și consecințele juridice ale acestora asupra stabilirii la 4 ani a cuantumului pedepsei închisorii, sunt câștigate cauzei, urmând a fi avute în vedere, în mod obligatoriu, de către Înalta Curte cu ocazia judecării prezentului recurs.

Concluziile raportului medico-legal psihiatric și celelalte acte medicale, atitudinea inculpatului imediat după incendierea părții vătămate, contextul săvârșirii faptei, dar și calitatea de rudenie dintre inculpat și victimă (frați), atitudinea în fața organelor judiciare (de recunoaștere și regret a faptelor) și lipsa antecedentelor penale, justifică concluzia că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni, fiind astfel incidente dispozițiile art. 86 1 C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Față de aspectele menționate, Înalta Curte va casa decizia recurată și, în parte, sentința primei instanțe numai cu privire la modalitatea de individualizare a executării pedepsei.

În temeiul art. 86 1 C. pen., se va dispune suspendarea executării pedepsei de 4 ani sub supraveghere, pe un termen de încercare de 7 ani, calculat conform art. 86 2 C. pen., pe durata acestuia inculpatul urmând să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 3 alin. (l) C. pen. Se va face aplicarea art. 359 C. proc. pen., cu referire la art. 86 4 C. pen. De asemenea, pe durata termenul de încercare se va face aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 296/ A din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpatul I.N. Casează decizia atacată și, în parte, sentința penală nr. 120 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Călărași, secția penală, numai sub aspectul individualizării modalității de executare a pedepsei și, rejudecând sub acest aspect, în temeiul art. 86 1 C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei de 4 ani închisoare, sub supraveghere pe un termen de încercare de 7 ani, calculat conform art. 86 2 C. pen. și care se socotește de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pe durata termenului de încercare, conform art. 86 3 alin. (l) lit. a) – d) C. pen., inculpatul I.N. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte la S.P.V.R.S.I. de pe lângă Tribunalul Călărași, la datele fixate de acesta; - să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; - să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. Datele se vor comunica S.P.V.R.S.I. de pe lângă Tribunalul Călărași. În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute de art. 86 4 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare se suspendă și executarea pedepselor accesorii. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, de va plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 martie 2009.