ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3584/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3584/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, reclamanții G.I.A. și G.M. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâtele C.C.S.D. și A.N.R.P. - Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr.

10/2001, obligarea acestora să emită decizia de acordare a despăgubirilor

pentru imobilul situat în București, Bld. F., sector 2, respectiv, a titlului

de plată aferent deciziei, precum și plata unor daune moratorii în cuantum de

500 euro/zi de întârziere până la data îndeplinirii obligației.

Pârâta A.N.R.P., prin

întâmpinare, a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, precum și

excepția prematurității emiterii titlului de plată.

De asemenea, pârâta C.C.S.D.

a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a instanței,

iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 87 din 11 mai 2011 a Tribunalului București, a fost admisă excepția

necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Pârâta C.C.S.D. a

formulat o nouă întâmpinare, prin care a reiterat susținerile din întâmpinarea

formulată anterior, arătând în plus că dosarul de despăgubire a fost ulterior

completat de către reclamanți în sensul celor solicitate acestora.

La data de 12

septembrie 2011, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând, în temeiul

art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., obligarea pârâtelor la emiterea unei

decizii prin care să se dispună emiterea titlului de despăgubire în

conformitate cu prevederile Titlului VII capitolului VI din cadrul Legii nr.

247/2005, emiterea titlului de plată aferent deciziei, precum și plata de daune

moratorii.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 5011 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.I.A.

și G.M., în contradictoriu cu pârâtele C.C.S.D. și Autoritatea Națională pentru

Stabilirea Despăgubirilor -Direcția pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001,

a obligat pârâta C.C.S.D. să emită o decizie privind titlul de despăgubire aferent

imobilelor pentru care s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin decizia

nr. 150A din 12 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă, în Dosarul nr. 23928/2/2005, a respins cererea privind emiterea titlului

de plată ca neîntemeiată și respins cererea privind daunele moratorii ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, la data de

27 iulie 2001, reclamanții au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea

nr. N1. înregistrată la B.E.J. P.S., prin care au solicitat restituirea în natură

a construcțiilor nedemolate și a terenului neafectat de construcții, precum și acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru clădirile demolate și terenul afectat

de construcții noi din incinta imobilului situat în București, Bld. F., sector 2,

imobil în care funcționează Spitalul de Urgență al Ministerului Internelor și Reformei

Administrative „Prof. D.D.G.".

Prin dispoziția nr.

219 din 01 iunie 2007 emisă de M.I.R.A. în temeiul deciziei civile nr. 150A/12

mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, irevocabilă prin respingerea

recursurilor, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului aferent

construcțiilor vechi în suprafața de 2466 mp și a construcției existente în suprafața

de 3215 mp din București, Bld. F., Sector 2 și s-a constatat ca aceștia sunt îndreptățiți

la despăgubiri, în cuantumul stabilit de către C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P. pentru

clădirile demolate pe terenul cărora s-au edificat de către M.I.R.A. construcții

noi, precum și pentru terenul în suprafață de 1913 mp aferent clădirilor noi.

Ca urmare a admiterii

notificării acestora, prin adresele nr. A1. din 05 iunie 2007 și A2. din 14

august 2007, M.I.R.A. a transmis dispoziția împreună cu dosarului aferent notificării

către A.N.R.P.

La data de 15 mai 2009,

prin adresa nr. A3., reclamanții au solicitat A.N.R.P. să le comunice în regim de

urgență care este stadiul soluționării notificării, dat fiind faptul ca de la data

primirii dosarului trecuseră aproximativ 2 ani.

Prin Adresa nr. A4. din

29 iunie 2009, Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul

A.N.R.P. le-a răspuns că dosarul este înregistrat în evidențele lor cu nr. A3. și

a fost repartizat unui consilier în vederea analizării și înaintării unui evaluator

sau unei societăți de evaluatori pentru întocmirea raportului de evaluare.

Întrucât timp de 4 luni

nu au mai primit nicio veste în legătura cu dosarul, la data de 16 octombrie 2009,

au depus o nouă cerere de comunicare a stadiului notificării, însă dat fiind faptul

că nu au primit un răspuns în termenul legal de 30 zile, la data de 06 ianuarie

2010 s-au prezentat personal la sediul A.N.R.P., înregistrând o nouă adresă de comunicare

stadiu dosar, purtând viza de înregistrare de la registratură. În răspunsul primit

de la A.N.R.P. la data de 15 octombrie 2010 la ultima cerere de comunicare a stadiului

dosarului înregistrată sub nr. RG/50587 din 02 septembrie 2010, li s-a comunicat

exact același lucru, și anume că dosarul „se află în curs de analiză în vederea

înaintării acestuia evaluatorului autorizat, desemnat de Comisia Centrală pentru

efectuarea lucrării de specialitate".

Curtea a constatat că

reclamanții au solicitat informații privind stadiul dosarului printr-o ultimă adresă

cu nr. 69254/RG din 08 dec. 2010, astfel încât a mai trecut un an fără a primi vreun

răspuns concret și fără a fi soluționat în vreun fel dosarul.

În raport de toate aceste

împrejurări și față de exigențele principiului soluționării cauzelor într-un termen

rezonabil, instanța de fond a reținut că a trecut o perioadă de 10 ani de la data

formulării notificării, apreciind ca fiind nejustificat refuzul manifestat de către

această pârâtă în a soluționa cererea reclamanților.

Cu privire la cererea

având ca obiect decizia de emitere a titlului de plată de către pârâta A.N.R.P.,

Curtea a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile art. III din O.U.G. nr. 62/2010,

potrivit cărora „(1) Pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul

VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005”.

Astfel, prima instanță

a constatat că, în raport de noile dispoziții aplicabile cauzei, cererea reclamanților

privind decizia de emitere a titlului de plată nu poate fi soluționată astfel cum

a fost formulată, urmând a respinsă ca neîntemeiată, aceștia având posibilitatea

ca pe durata suspendării prevăzută de acest act normativ să opteze exclusiv pentru

conversia titlului de despăgubire emis de C.C.S.D. în acțiuni la fondul Proprietatea,

având posibilitatea ca după expirarea termenului prevăzut de lege să solicite în

cadrul unei noi acțiuni emiterea titlului de plată cu consecința finală a plății

despăgubirilor în condițiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește capătul

de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii, Curtea

a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că ulterior rămânerii irevocabile

a prezentei hotărâri reclamanții pot solicita în cadrul procedurii sumare și urgente

prevăzută de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 aplicarea unor sancțiuni conducătorului

pârâtului C.C.S.D. și plata unor despăgubiri în măsura în care se va refuza executarea

titlului executoriu, iar pe de altă parte, respingerea capătului de cerere formulat

în contradictoriu cu A.N.R.P., privind emiterea titlului de plată.

în cauză

Împotriva acestei hotărâri,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta C.C.S.D. a declarat recurs,

invocând în drept dispozițiile art. 304

1

din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă face o expunere rezumativă a etapelor derulate în procedura administrativă

de stabilire a despăgubirilor în dosarul nr. A3. și susține că instanța de fond,

în mod greșit, a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea

unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea

titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective și procedura complexă

privind soluționarea dosarului de despăgubire al reclamanților.

Astfel, precizează recurenta,

în cauza supusă judecății etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă

în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea

reclamanților, în sensul că dosarul aferent deciziei nr. 219/2007 emisă de M.I.R.A.

în temeiul deciziei civile nr. 150 A/2006 a Curții de Apel București a fost transmis

Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. A3.

Autoritatea recurentă

mai precizează că dosarul menționat a fost analizat în privința legalității respingerii

cererii de restituire în natură a imobilului, însă s-a constatat că dosarul trebuie

completat.

Recurenta arată că, ulterior,

dosarul a fost completat, susținând că în următoarea ședință a Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, se va desemna în evaluator în vederea întocmirii

raportului de evaluare.

Totodată,

autoritatea recurentă susține că nu poate fi obligată la emiterea deciziei conținând

titlul de despăgubire în termen de 30 de zile, având în vedere procedurile complexe

prevăzute de Legea nr. 247/2005, care depind de entități diferite, cum sunt acelea

ale evaluatorilor.

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 304

1

din C.

proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Intimații-reclamanți au

supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al

autorității administrative de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire

pentru imobilul situat în București, pentru care au formulat cerere de despăgubire,

soluționată prin decizia nr. 219/2007 emisă M.I.R.A., în contextul împrejurărilor

de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare

prin sentința recurată.

Înalta Curte constată

că reclamanții au început procedura de recuperare a bunurilor lor ori a contravalorii

acestora prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția

de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat

la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. A3., acestea nefiind analizate și soluționate

până în prezent prin emiterea titlurilor de despăgubire, astfel cum impune procedura

prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Înalta Curte

remarcă faptul că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză

nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță,

ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Așadar, intervalul

mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor

pentru imobilele preluate abuziv conferă consistență concluziei instanței de fond,

în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire

concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond,

în mod întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului

de despăgubire, autoritatea pârâtă C.C.S.D. a încălcat principiul termenului rezonabil

consacrat de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui

incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și

desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul

că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă

suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20

din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară

având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi

interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării

cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, ca

o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară

propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării

hotărârilor definitive.

Soluționarea

cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element

al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților

publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei

criticilor aduse hotărârii recurate.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere

a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea

unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice. În egală măsură,

normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei

activități de executare a legii și stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu

li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului

termenului rezonabil și a celorlalte garanții ale bunei administrări.

Deși argumentele

recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005

care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe

învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă

un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase

a intimaților.

Așa cum rezultă

din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea

pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative

și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata

excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut

în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate

ocrotit în Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Toate aceste

elemente conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere

a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii

nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca

atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere,

iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se

înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin

încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților

cetățenilor.

La pronunțarea prezentei

decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară în materie

reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: decizia nr. 1655 din

20 martie 2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte

de Casație și Justiție. Jurisprudența, secției de contencios administrativ și fiscal,

pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. H., București, 2007); decizia nr. 4503 din 21 noiembrie

2007 (publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența, secției de

contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. H., București,

2008); deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta

Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența, secției de contencios administrativ

și fiscal, pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. H., București, 2009); decizia nr. 1079

din 26 februarie 2009 și decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta

Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența, secției de contencios administrativ

și fiscal, pe anul 2009, Ed. H., București, 2011).

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta C.C.S.D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de C.C.S.D. împotriva

sentinței civile nr. 5011 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie

2012.