MEDYA FM REHA RADYO VE İLETİȘİM HİZMETLERİ A.Ș. c. TURQUIE

MEDYA FM REHA RADYO VE İLETİȘİM HİZMETLERİ A.Ș. c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3284/02 prezentate de MEDYA FM REHA RADYO VE grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 august 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Recurenta, Medya FM Reha Radyo ve .Letisim Hizmetleri A.Ș., este o societate anonimă care difuzează programe de radio. Sediul său se află în Șanl Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 septembrie 1998, recurenta a făcut obiectul unei decizii a Consiliului superior al ladului (Radyo Televizyon Üst Kurulu , denumit în continuare 3984. Această decizie a prevăzut interdicția de a lua o perioadă de 180 de zile, din cauza declarațiilor făcute în timpul unei emisiuni difuzate la 11 iunie 1998 care nu respectau existența și independența Republicii Turcia, a proprietății la națiune și a indivizibilității teritoriului național. Consiliul a respins decizia luată de RTÜK. Prin urmare, aceasta nu a fost niciodată executată. În timpul unei emisiuni difuzate de reclamantă la 28 mai 1998 până la 16 15, cuvintele de mai sus au fost rostite Hélèle copil, ridica mingea, pietre. Îți epuizezi mânia cu pietre. Știi de ce trebuie să-ți acumulezi furia? Ai văzut ruinele satului tău, ți-ai strâns furia în secret, ai făcut ca furia ta să devină pumnul, pumnul să devină revolta, revolta, revolta să devină revoluție, RTÜK a avertizat-o pe reclamantă în temeiul articolului 4 litera (a) din Legea nr. 3984. Iunie 1998, următoarele cuvinte au fost difuzate de reclamantă în timpul unei emisiuni programate la ora 13:15. Ești încă frumos Kurdistan pentru că ești țara lui Șeyh Said, Saidi Nursi și Ahmet Xani. În timpul istoriei, cei cruzi nu au lăsat să guste fericirea. Ești frumos cu adolescenții tăi loiali care escaladează munții și au în mână o Kalachnikov, în palma argintului. Să-ți fie rușine cu cei cruzi, să-ți fie rușine de opresiunea ta. Cei care devin animale atât de mult ei ucid, care sunt de rang înalt, care s-au mirat ei înșiși de ceea ce fac, să-ți fie rușine de ceea ce fac. RTÜK consideră că difuzarea acestor cuvinte constituie o încălcare a principiului prevăzut la art. 4 litera (g) din Legea nr. 3984, conform căruia nu se pot emite programe care sunt de natură să instige poporul la violență, terorism sau discriminare rasială, sau să provoace sentimente de dușmănie. În ceea ce privește faptul că reclamanta a făcut deja obiectul unui avertisment la 28 februarie 1997 pentru o încălcare a acestui principiu, RTÜK a decis să suspende dreptul de difuzare a acestuia timp de 30 de ani. Zile. Pe 19 iulie 1998, reclamanta a difuzat un cântec ale cărui versuri au fost următoarele: hei, musulmanule, adună-te. Haide, sora mea musulmană și fratele meu musulman, cauza noastră ne așteaptă. Cauza superioară a islamului. Această cauză care va șterge lacrimile de lalaudat este dreptul meu, dreptul tău, dreptul său, dreptul celor care pretind musulmani. Pentru această cauză, fie ca mii de vieți, capete să fie sacrificate. Această luptă este o luptă sângeroasă. Cei oprimați vor cere socoteală; în fiecare lacrimă vărsată, cruzii se vor îneca. RTÜK a decis să suspende dreptul de difuzare a reclamantei timp de 30 de zile pe baza articolului 4 g) din Legea nr. 3984. În decizia sa, Comisia a menționat că aceasta fusese deja informată pe același temei în urma a două emisiuni din 26 octombrie și 2 noiembrie 1996. La 27 octombrie 1999, recurenta a difuzat o emisiune având ca temă dezbaterea portului eșarfei islamice. La 6 ianuarie 2000, recurenta a făcut din nou obiectul unei decizii a RTÜK în temeiul articolelor 4 g) și 33 din Legea nr. 3984. Această decizie prevedea interdicția de a nu face obiectul unei perioade de 365 de zile, din cauza discursurilor ținute și a melodiilor difuzate în timpul emisiunii din 27 octombrie 1999 Suntem ființe umane, musulmani, și fac acest lucru din cauza credinței noastre. Acesta este un atac, un obstacol în calea ordinii date de Dumnezeu. Astăzi, există o confruntare care merge din cap până în punctul cel mai profund al sistemului. Procurorul general aproape de Curtea de Casație, Vural Savaș, care a constatat interdicțiile în vigoare insuficiente, solicită noi interdicții în legea penală privind libertatea presei și alte libertăți. Astăzi, unul dintre ziarele noastre a dat în manșetă: mai întâi, ultimatumul de război. Este adevărat că acesta a fost un ultimatum de război. Soluția poate fi în suprimarea GMK (Consiliul Național de Securitate). În orice caz, ei l-au făcut periculos. Cei care își țin gura în fața unei nedreptăți, cei care acceptă nedreptatea, își pierd onoarea. (...) Yemeni este un voal tradițional, eșarfa este un steag; în această luptă de sânge pentru sânge, dinte pentru dinte, cei oprimați vor cere socoteală; în fiecare lacrimă vărsată, cei cruzi se vor îneca. RTÜK a constatat că recurenta încălcase principiul prevăzut în Legea privind crearea și difuzarea lanțurilor audiovizuale, potrivit căruia nu se pot emite programe care să îi motiveze pe oameni să fie victime ale violenței, terorismului sau discriminării rasiale sau să provoace sentimente de ură. RTÜK a indicat, de asemenea, că, la 28 februarie 1997, din cauza altor două emisiuni difuzate la 26 octombrie și 2 noiembrie 1996, recurenta a făcut obiectul unui avertisment legat de același articol din Legea nr. 3984. În ceea ce privește această recidivă (art. 33), se ajunge la concluzia că reclamanta va fi supusă unei interdicții de interdicție pe o perioadă de 365 de zile. Această decizie a fost notificată la data de 19 ianuarie 2000 și executată între 11 februarie 2000 și 11 februarie 2001. Recurenta a introdus o acțiune în anulare a deciziei luate de RTÜK în fața instanței administrative din Ankara. Prin hotărârea din 15 iunie 2000, Tribunalul a decăzut reclamanta cererii sale și a arătat că aceasta fusese deja informată din aceleași motive și pe același temei. El concluzionează că, din cauza informațiilor emise, recurenta încălcase din nou principiul prevăzut la art. 4 litera (g) din Legea nr. 3984 și că această recidivă a justificat, în lumina faptelor, suspendarea de emisie timp de 365 de zile. Prin hotărârea din 5 februarie 2002, Consiliul a confirmat hotărârea de primă instanță. Această hotărâre a fost notificată recurentei la 30 mai 2002. Dreptul și practica internă relevantă la momentul faptelor RTÜK a fost instituită prin Legea nr. 3984 din 12 aprilie 1991 privind crearea și difuzarea lanțurilor audiovizuale, ca urmare a unei revizuiri constituționale, este vorba despre o autoritate administrativă independentă, a cărei componență, statut și competență sunt prevăzute de legea menționată anterior. Conform dispozițiilor relevante ale acesteia, rolul RTÜK este de a reglementa activitățile stațiilor de radio și ale canalelor de televiziune. Acesta este alcătuit din nouă membri numiți de Adunarea Națională. Printre competențele sale de reglementare se numără acela de a acorda operatorilor privați autorizația de a-i sancționa. 3984 din 12 aprilie 1991, privind crearea de canale audiovizuale și difuzarea acestora, sunt formulate în acest sens art. 4 Difuzarea programelor de radio și televiziune și a programelor de televiziune, cu respectarea noțiunii de serviciu public și a principiilor enunțate mai jos (...) respectul față de existența și independența Republicii Turcia, a proprietății la nivel național și național și a indivizibilității teritoriului național (...) fără a fi vorba de emisii care sunt de natură să motiveze populația la ură, violență, terorism sau discriminare etnică (...) respectarea interdicției de a difuza emisiuni care calomniază sau calomniază pe alții, depășind limitele criticii. RTÜK dă un avertisment instituțiilor audiovizuale private care nu îndeplinesc condițiile de autorizare a unei decizii sau care difuzează emisii care contravin principiilor prevăzute de prezenta lege. În avertisment, sunt clar precizate natura și gravitatea încălcării, precum și consecințele acesteia în caz de recidivă. În caz de recidivă, în funcție de gravitatea încălcării, autorizația de declarare se suspendă temporar, pentru un termen maxim de un an, sau este anulată. La tricle 125 din Constituție dispune de orice act sau decizie a administrației este susceptibilă de a deține un control jurisdicțional (...) GRIFS Recurenta susține că măsurile impuse de RTÜK au condus la o încălcare a articolelor 9 și 10 din Convenție. În temeiul articolului 9 și al articolului 10 din Convenție, recurenta denunță o încălcare a libertății sale de a comunica informații și idei ca urmare a interdicției de a-l contesta prin RTÜK. Curtea decide să ia în considerare acest aspect numai sub aspect juridic al articolului 10 din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de a vorbi și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea exista interferențe din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor (...) protecției reputației sau a drepturilor de autor (...) Curtea ia notă de faptul că reclamanta nu a trimis o scrisoare în răspuns la cele prezentate de guvern și rezumate mai jos. Excepții de la guvern Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne. V), susține că art. 35 alin. (1) din Convenția nalâ impune nu numai sesizarea instanțelor naționale competente, ci și prezentarea în fața acelorași instanțe a obiecțiilor pe care intenționează să le formuleze ulterior în fața Curții. Or, în prezenta cauză reclamanta nu și-ar fi ridicat obiecțiile la nivel intern. Curtea reamintește că este suficient ca în cauză să fi ridicat în fața autorităților naționale, cel puțin în esență și în condițiile și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le va formula ulterior Curții (Cheltells c. Spania, Hotărârea din 23 aprilie 1992, seria A n 236, § 27, și Akd 69). În speță, Comisia observă că mijloacele prezentate de recurentă în sprijinul diferitelor sale acțiuni în dreptul intern se referă la substanța libertății de a comunica informații și idei, în sensul articolului 10 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, se consideră că recurenta a invocat în esență, în fața instanțelor interne, pe care o formulează în fața Curții. Prin urmare, Curtea respinge această excepție. Guvernul susține, de asemenea, că, întrucât nu a formulat o acțiune în rectificare, recurenta nu putea trece pentru că a epuizat căile de atac interne. Curtea ia notă de faptul că, în dreptul turc, acțiunea în litigiu are ca obiect revizuirea hotărârii în cauză din cauza unei erori comise de Curtea de Casație sau de Consiliul d mutatis mutandis Karaduman c. Turcia (dec), n 16278/90, 3 mai 1993. Curtea reamintește că un solicitant trebuie să fi făcut o utilizare normală a acțiunilor interne susceptibile de a fi eficiente și suficiente. În cazul în care a fost utilizată o cale de atac, utilizarea unei alte căi de atac, al cărei scop este practic același, nu este impus (a se vedea, de exemplu, Patrícia Raquel Real Alves c. Portugalia (dec.), 19485/02, 9 noiembrie 2004). În speță, este suficient ca Curtea să sublinieze că Consiliul de Stat a confirmat definitiv hotărârea pronunțată de instanța administrativă cu privire la respingerea acțiunii recurentei. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că recurenta a făcut tot ceea ce se putea aștepta în mod rezonabil de la aceasta pentru a epuiza căile de atac interne. Astfel, aceasta respinge excepția de neobosire invocată de guvern. Grief tras de la art. 10 din Convenție Cu privire la existența unei ingerințe Guvernul nu neagă existența unei ingerințe în dreptul la libertatea de exprimare a recurentei în urma întreruperii totale a emisiunilor sale timp de 365 de zile. Curtea confirmă că această sancțiune a constituit o interferență în dreptul recurentei la libertatea de exprimare protejată de art. 10 alin. (1) din Convenție. Prevăzută de legea Curtea ia notă de faptul că ingerința era prevăzută de lege și urmărea obiective legitime în sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție, în special protecția securității naționale și a securității publice, apărarea ordinii și prevenirea criminalității. În acest caz, întrebarea este dacă ingerința era necesară într-o societate democratică Necesar într-o societate democratică Guvernul consideră că măsurile incriminate erau necesare din moment ce emisiile în litigiu erau de natură să stimuleze populația la violență, ură și discriminare rasială și puneau sub semnul întrebării principiul unității naționale și al integrității teritoriale a Turciei. Curtea amintește că libertatea de exprimare, consacrată de alineatul (1) al articolului 10, constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său. Sub rezerva alineatului (2), aceasta nu este doar în ceea ce privește informațiile În acest fel, doresc pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu este o societate democratică (a se vedea, printre altele, Handyside c. Regatul Unit, Hotărârea din 7 decembrie 1976, seria A n 24, § 49, și Castells, citată anterior). Curtea a subliniat în repetate rânduri rolul important pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește apărarea ordinii, îi revine sarcina de a comunica, în conformitate cu obligațiile și responsabilitățile sale, informații și idei cu privire la chestiunile de interes general ; funcția sa de a difuza informații privind publicul adaugă dreptul de a le primi (a se vedea, printre altele, Thorgeir Thorgeirson c. Islanda , Hotărârea din 25 iunie 1992, seria A nr 239, § 63, Colombani și alții c. Franța , nr. 51279/99, § 55, CEDH 2002 V).În plus, Curtea amintește că, într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernului trebuie să se afle sub controlul atent nu numai al puterilor legislative și judiciare, ci și al presei și al publicului (a se vedea Castells, citată anterior). Curtea consideră că aceste principii au o importanță deosebită nu numai pentru presa scrisă, ci și pentru radiodifuziune ( Groppera Radio AG și alții c. Elveția, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A n 173, Avizul Comisiei, § 138 Jersild c. Danemarca, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A n 298, § 31, și Radio France și alții c. Franța, n 53984/ 00, § 33, CEDH 2004 II). Curtea amintește, de asemenea, că, astfel cum o consacră alineatul (2) din art. 10, libertatea de exprimare este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare îngustă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită într-un mod convingător. Lărgirea de apreciere a autorităților naționale este limitată de interesul unei societăți democratice de a permite presei să-și joace rolul său indispensabil de câine de pază Deși au fost formulate mai întâi pentru presa scrisă, aceste principii sunt aplicabile mijloacelor audiovizuale (a se vedea în special Jersild, citată anterior, și Radio France și altele, menționate anterior). Cu toate acestea, atunci când afirmațiile incriminate incită la utilizarea violenței împotriva unui individ, a unui reprezentant al statului sau a unei părți a populației, autoritățile naționale au o marjă de apreciere mai largă în examinarea necesității unei interferențe în exercitarea libertății de exprimare (Sürek c. Turcia [GC], n 26682/95, § 62 CEDH 1999 IV). În această privință, Curtea acordă o atenție deosebită termenilor utilizați în emisiunile incriminate și contextului în care acestea au fost difuzate. În primul rând, în ceea ce privește decizia Consiliului Superior din 22 septembrie 1998, recurenta nu poate pretinde că încalcă dispozițiile convenției, deoarece aceasta a fost anulată de către Consiliul de Stat și, prin urmare, nu a fost executată. Cu privire la aceasta, interdicia de a lua cuvântul pe o perioadă de 365 de zile, Curtea ia notă de faptul că reclamanta a fost informată în repetate rânduri de către Consiliul Superior al Uniunii Europene înainte ca această sanciune să fie aplicată pentru încălcarea principiului conform căruia nu se pot emite programe care sunt de natură să incite poporul la violenă, terorism, discriminare rasială sau să provoace sentimente de ură. În aceste împrejurări, în speță, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în considerare emisiile anterioare ale recurentei pentru a evalua dacă sancțiunea aplicată poate fi considerată în mod rezonabil Curtea arată că cuvintele rostite și cântecele difuzate în timpul emisiunii din 27 octombrie 1999 sunt în mod deosebit acerbe, sincer provocatoare, cu o conotație ostilă: (...) este adevărat că acesta era un ultimatum de război (...) cei care își țin gura în fața unei nedreptăți, cei care acceptă nedreptatea își pierd onoarea (...) și în special în următorul pasaj în care cuvintele în litigiu incită în mod clar la revoltă cu violență (...) în această luptă de sânge pentru sânge, dinte pentru dinte, cei asupriți vor cere socoteală; în fiecare lacrimă vărsată, cei cruzi se vor îneca (...) Curtea observă conținutul și tonul cuvintelor în diferitele emisiuni difuzate de reclamantă și observă că există instigare și apel la utilizarea forței și violenței ca mijloace de acțiune (...) Ești frumos (Kurdistan) cu adolescenții tăi loiali care escaladează munții și au în mână o Kalachnikov, în palma argintului (...) Pentru această cauză (cauza superioară a islamului), să fie sacrificate mii de vieți, de capete (...) această luptă este o luptă de sînge. Cei asupriți vor cere socoteală (...) Curtea amintește în acest sens că declarațiile care pot fi calificate drept discursuri de □, dapologie a violenței sau de incitare la violență, așa cum este cazul în speță, nu pot fi considerate compatibile cu spiritul toleranței și merg împotriva valorilor fundamentale ale justiției și păcii pe care le reprezintă Preambulul la Convenție (Sürek c. Turcia, citată anterior, § 61 65, și Gündüz c. Turcia (dec), n 59745/00, CEDO 2003 XI. Curtea consideră că motivele prezentate de autorități pentru justificarea sancțiunii pronunțate împotriva recurentei sunt Cu toate acestea, Curtea recunoaște gravitatea pedepsei aplicate recurentei, și anume o suspendare a autorizației de punere în liberă circulație în cursul perioadei de 365 de zile. zile, fie sancțiunea maximă prevăzută de legislația internă; totuși, Comisia consideră că includerea în dreptul intern a sancțiunilor disuasive poate fi necesară atunci când un comportament atinge nivelul celui constatat anterior și devine intolerabil în acest sens constituie negarea principiilor fondatoare ale unei democrații pluraliste. În consecință, Curtea consideră că gravitatea sancțiunii aplicate în speță recurentei nu poate fi considerată disproporționată în raport cu obiectivele legitime urmărite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

32842/02

présentée par

MEDYA FM REHA RADYO VE İLETİȘİM HİZMETLERİ A.Ș.

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 novembre 2006 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

A.

Mularoni,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 23 août 2002,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Medya FM Reha Radyo ve İletișim Hizmetleri A.Ș., est une société anonyme qui diffuse des programmes de radio. Son siège se trouve à Șanlıurfa. Elle est représentée devant la Cour par M

e

H.

Erdoğan, avocat à Ankara. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 22 septembre 1998, la requérante fit l’objet d’une décision du Conseil supérieur de l’audiovisuel (

Radyo Televizyon Üst Kurulu

, ci-après «

le RTÜK

») en vertu de l’article 4 a) de la loi n

o

Le Conseil d’Etat annula la décision prise par le RTÜK. Dès lors, celle-ci ne fut jamais exécutée.

Au cours d’une émission diffusée par la requérante le 28 mai 1998 à 16

h

15, les propos ci-dessus furent prononcés

:

«

Hé l’enfant, ramasse le ballon, les pierres. Épuise ta colère grâce aux pierres. Sais-tu pourquoi tu dois accumuler ta colère

? Tu as vu les ruines de ton village. Réunis ta colère en secret. Que ta colère devienne le coup de poing. Que le coup de poing devienne la révolte. Amasse la révolte, accumule la révolte. Que la révolte devienne la révolution.

»

Le RTÜK adressa un avertissement à la requérante sur le fondement de l’article

4 a) de la loi n

o

3984.

Le 1

er

juin 1998, les propos suivants furent diffusés par la requérante au cours d’une émission programmée à 13 h 15

:

«

Tu es encore beau Kurdistan car tu es le pays de Șeyh Said, Saidi Nursi et Ahmet Xani. Au cours de l’histoire, les cruels ne t’ont pas laissé goûter au bonheur. Tu es encore beau Kurdistan. Tu es beau avec tes adolescents loyaux qui escaladent les montagnes et qui ont à la main une kalachnikov, dans la paume de l’argent. Ayez honte les cruels, ayez honte de votre oppression. Ceux qui deviennent animaux tant ils tuent, qui courent de grade en grade, qui s’étonnent eux mêmes de ce qu’ils font, ayez honte

».

Le RTÜK estima que la diffusion de ces propos constituait une atteinte au principe énoncé à l’article 4 g) de la loi n

o

3984, selon lequel on ne peut émettre des programmes qui sont de nature à inciter le peuple à la violence, au terrorisme ou à la discrimination raciale, ou à provoquer des sentiments de haine. Relevant que la requérante avait déjà fait l’objet d’un avertissement le 28 février 1997 pour une atteinte à ce même principe, le RTÜK décida de suspendre le droit à diffusion de l’intéressée pendant 30

jours.

Le 19 juillet 1998, la requérante diffusa une chanson dont les paroles étaient les suivantes

:

«

Hé le musulman, ressaisis-toi. Allez ma sœur musulmane et mon frère musulman, notre cause nous attend. La cause supérieure de l’islam. Cette cause qui va effacer les larmes de l’opprimé est mon droit, ton droit, son droit, le droit de ceux qui se disent musulmans. Pour cette cause, que des milliers de vies, de têtes soient sacrifiées. Cette lutte est une lutte de sang pour le sang. Les opprimés demanderont des comptes

; dans chaque larme versée, les cruels se noieront.

»

Le RTÜK décida de suspendre le droit à diffusion de la requérante pendant 30 jours sur le fondement de l’article 4 g) de la loi n

o

novembre 1996.

Le 27 octobre 1999, la requérante diffusa une émission ayant comme thème de débat le port du foulard islamique.

Le 6 janvier 2000, la requérante fit à nouveau l’objet d’une décision du RTÜK en vertu des articles 4 g) et 33 de la loi n

o

octobre 1999

:

«

Nous sommes des êtres humains, musulmans, et ils font ça en raison de notre croyance. C’est une attaque, un empêchement à l’ordre donné par Dieu. Aujourd’hui, il y a un affrontement qui va de la tête jusqu’au point le plus profond du système. Le procureur général près la Cour de cassation, Vural Savaș, ayant constaté les interdictions en vigueur insuffisantes, demande de nouvelles interdictions dans la loi pénale concernant la liberté de la presse et d’autres libertés. Aujourd’hui, un de nos journaux donnait en manchette

: «

Voilà l’ultimatum de guerre

». Il est vrai que ceci était un ultimatum de guerre. La solution est peut-être dans la suppression du MGK (Conseil national de Sécurité). De toute manière, ils l’ont rendu dangereux. Ceux qui se taisent devant une injustice, ceux qui acceptent l’injustice, perdent leur honneur.

(...)

Le Yemeni est un voile traditionnel, le foulard un drapeau

; dans cette lutte de sang pour le sang, dent pour dent, les opprimés demanderont des comptes

; dans chaque larme versée, les cruels se noieront.

»

Le RTÜK constata que la requérante avait enfreint le principe énoncé dans la loi relative à la création de chaînes audiovisuelles et à leur diffusion, selon lequel on ne peut émettre des programmes qui sont de nature à inciter le peuple à la violence, au terrorisme ou à la discrimination raciale, ou à provoquer des sentiments de haine.

Le RTÜK indiqua en outre que, le 28 février 1997, en raison de deux autres émissions diffusées les 26 octobre et 2 novembre 1996, la requérante avait fait l’objet d’un avertissement lié au même article de la loi n

o

La requérante introduisit une action en annulation de la décision prise par le RTÜK devant le tribunal administratif d’Ankara.

Par un jugement du 15 juin 2000, le tribunal débouta la requérante de sa demande. Il releva que celle-ci avait déjà été avertie pour les mêmes motifs et sur le même fondement. Il conclut que, du fait des informations émises, la requérante avait à nouveau enfreint le principe énoncé à l’article 4 g) de la loi n

o

3984 et que cette récidive justifiait, au regard des faits, la suspension d’émission pendant 365 jours.

Par un arrêt du 5 février 2002, le Conseil d’Etat confirma le jugement de première instance. Cet arrêt fut notifié à la requérante le 30 mai 2002.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents à l’époque des faits

1.

Le RTÜK a été institué par la loi n

o

3984 du 12 avril 1991 relative à la création des chaînes audiovisuelles et à leur diffusion, à la suite d’une révision constitutionnelle. Il s’agit d’une autorité administrative indépendante, dont la composition, le statut et la compétence sont prévus par la loi précitée. Selon les dispositions pertinentes de celle-ci, le rôle du RTÜK est de réglementer les activités des stations de radio et des chaînes de télévision. Il est composé de neuf membres désignés par l’Assemblée nationale. Parmi ses pouvoirs réglementaires figurent celui d’accorder aux opérateurs privés l’autorisation d’émettre et celui de les sanctionner.

Les dispositions pertinentes de la loi n

o

3984 du 12 avril 1991, relative

à la création de chaînes audiovisuelles et à leurs diffusions, sont libellées en ces termes

:

Article 4

«

La diffusion des programmes de radio et de télévision s’effectue dans le respect de la notion de service public et des principes énoncés ci-dessous

:

(...)

a)

le respect de l’existence et de l’indépendance de la République de Turquie, de l’unité de l’Etat et de la nation et de l’indivisibilité du territoire national

;

(...)

g)

la non-diffusion d’émissions qui sont de nature à inciter la population à la haine, à la violence, au terrorisme ou à la discrimination ethnique

;

(...)

j)

le respect de l’interdiction de diffuser des émissions qui calomnient ou diffament autrui en dépassant les limites de la critique.

»

Article 33

«

Le RTÜK adresse un avertissement aux établissements audiovisuels privés qui ne remplissent pas les conditions de l’autorisation d’émettre ou qui diffusent des émissions contraires aux principes énoncés par la présente loi. Dans l’avertissement, sont clairement précisées la nature et la gravité de la violation, ainsi que ses conséquences en cas de récidive.

En cas de récidive, selon la gravité de la violation, l’autorisation d’émettre est temporairement suspendue, pour un délai maximal d’un an, ou bien celle-ci est annulée.

»

2.

L’a

rticle

125

de la Constitution dispose

:

«

Tout acte ou décision de l’administration est susceptible d’un contrôle juridictionnel (...)

»

GRIEFS

La requérante allègue que les mesures infligées par le RTÜK ont entraîné une violation des articles 9 et 10 de la Convention.

EN DROIT

Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, la requérante dénonce une violation de sa liberté de communiquer des informations et des idées du fait de l’interdiction d’émettre infligée à son encontre par le RTÜK.

La Cour décide d’examiner ce grief uniquement sous l’angle de l’article

10 de la Convention, ainsi libellé en sa partie pertinente

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière (...)

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime (...) à la protection de la réputation ou des droits d’autrui (...)

»

La Cour note que la requérante n’a pas envoyé d’observations en réponse à celles soumises par le Gouvernement et résumées ci-dessous.

A.

Exceptions du Gouvernement

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Se référant à l’arrêt

Ahmet Sadık c.

Grèce

(15

novembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

V), il fait valoir que l’article 35 § 1 de la Convention n’exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes mais aussi la présentation devant ces mêmes juridictions des griefs que l’on entend formuler par la suite devant la Cour. Or, dans la présente affaire la requérante n’aurait pas soulevé ses griefs au niveau interne.

La Cour rappelle qu’il suffit que l

’

intéressé ait soulevé devant les autorités nationales, «

au moins en substance et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne

», les griefs qu

’

il entend formuler par la suite à la Cour (

Castells c. Espagne

, arrêt du 23 avril 1992, série A n

o

236, § 27, et

Akdıvar et autres c. Turquie,

arrêt du 16 septembre 1996,

Recueil

1996

‑

IV, §§

65

‑

69). En l’espèce, elle observe que les moyens présentés par la requérante à l’appui de ses divers recours en droit interne se référaient à la substance même de la liberté de communiquer des informations et des idées, au sens de l’article 10 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que la requérante doit être considérée comme ayant soulevé en substance, devant les juridictions internes, le grief qu’elle formule devant la Cour.

Partant, la Cour rejette cette exception.

Le Gouvernement soutient par ailleurs que, n’ayant pas formé de recours en rectification, la requérante ne pouvait passer pour avoir épuisé les voies de recours internes.

La Cour note qu’en droit turc, le recours en rectification d’arrêt a pour objet de réviser l’arrêt en question en raison d’une erreur commise par la Cour de cassation ou le Conseil d’Etat. Sur simple recours en révision des parties, la juridiction procède à un deuxième examen de la même affaire sans qu’il y ait d’éléments nouveaux (

İsmail Çınar c. Turquie

(déc.), n

o

28602/95, 13 novembre 2003, et,

mutatis mutandis

,

Karaduman c.

Turquie

(déc), n

o

16278/90, 3 mai 1993).

La Cour rappelle qu’un requérant doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement efficaces et suffisants. Lorsqu’une voie de recours a été utilisée, l’usage d’une autre voie dont le but est pratiquement le même n’est pas exigé (voir, par exemple,

Patrícia Raquel Real Alves c. Portugal

(déc.), n

o

19485/02, 9 novembre 2004). En l’espèce, il suffit à la Cour de relever que le Conseil d’Etat a confirmé définitivement la décision rendue par le tribunal administratif concernant le rejet du recours de la requérante.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut que la requérante a fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre d’elle afin d’épuiser les voies de recours internes. Elle rejette ainsi l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.

B.

Grief tiré de l’article 10 de la Convention

1.

Sur l’existence d’une ingérence

Le Gouvernement ne nie pas l’existence d’une ingérence dans le droit à la liberté d’expression de la requérante à la suite de l’interruption totale de ses émissions pendant 365 jours.

La Cour confirme que cette sanction a constitué une ingérence dans le droit de la requérante à la liberté d’expression protégé par l’article 10 § 1 de la Convention.

2.

«

Prévue par la loi

» et buts légitimes

La Cour note que l’ingérence était prévue par la loi et poursuivait des buts légitimes au sens de l’article 10 § 2 de la Convention, notamment la protection de la sécurité nationale et la sûreté publique, ou la défense de l’ordre et la prévention du crime. En l’occurrence, la question est de savoir si l’ingérence était «

nécessaire dans une société démocratique

».

3.

«

Nécessaire dans une société démocratique

»

Le Gouvernement estime que les mesures incriminées étaient nécessaires dès lors que les émissions litigieuses étaient de nature à inciter la population à la violence, à la haine et à la discrimination raciale, et mettaient en cause le principe de l’unité nationale et de l’intégrité territoriale de la Turquie.

La Cour rappelle que la liberté d’expression, consacrée par le paragraphe

1 de l’article 10, constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, l’une des conditions primordiales de son progrès. Sous réserve du paragraphe 2, elle vaut non seulement pour les «

informations

» ou «

idées

» accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent

; ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de «

société démocratique

» (voir, entre autres,

Handyside c. Royaume-Uni

, arrêt du 7 décembre 1976, série

A n

o

24, § 49, et

Castells

, précité).

La Cour a souligné à plusieurs reprises le rôle éminent que joue la presse dans une société démocratique. Si la presse ne doit pas franchir certaines bornes, tenant notamment à la défense de l’ordre, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et responsabilités, des informations et des idées sur les questions d’intérêt général

; à sa fonction qui consiste à diffuser des informations s’ajoute le droit, pour le public, de les recevoir (voir, parmi d’autres,

Thorgeir Thorgeirson c. Islande

, arrêt du 25

juin 1992, série A n

o

239, § 63, et

Colombani et autres c.

France

, n

o

51279/99, § 55, CEDH 2002

‑

V). La Cour rappelle en outre que, dans un système démocratique, les actions ou omissions du gouvernement doivent se trouver placées sous le contrôle attentif non seulement des pouvoirs législatif et judiciaire, mais aussi de la presse et de l’opinion publique (voir

Castells,

précité).

La Cour estime que ces principes revêtent une importance spéciale, non seulement pour la presse écrite, mais aussi pour la radiodiffusion (

Groppera Radio AG et autres c. Suisse

, arrêt du 28 mars 1990, série A n

o

173, avis de la Commission, § 138

;

Jersild c. Danemark

, arrêt du 23 septembre 1994, série

A n

o

298, § 31, et

Radio France et autres c. France

, n

o

53984/

00, §

33, CEDH 2004

‑

II).

La Cour rappelle également que telle que la consacre le paragraphe 2 de l’article

10, la liberté d’expression est assortie d’exceptions qui appellent toutefois une interprétation étroite, et le besoin de la restreindre doit se trouver établi de manière convaincante. La marge d’appréciation des autorités nationales est circonscrite par l’intérêt d’une société démocratique à permettre à la presse de jouer son rôle indispensable de «

chien de garde

». Bien que formulés d’abord pour la presse écrite, ces principes s’appliquent aux moyens audiovisuels (voir, en particulier,

Jersild

, précité, et

Radio France et autres

, précité).

Toutefois, lorsque les propos incriminés incitent à l’usage de la violence à l’égard d’un individu, d’un représentant de l’Etat ou d’une partie de la population, les autorités nationales jouissent d’une marge d’appréciation plus large dans leur examen de la nécessité d’une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression (

Sürek c. Turquie

(n

o

1)

[GC], n

o

26682/95, §

62, CEDH 1999

‑

IV).

A cet égard, la Cour porte une attention particulière aux termes employés dans les émissions incriminées et au contexte dans lequel elles ont été diffusées.

Tout d’abord, concernant la décision du Conseil supérieur de l’audiovisuel du 22 septembre 1998, la requérante ne peut se prétendre victime d’une violation des dispositions de la Convention car celle-ci a été annulée par le Conseil d’Etat et n’a donc jamais été exécutée.

Concernant, l’interdiction d’émettre pendant une durée de 365 jours, la Cour note que la requérante a été à plusieurs reprises avertie par le Conseil supérieur de l’audiovisuel avant que ladite sanction ne lui soit infligée pour atteinte au principe selon lequel on ne peut émettre des programmes qui sont de nature à inciter le peuple à la violence, au terrorisme, à la discrimination raciale ou à provoquer des sentiments de haine. Dans ces circonstances, en l’espèce, la Cour se doit également de prendre en compte les émissions antérieures de la requérante pour apprécier si la sanction infligée peut raisonnablement être considérée comme «

nécessaire

», au sens de l’article

10 § 2, répondant donc à un «

besoin social impérieux

».

La Cour relève que les propos tenus et les chansons diffusées lors de l’émission du 27 octobre 1999 sont particulièrement acerbes, franchement provocateurs, avec de surcroît une connotation hostile :

«

(...) il est vrai que ceci était un ultimatum de guerre (...) ceux qui se taisent devant une injustice, ceux qui acceptent l’injustice perdent leur honneur (...)

»

et notamment dans le passage suivant où les propos litigieux incitent clairement au soulèvement avec violence

:

« (...) dans cette lutte de sang pour sang, dent pour dent, les opprimés demanderont des comptes

; dans chaque larme versée, les cruels se noieront (...)

»

La Cour observe le contenu et la tonalité des propos dans les différentes émissions diffusées par la requérante et note qu’il y a incitation et appel à l’usage de la force et de la violence comme moyens d’action

:

«

(...) Tu es beau (Kurdistan) avec tes adolescents loyaux qui escaladent les montagnes et qui ont à la main une kalachnikov, dans la paume de l’argent (...)

»

«

(...) Pour cette cause (la cause supérieure de l’Islam), que des milliers de vie, de têtes soient sacrifiées (...) Cette lutte est une lutte de sang pour sang. Les opprimés demanderont des comptes (...)

»

La Cour rappelle à ce titre que les déclarations pouvant être qualifiées de discours de haine, d’apologie de la violence ou d’incitation à la violence, comme c’est le cas en l’espèce, ne sauraient passer pour compatibles avec l’esprit de la tolérance et vont à l’encontre des valeurs fondamentales de justice et de paix qu’exprime le Préambule à la Convention (

Sürek c.

Turquie

(n

o

1)

, précité, §§ 61

‑

65, et

Gündüz c. Turquie

(déc), n

o

59745/00, CEDH 2003

‑

XI).

La Cour estime que les motifs avancés par les autorités pour justifier la sanction prononcée à l’encontre de la requérante sont «

pertinents et suffisants

».

Reste à savoir si l’ingérence était proportionnée aux buts légitimes poursuivis. Certes, la Cour reconnaît la sévérité de la peine infligée à la requérante, à savoir une suspension de l’autorisation d’émettre pendant 365

jours, soit la sanction maximale prévue par la loi interne. Elle estime toutefois que l’inscription dans le droit interne de sanctions dissuasives peut se révéler nécessaire lorsqu’un comportement atteint le niveau de celui constaté ci-dessus et devient intolérable en ce qu’il constitue la négation des principes fondateurs d’une démocratie pluraliste.

En conséquence, la Cour considère que la gravité de la sanction infligée en l’espèce à la requérante ne peut être considérée comme disproportionnée par rapport aux buts légitimes poursuivis – la protection de la sécurité nationale et la sûreté publique, ou la défense de l’ordre et la prévention du crime – au sens de 10 § 2 de la Convention.

Il s’ensuit que le grief de la requérante est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Il y a ainsi lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président