ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2644/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. 12614/281/2008, reclamanta Parohia "B.V." a chemat în judecată pârâtul Municipiul Ploiești - prin primar solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dobândirea prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra imobilelor compuse din teren în suprafață de 2.050 mp situat în Ploiești, str. P., județ Prahova, două case parohiale și o clopotniță, ambele amplasate pe terenul menționat.

În motivarea acțiunii, reclamanta a precizat că a stăpânit imobilele în litigiu - terenuri și construcții - de peste 30 de ani, conform registrelor de inventar pe care le deține, exercitând o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, situație față de care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea acțiunii și constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra imobilelor bisericești. Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând totodată și excepțiile prematurității acțiunii și a lipsei calității procesuale activă a reclamantei.

La termenul de judecată din data de 10 noiembrie 2008, reclamanta a precizat acțiunea, în sensul că solicită a se constata dreptul de proprietate asupra unei singure case parohiale, pentru ca prin "precizarea la acțiune și răspuns la întâmpinare" depusă la termenul de judecată din data de 15 decembrie 2008 să învedereze că solicită constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, astfel în baza art. 1847 C. civ. să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.050 mp prin uzucapiunea de 30 de ani, iar conform art. 482 și 492 C. civ. să se constate că este proprietar și în ceea ce privește construcțiile aflate pe teren.

În ceea ce privește excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, motivată de faptul că nu s-a așteptat reglementarea situației juridice a imobilului, instanța de fond, la termenul de judecată din data de 15 decembrie 2008, a apreciat-o ca fiind neîntemeiată față de temeiul de drept al acțiunii formulate de reclamantă - art. 1847 și art. 1837 C. civ., raportat la art. 111 C. proc. civ. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei raportat la cererea acesteia privind constatarea dobândirii proprietății prin uzucapiune asupra casei parohiale, instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată, reținând că față de caracterul de locuință de serviciu al imobilului, singura care poate avea calitate procesuală este reclamanta Parohia "B.V." în calitate de comunitate a creștinilor ortodocși.

La data de 17 februarie 2010, Judecătoria Ploiești a pronunțat Sentința civilă nr. 1800, prin care a admis acțiunea precizată și a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, prin prescripția achizitivă de lungă durată, asupra imobilului situat în municipiul Ploiești, str. P., jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 2.051 mp, precum și asupra construcțiilor situate pe acest teren, respectiv biserica, casa de locuit denumită "Casă parohială" și clopotnița, identificate conform raportului de expertiză construcții întocmit de ing. C.R. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploiești - prin primar, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii pronunțate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, în raport de dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a învederat că acțiunea formulată de reclamantă este prematură, în raport de actul normativ menționat, la acest moment neexistând o lege specială, pe care reclamanta să-și fundamenteze pretențiile. Potrivit considerentelor deciziei, tribunalul a recalificat calea de atac exercitată de către pârât împotriva Sentinței civile nr. 1800 din 17 februarie 2010 pronunțată de Judecătoria Ploiești ca fiind apel, și nu recurs, cum greșit a fost intitulată, reținându-se sub acest aspect, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ., valoarea imobilului pentru care se solicită a se constata dreptul de proprietate fiind, conform expertizelor efectuate la fond, mai mare de 100.000 RON.

Tribunalul Prahova, prin Decizia civilă nr. 189 din 7 aprilie 2011, a admis apelul și a schimbat în tot sentința, dispunând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, judecătorii apelului au reținut că, în condițiile în care la dosarul cauzei nu există niciun înscris care să ateste că reclamanta a fost cea care a achiziționat materialele de construcție, a achitat manopera și orice alte lucrări necesare edificării imobilelor parohiale, cât și modalitatea în care aceasta a intrat în posesia terenului, reclamanta nu poate pretinde un drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta Parohia "B.V.", criticând-o ca nelegală, din perspectiva cazurilor de modificare reglementate de pct. 6 - 9 ale art. 304 C. proc.

civ. În argumentarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a comis o eroare, acceptând fără să verifice taxa de timbru depusă de apelant, deși trebuia să-i pună în vedere să timbreze la valoarea rezultată din expertizele efectuate la fond. Totodată, a învederat recurenta, instanța de apel a acordat mai mult și chiar ceea ce nu s-a cerut, întrucât singurul motiv de apel formulat viza prematuritatea acțiunii, iar tribunalul nu s-a pronunțat asupra acestuia, considerentele deciziei conținând analize legate de temeinicia acțiunii. La data de 2 iunie 2011, recurenta a depus la dosar o notă de ședință, prin care a invocat un motiv de recurs de ordine publică, arătând că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) C. proc.

civ., în raport de valoarea imobilului, de 788.699 RON, constatată prin raportul de expertiză efectuat la instanța de fond, competența materială în primă instanță, pentru soluționarea cauzei, revine tribunalului, și nu judecătoriei, cum nelegal s-a procedat. Prin Decizia civilă nr. 906 din 24 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul, a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului Prahova. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., competența în primă instanță a cauzelor al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a celor în materie succesorală, a celor neevaluabile în bani și a celor privind materia fondului funciar, aparține tribunalelor.

În speța dedusă judecății, valoarea imobilelor asupra cărora recurenta-reclamantă a solicitat a se constata dobândirea dreptului său de proprietate este de 788.699,40 RON, conform celor două rapoarte de expertiză efectuate în dosarul de fond (443.311 RON - construcțiile, 345.388,40 RON - terenul). În acest context, având în vedere că litigiul are un obiect evaluabil în bani, fiind incidente sub acest aspect dispozițiile art. 2 alin. (1) și (1 1 ) din Legea nr. 146/1997, iar valoarea sa este mai mare de 500.000 RON conform datelor prezentate în paragraful precedent, Curtea a constatat că soluționarea cauzei s-a realizat de către prima instanță cu încălcarea normelor imperative de competență materială, reglementate de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat ca fondat motivul de recurs de ordine publică invocat de reclamanta Parohia "B.V.", cauza fiind soluționată în mod nelegal de Judecătoria Ploiești, în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., competența materială de soluționare, raportat la valoarea obiectului, aparținea Tribunalului Prahova ca instanță de fond. Pentru aceste considerente, Curtea, stabilind incidența cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a procedat în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) și (6) C. proc. civ. la casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei pentru soluționare în primă instanță, Tribunalului Prahova.

Tribunalul Prahova ca instanță de trimitere prin Decizia civilă nr. 948 din 1 aprilie 2013 a respins excepțiile invocate de pârâtul Municipiul Ploiești prin întâmpinare și pe fond a admis acțiunea, constatând că reclamanta a dobândit pe cale de uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Ploiești, str. P.: teren în suprafață de 2051 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie-cadastru; biserică, casa parohială - construcție din cărămidă acoperită cu tablă, casă de locuit denumită "casă parohială" și clopotniță, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de expert C.R.

Împotriva sentinței a declarat apel în termen legal pârâtul Municipiul Ploiești - prin primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că instanța de fond nu a avut în vedere concluziile apelantei atunci când pricina a fost soluționată în fond în sensul de a se respinge acțiunea față de prevederile O.U.G. nr. 94 din 29 iulie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și care la art. 1 alin. (2) prevede că regimul juridic al imobilelor care au destinația de locaș de cult va fi reglementat prin lege specială, care însă nu a fost adoptată. A mai arătat apelanta că prevederile O.U.G.

nr. 94/2000 sunt similare cu cele din Legea nr. 213/1998 care la art. 26 prevede că în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii Guvernul va adopta un proiect de lege privind restituirea în natură sau echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. O altă critică se referă la faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun, respectiv pe disp. art. 111 C. proc. civ. și ale art. 1837 C. civ. și față de aceste dispoziții acțiunea nu putea fi admisă ținând cont de prevederile legislație speciale în materie, cu referire la statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G.

nr. 53/2008 conform cărora Patriarhia, Mitropolia, Arhiepiscopia, Episcopia, Vicariatul, Protopopiatul, Mănăstirea și parohia sunt persoane fizice de drept privat și utilitate publică, că patrimoniul bisericii cuprinde bunuri sacre și bunuri comune, primele fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile și că reclamanta nici nu a făcut dovada că a stăpânit pentru sine sub nume de proprietar bunurile în litigiu, în condițiile în care cultul religios este o organizație de utilitate publică al cărui scop trebuie să fie exercitat în folosul comunității. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat față de probatoriul administrat și dispozițiile legale incidente în cauză.

Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia civilă nr. 243 din 11 martie 2014, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin primar, împotriva Sentinței civile nr. 948 din 1 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimata-reclamantă Parohia "B.V.", cu sediul în Ploiești, str. P., județ Prahova. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima critică referitoare la caracterul prematur al acțiunii de față, în condițiile în care O.U.G. nr. 94/2000, prevăd că regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială, care până în prezent nu a fost adoptată, este nefondată, întrucât neadoptarea unui act normativ nu poate priva o persoană de a apela la justiție pentru recunoașterea unui drept.

Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 455/2006 prevăd posibilitatea promovării de către cultele religioase a acțiunilor în constatarea dreptului de proprietate urmare a uzucapiunii, astfel că nu se poate reține că acțiunea trebuia respinsă ca prematur formulată. Nici critica referitoare la faptul că intimata-reclamantă nu ar fi stăpânit bunurile în litigiu pașnic, netulburat, neîntrerupt și sub nume de proprietar nu a fost avută în vedere de către instanța de apel întrucât din probele administrate rezultă o situație contrară. A fost înlăturată și critica cu privire la faptul că bunurile din litigiu ar fi inalienabile, insesizabile și imprescriptibile deoarece bunurile sacre se referă la acele bunuri care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului religios, în cauză fiind vorba de imobile - teren și construcții - biserică, casă parohială și clopotniță.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs intimatul-pârât Municipiul Ploiești prin Primar, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate: Atât prima instanță, cât și instanța de apel la soluționarea cauzei nu au avut în vedere prevederile O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România care prevede la art. 1 alin. (2) că "Regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială". Faptul că această lege specială încă nu a fost adoptată rezultă că acțiunea este prematur formulată. A mai susținut că potrivit art. 170 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G.

nr. 53/2008, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre, precum: lăcașurile de cult, odoarele și veșmintele bisericești, etc., toate fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Rezultă că în cauză reclamanta nu ar fi făcut dovada că a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar. În raport cu cele mai sus expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea lui, iar pe fond respingerea acțiunii formulată de Parohia B.V. Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Parohia "B.V." a invocat excepția nulității recursului formulat de pârâtul-recurent Municipiul Ploiești, prin Primar, întrucât motivele invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. Criticile formulate de recurentul-pârât Municipiul Ploiești, prin Primar, privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 și a Statutului Bisericii Ortodoxe Române pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât excepția nulității recursului va fi respinsă. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Din probele administrate în cauză rezultă că terenul și construcțiile edificate pe acesta, astfel cum au fost descrise de reclamantă, se află în posesia și folosința sa de peste 30 de ani, fiind stăpânite în toată această perioadă în mod continuu, public, pașnic și sub nume de proprietar, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ., raportat la art. 1847 din același cod.

Recurentul-pârât a ignorat faptul că acțiunea în constatarea uzucapiunii prin care se tinde la recunoașterea unui drept în patrimoniul reclamantei, ca efect al unei posesii îndelungate în termenii prescriși de lege, este diferită de cea în retrocedare, care presupune adoptarea unui act normativ special. Totodată, prevederile Legii nr. 455/2006, dau posibilitatea cultelor religioase recunoscute din România să promoveze acțiuni în justiție pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenurilor libere situate în intravilanul localităților - articol unic, alin. (1) din Legea nr. 455/2006. Or, în speță, nu se poate susține că demersul reclamantei era prematur pentru că trebuia adoptată o reglementare nouă care să corespundă calității titularului acțiunii.

Critica recurentului potrivit căreia dispozițiile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române sunt de natură să justifice caracterul imprescriptibil achizitiv al bunurilor sacre și cele sfinte în raport cu parohia este nefondată. Bunurile sacre și cele sfinte sunt destinate exercitării cultului și este evident că ele pot avea ca titular parohia. Prevederile statutare invocate constituie fundamentul imprescriptibil al acestora în raport cu terțe persoane, de unde rezultă că astfel de bunuri aparținând persoanelor juridice publice din Biserica Ortodoxă Română nu pot fi uzucapate. Este vorba așadar despre imposibilitatea uzucapării unor astfel de bunuri împotriva bisericii, iar nu de situația în care persoanele juridice canonice sunt cele care exercită posesia.

Așa fiind, în mod corect, instanța de apel a analizat elementele posesiei și a stabilit pe baza probelor administrate, că acestea îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate. Susținerea caracterului precar al posesiei, cu referire la caracterul de utilitate publică a cultului religios, este nefondată. Pretinzând precaritatea posesiei (stăpânirea motivată a bunului lipsită de animus sibi habendi), recurentul este, de fapt, în aceeași eroare legată de titularul unor astfel de bunuri și de posibilitatea deținerii unui patrimoniu de către persoanele juridice canonice de utilitate publică. Față de cele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul Municipiul Ploiești, prin Primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă Parohia B.V. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești, prin primar, împotriva Deciziei nr. 243 din 11 martie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ