ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6930/2012

Asupra cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele: Prin Cererea formulată, reclamanta Parohia Sf. Nicolae Nou a chemat în judecată Municipiul Ploiești - prin primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.577 mp, situat în Ploiești, str. S., județul Prahova, și asupra construcțiilor existente pe acesta, respectiv clădirea bisericii parohiale, clopotnița, casa parohială corp A și casa parohială corp B, drept de proprietate dobândit prin uzucapiunea de lungă durată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilele menționate se află în inventarul Parohiei din anul 1969, fiind stăpânite de ea în toată această perioadă în mod continuu, public, pașnic și sub nume de proprietar.

S-a mai învederat că imobilul principal - Biserica de cult - a suferit mai multe degradări în urma cutremurelor din 1940 și 1977 și a celor două războaie mondiale, dar a fost refăcută prin contribuția enoriașilor și a conducerii superioare a bisericii. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 1846, 1847 și urm. C. civ. Prin Sentința civilă nr. 1786 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Prahova a admis acțiunea, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 2.577 mp situat în Ploiești, str. S., județul Prahova, dobândit prin uzucapiune, precum și asupra Bisericii Parohiale Sf. Nicolae Nou, clopotnița, casa parohiala corp A și casa parohială, corp B. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză s-a identificat și măsurat imobilul-construcție în litigiu, stabilindu-se că terenul este situat în Ploiești str. S., județul Prahova și are 2.577 mp.

Cu referire la declarațiile martorilor audiați, instanța a statuat că biserica a avut aceeași așezare și a deținut aceleași imobile enumerate și în cererea de chemare în judecată de peste 60 ani, în toată această perioadă terenul fiind împrejmuit cu gard, fără să fi suferit modificări de suprafețe și fără ca nimeni să fi tulburat posesia reclamantei asupra acestor imobile. A reținut tribunalul incidența dispozițiilor art. 1890 C. civ. referitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune și faptul că în speță, reclamanta a făcut dovada unei posesii efective exercitată în tot timpul prevăzut de lege, actele materiale de stăpânire reflectând intenția certă a acesteia de a se comporta ca adevăratul titular al dreptului de proprietate.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Municipiul Ploiești - prin primar, criticând-o pentru nelegalitate, pe considerentul că, potrivit O.U.G. nr. 94/2000, privând retrocedarea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială și în condițiile în care această lege nu a intrat în vigoare, acțiunea apare ca fiind prematur introdusă.

Pe de altă parte, s-a susținut că prin înscrisurile depuse la dosar, s-a făcut dovada că reclamanta nu a stăpânit o perioadă de 30 de ani suprafața de teren pe care expertul a găsit-o la măsurători, câtă vreme prin acțiunea introductivă s-a solicitat dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil-teren în suprafață de 2.577 mp, în adresa de la Serviciul Public Finanțe Locale se menționează că reclamanta figurează în evidențe cu o suprafață de 1.860 mp, în timp ce, potrivit listei de inventar depuse la dosar, Parohia Sf. Nicolae Nou deține 1.200 mp teren cu destinația de curte a bisericii și 200 mp cu destinația de curte a casei parohiale.

Prin Decizia nr. 134 din 21 iunie 2010 Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că potrivit alin. (2) al art. unic din Legea nr. 455/2006, pentru soluționarea unor astfel de cauze este necesar ca, odată cu procedura de citare a persoanelor interesate, să se dispună publicarea în M. Of. al României, Partea a III-a și într-un ziar de largă răspândire, a unui anunț cuprinzând datele de identificare a părților și obiectul procesului, cerință imperativă, nerespectată de instanță. Reluând judecata, Tribunalul Prahova a pronunțat Sentința civilă nr. 793 din 21 aprilie 2011, prin care a respins acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că, potrivit Adresei nr. 862404 din 13 martie 2008 emisă de Consiliul Local Ploiești - Serviciul Public Finanțe Locale, Parohia Sf.

Nicolae Nou figurează în evidențele acestei instituții la adresa str. S., cu biserică și construcțiile aferente acesteia (casă parohială, cancelarie parohială, clopotniță) și teren în suprafață de 1.860 mp, impuse în baza Declarației nr. 242622 din 29 ianuarie 2004, scutită de plata impozitului conform Legii nr. 571/2003. De asemenea, biserica, clopotnița, cele două corpuri ale casei parohiale și teren de 1.400 mp figurează în patrimoniul Parohiei Sf. Nicolae Nou din anul 1869 astfel cum reiese din tabelele existente la dosar, iar potrivit depozițiilor martorilor audiați în cauză, a rezultat că biserica a avut permanent aceeași locație, a deținut clădirile enumerate în cererea de chemare în judecată, terenul a fost permanent împrejmuit cu gard și nu a suferit niciodată modificări, iar posesia imobilului nu a fost tulburată de nicio persoană.

Tribunalul a mai reținut că, potrivit raportului de expertiza tehnică construcții, pe terenul situat în Ploiești str. S. există mai multe clădiri constând în biserică, clopotniță, casă parohială cu două corpuri, respectiv Corpul A (clădire principală pentru preot) și Corpul B (clădire personal auxiliar parohie), iar terenul a fost identificat având suprafața de 2.577 mp, fiind împrejmuit cu gard pe toate laturile. A apreciat tribunalul că, potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să formuleze cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept, cu excepția cazului în care are posibilitatea formulării cererii în realizarea dreptului, iar dispozițiile art. 1837 și următoarele C. civ., prevăd că uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate constând în exercitarea unei posesii neîntrerupte, continue, netulburată și sub nume de proprietar timp de 30 ani asupra bunului respectiv.

S-a mai reținut că disp. art. 488 și urm. C. civ.

reglementează accesiunea imobiliară artificială constând în faptul că proprietarul terenului devine proprietarul construcțiilor și că, din analiza probelor dosarului rezultă că în anii 1869, 1936, 1938 au fost edificate construcțiile în litigiu, situate în Ploiești str. S., constând într-o biserică, clopotniță, casă parohială cu două corpuri, biserica folosind și un teren de 2.577 mp, imobile cu care parohia figurează în evidentele fiscale din anul 2004. Câtă vreme construcțiile în litigiu au fost edificate în anii menționați, fiind amplasate pe un teren de 2.577 mp și cu care parohia figurează în evidențele fiscale începând cu anul 2004, înseamnă că reclamanta nu poate pretinde un drept de proprietate asupra acestor imobile deoarece nu există niciun act la dosar care să ateste că aceasta a fost cea care a achiziționat materialele de construcție, a achitat manopera și orice alte lucrări pentru edificarea unor asemenea construcții precum și modalitatea în care a edificat construcțiile și a întrat în posesia terenurilor.

Cu referire la dispozițiile Legii nr. 213/1998, s-a menționat că bunurile proprietate publică a statului nu pot face obiectul înstrăinării, nefiind supuse circuitului civil de drept comun, fiind inalienabile, indivizibile și nu pot fi expropriate de către terțe persoane în favoarea acestora. Totodată, tribunalul a apreciat că însăși vechimea de mai bine de 200 de ani a construcțiilor impune acestora un regim juridic special, de natură a le înscrie în patrimoniul cultural național, putând face parte din categoria imobilelor protejate de stat tocmai datorită stilului arhitectural, vechimii lor, iar reclamanta nu a dovedit că aceste clădiri și terenul aferent nu ar fi supuse regimului special instituit de legislația ce reglementează cultele religioase.

În consecință, prima instanță a stabilit că, împrejurarea că imobilele figurează în patrimoniul reclamantei, că s-a înscris cu acestea în evidențele fiscale în anul 2004, nu înseamnă în mod automat că a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, sub nume de proprietar, deoarece inventarierea patrimoniului, înscrierea în evidentele fiscale constituie simple stări de fapt cu efect din punct de vedere fiscal în ceea ce privește plata impozitelor, a taxelor, reprezentând dovada folosirii acestor bunuri la un moment dat, folosire ce nu poate avea efecte juridice respectiv nu poate duce de drept, automat, la dobândirea proprietății. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a susținut că în mod greșit nu au fost analizate cerințele prevăzute de lege pentru a uzucapa, că motivarea referitoare la vechimea construcțiilor și la nedovedirea construirii imobilelor de către parohie sau a cumpărării materialelor de construcție este nelegală, la fel ca și referirea făcută la incidența Legii nr. 213/1998, având în vedere că legiuitorul a adoptat o lege (nr. 455/2006) tocmai pentru clarificarea situației juridice a bunurilor imobile aflate în posesia parohiilor. De asemenea, s-a susținut caracterul eronat al motivării instanței de fond, potrivit căreia, dacă reclamanta ar dobândi proprietatea asupra bunurilor menționate în acțiune, ar fi îngrădit accesul membrilor comunității ortodoxe în acest imobil, întrucât scopul existenței unei parohii este acela de a fi la dispoziția credincioșilor din parohie, nepretinzându-se dobândirea dreptului de proprietate în vreun scop ocult.

Prin Decizia nr. 185 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat și în consecință, a schimbat în tot sentința în sensul că a admis acțiunea, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 2.577 mp situat în Ploiești, str. S., județul Prahova, prin uzucapiune, precum și dreptul de proprietate al reclamantei asupra Bisericii Parohiale Sf. Nicolae Nou, clopotnița, casa parohială corp A și casa parohială corp B. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, referirea din conținutul considerentelor sentinței la dispozițiile Legii nr. 213/1998 este eronată, întrucât în cauză nu sunt incidente aceste prevederi legale, cu atât mai mult cu cât, intimata-pârâtă nu a susținut niciodată că bunurile imobile menționate în acțiune ar fi în proprietatea publică a statului și nu pot fi dobândite de către terțe persoane.

S-a constatat de asemenea, întemeiată critica potrivit căreia instanța de fond nu a analizat dacă au fost îndeplinite condițiile cerute de lege pentru a uzucapa, deși s-a reținut că bunurile imobile au fost în inventarul din 1969, iar declarațiilor martorilor audiați nu li s-a dat nicio eficiență. Totodată, din actele depuse la dosar (lista de inventariere din 31 decembrie 1969) a rezultat că Parohia Sf. Nicolae Nou are în proprietate biserica din str. S., clădire construită în anul 1869, clopotniță, construită în același an, casă parohială corp. A, construită în 1936 și casă parohială corp. B construită în anul 1938, iar în ce privește terenul, acesta a fost identificat de expert, stabilindu-se că este în suprafață de 2.557 mp, având categoria de folosință curți-construcții.

Ca atare, a rezultat că reclamanta a exercitat posesia asupra terenului și asupra construcțiilor în mod neîntrerupt, netulburat, public, sub nume de proprietar, începând cu anul 1869, data construirii bisericii și până în prezent, ceea ce echivalează cu dobândirea proprietății prin uzucapiune, conform art. 1847 C. civ. S-a constatat că în mod greșit instanța de fond a motivat că atâta timp cât construcțiile în litigiu au fost edificate în anii 1869, 1936, 1938, dar a figurat cu ele în evidențele fiscale începând cu anul 2004, înseamnă că reclamanta nu poate pretinde un drept de proprietate asupra acestor imobile, deoarece nu există niciun act de proprietate la dosar care să ateste că aceasta a fost cea care a achiziționat materialele de construcție, a efectuat lucrări pentru ridicarea acestor construcții, precum și modalitatea în care a edificat construcțiile și a intrat în posesia terenurilor.

Aceasta, întrucât la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1846, 1847 C. civ., nu trebuie să se facă dovada cu acte cu privire la achiziționarea materialelor, plata manoperei și a altor lucrări pentru edificarea construcțiilor, dimpotrivă, textele legale menționate enumeră alte condiții pentru a se putea dobândi proprietatea imobilelor prin uzucapiune. În cauză, posesia exercitată de reclamanta-apelantă asupra imobilelor în litigiu întrunește atât animus cât și corpus, fiind aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Eronată a fost considerată și motivarea instanței de fond, potrivit căreia dacă reclamanta ar dobândi proprietatea asupra bunurilor menționate în acțiune, ar fi îngrădit accesul membrilor comunității ortodoxe în acest imobil, având în vedere că scopul existenței unei parohii este acela de a fi la dispoziția credincioșilor din parohie, nesolicitându-se dobândirea dreptului de proprietate în scopuri oculte.

Ca atare, constatându-se îndeplinite condițiile prescrise de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, a fost admis apelul și schimbată în tot sentința, în sensul admiterii acțiunii formulate. Decizia a fost atacată cu recurs de către pârât, care a susținut următoarele aspecte de nelegalitate: - Potrivit O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, s-a stabilit că „regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială” (art. 1 alin. (2)). Întrucât o asemenea lege specială încă nu a fost adoptată, înseamnă că acțiunea este prematură. - Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G.

nr. 53/2008, prevede la art. 41 faptul că patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul, mănăstirea și parohia sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică. De asemenea, conform art. 170 din același Statut, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre și bunuri comune, iar bunurile sacre sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile (fiind considerate ca atare, și lăcașurile de cult, casa parohială). Rezultă că, în cauză, reclamanta nu a făcut pe deplin dovada pozitivă a calităților posesiei, neputându-se stabili cu certitudine dacă a stăpânit pentru sine și sub nume de proprietar, în condițiile în care cultul religios este o organizație de utilitate publică al cărei scop trebuie exercitat în folosul comunității.

De aceea, stăpânirea imobilului de către reclamantă nu este de natură să ducă la dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra imobilului, deoarece posesorul nu a exercitat o posesie utilă, ținând cont de faptul că bisericile reprezintă lăcașuri de cult care deservesc interesul public și nu un interes propriu, astfel încât aceste imobile nu pot fi expropriate reclamantei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că acestea au caracter nefondat, având în vedere următoarele considerente: - Susținerea recurentului în sensul prematurității acțiunii în constatarea uzucapiunii, nu poate fi primită. Astfel, în sprijinul acestei critici, recurentul face referire la dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000 și la faptul că nu a fost adoptată, încă, o lege specială care să reglementeze regimul juridic al lăcașurilor de cult. Formulând critica de această manieră, recurentul ignoră faptul că acțiunea în constatarea uzucapiunii, prin care se tinde la recunoașterea unui drept în patrimoniul reclamantei - ca efect al unei posesii îndelungate, în termenii prescriși de lege - este diferită de cea în retrocedare, care presupune un act normativ special. Pentru constatarea intervenirii uzucapiunii există cadru normativ dat de dispozițiile Codului civil, instanța trebuind să verifice îndeplinirea condițiilor posesiei exercitate pentru ca starea de fapt să poată fi transformată în stare de drept.

De aceea, hotărârea pronunțată în această materie are, din punct de vedere al efectelor, caracter mixt, deopotrivă declarativ (se bazează pe posesia exercitată anterior sesizării instanței) și constitutiv (pentru că, în absența verificării jurisdicționale a îndeplinirii condițiilor posesiei, aceasta nu se transformă în drept de proprietate). Or, în speță, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, în cadrul normativ aplicabil indiferent de calitatea titularului acțiunii, instanța a făcut în mod corect aceste verificări, neputându-se pretinde că demersul reclamantei era prematur (pentru că, într-o materie reglementată de la 1864 prin Codul civil, nu se poate susține că trebuia așteptată o reglementare nouă, care să corespundă calității titularului acțiunii).

- Critica referitoare la precaritatea posesiei, dată fiind natura bunului, de lăcaș de cult și casă parohială, este de asemenea, nefondată. Faptul că parohia este persoană juridică de utilitate publică nu înseamnă că aceasta nu poate deține bunuri în patrimoniul său, obiect al proprietății private. Referirea la caracterul sacru al unor bunuri ale bisericii nu este de natură să atragă consecința imprescriptibilității acestora, atunci când problema dobândirii bunurilor prin efectul prescripției achizitive se pune în favoarea bisericii, iar nu a unor terțe persoane. Astfel, toate modalitățile de dobândire a proprietății reglementate de dreptul pozitiv sunt recunoscute și Bisericii, în egală măsură în care ele sunt accesibile oricărei persoane publice sau private (la acestea doar adăugându-se mijloace canonice de dobândire a averilor ecleziastice, prevăzute de Regulamentul de organizare și administrare a bunurilor bisericești al B.O.R.

și de Statutul B.O.R.). În acest sens, Regulamentul Bisericii Ortodoxe Române prevede în art. 25, că „Patriarhia, părțile componente locale și toate persoanele juridice ale Bisericii Ortodoxe Române pot dobândi bunuri, în conformitate cu dispozițiile Codului civil, ale celorlalte legi, ale Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și ale Regulamentului pentru administrarea bunurilor bisericești”. Făcând trimitere la dispozițiile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române și la bunurile sacre aici menționate, recurentul este în eroare când pretinde că această dispoziție statutară este de natură să justifice caracterul imprescriptibil achizitiv al acestor bunuri în raport cu parohia.

În realitate, bunurile sacre și cele sfinte sunt destinate exercitării cultului și este evident că ele pot avea ca titular parohia (persoană juridică canonică de drept public). Prevederile statutare menționate, referitoare la regimul juridic al bunurilor sfinte și sacre, constituie fundamentul imprescriptibil al acestora în raport cu terțe persoane, ceea ce înseamnă că astfel de bunuri, aparținând persoanelor juridice publice din Biserica Ortodoxă Română nu pot fi uzucapate (ele fiind, în mod asemănător cu dispozițiile art. 1844 C. civ., scoase în afara circuitului civil). Este vorba, așadar, despre imposibilitatea uzucapării unor astfel de bunuri împotriva Bisericii, iar nu de situația în care persoanele juridice canonice sunt cele care exercită posesia.

De aceea, fiind eronată susținerea că bunurile din litigiu nu puteau face obiect al prescripției achizitive, se constată că în mod corect instanța de apel a analizat elementele posesiei și a stabilit, pe baza probelor administrate, că acestea îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate. - Susținerea caracterului precar al posesiei, cu referire la caracterul de utilitate publică a cultului religios (al cărui scop trebuie să fie exercitat în folosul comunității), este nefondată. Pretinzând precaritatea posesiei (stăpânirea materială a bunului lipsită de animus sibi habendi), recurentul este, de fapt, în aceeași confuzie legată de titularul unor astfel de bunuri și de posibilitatea deținerii unui patrimoniu de către persoanele juridice canonice de utilitate publică.

În consecință, constatând caracterul nefondat al criticilor și faptul că în speță s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează să respingă recursul. În privința cheltuielilor de judecată pretinse de intimata-reclamantă, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării lor, cererea va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin primar împotriva Deciziei nr. 185 din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă Parohia Sf. Nicolae privind acordarea cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM