ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6964/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6964/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, deliberând, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 137/S din 28

februarie 2011, Tribunalul Brașov a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul Z.W.M. în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL Brașov și în

consecință: A admis cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată

de reclamant în contradictoriu cu intervenienta A.S.S.. A constatat nulitatea

Adresei nr. 23672 din 10 martie 2000 emisă de pârâta SC R. SRL. A admis cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții Ș.S. și Ș.L. A

constatat că intervenienții au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în Brașov, str. G.B., înscris în c.f. ........ Brașov, nr.

top. ........ totul /1/13. A respins restul pretențiilor reclamantului și

intervenientei A.S.S., în contradictoriu cu pârâții: SC R. SRL, Municipiul

Brașov prin Primar, S.A., T.S., B.E., C.P.C., C.V., G.L. și G.M., S.G., D.D.,

D.L., P.M., N. (fostă C.) L., B.C. „U.". A respins cererea reconvențională

formulată de reclamantul Z.W.M. în contradictoriu cu intervenienții Ș.S. și

Ș.L. A constatat nulă cererea de intervenție în interes propriu formulată de

M.P.S.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că, potrivit înscrierilor din c.f.

13533 Brașov, imobilul cu nr. top. inițiale ........, ........, ulterior

dezmembrat potrivit operațiunilor evidențiate la pozițiile A3 - 15 din cartea

funciară, a constituit proprietatea numitelor G.T. și D.T., în cote egale și în

indiviziune, conform înscrierilor de la B4 și 5, cota de proprietate aparținând

numitei D.T. fiind preluată în anul 1962 în baza Decretului nr. 92/1950, iar

dreptul de proprietate al Statului asupra acestei cote fiind înscris sub B6.

Reclamantul și

intervenienta A.S.S. sunt moștenitori în cote egale ai numitei G.T., conform

Certificatului de calitate de moștenitor nr. 134/2002, eliberat de notarul

public C.E.

La data de 16 martie

2000, în baza Adresei nr. 23672/2000 a RIAL Brașov, asupra cotei constituind

proprietatea celei de sub B4 (G.T.) s-a intabulat dreptul de proprietate în

favoarea Statului Român, prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

În prezent, asupra

apartamentelor rezultate în urma operațiunilor de dezmembrare au calitatea de

proprietari pârâții persoane fizice, cu mențiunea că P.M. și S.A. au dobândit

drepturile lor prin moștenire după defuncții lor autori, D.R. și respectiv

S.L., iar pârâta C. (N.) L. a dobândit un apartament prin cumpărare de la P.M.

S-a reținut că

acțiunea reclamantului este una complexă, fiind necesară stabilirea ordinii de

soluționare a cererilor.

Astfel, reclamantul a

solicitat să se constate, în primul rând, inaplicabilitatea Decretului nr.

92/1950 în persoana autoarei sale, T.G., susținând că acest act normativ nu îi

era aplicabil.

S-a constatat însă,

că în anexa Decretului nr. 92/1950, figurează (pozițiile 520 și 521), numitele

T.D., cu 10 apartamente în Brașov, pe str. GB, respectiv T.G., cu 4 apartamente

în Brașov, pe str. P, așa încât este neîntemeiată susținerea reclamantului în

sensul că autoarea acestuia nu ar figura în lista anexă și astfel,

naționalizarea s-ar fi făcut în mod greșit.

În ceea ce privește

modalitatea concretă în care s-a înscris dreptul de proprietate al Statului

asupra cotei de 1/2 care a aparținut lui T.G., s-a reținut că, potrivit

mențiunii de sub B 6/A, aceasta s-a făcut în baza Adresei nr. 23672 din 10

martie 2000 emisă de pârâta SC R. SRL.

Potrivit adresei

menționate, pârâta a solicitat instanței, la data de 10 martie 2000, să

procedeze la „corectarea cărții funciare prin intabularea pe Statul Român”,

făcând cunoscut că imobilul din Brașov, str. GB, a trecut în proprietatea Statului

Român în baza Decretului nr. 92/1950, anexa 520, fost proprietatea numitei

„T.G./D.”, căreia i-au fost naționalizate 10 apartamente.

Din analiza anexei a

rezultat atât că au existat două persoane distincte, T.D. și T.G., cât și că

cele 10 apartamente din Brașov, str. GB, au fost naționalizate de la numita

T.D., deși cele două aveau calitatea de coproprietare asupra imobilului,

potrivit mențiunilor din cartea funciară.

În consecință, nu a

existat nicio persoană numită „T.G./D.”, iar în anul 1962, când s-a solicitat

înscrierea în c.f. ....... Brașov, nr. top. ......., ......., a dreptului de

proprietate al Statului Român, cu titlul de naționalizare, asupra fostei

proprietăți a numitelor T.D. și T.G., a fost înscris dreptul de proprietate al

statului numai asupra cotei ce a aparținut numitei T.D., conform cărții

funciare, în timp ce înscrierea dreptului de proprietate al Statului asupra

cotei ce a aparținut T.G. s-a făcut numai în anul 2000, la cererea pârâtei SC

R. SRL

S-a concluzionat că

adresa în baza căreia s-a făcut intabularea este lovită de nulitate, întrucât

nu are niciun suport faptic și legal, deoarece T.G. nu figurează în lista anexă

la Decretul nr. 92/1950 cu imobilul din Brașov, str. GB, ci cu imobilul din

str. P, și nici nu a existat vreo persoană numită „T.G./D.”, naționalizarea

vizând numai cota din dreptul de proprietate ce a aparținut T.D.

În același timp,

instanța a constatat că, deși, de principiu, nulitatea acestei adrese ar fi de

natură să atragă nulitatea înscrierii efectuate în baza ei, situația tabulară

actuală a imobilului este schimbată, iar rectificarea cărții funciare nu se

poate face decât în ordinea inversă a înscrierilor, în sensul că radierea se

realizează mai întâi în privința înscrierilor mai noi și urcă succesiv până la cea

mai veche înscriere vizată de rectificare.

Or, în condițiile în

care contractele de vânzare-cumpărare atacate au fost încheiate anterior anului

2000, deci anterior înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român

asupra cotei din dreptul de proprietate ce a aparținut autoarei reclamantului,

T.G., rezultă că, la data încheierii acestor acte, în cartea funciară figurau

în calitate de coproprietari Statul Român, cu cota de 1/2, prin naționalizarea

proprietății T.D., și T.G., prin cumpărare, conform mențiunii de sub B4, cu

cota de 1/2, aspect ce putea fi lesne verificat, evidențele de carte funciară

fiind publice.

Așadar, la data

încheierii actelor atacate, dreptul de proprietate asupra imobilului aparținea

în indiviziune Statului Român și autoarei părților, iar înstrăinarea unui bun

sau a unei porțiuni dintr-un bun aflat în indiviziune nu este de natură să

atragă sancțiunea nulității actului translativ de proprietate, ci supune actul

unei condiții rezolutorii, soarta juridică a acestuia depinzând de rezultatul

partajului (în sensul că actul se consolidează în mod retroactiv în ipoteza în

care bunul sau porțiunea de bun înstrăinată revine în lotul coproprietarului

care a înstrăinat, respectiv se desființează în mod retroactiv dacă bunul

revine în lotul celuilalt coproprietar, care nu a consimțit la înstrăinare).

În aceste condiții,

contractele de vânzare-cumpărare nu sunt lovite în mod automat de nulitate, așa

cum susține reclamantul, deoarece nu se poate susține că Statul Român a vândut

ceea ce nu a avut, ci că acesta a vândut porțiuni materiale dintr-un bun aflat

în indiviziune și asupra căruia avea calitatea de coproprietar.

Nu a putut fi reținut

ca motiv de nulitate nici prezumatul concurs fraudulos între pârâta SC R. SRL

și pârâții persoane fizice, prin faptul că dezmembrarea imobilului a avut loc

la cererea celor din urmă, acesta neconstituind un motiv de nulitate prevăzut

de lege, și nici încălcarea dreptului de proprietate, actele astfel încheiate

fiind afectate de o condiție rezolutorie.

În ceea ce privește

motivul de nulitate vizând lipsa calității de chiriași a pârâților D.D. și

D.L., respectiv S.L., la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995,

instanța a constatat că la dosar nu a fost depusă copia contractului de

închiriere ai cărui titulari au fost pârâții D., iar potrivit răspunsului la

interogatoriul luat pârâtei SC R. SRL, Contractul nr. 21 din 13 septembrie 1997

reprezintă contractul reînnoit al pârâților D., cel inițial purtând nr. 29 din

21 noiembrie 1985, iar Contractul nr. 83 din 4 septembrie 1998 reprezintă

contractul reînnoit al pârâtei S. (decedată), cel inițial purtând nr. 1917 din

31 octombrie 1977.

Motivul de nulitate a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții G., constând în

menționarea calității de vânzător a pârâtei SC R. SRL, a fost găsit ca

neîntemeiat, reținându-se că legitimarea acesteia de a încheia acte de

înstrăinare de asemenea natură decurge din calitatea de mandatar al Statului

Român, izvorâtă din lege (art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996), potrivit cu

care vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr. 112/1995 se face de către

societățile comerciale și/sau unitățile specializate în vânzarea locuințelor

ori care administrează locuințele, existente la data intrării în vigoare a

legii.

Referitor la contractul

de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele P.M., dobânditoare prin moștenire

a apartamentului cumpărat de autoarea sa D.R., și respectiv C. (N.) L.,

instanța a reținut că, inalienabilitatea temporară instituită de art. 9 din

Legea nr. 112/1995 vizează numai înstrăinarea prin acte între vii, cu titlu

oneros sau gratuit, nu și transmisiunile prin moștenire legală sau testamentară

și în consecință, pârâta P.M., dobânditoare prin moștenire a apartamentului

cumpărat de defuncta D.R., avea posibilitatea legală de a înstrăina

apartamentul astfel dobândit.

Cererea reclamantului

de rectificare a cărții funciare a fost găsită neîntemeiată, cu reiterarea

chestiunii esențiale vizând ordinea rectificărilor.

De aceea, chiar dacă

adresa în temeiul căreia s-a înscris dreptul de proprietate al Statului Român

asupra cotei de 1/2 ce a constituit proprietatea autoarei reclamantului, T.G.,

este nulă, dreptul de proprietate al statului nu poate fi radiat, deoarece

această înscriere este anterioară înscrierii dreptului de proprietate al

pârâților persoane fizice, iar radierea nu se poate face omisso medio (având în

vedere că, în prezent, imobilul în litigiu constituie proprietatea tabulară a

altor persoane decât Statul Român).

În ceea ce privește

cererea de intervenție în interes propriu formulată de Ș.S. și Ș.L., prin care

s-a solicitat să se constate că aceștia au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în Brașov, str. GB, înscris în c.f. ......... Brașov,

nr. top. ......... totul /1/13, aceasta a fost analizată în strânsă legătură cu

cererea reconvențională formulată de reclamant față de acești intervenienți,

întrucât, pe de o parte, intervenienții pretind a se constata existența unui

drept al lor, iar reclamantul evocă inexistența aceluiași drept, solicitând

constatarea nulității actului juridic prin care intervenienții au dobândit

dreptul pretins.

Reclamantul a invocat

ca motiv de nulitate a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 24317 din 11

octombrie 1999, încheiat între Statul Român, în calitate de vânzător, și

numiții Ș., în calitate de cumpărători, faptul că situația intervenienților

este similară cu cea a pârâților din cererea introductivă, în sensul că aceștia

au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

cunoscând că la data la care au dobândit, calitatea de coproprietari asupra

imobilului revenea Statului Român și T.G., neglijând obligația de a verifica

situația juridică a imobilului, iar pe de altă parte Statul Român nu avea

dreptul să vândă imobilul atâta timp cât nu se efectuase partajul.

În raport cu acest

motiv de nulitate invocat, instanța a reținut că, pentru identitate de rațiune,

se impune adoptarea aceleiași soluții ca și în cazul pârâților persoane fizice,

referitoare la împrejurarea că vânzarea unui bun sau a unei porțiuni dintr-un

bun aflat în indiviziune nu constituie motiv de nulitate, ci supune actul unei

condiții rezolutorii, după cum bunul vândut, sau porțiunea materială din acesta

ce a fost înstrăinată, revine sau nu în lotul coproprietarului care a încheiat

actul translativ de proprietate.

Așa fiind, motivul de

nulitate invocat s-a apreciat a fi neîntemeiat, cu consecința admiterii cererii

de intervenție, în sensul constatării că intervenienții au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în Brașov, str. GB, înscris în c.f.

........... Brașov, nr. top. ........... totul /1/13, prin contractul de

vânzare-cumpărare menționat.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantul Z.W.M., intervenienta A.S.S., pârâții G.L. și G.M.

Prin apelul declarat

de reclamant și intervenientă s-a solicitat schimbarea sentinței, în sensul

admiterii în întregime a acțiunii introductive, astfel cum a fost precizată și

a cererii reconvenționale.

S-a susținut, în

primul rând, greșita respingere ca tardivă a cererii completatoare, câtă vreme

prin decizia anterioară dată în apel se constatase nulitatea tuturor actelor de

procedură îndeplinite de judecătorie.

Pe fondul cauzei, s-a

criticat greșita reținere a aplicării Decretului nr. 92/1950 autoarei

apelanților, respingerea eronată a solicitării de restabilire a situației

anterioare de carte funciară, în condițiile în care s-a constatat nulitatea

adresei din 2000, precum și soluția dată nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, având în vedere reaua-credință a cumpărătorilor.

Apelul pârâților G.L.

și G.M. a vizat soluția de admitere a capătului de cerere referitor la

constatarea nulității absolute a Adresei nr. 23672/2000, emisă de SC R. SRL

Brașov, solicitându-se schimbarea hotărârii în sensul respingerii acestei

pretenții.

Prin Decizia civilă

nr. 107/Ap din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale a respins apelurile declarate ca nefondate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că dezlegarea dată de tribunal tardivității

depunerii cererii de precizare și completare a acțiunii este corectă, prin

raportare la instituția primei zile de înfățișare. În speță, nu se pune

problema valorificării de către tribunal, cu ocazia anulării sentinței

judecătoriei și reținerii cauzei pentru judecarea în fond, a unor acte

procedurale nule, întrucât potrivit art. 297 alin. (2), art. 160 C. proc. civ.,

actele de procedură au rămas valabil dobândite raportului litigios.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că respingerea de către prima instanță a capătului de cerere privind

inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 cu privire la autoarea T.G. este

lipsită de eficiență în economia litigiului și a soluției adoptate de către

tribunal.

Aceasta, întrucât,

atâta vreme cât prin sentința atacată s-a constatat nulitatea Adresei nr.

23672/2010, prin care SC R. SRL Brașov a solicitat serviciului de carte

funciară al Judecătoriei Brașov înscrierea dreptului de proprietate al statului

asupra cotei de ½ care a aparținut numitei T.G., cu titlu de

naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, este lipsită de obiect cererea

vizând inaplicabilitatea acestui decret.

S-a reținut că, prin

efectul decretului de naționalizare a fost trecută în proprietatea statului

doar cota ideală de proprietate a numitei T.D., în timp ce cota de ½ a

lui T.G. a fost înscrisă în favoarea statului prin Adresa nr. 23672/2010,

constatată nulă de tribunal, așa încât, indiferent de aplicabilitatea sau

inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950, în raport cu autoarea titularilor

acțiunii, finalitatea urmărită prin acest petit a fost atinsă - aceea a

înlăturării prevederilor actului normativ menționat față de autoarea lor și

patrimoniul imobiliar al acesteia.

În același timp, s-a

apreciat că respectiva constatare este insuficientă aproprierii bunului de

către reclamant și intervenientă, întrucât contractele de vânzare-cumpărare

pentru apartamentele în litigiu au fost încheiate anterior anului 2000, a

operațiunii de înscriere a dreptului statului și asupra cotei părți a autoarei

T.G. în baza Adresei nr. 23672/2010. În aceste circumstanțe, în care dreptul de

proprietate al statului figura în cotă parte asupra imobilului, nu se poate

scoate în evidență reaua-credință a dobânditorilor, fiind lipsită de relevanță

în cercetarea bunei-credințe, data efectuării dezmembrării asupra imobilului și

persoana care a inițiat această procedură

Neîntemeiate au fost

considerate și motivele de apel referitoare la situația contractelor de

vânzare-cumpărare privind pe pârâții D. și S., față de care tribunalul a arătat

în considerente că au avut contracte de închiriere pentru apartamentele

cumpărate din anul 1985, respectiv anul 1977.

Cu privire la

nulitatea Adresei nr. 23672/2010 s-a reținut, contrar susținerii apelanților,

că această sancțiune nu are nicio înrâurire asupra înscrierilor ulterioare de

evidență imobiliară.

Aceasta, întrucât la

momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, statul, în calitate de

transmițător al dreptului, avea înscrisă o cotă parte ideală din proprietatea

asupra imobilului.

De aceea, actul

constatat nul desființează cu efect retroactiv înscrierea dreptului statului

asupra celeilalte părți comune indivize, de ½ parte, care a aparținut

numitei T.G., fără a afecta valabilitatea înstrăinării pe cota parte care a

aparținut statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Astfel fiind, câtă vreme nu s-a obținut nulitatea absolută a actelor

subsecvente întemeiate parțial pe un act nul, nu pot fi extinse efectele sancțiunii,

de la una parțială la o sancțiune totală.

În același timp, s-a

reținut că în mod corect tribunalul a constatat că regulile de evidență

imobiliară în regimul cărților funciare stabilesc rectificarea înscrierilor în

ordinea inversă a efectuării lor, pornind de la anularea celei mai noi

înscrieri pentru a ajunge la radierea și rectificarea celei de origine a

nulității.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamant și intervenientă, care au susținut critici

sub următoarele aspecte:

- În mod eronat a

fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea precizatoare și completatoare prin

care erau deduse judecății pretenții noi și, de asemenea, chemate în judecată

alte persoane.

Aceasta, întrucât,

prin Decizia nr. 26/Ap din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Brașov, admițându-se

apelul reclamanților, s-a constatat nulitatea tuturor actelor de procedură

îndeplinite de judecătorie, întrucât au fost efectuate de o instanță

necompetentă material.

De aceea, prima zi de

înfățișare a fost la 27 septembrie 2010, dată care a reprezentat primul termen

de judecată după soluția de casare și trimiterea spre rejudecare.

Chiar dacă prima

instanță a respins completarea de acțiune, precizarea de acțiune trebuia să o

admită deoarece aceasta se poate face oricând pe parcursul procesului.

- Pe fondul cauzei,

soluția este greșită, în primul rând sub aspectul inaplicabilității Decretului

nr. 92/1950, antecesoarea reclamanților fiind exceptată, dată fiind profesia

acesteia de învățătoare, de la aplicabilitatea efectelor naționalizării.

Ambele instanțe de

fond au omis să menționeze înscrisul depus la dosar prin care s-a făcut dovada

profesiei antecesoarei și în mod greșit instanța de apel a păstrat soluția

tribunalului, potrivit căreia n-au fost aduse dovezi care să răstoarne

aplicabilitatea Decretului de naționalizare.

Tot astfel, eronat

s-a reținut că T.G. ar apărea pe listele anexă la Decret, cu cota de ½

din imobilul situat în Brașov, str. GB.

- Cu toate că

instanța de fond a constatat nulitatea Adresei nr. 23672 din 10 martie 2000, în

mod eronat a respins petitul privind restabilirea situației de carte funciară,

anterioară înscrierii acestei adrese privind pe titularii dreptului de

proprietate, iar instanța de apel a menținut această hotărâre.

Ambele instanțe de

fond au refuzat să țină cont, la soluționarea cauzei, de principiul conform

căruia anularea actului principal atrage nulitatea tuturor actelor subsecvente,

ceea ce presupunea radierea tuturor înscrierilor efectuate ulterior adresei

anulate.

Chiar dacă nu s-au

anulat contractele de vânzare-cumpărare, nulitatea adresei atrage și nulitatea

intabulării în cartea funciară, iar inversarea modului de radiere a

înscrisurilor este o „invenție nejuridică” a celor două instanțe, care nu are

la bază niciun temei legal.

- În ce privește nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare, în mod eronat a fost respinsă această

cerere, întrucât toți cumpărătorii sunt de rea-credință, în condițiile în care

la data la care au cumpărat nu se făcuse ieșirea din indiviziune și

dezmembrarea imobilului, pentru a se ști care este cota Statului și care este

proprietatea lui T.G.

Vânzătorul nu a

vândut o cotă de proprietate, ci a vândut apartamentele în integralitatea lor,

inclusiv cota de proprietate a recurenților.

Intimații nu se pot

prevala de buna-credință și pentru considerentul că aveau obligația să-și ia în

prealabil toate măsurile de precauție conforme cu prudența și diligența, iar

aceștia nu au făcut-o.

Instanța de fond,

deși a constatat cele susținute în acțiune și probate cu înscrisuri, nu s-a

pronunțat cu privire la cererea de constatare a relei-credințe a pârâților la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar instanța de apel, la rândul

ei, a ignorat acest aspect.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata SC R. SRL

Brașov a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului,

arătând că soluția este corectă, atât sub aspectul procedural, al determinării

limitelor judecății, cât și în ce privește fondul cauzei.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea potrivit

căreia instanțele de fond ar fi apreciat greșit asupra posibilității

modificării cererii de către reclamant, după reluarea judecății, ca urmare a

anulării hotărârii de primă instanță (pentru necompetență), este neîntemeiată.

- Invocarea pe acest

aspect a dispozițiilor art. 105 C. proc. civ. (conform cărora actele de

procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competență vor

fi declarate nule în condițiile prevăzute de lege) nu poate duce la consecința

pretinsă de recurent, a existenței unei noi zile de înfățișare, moment

procesual epuizat deja cu ocazia primei judecăți.

Dispozițiile

procedurale menționate trebuie coroborate cu cele ale art. 160 C. proc. civ. -

care reprezintă sediul în materia vizată, a declarării necompetenței -, precum

și cu dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, potrivit art.

160 C. proc. civ., „în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în

instanța necompetentă rămân câștigate judecății și instanța competentă nu va

dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”.

Or, fiind vorba de

păstrarea dovezilor administrate în instanța necompetentă, evident că este

depășit momentul primei zile de înfățișare (în sensul art. 134 C. proc. civ.),

deoarece administrarea probelor se face într-o fază procesuală ulterioară (după

ce a fost verificat cadrul procesual și s-au stabilit limitele învestirii).

Este incorectă

susținerea potrivit căreia, chiar în condițiile respingerii ca tardivă a

completării de acțiune, instanța trebuia să se considere învestită cu

precizarea de acțiune, întrucât aceasta poate fi făcută oricând pe parcursul

procesului.

În realitate, nu a

fost vorba de o precizare a elementelor deja deduse judecății, ci de o

modificare a cadrului procesual, în condițiile în care, așa cum recurenții

înșiși arată în motivele de recurs, „prin respectiva cerere au chemat în

judecată și alte persoane decât cele aflate deja în prezentul litigiu și au

solicitat completarea petitelor cererii cu petite noi”.

Faptul că nu poate fi

reluată procedura de la prima zi de înfățișare în urma anulării sentinței

pentru necompetență rezultă, de asemenea, din dispozițiile art. 297 alin. (2)

C. proc. civ., a căror aplicare a făcut-o decizia din apel, care a anulat

hotărârea judecătoriei și a reținut cauza pentru judecată în fond.

Fiind vorba, în

speță, doar de anularea actului procedural jurisdicțional și nu de anularea

întregii proceduri, înseamnă că instanța competentă nu se poate considera la

momentul procesual al sesizării și al primei zile de înfățișare, ci va

considera îndeplinite actele procedurale anterioare, inclusiv probele

administrate (a căror refacere o poate încuviința doar pentru motive temeinice,

în termenii art. 160 C. proc. civ.).

- Sunt nefondate, de

asemenea, criticile aduse fondului cauzei.

Astfel, susținerea cu

privire la greșita apreciere asupra inaplicabilității Decretului nr. 92/1950,

autoarei recurenților, este lipsită de pertinență, raportat la argumentele

deciziei din apel, care nu a reținut, cum se pretinde, că nu s-ar fi făcut

dovezi vizând excluderea de la efectele naționalizării, ci a considerat că este

lipsită de relevanță o asemenea constatare, în condițiile în care s-a dispus

anularea adresei în temeiul căreia Statul se intabula (în anul 2000) pe cota de

½ din imobil, aparținând lui T.G.

Or, fără să combată

aceste argumente și să arate de ce este eronată aprecierea instanței de apel în

sensul lipsei de consecințe juridice, raportat la soluția adoptată de tribunal,

a cererii vizând inaplicabilitatea Decretului de naționalizare, recurenții se

limitează la a reitera de fapt critici aduse sentinței fondului, ignorând că

obiect al recursului îl reprezintă decizia din apel.

- Este, de asemenea,

nefondată critica referitoare la modalitatea în care se produce radierea

înscrierilor în cartea funciară și faptul că, deși constată nulitatea adresei

de înscriere a cotei de ½ în favoarea Statului, aceasta nu atrage și

nulitatea, respectiv radierea înscrierilor făcute pe numele

intimaților-cumpărători.

Deși recurenții

pretind că ar fi trebuit făcută aplicarea principiului potrivit căruia anularea

actului principal atrage nulitatea actelor subsecvente, în realitate, nu există

o asemenea relație de determinare între adresa menționată și contractele de

vânzare-cumpărare, pentru a fi extinse, de maniera pretinsă, efectele

nulității.

Perfectarea

contractelor de vânzare-cumpărare nu s-a realizat pe baza adresei menționate

(emisă de altfel, ulterior intervenirii înstrăinărilor) și în considerarea unei

situații juridice a imobilului așa cum a fost ea configurată urmare a

înscrierii respectivei adrese în cartea funciară.

Instanța de apel a

reținut corect că, la momentul înstrăinărilor, Statul avea intabulată o

cotă-parte de ½ din imobil (rămasă ca atare și după anularea Adresei nr.

23672/2000), așa încât nu se poate pune problema valabilității vânzării pe

cota-parte ce a aparținut Statului.

În realitate,

problema unor asemenea înstrăinări - prin care se depășește cota-parte de

proprietate aparținând vânzătorului - este cea a afectării lor de condiția

rezolutorie, iar nu de sancțiunea nulității.

În sensul arătat,

nepronunțându-se nulitatea contractelor, nu se putea dispune nici radierea

înscrierilor efectuate pe baza acestora, câtă vreme situația de carte funciară

este conformă cu situația dreptului rezultat din acte juridice nedesființate

(nefiind astfel întrunite cerințele art. 34 din Decretul nr. 115/1938, noul

art. 34 din Legea nr. 7/1996).

- Critica referitoare

la constatarea relei-credințe a cumpărătorilor nu poate fi primită având în

vedere că ea aduce judecății în recurs o serie de elemente de fapt,

solicitându-se aprecierea asupra acestora pentru a se stabili o situație

contrară celei reținute de instanțele fondului.

În faza recursului nu

pot fi evaluate însă, situații de fapt (cum este și cea a atitudinii subiective

la momentul încheierii contractelor), ci se verifică doar corecta aplicare a

legii asupra faptelor deduse judecății, așa cum au fost ele stabilite de

instanțele fondului.

Sub acest aspect,

instanțele anterioare au reținut că buna-credință nu poate fi contestată, câtă

vreme, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, Statul figura ca

proprietar tabular asupra cotei-părți de ½ din imobil.

Legat de această

situație juridică a imobilului, instanțele au dezvoltat considerente vizând

înstrăinarea de către unul dintre coproprietari (în speță, Statul) a bunului în

materialitatea lui subliniind, în mod corect, că situația unei asemenea vânzări

este aceea a supunerii ei unei condiții rezolutorii (de validare sau

desființare în funcție de rezultatul partajului), iar nu sancțiunii nulității

(nefiind vorba, în această ipoteză de clasica înstrăinare a unui bun al

altuia).

În consecință, față

de considerentele expuse, criticile vizând nelegalitatea soluției din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost găsite neîntemeiate,

neidentificându-se o încălcare a normelor de drept în soluționarea cauzei.

În privința motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., indicarea lor s-a realizat

formal, nedezvoltându-se, conform motivelor prezentate în cadrul memoriului de

recurs, argumente care să poate fi subsumate ipotezelor reglementate de cele

două texte procesuale.

Față de toate aceste

aspecte, nedemonstrându-se nelegalitatea deciziei din apel, recursul declarat

va fi respins ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.W.M. și de intervenienta A.S.S.

împotriva Deciziei nr. 107/Ap din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Obligă pe recurenți

la 1.860 RON cheltuieli de judecată către intimatul-intervenient Ș.S., la 3.720

RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât G.L. și la 5.000 RON

cheltuieli de judecată către intimatul-pârât S.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - LM