ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1421/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea adresată Curții de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal, reclamanta SC D. SA a chemat în judecată Administrația Finanțelor

Publice Sector 2, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 234 din 9 iunie

2009 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 714273 din 9 iunie 2009 prin care

au fost stabilite obligații fiscale suplimentare, majorări și penalități de

întârziere de 11.155.545 RON.

În motivarea cererii s-a arătat că împotriva celor

două acte a formulat contestație la 17 iulie 2009 dar, pentru că s-a depășit

termenul de soluționare, s-a adresat instanței.

Administrația Finanțelor Publice Sector 2 a

formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă

deoarece nu a fost soluționată contestația, iar pe fond, respingerea acțiunii.

S-a depus la dosar Decizia nr. 185 din 24

iunie 2010 emisă de A.N.A.F. prin care a fost respinsă ca nemotivată

contestația pentru suma de 2.218.672 RON reprezentând taxe asupra activităților

dăunătoare sănătății - TVA, impozit pe profit, majorări și penalități de

întârziere aferente, ca neîntemeiată pentru suma totală de 773.470 RON

reprezentând TVA și majorări de întârziere, desființarea deciziei de impunere

pentru suma de 8.163.402 RON reprezentând impozit pe veniturile din salarii,

contribuții, majorări și penalități de întârziere și s-a dispus refacerea

inspecției fiscale, a fost constatată necompetența organului de soluționare a

contestațiilor privind rezolvarea cererii de suspendare.

A fost introdusă în cauză Agenția Națională

pentru Administrare Fiscală care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii

cu referire la prematuritatea introducerii cererii de chemare în judecată și

excepția lipsei de interes pentru suma de 8.163.402 RON pentru care a fost

desființată decizia de impunere.

Prin Sentința civilă nr. 4.601 din 18

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal, a fost respinsă excepția prematurității, dar și acțiunea reclamantei ca

neîntemeiată.

În motivarea soluției de respingere a

excepției inadmisibilității instanța de fond a arătat că potrivit art. 205

alin. (1) C. proc. civ., contestația reclamantei vizează nu doar titlu de

creanță fiscală, respectiv decizia de impunere, ci și alte acte administrativ

fiscale, iar în privința condițiilor de formă s-a reținut că reclamanta a făcut

dovada înregistrării la autoritatea fiscală a contestației administrative și

chiar a fost emisă Decizia nr. 185 din 24 iunie 2010.

Referitor la excepția lipsei de interes, s-a

considerat că se impune a fi respinsă deoarece prin decizia de soluționare a

contestației nu s-au desființat obligațiile fiscale stabilite în sarcina

reclamantei, ci s-a dispus reluarea inspecției fiscale pentru aceeași perioadă.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că sunt

aplicabile dispozițiile art. 21 din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe

profit, art. 29 alin. (D) lit. a) din Legea nr. 345/2002 privind TVA și Legea

nr. 467/2002 privind finanțarea ocrotirii sănătății.

Cu privire la prescripție s-a arătat că

inspecția fiscală a început la 1 noiembrie 2007 și organele fiscale puteau să

verifice obligațiile bugetare pentru care termenul de depunere a declarațiilor

era ulterior datei de 1 noiembrie 2002 și nu s-a făcut dovada existenței unor

cauze de întrerupere, suspendare a termenului de prescripție.

Pentru perioada iulie 2005 - decembrie 2006

s-a constatat că pentru veniturile de transferul jucătorilor, societatea nu a

calculat și înregistrat în contabilitate TVA colectată deși acest tip de

transfer este considerat prestare de servicii.

În ceea ce privește natura veniturilor

obținute de sportivii profesioniști în baza convențiilor civile încheiate cu

clubul sportiv, s-a reținut că în perioada iulie 2005 - iunie 2007 au fost

încheiate convenții civile și veniturile realizate ca urmare a convențiilor se

încadrează în categoria veniturilor din activități independente, conform art.

52 alin. (1) C. fisc.

Prin decizia de soluționare a contestațiilor

s-a reținut că în mod greșit organele de inspecție fiscală au obligat clubul

sportiv la plata contribuției CAS motivat de faptul că sportivii profesioniști

care obțin venituri pe baza convenției civile nu pot fi apreciate ca venituri

salariale, iar între aceștia și club nu sunt raporturi de natură

angajat-angajator, ca urmare a încheierii convențiilor civile și, de aceea,

decizia de impunere a fost desființată în mod corect pentru suma de 8.163.402

RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

reclamanta SC D. SA București.

În motivele de recurs se arată că hotărârea

instanței de fond de respingere a cererii ca neîntemeiată este lipsită de temei

legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii și, în parte, nemotivată.

Se arată că a fost invocată prescripția

extinctivă pentru că nu au fost respectate prevederile C. proc. fisc. privind

dreptul de a stabili obligații fiscale, iar instanța de fond s-a mulțumit să

aprecieze incidența prescripției extinctive prin raportare la momentul

declanșării controlului fiscal dar fără a lua în considerare argumentele legate

de perioadele în care controlul fiscal a fost suspendat.

Recurenta a invocat și aplicarea eronată a

legislației privind impozitarea drepturilor bănești acordate jucătorilor de

fotbal obținute în baza unor convenții civile care nu pot fi calificate ca

fiind de natură salarială și în mod greșit au fost calificate aceste convenții

ca fiind contracte de muncă.

Greșita recalificare a convențiilor civile în

contractele de muncă a determinat și greșita stabilire în sarcina reclamantei a

impozitului pe venituri din salarii, C.A.S.S. - angajator, fond pentru

accidente de muncă, fond șomaj angajator și angajat, FASS angajator, concedii

și indemnizații, fond de garantare salarii, implicit sume stabilite cu titlu de

impozit pe profit.

Aceste aspecte au fost reținute și în

procedura administrativă și a fost desființată decizia de impunere pentru suma

de 8.163.402 RON, iar instanța de fond deși reține că în mod corect a fost

desființată pentru această sumă, totuși a respins cererea ca neîntemeiată.

S-a solicitat admiterea recursului,

modificarea sentinței și admiterea cererii așa cum a fost formulată, respectiv

anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Direcția Generală a Finanțelor Publice

București și Agenția Națională de Administrare Fiscală au formulat întâmpinări

și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În întâmpinarea formulată de A.N.A.F., se

apreciată că se impune respingerea acțiunii ca inadmisibilă deoarece numai

decizia de soluționare a contestației poate fi supusă cenzurii instanței de

contencios administrativ.

După examinarea motivelor de recurs, a

dispozițiilor legale incidente în cauză, precum și în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, dar pentru următoarele

considerente:

Recurenta a solicitat instanței de fond

anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală în baza

căruia i-au fost stabilite obligații fiscale în sumă de 11.155.545 RON pentru

că deși a formulat contestație potrivit art. 205 C. proc. civ., nu a fost

soluționată până în luna decembrie 2009, deși a fost depusă la 17 iulie 2009.

Pe parcursul soluționării cauzei a fost emisă

Decizia nr. 185 din 24 iunie 2010 de către A.N.A.F. - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor, dar această decizie nu a fost contestată în fața

instanței de fond pentru că nu a existat o precizare în acest sens.

Potrivit art. 205 C. proc. civ., împotriva

actelor administrative fiscale prin care sunt stabilite impozite, taxe sau

contribuții în sarcina contribuabililor, pot fi formulate contestații pe cale

administrativă.

Această calificare legală a contestației ca

fiind o cale administrativă de atac a fost confirmată atât de jurisprudența

Curții Constituționale (Deciziile nr. 409/2004, nr. 63/2006, nr. 563/2006, dar

și de practica instanței supreme).

Plecând de la această calificare, se poate

concluziona că până la soluționarea acestei contestații, care se finalizează cu

emiterea unei decizii sau dispoziții, nu pot fi atacate la instanța de

contencios administrativ actele administrativ-fiscale contestate la organele

fiscale.

Este adevărat că dispozițiile art. 70 C.

proc. fisc. - forma în vigoare la data introducerii contestației, prevedeau un

termen de 45 de zile de la înregistrare prin care cererile depuse de către

contribuabil potrivit acestui act normativ să fie soluționate de către organul

fiscal, dar acest termen este de recomandare iar legea nu prevede sancțiuni

pentru nerespectarea acestui termen.

În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 întrucât C. proc. fisc. instituie

norme speciale față de prevederile generale cuprinse în Legea contenciosului

administrativ.

Chiar și în situația în care s-ar putea

aprecia că ar fi aplicabile dispozițiile cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. g)

și s-ar constata nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, instanța de

contencios administrativ nu ar putea analiza legalitatea actelor administrativ

fiscale, ci ar putea obliga organul fiscal să soluționeze contestația formulată

și abia, ulterior, dacă această soluție este contestată, poate proceda la

analiza legalității acestora.

Însă, în speță, instanța de fond nu putea să

mai oblige autoritatea competentă să soluționeze contestația pentru că aceasta

a fost soluționată pe parcursul desfășurării litigiului.

Din acest punct de vedere nu este lipsit de

relevanță faptul că a fost soluționată contestația administrativă, iar

reclamanta-recurentă nu a solicitat și anularea deciziei emise de organul

fiscal.

Cerința legală care instituie procedura

administrativă nu neagă dreptul reclamantei-recurente de a se adresa instanței

de contencios administrativ, dar cererea poate fi făcută, așa cu prevăd

dispozițiile legale, la instanța de contencios administrativ competentă.

Cum, după emiterea deciziei, C. proc. fisc.

nu prevede un termen expres în care să se soluționeze contestațiile formulate

împotriva actelor fiscale, pentru evitarea eventualelor consecințe, datorate

nesoluționării într-un termen rezonabil al acesteia, există, însă, dispoziții

prin care se poate obține suspendarea actelor fiscale contestate.

Pentru că și art. 218 alin. (2) C. proc. civ.

prevede că deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța

de contencios administrativ competentă, rezultă că nu pot fi atacate direct la

instanța de contencios administrativ, decizia de impunere și raportul de

inspecție fiscală, iar cererea de anulare a deciziei de impunere și raportul de

inspecție fiscală fără a se solicita și anularea deciziei emisă în soluționarea

contestației împotriva acestor acte este inadmisibilă.

Cu toate acestea, instanța de fond a respins

excepția inadmisibilității acțiunii, dar a respins ca neîntemeiată cererea

reclamantei.

Chiar dacă recursul este declarat de

reclamantă, prin invocarea excepției inadmisibilității nu se creează

reclamantei o situație nefavorabilă pentru că cererea a fost respinsă de

instanța de fond ca neîntemeiată, iar inadmisibilitatea este o excepție de

procedură de ordine publică ce poate fi invocată din oficiu chiar și de

instanța de recurs, dar excepția a fost invocată și de intimata A.N.A.F.

De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată

sentința atacată în sensul că va fi respinsă acțiunea reclamantei ca

inadmisibilă.

Pentru că soluția instanței de recurs a fost

dată prin admiterea excepției inadmisibilității nu vor mai fi analizate

celelalte critici din recurs ce vizează fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC

"D." SA București împotriva Sentinței civile nr. 4.601 din 18

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că

respinge acțiunea ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

martie 2012.

Procesat de GGC - AM