ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3584/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții G.I.A. și G.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C.C.S.D. și A.N.R.P. - Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, obligarea acestora să emită decizia de acordare a despăgubirilor pentru imobilul situat în București, Bld. F., sector 2, respectiv, a titlului de plată aferent deciziei, precum și plata unor daune moratorii în cuantum de 500 euro/zi de întârziere până la data îndeplinirii obligației. Pârâta A.N.R.P., prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, precum și excepția prematurității emiterii titlului de plată.

De asemenea, pârâta C.C.S.D. a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a instanței, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 87 din 11 mai 2011 a Tribunalului București, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Pârâta C.C.S.D. a formulat o nouă întâmpinare, prin care a reiterat susținerile din întâmpinarea formulată anterior, arătând în plus că dosarul de despăgubire a fost ulterior completat de către reclamanți în sensul celor solicitate acestora. La data de 12 septembrie 2011, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii prin care să se dispună emiterea titlului de despăgubire în conformitate cu prevederile Titlului VII capitolului VI din cadrul Legii nr. 247/2005, emiterea titlului de plată aferent deciziei, precum și plata de daune moratorii. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5011 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.I.A. și G.M., în contradictoriu cu pârâtele C.C.S.D. și Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor -Direcția pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001, a obligat pârâta C.C.S.D.

să emită o decizie privind titlul de despăgubire aferent imobilelor pentru care s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin decizia nr. 150A din 12 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, în Dosarul nr. 23928/2/2005, a respins cererea privind emiterea titlului de plată ca neîntemeiată și respins cererea privind daunele moratorii ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, la data de 27 iulie 2001, reclamanții au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. N1. înregistrată la B.E.J. P.S., prin care au solicitat restituirea în natură a construcțiilor nedemolate și a terenului neafectat de construcții, precum și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru clădirile demolate și terenul afectat de construcții noi din incinta imobilului situat în București, Bld.

F., sector 2, imobil în care funcționează Spitalul de Urgență al Ministerului Internelor și Reformei Administrative „Prof. D.D.G.". Prin dispoziția nr. 219 din 01 iunie 2007 emisă de M.I.R.A. în temeiul deciziei civile nr. 150A/12 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursurilor, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului aferent construcțiilor vechi în suprafața de 2466 mp și a construcției existente în suprafața de 3215 mp din București, Bld. F., Sector 2 și s-a constatat ca aceștia sunt îndreptățiți la despăgubiri, în cuantumul stabilit de către C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P. pentru clădirile demolate pe terenul cărora s-au edificat de către M.I.R.A.

construcții noi, precum și pentru terenul în suprafață de 1913 mp aferent clădirilor noi. Ca urmare a admiterii notificării acestora, prin adresele nr. A1. din 05 iunie 2007 și A2. din 14 august 2007, M.I.R.A. a transmis dispoziția împreună cu dosarului aferent notificării către A.N.R.P. La data de 15 mai 2009, prin adresa nr. A3., reclamanții au solicitat A.N.R.P. să le comunice în regim de urgență care este stadiul soluționării notificării, dat fiind faptul ca de la data primirii dosarului trecuseră aproximativ 2 ani. Prin Adresa nr. A4. din 29 iunie 2009, Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul A.N.R.P. le-a răspuns că dosarul este înregistrat în evidențele lor cu nr. A3.

și a fost repartizat unui consilier în vederea analizării și înaintării unui evaluator sau unei societăți de evaluatori pentru întocmirea raportului de evaluare. Întrucât timp de 4 luni nu au mai primit nicio veste în legătura cu dosarul, la data de 16 octombrie 2009, au depus o nouă cerere de comunicare a stadiului notificării, însă dat fiind faptul că nu au primit un răspuns în termenul legal de 30 zile, la data de 06 ianuarie 2010 s-au prezentat personal la sediul A.N.R.P., înregistrând o nouă adresă de comunicare stadiu dosar, purtând viza de înregistrare de la registratură. În răspunsul primit de la A.N.R.P.

la data de 15 octombrie 2010 la ultima cerere de comunicare a stadiului dosarului înregistrată sub nr. RG/50587 din 02 septembrie 2010, li s-a comunicat exact același lucru, și anume că dosarul „se află în curs de analiză în vederea înaintării acestuia evaluatorului autorizat, desemnat de Comisia Centrală pentru efectuarea lucrării de specialitate". Curtea a constatat că reclamanții au solicitat informații privind stadiul dosarului printr-o ultimă adresă cu nr. 69254/RG din 08 dec. 2010, astfel încât a mai trecut un an fără a primi vreun răspuns concret și fără a fi soluționat în vreun fel dosarul. În raport de toate aceste împrejurări și față de exigențele principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, instanța de fond a reținut că a trecut o perioadă de 10 ani de la data formulării notificării, apreciind ca fiind nejustificat refuzul manifestat de către această pârâtă în a soluționa cererea reclamanților.

Cu privire la cererea având ca obiect decizia de emitere a titlului de plată de către pârâta A.N.R.P., Curtea a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile art. III din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora „(1) Pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005”. Astfel, prima instanță a constatat că, în raport de noile dispoziții aplicabile cauzei, cererea reclamanților privind decizia de emitere a titlului de plată nu poate fi soluționată astfel cum a fost formulată, urmând a respinsă ca neîntemeiată, aceștia având posibilitatea ca pe durata suspendării prevăzută de acest act normativ să opteze exclusiv pentru conversia titlului de despăgubire emis de C.C.S.D.

în acțiuni la fondul Proprietatea, având posibilitatea ca după expirarea termenului prevăzut de lege să solicite în cadrul unei noi acțiuni emiterea titlului de plată cu consecința finală a plății despăgubirilor în condițiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii, Curtea a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că ulterior rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri reclamanții pot solicita în cadrul procedurii sumare și urgente prevăzută de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 aplicarea unor sancțiuni conducătorului pârâtului C.C.S.D. și plata unor despăgubiri în măsura în care se va refuza executarea titlului executoriu, iar pe de altă parte, respingerea capătului de cerere formulat în contradictoriu cu A.N.R.P., privind emiterea titlului de plată.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta C.C.S.D. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 1 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă face o expunere rezumativă a etapelor derulate în procedura administrativă de stabilire a despăgubirilor în dosarul nr. A3. și susține că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective și procedura complexă privind soluționarea dosarului de despăgubire al reclamanților.

Astfel, precizează recurenta, în cauza supusă judecății etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul aferent deciziei nr. 219/2007 emisă de M.I.R.A. în temeiul deciziei civile nr. 150 A/2006 a Curții de Apel București a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. A3. Autoritatea recurentă mai precizează că dosarul menționat a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, însă s-a constatat că dosarul trebuie completat. Recurenta arată că, ulterior, dosarul a fost completat, susținând că în următoarea ședință a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, se va desemna în evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Totodată, autoritatea recurentă susține că nu poate fi obligată la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire în termen de 30 de zile, având în vedere procedurile complexe prevăzute de Legea nr. 247/2005, care depind de entități diferite, cum sunt acelea ale evaluatorilor. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 304 1 din C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Intimații-reclamanți au supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorității administrative de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în București, pentru care au formulat cerere de despăgubire, soluționată prin decizia nr. 219/2007 emisă M.I.R.A., în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare prin sentința recurată. Înalta Curte constată că reclamanții au început procedura de recuperare a bunurilor lor ori a contravalorii acestora prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. A3., acestea nefiind analizate și soluționate până în prezent prin emiterea titlurilor de despăgubire, astfel cum impune procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Înalta Curte remarcă faptul că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia. Așadar, intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilele preluate abuziv conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă C.C.S.D.

a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive. Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activități de executare a legii și stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil și a celorlalte garanții ale bunei administrări. Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intimaților.

Așa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Toate aceste elemente conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. La pronunțarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența, secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. H., București, 2007); decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența, secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. H., București, 2008); deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența, secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. H., București, 2009); decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența, secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2009, Ed. H., București, 2011). Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 din C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta C.C.S.D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 5011 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2012.