ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2644/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2644/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Ploiești sub nr. 12614/281/2008, reclamanta Parohia

"B.V." a chemat în judecată pârâtul Municipiul Ploiești - prin primar

solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate

dobândirea prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra imobilelor

compuse din teren în suprafață de 2.050 mp situat în Ploiești, str. P., județ

Prahova, două case parohiale și o clopotniță, ambele amplasate pe terenul

menționat.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a precizat că a stăpânit imobilele în litigiu - terenuri

și construcții - de peste 30 de ani, conform registrelor de inventar pe care le

deține, exercitând o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, netulburată,

publică și sub nume de proprietar, situație față de care a solicitat

pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea acțiunii și

constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra

imobilelor bisericești.

Pârâtul a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată,

invocând totodată și excepțiile prematurității acțiunii și a lipsei calității

procesuale activă a reclamantei.

La termenul de

judecată din data de 10 noiembrie 2008, reclamanta a precizat acțiunea, în

sensul că solicită a se constata dreptul de proprietate asupra unei singure

case parohiale, pentru ca prin "precizarea la acțiune și răspuns la

întâmpinare" depusă la termenul de judecată din data de 15 decembrie 2008

să învedereze că solicită constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor

imobile, astfel în baza art. 1847 C. civ. să se constate dobândirea dreptului

de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.050 mp prin uzucapiunea de 30

de ani, iar conform art. 482 și 492 C. civ. să se constate că este proprietar

și în ceea ce privește construcțiile aflate pe teren.

În ceea ce privește

excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, motivată

de faptul că nu s-a așteptat reglementarea situației juridice a imobilului,

instanța de fond, la termenul de judecată din data de 15 decembrie 2008, a

apreciat-o ca fiind neîntemeiată față de temeiul de drept al acțiunii formulate

de reclamantă - art. 1847 și art. 1837 C. civ., raportat la art. 111 C. proc.

civ.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei raportat la cererea acesteia

privind constatarea dobândirii proprietății prin uzucapiune asupra casei

parohiale, instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată, reținând că față

de caracterul de locuință de serviciu al imobilului, singura care poate avea

calitate procesuală este reclamanta Parohia "B.V." în calitate de

comunitate a creștinilor ortodocși.

La data de 17

februarie 2010, Judecătoria Ploiești a pronunțat Sentința civilă nr. 1800, prin

care a admis acțiunea precizată și a constatat dreptul de proprietate al

reclamantei, prin prescripția achizitivă de lungă durată, asupra imobilului

situat în municipiul Ploiești, str. P., jud. Prahova, compus din teren în

suprafață de 2.051 mp, precum și asupra construcțiilor situate pe acest teren,

respectiv biserica, casa de locuit denumită "Casă parohială" și

clopotnița, identificate conform raportului de expertiză construcții întocmit

de ing. C.R.

Împotriva sentinței

instanței de fond a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploiești - prin primar,

solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii pronunțate, în

sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, în raport de dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâtul a învederat că acțiunea formulată de reclamantă este

prematură, în raport de actul normativ menționat, la acest moment neexistând o

lege specială, pe care reclamanta să-și fundamenteze pretențiile.

Potrivit

considerentelor deciziei, tribunalul a recalificat calea de atac exercitată de

către pârât împotriva Sentinței civile nr. 1800 din 17 februarie 2010

pronunțată de Judecătoria Ploiești ca fiind apel, și nu recurs, cum greșit a

fost intitulată, reținându-se sub acest aspect, că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ., valoarea imobilului pentru

care se solicită a se constata dreptul de proprietate fiind, conform

expertizelor efectuate la fond, mai mare de 100.000 RON.

Tribunalul Prahova,

prin Decizia civilă nr. 189 din 7 aprilie 2011, a admis apelul și a schimbat în

tot sentința, dispunând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, judecătorii apelului au reținut că, în condițiile în care la dosarul

cauzei nu există niciun înscris care să ateste că reclamanta a fost cea care a

achiziționat materialele de construcție, a achitat manopera și orice alte

lucrări necesare edificării imobilelor parohiale, cât și modalitatea în care

aceasta a intrat în posesia terenului, reclamanta nu poate pretinde un drept de

proprietate asupra imobilelor în litigiu.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta Parohia "B.V.", criticând-o ca nelegală,

din perspectiva cazurilor de modificare reglementate de pct. 6 - 9 ale art. 304

C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a comis o

eroare, acceptând fără să verifice taxa de timbru depusă de apelant, deși

trebuia să-i pună în vedere să timbreze la valoarea rezultată din expertizele

efectuate la fond.

Totodată, a învederat

recurenta, instanța de apel a acordat mai mult și chiar ceea ce nu s-a cerut,

întrucât singurul motiv de apel formulat viza prematuritatea acțiunii, iar

tribunalul nu s-a pronunțat asupra acestuia, considerentele deciziei conținând

analize legate de temeinicia acțiunii.

La data de 2 iunie

2011, recurenta a depus la dosar o notă de ședință, prin care a invocat un motiv

de recurs de ordine publică, arătând că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin.

(2) C. proc. civ., în raport de valoarea imobilului, de 788.699 RON, constatată

prin raportul de expertiză efectuat la instanța de fond, competența materială

în primă instanță, pentru soluționarea cauzei, revine tribunalului, și nu

judecătoriei, cum nelegal s-a procedat.

Prin Decizia civilă

nr. 906 din 24 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul, a

casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă

instanță Tribunalului Prahova.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1)

lit. b) C. proc. civ., competența în primă instanță a cauzelor al căror obiect

are o valoare de peste 500.000 RON, cu excepția cererilor de împărțeală

judiciară, a celor în materie succesorală, a celor neevaluabile în bani și a

celor privind materia fondului funciar, aparține tribunalelor.

În speța dedusă

judecății, valoarea imobilelor asupra cărora recurenta-reclamantă a solicitat a

se constata dobândirea dreptului său de proprietate este de 788.699,40 RON,

conform celor două rapoarte de expertiză efectuate în dosarul de fond (443.311

RON - construcțiile, 345.388,40 RON - terenul).

În acest context,

având în vedere că litigiul are un obiect evaluabil în bani, fiind incidente

sub acest aspect dispozițiile art. 2 alin. (1) și (1

1

) din Legea nr.

146/1997, iar valoarea sa este mai mare de 500.000 RON conform datelor

prezentate în paragraful precedent, Curtea a constatat că soluționarea cauzei

s-a realizat de către prima instanță cu încălcarea normelor imperative de

competență materială, reglementate de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În considerarea

acestor argumente, Curtea a constatat ca fondat motivul de recurs de ordine

publică invocat de reclamanta Parohia "B.V.", cauza fiind soluționată

în mod nelegal de Judecătoria Ploiești, în condițiile în care potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., competența materială de

soluționare, raportat la valoarea obiectului, aparținea Tribunalului Prahova ca

instanță de fond.

Pentru aceste

considerente, Curtea, stabilind incidența cazului de casare reglementat de

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a procedat în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1), (2), (3) și (6) C. proc. civ. la casarea ambelor hotărâri

și trimiterea cauzei pentru soluționare în primă instanță, Tribunalului

Prahova.

Tribunalul Prahova ca

instanță de trimitere prin Decizia civilă nr. 948 din 1 aprilie 2013 a respins

excepțiile invocate de pârâtul Municipiul Ploiești prin întâmpinare și pe fond

a admis acțiunea, constatând că reclamanta a dobândit pe cale de uzucapiune

dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Ploiești, str. P.: teren în

suprafață de 2051 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză

specialitatea topografie-cadastru; biserică, casa parohială - construcție din

cărămidă acoperită cu tablă, casă de locuit denumită "casă parohială"

și clopotniță, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză

specialitatea construcții întocmit de expert C.R.

Împotriva sentinței a

declarat apel în termen legal pârâtul Municipiul Ploiești - prin primar,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că

instanța de fond nu a avut în vedere concluziile apelantei atunci când pricina

a fost soluționată în fond în sensul de a se respinge acțiunea față de

prevederile O.U.G. nr. 94 din 29 iulie 2000 privind retrocedarea unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase din România și care la art. 1

alin. (2) prevede că regimul juridic al imobilelor care au destinația de locaș

de cult va fi reglementat prin lege specială, care însă nu a fost adoptată.

A mai arătat apelanta

că prevederile O.U.G. nr. 94/2000 sunt similare cu cele din Legea nr. 213/1998

care la art. 26 prevede că în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a

legii Guvernul va adopta un proiect de lege privind restituirea în natură sau

echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

O altă critică se

referă la faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun,

respectiv pe disp. art. 111 C. proc. civ. și ale art. 1837 C. civ. și față de

aceste dispoziții acțiunea nu putea fi admisă ținând cont de prevederile

legislație speciale în materie, cu referire la statutul pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/2008 conform

cărora Patriarhia, Mitropolia, Arhiepiscopia, Episcopia, Vicariatul,

Protopopiatul, Mănăstirea și parohia sunt persoane fizice de drept privat și

utilitate publică, că patrimoniul bisericii cuprinde bunuri sacre și bunuri

comune, primele fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile și că

reclamanta nici nu a făcut dovada că a stăpânit pentru sine sub nume de

proprietar bunurile în litigiu, în condițiile în care cultul religios este o

organizație de utilitate publică al cărui scop trebuie să fie exercitat în

folosul comunității.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat față de

probatoriul administrat și dispozițiile legale incidente în cauză.

Curtea de Apel

Ploiești, prin Decizia civilă nr. 243 din 11 martie 2014, a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin primar, împotriva Sentinței

civile nr. 948 din 1 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova în

contradictoriu cu intimata-reclamantă Parohia "B.V.", cu sediul în

Ploiești, str. P., județ Prahova.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că prima critică referitoare la caracterul

prematur al acțiunii de față, în condițiile în care O.U.G. nr. 94/2000, prevăd

că regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi

reglementat prin lege specială, care până în prezent nu a fost adoptată, este

nefondată, întrucât neadoptarea unui act normativ nu poate priva o persoană de

a apela la justiție pentru recunoașterea unui drept.

Pe de altă parte,

dispozițiile Legii nr. 455/2006 prevăd posibilitatea promovării de către

cultele religioase a acțiunilor în constatarea dreptului de proprietate urmare

a uzucapiunii, astfel că nu se poate reține că acțiunea trebuia respinsă ca

prematur formulată.

Nici critica

referitoare la faptul că intimata-reclamantă nu ar fi stăpânit bunurile în

litigiu pașnic, netulburat, neîntrerupt și sub nume de proprietar nu a fost

avută în vedere de către instanța de apel întrucât din probele administrate

rezultă o situație contrară.

A fost înlăturată și

critica cu privire la faptul că bunurile din litigiu ar fi inalienabile, insesizabile

și imprescriptibile deoarece bunurile sacre se referă la acele bunuri care prin

sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului religios,

în cauză fiind vorba de imobile - teren și construcții - biserică, casă

parohială și clopotniță.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs intimatul-pârât Municipiul Ploiești prin Primar,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a

susținut următoarele critici de nelegalitate:

Atât prima instanță,

cât și instanța de apel la soluționarea cauzei nu au avut în vedere prevederile

O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care

au aparținut cultelor religioase din România care prevede la art. 1 alin. (2)

că "Regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va

fi reglementat prin lege specială".

Faptul că această

lege specială încă nu a fost adoptată rezultă că acțiunea este prematur

formulată.

A mai susținut că

potrivit art. 170 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii

Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/2008, patrimoniul bisericesc cuprinde

bunuri sacre, precum: lăcașurile de cult, odoarele și veșmintele bisericești,

etc., toate fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Rezultă că în cauză

reclamanta nu ar fi făcut dovada că a exercitat o posesie continuă,

neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar.

În raport cu cele mai

sus expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea lui,

iar pe fond respingerea acțiunii formulată de Parohia B.V.

Prin întâmpinare,

intimata-reclamantă Parohia "B.V." a invocat excepția nulității

recursului formulat de pârâtul-recurent Municipiul Ploiești, prin Primar,

întrucât motivele invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Criticile formulate

de recurentul-pârât Municipiul Ploiești, prin Primar, privind interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 și a

Statutului Bisericii Ortodoxe Române pot fi încadrate în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât excepția nulității

recursului va fi respinsă.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

formulat este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi

arătate în continuare.

Din probele

administrate în cauză rezultă că terenul și construcțiile edificate pe acesta,

astfel cum au fost descrise de reclamantă, se află în posesia și folosința sa

de peste 30 de ani, fiind stăpânite în toată această perioadă în mod continuu,

public, pașnic și sub nume de proprietar, fiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 1890 C. civ., raportat la art. 1847 din același cod.

Recurentul-pârât a

ignorat faptul că acțiunea în constatarea uzucapiunii prin care se tinde la

recunoașterea unui drept în patrimoniul reclamantei, ca efect al unei posesii

îndelungate în termenii prescriși de lege, este diferită de cea în retrocedare,

care presupune adoptarea unui act normativ special.

Totodată, prevederile

Legii nr. 455/2006, dau posibilitatea cultelor religioase recunoscute din

România să promoveze acțiuni în justiție pentru constatarea dobândirii prin

uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenurilor libere situate în

intravilanul localităților - articol unic, alin. (1) din Legea nr. 455/2006.

Or, în speță, nu se

poate susține că demersul reclamantei era prematur pentru că trebuia adoptată o

reglementare nouă care să corespundă calității titularului acțiunii.

Critica recurentului

potrivit căreia dispozițiile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române

sunt de natură să justifice caracterul imprescriptibil achizitiv al bunurilor

sacre și cele sfinte în raport cu parohia este nefondată.

Bunurile sacre și

cele sfinte sunt destinate exercitării cultului și este evident că ele pot avea

ca titular parohia.

Prevederile statutare

invocate constituie fundamentul imprescriptibil al acestora în raport cu terțe

persoane, de unde rezultă că astfel de bunuri aparținând persoanelor juridice

publice din Biserica Ortodoxă Română nu pot fi uzucapate.

Este vorba așadar

despre imposibilitatea uzucapării unor astfel de bunuri împotriva bisericii,

iar nu de situația în care persoanele juridice canonice sunt cele care exercită

posesia.

Așa fiind, în mod

corect, instanța de apel a analizat elementele posesiei și a stabilit pe baza

probelor administrate, că acestea îndeplinesc condițiile prevăzute de lege

pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate.

Susținerea

caracterului precar al posesiei, cu referire la caracterul de utilitate publică

a cultului religios, este nefondată.

Pretinzând

precaritatea posesiei (stăpânirea motivată a bunului lipsită de animus sibi

habendi), recurentul este, de fapt, în aceeași eroare legată de titularul unor

astfel de bunuri și de posibilitatea deținerii unui patrimoniu de către

persoanele juridice canonice de utilitate publică.

Față de cele mai sus

expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul

Municipiul Ploiești, prin Primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimata-reclamantă Parohia B.V.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești, prin primar,

împotriva Deciziei nr. 243 din 11 martie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția

I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ