ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6883/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2320/105/2009, reclamanta

Parohia "Sfântul Gheorghe Nou", în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Ploiești - prin primar, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o

va pronunța, să se constate că a dobândit prin uzucapiune - prescripție

achizitivă de lungă durată - dreptul de proprietate asupra următoarelor bunuri:

- teren în suprafață de cca. 5017 m.p. situat în Ploiești, str. B. nr. 1, jud.

Prahova, colț cu str. Transilvaniei; - biserica parohială situată pe terenul

menționat anterior; - clopotnița în suprafață de 30 m.p; - o construcție pentru

aprins lumânări; - casa parohială aflată în curtea bisericii în Ploiești, str.

B. nr. 1, jud. Prahova; - un teren în suprafață de 604 m.p. situat în Ploiești,

str. B. nr. 16, jud. Prahova; - casa parohială situată în Ploiești, str. B. nr.

16 construită pe terenul de 604 m.p.

Prin Sentința civilă nr. 383/11 martie 2010,

pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a respins excepția prematurității acțiunii,

invocată de pârâtă și s-a admis acțiunea astfel cum a fost formulată și

precizată de reclamanta Parohia Sfântul Gheorghe Nou în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul Ploiești prin Primar, s-a constatat că reclamanta a

dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra imobilului teren de

5545 m.p. situat în Ploiești, str. B. nr. 1, jud. Prahova, colț cu str.

Transilvaniei, biserica parohială în suprafață de 321,01 m.p. situată pe

terenul mai sus menționat, clopotnița, o construcție pentru aprins lumânări în

suprafață de 4,72 m.p., casa parohială aflată în curtea bisericii, în Ploiești,

str. B. nr. 1, jud. Prahova, în suprafața de 87,86 m.p., un teren de 879 m.p.

din Ploiești, str. B. nr. 16, jud. Prahova, casa parohială aflată pe terenul

mai sus menționat în suprafață de 146,80 m.p.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a avut în vedere că reclamanta a promovat acțiunea

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 455/2006, iar în dovedirea stării de fapt au

fost administrate probe, din care a rezultat că reclamanta a folosit imobilele

teren și construcții în mod public, continuu, pașnic, netulburat și ca adevărat

proprietar, de peste 50 de ani, că imobilele în litigiu au fost îngrădite, că

acestea au fost identificate prin expertizele care au fost efectuate și s-a

constatat că acestea se află pe amplasamentele indicate în acțiune, iar

suprafața care a rezultat în urma măsurătorilor a fost mai mare decât cea

indicată de reclamantă, astfel că reclamanta a înțeles să-și precizeze cererea

sub acest aspect, pe aceste terenuri existând edificiile care au fost

menționate în cerere și pentru care au fost indicate vecinătățile.

A apreciat instanța

că acțiunea formulată a fost admisibilă având în vedere că prescripția este

unul din mijloacele de dobândire a dreptului de proprietate, iar în cauză au

fost îndeplinite dispozițiile art. 1890 C. civ. - animus și corpus, posesia

fiind utilă și exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, sub nume de

proprietar.

În ce privește

excepția prematurității acțiunii, care a fost invocată de pârâtă, tribunalul a

respins-o, având în vedere bunurile la care face referire Legea nr. 455/2006 și

regimul juridic reglementat de acest act normativ.

Prin Decizia civilă

nr. 234/9 noiembrie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul

Municipiul Ploiești, cu următoarea motivare:

Prin acțiunea

formulată reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit, prin uzucapiune,

titlul de proprietate asupra bunurilor menționate expres în acțiune, cu privire

la temeiul juridic pe care și-a întemeiat cererea, arătând că acesta îl

constituie dispozițiile art. 1846, 1847 C. civ. și dispozițiile Legii nr.

455/2006.

Excepția

prematurității formulării acțiunii invocată de pârâtă și susținută prin

motivele de apel a fost corect respinsă de instanță, având în vedere faptul că

în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 455/2006, s-a dat posibilitatea ca

lăcașele de cult să promoveze în instanță astfel de acțiuni, în condițiile în

care sunt îndeplinite cerințele C. civ.

Faptul că O.U.G. nr.

94 din 29 iunie 2000 prevede la art. 1 alin. (2) că regimul juridic al

imobilelor care au destinație de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege

specială, nu înseamnă că acțiunea este formulată prematur pentru că

interpretând astfel dispozițiile ordonanței ar însemna o îngrădire a dreptului

și a accesului la justiție, cu atât mai mult cu cât, prin Legea nr. 455/2006

s-a acordat posibilitatea formulării unor astfel de acțiuni cum este cea de

față pentru lăcașele de cult.

În condițiile în care

s-a dovedit că în cauză sunt operante dispozițiile art. 1846, 1947 C. civ., în

mod corect instanța de fond a respins excepția prematurității formulată de

apelantă și pe fond a admis acțiunea de față.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploiești prin primar arătând

următoarele:

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează în esență, următoarele:

În cauză nu se poate

reține faptul că prezumatul proprietar, Municipiul Ploiești, a manifestat

dezinteres față de imobil, pe care l-a abandonat în mâinile altei persoane care

se comportă ca adevărat proprietar, câtă vreme folosința terenului a fost

îngăduită reclamantei tocmai în scopul exercitării cultului religios, în

folosul comunității locale, cu concursul autorităților statului, neexistând

probe în sens contrar.

Rezultă că reclamanta

în cauză, nu a făcut pe deplin dovada pozitivă a calităților posesiei invocate,

aceasta neîndeplinind condiția precarității, neputându-se stabili cu

certitudine dacă a stăpânit pentru sine și sub nume de proprietar în condițiile

în care cultul religios este o organizație de utilitate publică al cărui scop

trebuie să fie exercitat în folosul comunității.

Așadar, stăpânirea

imobilului cu îngăduința proprietarului, cum este cazul în speță, nu este de

natură să ducă la dobândirea prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra

imobilului, întrucât posesorul nu a exercitat o posesie utilă, ținând cont de

faptul că bisericile reprezintă lăcașuri de cult care deservesc interesul

public și nicidecum un interes propriu, pentru sine, al parohiei, astfel încât,

aceste clădiri nu pot fi apropriate reclamantei.

În ceea ce privește

petitul referitor la accesiunea imobiliară a construcțiilor edificate pe terenul

din Ploiești, str. B. nr. 1, colț cu str. Transilvaniei, cât și pe terenul

situat în Ploiești str. B. nr. 16, se susține că nici în acest caz reclamanta

nu a făcut dovada faptului că a exercitat posesia asupra construcțiilor

solicitate sub nume de proprietar și nici dovada edificării acestora din

fondurile proprii, cu atât mai mult cu cât, aceste imobile sunt lăcașuri de

cult, de interes public, care nu pot fi apropriate de reclamantă în interesul

său personal.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat,

pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte constată

că prin decizia curții de apel, ce constituie obiectul recursului de față, s-a

respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin primar, instanța de

apel reținând că excepția prematurității formulării acțiunii, invocată de pârât

și susținută prin motivele de apel, a fost corect respinsă de prima instanță.

Se constată, de

asemenea, că singura critică formulată în calea de atac a apelului a fost cea

legată de greșita soluționare a excepției prematurității, astfel încât, în

limitele investirii, instanța de apel a soluționat doar acest aspect,

concluzionând în sensul că, în mod corect instanța de fond a respins excepția

prematurității formulată de apelant și pe fond a admis acțiunea reclamantei.

Prin motivele de

recurs formulate în cauză, recurentul pârât critică decizia atacată, susținând

că reclamanta nu a făcut pe deplin dovada pozitivă a calităților posesiei

invocate, în condițiile în care "cultul religios este o organizație de

utilitate publică al cărui scop trebuie să fie exercitat în folosul

comunității" și că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii și

accesiunii imobiliare ca moduri de dobândire a dreptului de proprietate asupra

terenului și construcției în litigiu.

Se observă, prin

urmare, că asemenea critici nu au fost formulate și în apel de către pârât, la

adresa sentinței primei instanțe, că instanța de apel nu s-a pronunțat în

niciun fel asupra acestor chestiuni, astfel încât, nu mai pot fi formulate

pentru prima dată în recurs.

Altfel, s-ar încălca

principiul legalității căilor de atac și dreptul la un proces echitabil

consacrat în mod constant în jurisprudența internă și europeană.

Pentru aceste

considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploiești prin primar împotriva Deciziei

nr. 234 din 09 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 06 octombrie 2011.