ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6930/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6930/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, deliberând, constată următoarele:

Prin Cererea formulată, reclamanta Parohia

Sf. Nicolae Nou a chemat în judecată Municipiul Ploiești - prin primar,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate

dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.577 mp, situat în

Ploiești, str. S., județul Prahova, și asupra construcțiilor existente pe

acesta, respectiv clădirea bisericii parohiale, clopotnița, casa parohială corp

A și casa parohială corp B, drept de proprietate dobândit prin uzucapiunea de

lungă durată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că imobilele menționate se află în inventarul

Parohiei din anul 1969, fiind stăpânite de ea în toată această perioadă în mod

continuu, public, pașnic și sub nume de proprietar. S-a mai învederat că

imobilul principal - Biserica de cult - a suferit mai multe degradări în urma

cutremurelor din 1940 și 1977 și a celor două războaie mondiale, dar a fost

refăcută prin contribuția enoriașilor și a conducerii superioare a bisericii.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe disp. art. 1846, 1847 și urm. C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1786 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Prahova a admis acțiunea, a

constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață

de 2.577 mp situat în Ploiești, str. S., județul Prahova, dobândit prin uzucapiune,

precum și asupra Bisericii Parohiale Sf. Nicolae Nou, clopotnița, casa

parohiala corp A și casa parohială, corp B.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că prin rapoartele de expertiză efectuate

în cauză s-a identificat și măsurat imobilul-construcție în litigiu,

stabilindu-se că terenul este situat în Ploiești str. S., județul Prahova și

are 2.577 mp.

Cu referire la

declarațiile martorilor audiați, instanța a statuat că biserica a avut aceeași

așezare și a deținut aceleași imobile enumerate și în cererea de chemare în

judecată de peste 60 ani, în toată această perioadă terenul fiind împrejmuit cu

gard, fără să fi suferit modificări de suprafețe și fără ca nimeni să fi

tulburat posesia reclamantei asupra acestor imobile.

A reținut tribunalul

incidența dispozițiilor art. 1890 C. civ. referitoare la dobândirea dreptului

de proprietate prin uzucapiune și faptul că în speță, reclamanta a făcut dovada

unei posesii efective exercitată în tot timpul prevăzut de lege, actele

materiale de stăpânire reflectând intenția certă a acesteia de a se comporta ca

adevăratul titular al dreptului de proprietate.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul Municipiul Ploiești - prin primar, criticând-o pentru

nelegalitate, pe considerentul că, potrivit O.U.G. nr. 94/2000, privând

retrocedarea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din

România, regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va

fi reglementat prin lege specială și în condițiile în care această lege nu a intrat

în vigoare, acțiunea apare ca fiind prematur introdusă.

Pe de altă parte, s-a

susținut că prin înscrisurile depuse la dosar, s-a făcut dovada că reclamanta

nu a stăpânit o perioadă de 30 de ani suprafața de teren pe care expertul a

găsit-o la măsurători, câtă vreme prin acțiunea introductivă s-a solicitat

dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil-teren în suprafață de

2.577 mp, în adresa de la Serviciul Public Finanțe Locale se menționează că

reclamanta figurează în evidențe cu o suprafață de 1.860 mp, în timp ce,

potrivit listei de inventar depuse la dosar, Parohia Sf. Nicolae Nou deține

1.200 mp teren cu destinația de curte a bisericii și 200 mp cu destinația de

curte a casei parohiale.

Prin Decizia nr. 134

din 21 iunie 2010 Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a desființat sentința

și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că potrivit alin. (2) al art. unic

din Legea nr. 455/2006, pentru soluționarea unor astfel de cauze este necesar

ca, odată cu procedura de citare a persoanelor interesate, să se dispună

publicarea în M. Of. al României, Partea a III-a și într-un ziar de largă

răspândire, a unui anunț cuprinzând datele de identificare a părților și

obiectul procesului, cerință imperativă, nerespectată de instanță.

Reluând judecata, Tribunalul

Prahova a pronunțat Sentința civilă nr. 793 din 21 aprilie 2011, prin care a

respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că, potrivit Adresei nr.

862404 din 13 martie 2008 emisă de Consiliul Local Ploiești - Serviciul Public

Finanțe Locale, Parohia Sf. Nicolae Nou figurează în evidențele acestei

instituții la adresa str. S., cu biserică și construcțiile aferente acesteia

(casă parohială, cancelarie parohială, clopotniță) și teren în suprafață de

1.860 mp, impuse în baza Declarației nr. 242622 din 29 ianuarie 2004, scutită

de plata impozitului conform Legii nr. 571/2003.

De asemenea,

biserica, clopotnița, cele două corpuri ale casei parohiale și teren de 1.400

mp figurează în patrimoniul Parohiei Sf. Nicolae Nou din anul 1869 astfel cum

reiese din tabelele existente la dosar, iar potrivit depozițiilor martorilor

audiați în cauză, a rezultat că biserica a avut permanent aceeași locație, a

deținut clădirile enumerate în cererea de chemare în judecată, terenul a fost

permanent împrejmuit cu gard și nu a suferit niciodată modificări, iar posesia

imobilului nu a fost tulburată de nicio persoană.

Tribunalul a mai

reținut că, potrivit raportului de expertiza tehnică construcții, pe terenul

situat în Ploiești str. S. există mai multe clădiri constând în biserică,

clopotniță, casă parohială cu două corpuri, respectiv Corpul A (clădire

principală pentru preot) și Corpul B (clădire personal auxiliar parohie), iar

terenul a fost identificat având suprafața de 2.577 mp, fiind împrejmuit cu

gard pe toate laturile.

A apreciat tribunalul

că, potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să formuleze

cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept, cu excepția

cazului în care are posibilitatea formulării cererii în realizarea dreptului,

iar dispozițiile art. 1837 și următoarele C. civ., prevăd că uzucapiunea

reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate constând în

exercitarea unei posesii neîntrerupte, continue, netulburată și sub nume de

proprietar timp de 30 ani asupra bunului respectiv.

S-a mai reținut că

disp. art. 488 și urm. C. civ. reglementează accesiunea imobiliară artificială

constând în faptul că proprietarul terenului devine proprietarul construcțiilor

și că, din analiza probelor dosarului rezultă că în anii 1869, 1936, 1938 au

fost edificate construcțiile în litigiu, situate în Ploiești str. S., constând

într-o biserică, clopotniță, casă parohială cu două corpuri, biserica folosind

și un teren de 2.577 mp, imobile cu care parohia figurează în evidentele

fiscale din anul 2004.

Câtă vreme

construcțiile în litigiu au fost edificate în anii menționați, fiind amplasate

pe un teren de 2.577 mp și cu care parohia figurează în evidențele fiscale

începând cu anul 2004, înseamnă că reclamanta nu poate pretinde un drept de

proprietate asupra acestor imobile deoarece nu există niciun act la dosar care

să ateste că aceasta a fost cea care a achiziționat materialele de construcție,

a achitat manopera și orice alte lucrări pentru edificarea unor asemenea

construcții precum și modalitatea în care a edificat construcțiile și a întrat

în posesia terenurilor.

Cu referire la

dispozițiile Legii nr. 213/1998, s-a menționat că bunurile proprietate publică

a statului nu pot face obiectul înstrăinării, nefiind supuse circuitului civil

de drept comun, fiind inalienabile, indivizibile și nu pot fi expropriate de

către terțe persoane în favoarea acestora.

Totodată, tribunalul

a apreciat că însăși vechimea de mai bine de 200 de ani a construcțiilor impune

acestora un regim juridic special, de natură a le înscrie în patrimoniul

cultural național, putând face parte din categoria imobilelor protejate de stat

tocmai datorită stilului arhitectural, vechimii lor, iar reclamanta nu a dovedit

că aceste clădiri și terenul aferent nu ar fi supuse regimului special

instituit de legislația ce reglementează cultele religioase.

În consecință, prima

instanță a stabilit că, împrejurarea că imobilele figurează în patrimoniul

reclamantei, că s-a înscris cu acestea în evidențele fiscale în anul 2004, nu

înseamnă în mod automat că a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă,

netulburată, sub nume de proprietar, deoarece inventarierea patrimoniului,

înscrierea în evidentele fiscale constituie simple stări de fapt cu efect din

punct de vedere fiscal în ceea ce privește plata impozitelor, a taxelor,

reprezentând dovada folosirii acestor bunuri la un moment dat, folosire ce nu

poate avea efecte juridice respectiv nu poate duce de drept, automat, la

dobândirea proprietății.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a susținut că în

mod greșit nu au fost analizate cerințele prevăzute de lege pentru a uzucapa,

că motivarea referitoare la vechimea construcțiilor și la nedovedirea

construirii imobilelor de către parohie sau a cumpărării materialelor de

construcție este nelegală, la fel ca și referirea făcută la incidența Legii nr.

213/1998, având în vedere că legiuitorul a adoptat o lege (nr. 455/2006) tocmai

pentru clarificarea situației juridice a bunurilor imobile aflate în posesia

parohiilor.

De asemenea, s-a

susținut caracterul eronat al motivării instanței de fond, potrivit căreia,

dacă reclamanta ar dobândi proprietatea asupra bunurilor menționate în acțiune,

ar fi îngrădit accesul membrilor comunității ortodoxe în acest imobil, întrucât

scopul existenței unei parohii este acela de a fi la dispoziția credincioșilor

din parohie, nepretinzându-se dobândirea dreptului de proprietate în vreun scop

ocult.

Prin Decizia nr. 185

din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul

declarat și în consecință, a schimbat în tot sentința în sensul că a admis

acțiunea, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în

suprafață de 2.577 mp situat în Ploiești, str. S., județul Prahova, prin

uzucapiune, precum și dreptul de proprietate al reclamantei asupra Bisericii

Parohiale Sf. Nicolae Nou, clopotnița, casa parohială corp A și casa parohială

corp B.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, referirea din conținutul considerentelor

sentinței la dispozițiile Legii nr. 213/1998 este eronată, întrucât în cauză nu

sunt incidente aceste prevederi legale, cu atât mai mult cu cât,

intimata-pârâtă nu a susținut niciodată că bunurile imobile menționate în

acțiune ar fi în proprietatea publică a statului și nu pot fi dobândite de

către terțe persoane.

S-a constatat de

asemenea, întemeiată critica potrivit căreia instanța de fond nu a analizat

dacă au fost îndeplinite condițiile cerute de lege pentru a uzucapa, deși s-a

reținut că bunurile imobile au fost în inventarul din 1969, iar declarațiilor

martorilor audiați nu li s-a dat nicio eficiență.

Totodată, din actele

depuse la dosar (lista de inventariere din 31 decembrie 1969) a rezultat că

Parohia Sf. Nicolae Nou are în proprietate biserica din str. S., clădire

construită în anul 1869, clopotniță, construită în același an, casă parohială

corp. A, construită în 1936 și casă parohială corp. B construită în anul 1938,

iar în ce privește terenul, acesta a fost identificat de expert, stabilindu-se

că este în suprafață de 2.557 mp, având categoria de folosință

curți-construcții.

Ca atare, a rezultat

că reclamanta a exercitat posesia asupra terenului și asupra construcțiilor în

mod neîntrerupt, netulburat, public, sub nume de proprietar, începând cu anul

1869, data construirii bisericii și până în prezent, ceea ce echivalează cu

dobândirea proprietății prin uzucapiune, conform art. 1847 C. civ.

S-a constatat că în

mod greșit instanța de fond a motivat că atâta timp cât construcțiile în

litigiu au fost edificate în anii 1869, 1936, 1938, dar a figurat cu ele în

evidențele fiscale începând cu anul 2004, înseamnă că reclamanta nu poate

pretinde un drept de proprietate asupra acestor imobile, deoarece nu există

niciun act de proprietate la dosar care să ateste că aceasta a fost cea care a

achiziționat materialele de construcție, a efectuat lucrări pentru ridicarea

acestor construcții, precum și modalitatea în care a edificat construcțiile și

a intrat în posesia terenurilor.

Aceasta, întrucât la

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1846, 1847 C. civ., nu trebuie să se

facă dovada cu acte cu privire la achiziționarea materialelor, plata manoperei

și a altor lucrări pentru edificarea construcțiilor, dimpotrivă, textele legale

menționate enumeră alte condiții pentru a se putea dobândi proprietatea

imobilelor prin uzucapiune.

În cauză, posesia

exercitată de reclamanta-apelantă asupra imobilelor în litigiu întrunește atât

animus cât și corpus, fiind aptă să conducă la dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune.

Eronată a fost

considerată și motivarea instanței de fond, potrivit căreia dacă reclamanta ar

dobândi proprietatea asupra bunurilor menționate în acțiune, ar fi îngrădit

accesul membrilor comunității ortodoxe în acest imobil, având în vedere că

scopul existenței unei parohii este acela de a fi la dispoziția credincioșilor

din parohie, nesolicitându-se dobândirea dreptului de proprietate în scopuri

oculte.

Ca atare,

constatându-se îndeplinite condițiile prescrise de lege pentru dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiune, a fost admis apelul și schimbată în

tot sentința, în sensul admiterii acțiunii formulate.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către pârât, care a susținut următoarele aspecte de

nelegalitate:

- Potrivit O.U.G. nr.

94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România, s-a stabilit că „regimul juridic al imobilelor care au

destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială” (art. 1 alin.

(2)).

Întrucât o asemenea

lege specială încă nu a fost adoptată, înseamnă că acțiunea este prematură.

- Statutul pentru

organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr.

53/2008, prevede la art. 41 faptul că patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia,

episcopia, vicariatul, protopopiatul, mănăstirea și parohia sunt persoane

juridice de drept privat și utilitate publică.

De asemenea, conform

art. 170 din același Statut, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre și

bunuri comune, iar bunurile sacre sunt inalienabile, insesizabile și

imprescriptibile (fiind considerate ca atare, și lăcașurile de cult, casa

parohială).

Rezultă că, în cauză,

reclamanta nu a făcut pe deplin dovada pozitivă a calităților posesiei,

neputându-se stabili cu certitudine dacă a stăpânit pentru sine și sub nume de

proprietar, în condițiile în care cultul religios este o organizație de

utilitate publică al cărei scop trebuie exercitat în folosul comunității.

De aceea, stăpânirea

imobilului de către reclamantă nu este de natură să ducă la dobândirea, prin

uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra imobilului, deoarece posesorul nu

a exercitat o posesie utilă, ținând cont de faptul că bisericile reprezintă

lăcașuri de cult care deservesc interesul public și nu un interes propriu,

astfel încât aceste imobile nu pot fi expropriate reclamantei.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte constată că acestea au caracter nefondat, având în

vedere următoarele considerente:

- Susținerea

recurentului în sensul prematurității acțiunii în constatarea uzucapiunii, nu

poate fi primită.

Astfel, în sprijinul

acestei critici, recurentul face referire la dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 și

la faptul că nu a fost adoptată, încă, o lege specială care să reglementeze

regimul juridic al lăcașurilor de cult.

Formulând critica de

această manieră, recurentul ignoră faptul că acțiunea în constatarea

uzucapiunii, prin care se tinde la recunoașterea unui drept în patrimoniul

reclamantei - ca efect al unei posesii îndelungate, în termenii prescriși de

lege - este diferită de cea în retrocedare, care presupune un act normativ

special.

Pentru constatarea

intervenirii uzucapiunii există cadru normativ dat de dispozițiile Codului

civil, instanța trebuind să verifice îndeplinirea condițiilor posesiei

exercitate pentru ca starea de fapt să poată fi transformată în stare de drept.

De aceea, hotărârea

pronunțată în această materie are, din punct de vedere al efectelor, caracter

mixt, deopotrivă declarativ (se bazează pe posesia exercitată anterior

sesizării instanței) și constitutiv (pentru că, în absența verificării

jurisdicționale a îndeplinirii condițiilor posesiei, aceasta nu se transformă

în drept de proprietate).

Or, în speță, în

virtutea plenitudinii de jurisdicție, în cadrul normativ aplicabil indiferent

de calitatea titularului acțiunii, instanța a făcut în mod corect aceste

verificări, neputându-se pretinde că demersul reclamantei era prematur (pentru

că, într-o materie reglementată de la 1864 prin Codul civil, nu se poate

susține că trebuia așteptată o reglementare nouă, care să corespundă calității

titularului acțiunii).

- Critica referitoare

la precaritatea posesiei, dată fiind natura bunului, de lăcaș de cult și casă

parohială, este de asemenea, nefondată.

Faptul că parohia

este persoană juridică de utilitate publică nu înseamnă că aceasta nu poate

deține bunuri în patrimoniul său, obiect al proprietății private.

Referirea la

caracterul sacru al unor bunuri ale bisericii nu este de natură să atragă

consecința imprescriptibilității acestora, atunci când problema dobândirii

bunurilor prin efectul prescripției achizitive se pune în favoarea bisericii,

iar nu a unor terțe persoane.

Astfel, toate

modalitățile de dobândire a proprietății reglementate de dreptul pozitiv sunt

recunoscute și Bisericii, în egală măsură în care ele sunt accesibile oricărei

persoane publice sau private (la acestea doar adăugându-se mijloace canonice de

dobândire a averilor ecleziastice, prevăzute de Regulamentul de organizare și

administrare a bunurilor bisericești al B.O.R. și de Statutul B.O.R.).

În acest sens,

Regulamentul Bisericii Ortodoxe Române prevede în art. 25, că „Patriarhia,

părțile componente locale și toate persoanele juridice ale Bisericii Ortodoxe

Române pot dobândi bunuri, în conformitate cu dispozițiile Codului civil, ale

celorlalte legi, ale Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii

Ortodoxe Române și ale Regulamentului pentru administrarea bunurilor

bisericești”.

Făcând trimitere la

dispozițiile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române și la bunurile

sacre aici menționate, recurentul este în eroare când pretinde că această

dispoziție statutară este de natură să justifice caracterul imprescriptibil

achizitiv al acestor bunuri în raport cu parohia.

În realitate,

bunurile sacre și cele sfinte sunt destinate exercitării cultului și este

evident că ele pot avea ca titular parohia (persoană juridică canonică de drept

public).

Prevederile statutare

menționate, referitoare la regimul juridic al bunurilor sfinte și sacre,

constituie fundamentul imprescriptibil al acestora în raport cu terțe persoane,

ceea ce înseamnă că astfel de bunuri, aparținând persoanelor juridice publice

din Biserica Ortodoxă Română nu pot fi uzucapate (ele fiind, în mod asemănător

cu dispozițiile art. 1844 C. civ., scoase în afara circuitului civil).

Este vorba, așadar,

despre imposibilitatea uzucapării unor astfel de bunuri împotriva Bisericii,

iar nu de situația în care persoanele juridice canonice sunt cele care exercită

posesia.

De aceea, fiind

eronată susținerea că bunurile din litigiu nu puteau face obiect al

prescripției achizitive, se constată că în mod corect instanța de apel a

analizat elementele posesiei și a stabilit, pe baza probelor administrate, că

acestea îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a duce la dobândirea

dreptului de proprietate.

- Susținerea

caracterului precar al posesiei, cu referire la caracterul de utilitate publică

a cultului religios (al cărui scop trebuie să fie exercitat în folosul

comunității), este nefondată.

Pretinzând

precaritatea posesiei (stăpânirea materială a bunului lipsită de animus sibi

habendi), recurentul este, de fapt, în aceeași confuzie legată de titularul

unor astfel de bunuri și de posibilitatea deținerii unui patrimoniu de către

persoanele juridice canonice de utilitate publică.

În consecință,

constatând caracterul nefondat al criticilor și faptul că în speță s-a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează să

respingă recursul.

În privința

cheltuielilor de judecată pretinse de intimata-reclamantă, întrucât nu s-a

făcut dovada efectuării lor, cererea va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin primar

împotriva Deciziei nr. 185 din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești,

secția I civilă.

Respinge cererea

formulată de intimata-reclamantă Parohia Sf. Nicolae privind acordarea cheltuielilor

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - LM