AFFAIRE NUR RADYO VE TELEVİZYON YAYINCILIĞI A.Ș. c. TURQUIE

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 6587/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost prezentată de o societate având sediul social în acest stat, Nur Radyo Ve Televizyon Yayıncılığı A.Ș. („reclamanta"), Curții pe 27 ianuarie 2003 conform articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de d-l G. Çulhaoğlu, avocat la Ankara. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat agent pentru procedura devant Curt.

Pe 12 iulie 2006, Curtea a decis să comunice petiția Guvernului. Invocând art. 29 § 3, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan. FAPTELE

Pe 26 august 1999, İskender Ali Mihr a participat, în direct din Statele Unite prin intermediul unei conexiuni telefonice, la emisiunea intitulată „Sohbet" („Conversație"), programată la ora 16:00. A proferit următoarele propoziții: „(...) Ați observat în ce stare au ajuns el și persoanele care-i sunt supuse cu seismul? Că casele s-au prăbușit, că au suferit răni grave, că un mare număr de persoane din jur au fost rănite (...) Allah pedepsește. Dacă aceasta nu este suficientă pentru a-i servi ca lecție fratelui nostru, nu mai avem nimic să-i spunem. Nu-i vom fi niciodată ostili. Este mereu prietenul nostru. Orice ar face (...) stăpânul lui nu iartă. Sperăm că această pedeapsă să fie suficientă și ca fratele nostru să deschidă ochii. O spun pentru ca aceasta să servească ca avertisment (...) Priviți cu atenție cele două locuri ale acestor întâlniri. În ambele, sunt cei care ne sunt ostili. Persoanele cărora niciodată nu le vom fi ostili. Dar ei plătesc ostilitatea lor cu viața. Fiți atenți, oricine a arătat ostilitate împotriva noastră până azi, prețul plătit a fost viața lor. Unii s-ar putea să nu se teamă în privința aceasta. Câmpul este liber. Oricine vrea să ajungă la această concluzie, câmpul este liber, să încerce, vom vedea ce se va întâmpla. Dragi ascultători (...) mă adresez vouă. Mii de membri ai comunității Mihr ne-au întrebat: în noaptea asta – noaptea cutremurului – vom rămâne în casele noastre sau vom ieși? Allah răspunde, vor rămâne în casa lor. Vă o comunicăm, voi toți vă veti rămâne în case. Nu se întâmplă nimic niciuneia din miile de frații noștri. Nu reprezintă asta nimic pentru voi? Nu se întâmplă nimic niciuneia din frații noștri în decursul unui seism care cauzează moartea a patruzeci și patru de mii de persoane? Nu este aceasta un miracol care dovedește că sunt sub protecția lui Allah? Miracolul lui Allah. (...) Priviți cu atenție ceea ce vrem să spunem, este clar avertismentul lui Allah împotriva dușmanilor lui Allah. Cei care sunt dușmanii noștri vor trebui în mod necesar să plătească ceea ce au făcut. Dacă credeți în Allah. (...) Puneți întrebarea lui Allah, aflați că suntem persoana pe care a desemnat-o. Suntem aceii care vor salva această țară. Aceste cuvinte vor scoate din gânduri pe mulți oameni. Vor face încă mai mult efort pentru a obține închiderea radiourlor noastre. Dar oricine va avea corajul acesta, veți citi pedeapsa lor în ziare (...) Celor care arată ostilitate împotriva noastru, vă avertizez: opriți-vă. Dacă acceptați să plătiți în mod grav greutatea erorii voastre, (...), continuați-vă drumul (...)"

Pe 2 septembrie 1999, în cursul aceleiași emisiuni, același intervenant a răspuns la întrebări ale ascultătorilor. Prezentatorul a citit următoarea întrebare: „O ascultatoare care ne sună din Izmir a spus: „Eu am spus oamenilor că seismul a fost un avertisment al lui Allah și că Allah ne-a dat o palmă. Oamenii au spus că este științific; că provenea dintr-o linie de fractură; că americanii o spuseseră mai devreme." Ascultatoarea noastră se întreabă: „S-a întâmplat aceasta pentru că este soarta? (...)" İskender Ali Mihr a răspuns în special după cum urmează: „Frații noștri (...) ne-au sunat și au cerut (...) este vorba de un seism de amploare foarte mare, casele se prăbușesc, vom rămâne în case sau vom petrece noaptea pe stradă? Am comunicat ordinul primit de la Allah că toată lumea trebuie să rămână în casa ei. Toți frații noștri au rămas acasă. Și nu s-a întâmplat nimic miilor de frații noștri. Aceasta este chiar soarta. Vă puteți imagina, dragi ascultători și spectatori, o clădire de șase etaje se prăbușește (...) Fratele nostru este la etajul șase. Este ca și cum ar fi coborât cu liftul (...) Toate persoanele care se aflau la alte etaje mor în urma prăbușirii clădirii. (...) nu se numește aceasta soarta? (...) Seismul este o soartă (...) Dacă persoane trăiesc o situație, dacă nu au cauzat această situație dar aceasta le afectează, aceasta este soarta pentru ele. (...) Au murit persoane, sunt patruzeci și cinci de mii de persoane dispărute, s-a stabilit că zece și șapte de mii de persoane erau sigur moarte? Soarta a zece și șapte de mii de persoane s-a încheiat prin moartea lor prin mâna lui Allah, prin ordinul lui Allah. Aceasta este ceea ce se numește soarta. Și acest eveniment se încheie fără ca niciun membru din fundația Mihr să fie afectat (...) O crimă înfricoșătoare se comite. Milioane de persoane care vor în iad. (...) Ceea ce spunem pentru cei care văd, pentru cei care cunosc realitățile dure, obstinația în a duce oameni în iad cu deplină cunoștință de cauză, aceasta este de asemenea singurul lucru al cadrelor de predare ale facultății de teologie, ai acestor săraci ale căror televiziuni au fost fragmentate, ale comisiei chestiunilor religioase (...)"

Pe 13 octombrie 1999, consiliul superior de radiodifuzare și audiovisual (Radio ve Televizyon Üst Kurulu – RTÜK) a estimat că difuzarea următoarelor propoziții: „Mii de membri ai comunității Mihr ne-au întrebat: în noaptea asta – noaptea cutremurului – vom rămâne în casele noastre sau vom ieși? Allah răspunde, vor rămâne în casa lor. Vă o comunicăm, voi toți vă veti rămâne în case. Nu se întâmplă nimic niciuneia din miile de frații noștri. Aceasta este clar avertismentul lui Allah împotriva dușmanilor lui Allah. Cei care sunt dușmanii noștri vor trebui în mod necesar să plătească ceea ce au făcut (...) dacă acceptați să o plătiți din punct de vedere fizic, vă rugăm, continuați-vă drumul, dar el nu iartă ceea ce faceți. O crimă înfricoșătoare se comite. Milioane de persoane care vor în iad. Ceea ce spunem pentru cei care văd, pentru cei care cunosc realitățile dure, obstinația în a duce oameni în iad cu deplină cunoștință de cauză, aceasta este de asemenea singurul lucru al cadrelor de predare ale facultății de teologie, ai acestor săraci ale căror televiziuni au fost fragmentate, ale comisiei chestiunilor religioase (...) Soarta a zece și șapte de mii de persoane s-a încheiat prin moartea lor prin mâna lui Allah, prin ordinul lui Allah. Aceasta este ceea ce se numește soarta. Și acest eveniment se încheie fără ca niciun membru din fundația Mihr să fie afectat." constituia o atentare la principiul enunțat la art. 4 c) din legea nr. 3984, conform căruia nu poate fi făcută difuzare contrară „principiilor care au loc în principiile generale ale Constituției, regulilor democratice și drepturilor persoanei". Remarcând că societatea menționată a fost deja supusă unui avertisment pentru o atentare la același principiu, RTÜK a decis suspendarea dreptului de difuzare a radiourlor în cauză timp de 180 de zile cu începere din 8 noiembrie 1999, miezul nopții, în temeiul articolului 33 din legea nr. 3984.

Reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Ankara cu o acțiune de suspensie și anulare a măsurii litigioase. La această ocazie, a negat faptele reprochate și a susținut că a prezentat o explicație religioasă cutremurului, căreia fiecare rămânea liber să adere sau nu. A reamintit că libertatea de credință era garantată de Constituție și că o persoană nu putea fi criticată sau un organ închis pentru a fi exprimat o credință.

Pe 25 noiembrie 1999, tribunalul administrativ a pronunțat joncțiunea acestei cauze cu o alta în care o sesizase și care se referea la o interzicere de a emite o zi.

Pe 8 decembrie 1999, tribunalul administrativ a respins acțiunea de suspensie a reclam antei. La această ocazie, un din magistrații care lucrau în compunerea de judecată a adoptat o opinie disidentă, potrivit căreia a subliniat că RTÜK nu stabilise niciun principiu obiectiv privind durata sancțiunilor pe care putea să le aplice și nu specificase tribunalului cauzele gravității măsurii litigioase, nici criteriile reținute pentru a o justifica. Sancțiunea infligată era, în opinia sa, lipsită de temei obiectiv și disproporționată.

Pe 29 decembrie 1999, tribunalul administrativ a respins opozițiunea formulată de reclamantă împotriva acestei decizii.

Pe 22 februarie 2000, tribunalul administrativ a respins acțiunea de anulare a reclam antei. Motivarea sa poate fi citită după cum urmează: „La sfârșitul examinării dosarului cauzei, [apare că] având încălcat principiile de difuzare definite la art. 4/c al legii nr. 3984, datorită emisiunilor intitulate „Conversație" din datele 16-19 mai 1999, radioul care emite la Istanbul sub numele de Radio Claritate a primit un avertisment prin scrisoare din 16 iunie 1999 și i s-a precizat măsurile pe care le riscă. Oricum, în emisiunile de conversație din 26 august și 2 septembrie 1999, s-a stabilit că următoarele cuvinte fuseseră proferite „în răspuns la întrebări ale membrilor unei comunități religioase privind ieșirea sau nu din casa lor în noaptea cutremurului, [s-a răspuns că] răspunsul a fost dat de dumnezeu și că, în acest sens, nimic nu s-a întâmplat celor care nu au ieșit din case, că aceasta era un avertisment adresat celor care erau dușmanul dumnezeiescii și al lor, că nimic nu s-a întâmplat membrilor acestei comunități" (...) ceea ce a fost considerat a fi contrar principiilor generale ale Constituției (...) Cuvintele proferite în emisiunea în cauză sunt clar contrare semnificației și scopurilor principiilor enunțate mai sus, extrase din preambulul Constituției și din principiile generale. Pe de altă parte, privind natura emisiunii la originea avertismentului primit de societatea plângatoare, evidențiată de emisiunile următoare, nu se poate spune că suspendarea difuzării să poată fi considerată lungă și disproporționată (...)"

Pe urma acestui lucru, reclamanta a contestat devant Consiliul de Stat.

Pe 10 mai 2001, Consiliul de Stat a respins-o pe reclamantă din contestația ei.

Printr-o hotărâre din 8 aprilie 2002, comunicată reclam antei pe 5 august 2002, Consiliul de Stat a respins cererea de revizuire a acesteia.

Reclamanta susține că măsura interzicerii temporare de difuzare atentează la dreptul ei la libertatea de gândire, conștiință și religie, precum și la dreptul ei la libertatea de exprimare. Invocă în acest sens articolele 9, 10 și 14 din Convenție. Curtea va examina aceste grievuri sub unghiul articolului 10, combinat cu art. 14, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: art. 10 „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără interferență din partea autorităților publice și fără considerare de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuzare, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizații. 2. Exercitarea acestor libertăți, comportând deveri și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...), pentru apărarea ordinii (...), pentru protecția sănătății sau a moralei, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora (...)." art. 14 „Dispoziția drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurate, fără nicio discriminare, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că petiția nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea, trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul subliniază că interferența litigioasă era prevăzută de lege și urmărea scopuri legitime, și anume protecția solidarității naționale, a păcii și a prosperității sociale, precum și protecția reputației și a drepturilor altora. În acest sens, precizează că propoziții litigioase, proferite în ziua următoare unui dezastru care a afectat societatea turcă atât din punct de vedere social, psihologic, cât și economic, erau de natură să creeze o diviziune în sânul societății și să impună intoleranța. Susține deci că reclamanta nu a respectat datoriile și responsabilitățile sale, după cum sunt prescrise de paragraful al doilea al articolului 10.

Conform Guvernului, combaterea intoleranței face parte integrantă din protecția drepturilor omului, de aceea măsura litigioasă urmărea un scop legitim. Răspundea unei nevoi sociale urgente și era proporționată privind numeroasele difuzări ilegale ale reclam antei, ale căror emisiuni atentau în mod regulat la Constituția turcă și la lege.

Reclamanta contestă aceste alegații și susține că radiourlor care difuzează emisiuni religioase li se impută obscurantism și fac obiectul unui număr mai mare de măsuri de închidere.

Curtea observă că nu este contestat între părți că măsura litigioasă constituia o interferență în dreptul reclam antei la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 § 1. Presupunând că interferența în cauză era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim în sensul articolului 10 § 2, Curtea consideră că în caz de cumpănă, divergența se referă la întrebarea dacă interferența era „necesară într-o societate democratică".

Curtea se referă la principiile generale care rezultă din jurisprudența sa în materie (a se vedea, printre altele, Handyside c. Regatul Unit, hotărâre din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23, § 49; Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., menționate mai sus; Radio Franța și alții c. Franța, nr. 53984/00, CEDO 2004-II; Gündüz c. Turcia, nr. 35071/97, § 40, CEDO 2003-XI; Giniewski c. Franța, nr. 64016/00, §§ 44 și 52, CEDO 2006-...).

Reamintește deci că libertatea de exprimare constituie una dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile esențiale ale progresului și ale epanouirii fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, aceasta se aplică nu numai pentru „informații" sau „idei" primite cu favoare sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care doare, șochează, îngrijorează: așa doresc pluralismul, toleranța și spiritul deschiderii fără care nu există „societate democratică". Consideră că aceste principii au o importanță specială nu numai pentru presa scrisă, ci și pentru radiodifuzare (Groppera Radio AG și alții c. Elveția, hotărâre din 28 martie 1990, seria A nr. 173, § 138).

Adjectivul „necesar", în sensul paragrafului 2 al articolului 10, implică o nevoie socială urgentă. În general, „necesitatea" unei interferențe în exercitarea libertății de exprimare trebuie stabilită într-un mod convingător. Sigur, revine în primul rând autorităților naționale să evalueze dacă există o asemenea nevoie susceptibilă de a justifica această interferență, și pentru aceasta se bucură de o margine de apreciere „extinsă" când este în cauză libertatea de exprimare în domenii susceptibile de a ofensa convicțiile personale intime care aparțin moralei sau religiei (a se vedea Otto-Preminger-Institut c. Austria, hotărâre din 20 septembrie 1994, seria A nr. 295-A, § 50 și Aydın Tatlav, menționate mai sus, § 24). Totuși, aceasta se dublează cu controlul Curții care se aplică atât legii, cât și deciziilor care o aplică.

În exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să considere interferența la lumina întregii cauze, inclusiv conținutul propoziții litigioase și contextul în care au fost difuzate. În special, revine ei să determine dacă măsura incriminată era „proporționată cu scopurile legitime urmărite" și dacă motivele invocate de autoritățile interne pentru a o justifica par „relevante și suficiente". Făcând aceasta, trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat reguli conforme principiilor consacrate la art. 10 și aceasta, în plus, pe baza unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante.

Pentru a face aceasta, Curtea nu ar putea pierde din vedere că oricine exercită drepturile și libertățile consacrate primului paragraf al articolului 10 asumă „deveri și responsabilități", printre care – în contextul opiniilor și credinților religioase – poate fi înțeleasă în mod legitim o obligație de a evita, pe cât posibil, expresii care sunt în mod gratuit ofensatoare pentru alții și constituie deci o atentare la drepturile lor (Gündüz, menționate mai sus, § 37). Cu toate acestea, dacă în principiu se poate judeca necesar, în societăți democratice, să se sancționeze și chiar să se previn toate formele de expresie care propagă, incită la, promovează sau justifică ura bazată pe intoleranță (inclusiv intoleranța religioasă), rămâne că „formalitățile", „condițiile", „restricțiile" sau „sancțiunile" impuse trebuie să fie proporționate cu scopul legitim urmărit (ibidem, § 40).

În caz de cumpănă, Curtea constată că reclamanta a fost condamnată datorită propoziții proferite de reprezentantul comunității religioase Mihr în cursul unei emisiuni difuzate în direct pe undele sale. Acesta, descriind cutremurile ca pe un „avertisment al lui Allah" îndreptate împotriva „dușmanilor lui Allah", pe care a hotărât să le dea „moarte", a făcut o comparație între „soarta" „necredincioșilor", prezentați ca victime ale impieții și aceea a adepților comunității Mirh.

Curtea recunoaște gravitatea propoziții litigioase și contextul deosebit de tragic în care se înscriu. Ea observă de asemenea caracterul lor prosélitist de natură să inspire superstiție, intoleranță și obscurantism prin transmiterea unei semnificații religioase unui asemenea dezastru natural. Cu toate acestea, în circumstanțele cauzei, trebuie măsurate aceste cuvinte la lumina concepției religioase de care se vor fi expresie. În acest sens, oricât de șocante și ofensatoare ar putea fi, ele nu incită în niciun fel la violență și nu sunt de natură să ațâțe ura împotriva persoanelor care nu ar fi membri ai comunității religioase în cauză.

Curtea subliniază în plus că natura și gravitatea pedepselor infligite sunt de asemenea elemente care trebuie luate în considerare atunci când este vorba despre măsurarea proporționalității interferenței. În caz de cumpănă, observă că reclamanta a fost supusă unei măsuri de interzicere a difuzării timp de 180 de zile. Or, consideră că măsura în cauză se dovedește disproporționată privind scopurile vizate. Prin urmare, a existat încălcarea articolului 10 din Convenție.

Ținând seama de această concluzie, nu consideră necesar să examineze separat grievul referitor la art. 14 din Convenție (Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., menționate mai sus, § 86).

Reclamanta estimează la 1.000.000 euro (EUR) valoarea de piață a radiourlor care a fost supusă măsurii litigioase și apoi unei măsuri de închidere definitivă și se remite la înțelepciunea Curții pentru a evalua totalitatea prejudiciului ei.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea estimează că elementele de dovadă prezentate dosarului nu îi permit să ajungă la o cuantificare precisă a pierderilor financiare pe care le-a cauzat închiderea temporară litigioasă (în acest sens, Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., menționate mai sus, § 100). În plus, estimează că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor și onorariilor suportate devant organele Convenției și/sau instanțele interne, și o asemenea chestiune nu cere un examen din oficiu (Colacioppo c. Italia, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 197-D, p. 52, § 16). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; 3. Spune că nu este cazul să se examineze separat grievul referitor la art. 14 din Convenție; 4. Spune că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 27 noiembrie 2007 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. Tulkens Greffieră Președintă [1]. Rectificat pe 3 martie 2008. Numele reprezentantului reclam antei era redactat după cum urmează: „Çulhanoğlu". [2]. Fondator al fundației religioase Mihr. Creată în 1989, susține că urmărește cercetări în special în domenii ale islamului, tehnologiei, fizicii nucleare și chimiei, energiei, economiei (...) A creat în special universități ale lui Allah (universități virtuale care oferă cursuri online). [3]. În noaptea din 17 august 1999, un cutremur a lovit regiunea Izmit din Turcia. Seismele au distrus și deteriorat mii de locuințe și infrastructuri; mii de turci și-au găsit moartea, au fost răniți și sute de mii de alții s-au găsit fără adăpost.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 6587/03) dirigée contre la République de Turquie et dont une société ayant son siège social dans cet État, Nur Radyo Ve Televizyon Yayıncılığı A.Ș. (« la requérante »), a saisi la Cour le 27 janvier 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e G. Çulhaoğlu [1] , avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 12 juillet 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le 26 août 1999, İskender Ali Mihr [2] participa, en direct depuis les États-Unis par le biais d’une liaison téléphonique, à l’émission intitulée « Sohbet » (« Conversation »), programmée à 16 heures. Il y tint les propos suivants : « (...) Avez-vous vu dans quel état lui et les personnes qui lui sont soumises se sont trouvées avec le séisme [3] ? Que les maisons se sont effondrées, qu’ils ont subi des blessures graves, qu’un grand nombre de personnes qui les entourent ont été blessées (...) Allah punit. Si ceci ne suffit pas à servir de leçon à notre frère, il ne nous reste rien à lui dire. Nous ne lui serons jamais hostiles. Il est toujours notre ami. Quoiqu’il fasse (...) son maître lui ne pardonne pas. Espérons que cette punition soit suffisante et que notre frère ouvrira les yeux. Je le dis pour que cela serve d’avertissement (...) Regardez avec attention les deux lieux de ces réunions. Dans les deux, il y a ceux qui nous sont hostiles. Les personnes auxquelles nous ne serons jamais hostiles. Mais ils payent leur hostilité de leur vie. Faites attention, quiconque a fait preuve d’hostilité à notre égard jusqu’à ce jour, le prix a payé était leur vie. Certains peuvent ne pas avoir peur à ce propos. Le champ est libre. Quiconque veut parvenir à cette conclusion, le champ est libre, qu’il essaye, on verra ce qui va se passer. Mes chers auditeurs (...) je m’adresse à vous. Des milliers de membres de la communauté Mihr nous ont demandé : cette nuit – la nuit du tremblement de terre – allons-nous rester dans nos maisons ou allons-nous sortir ? Allah répond, ils vont rester dans leur maison. Nous vous le communiquons, vous allez tous rester dans vos maisons. Il n’arrive rien à aucun des milliers de nos frères. Cela ne représente-t-il rien pour vous ? Il n’arrive rien à aucun de nos frères au cours d’un séisme qui cause la perte de quarante-quatre mille [personnes] N’est-ce pas un miracle qui prouve qu’ils sont sous la protection d’Allah ? Le miracle d’Allah. (...) regardez avec attention ce que nous voulons dire, c’est l’avertissement clair d’Allah aux ennemis d’Allah. Ceux qui sont nos ennemis vont nécessairement payer ce qu’ils ont fait. Si vous croyez en Allah. (...) Posez la question à Allah, apprenez que nous sommes la personne qu’il a désignée. Nous sommes ceux qui vont sauver ce pays. Ces paroles vont faire sortir de leurs gonds de nombreuses personnes. Ils vont faire encore plus d’efforts pour obtenir la fermeture de nos radios. Mais quels que soient ceux qui auront ce courage, vous allez lire leur punition dans les journaux (...) [A] ceux qui font preuve d’hostilité envers nous, nous vous avertissons : arrêtez-vous. Si vous acceptez de payer très lourdement le poids de votre erreur, (...), continuez votre chemin (...) »

Le 2 septembre 1999, au cours de la même émission, le même intervenant répondait aux questions des auditeurs. Le présentateur lut la question suivante : « Une auditrice nous appelant d’Izmir a dit : « Moi, j’ai dit aux gens que le séisme était un avertissement d’Allah et qu’Allah nous a donné une gifle. Les gens ont dit que c’est scientifique ; que ça provenait d’une ligne de faille ; que les Américains l’avaient dit auparavant. » Notre auditrice s’interroge : « est-ce que c’est arrivé parce que c’est le destin ? (...) » İskender Ali Mihr répondit notamment comme suit : « Nos frères (...) nous ont appelés et ont demandé (...) il est question d’un séisme de très grande ampleur, les maisons s’écroulent, allons-nous rester dans nos maisons ou allons-nous passer la nuit dans la rue ? Nous avons communiqué l’ordre reçu d’Allah que tout le monde devait rester dans sa maison. Tous nos frères sont restés chez eux. Et il n’est rien arrivé à des milliers de nos frères. C’est le destin lui-même. Vous pouvez imaginer, chers auditeurs et spectateurs, un immeuble de six étages s’effondre (...) Notre frère est au sixième étage. C’est comme s’il était descendu en ascenseur (...) Toutes les personnes qui se trouvaient dans les autres étages meurent des suites de l’effondrement de l’immeuble. (...) cela ne s’appelle-t-il pas la destinée ? (...) Le séisme est une destinée (...) Si des personnes vivent une situation, si elles n’ont pas causé cette situation mais que celle-ci a des effets sur elles, ceci est une destinée pour elles. (...) Des personnes sont-elles mortes, quarante-cinq mille personnes sont-elles portées disparues, a-t-il été établi que dix-sept mille personnes étaient certainement mortes ? La destinée de dix-sept mille personnes s’est achevée par leur mort par la main d’Allah, par l’ordre d’Allah. C’est ce qui s’appelle la destinée. Et cet évènement s’achève sans qu’aucun membre de la fondation Mihr ne soit touché (...) Un crime effrayant se commet. Des millions de personnes qui vont en enfer. (...) Ce que nous disons pour ceux qui voient, pour ceux qui connaissent les dures réalités, l’obstination à mener les gens en enfer en toute connaissance de cause, c’est également le seul travail des cadres de l’enseignement de la faculté de théologie, de ces pauvres dont les télévisions ont été parcellisées, de la commission des questions religieuses (...) »

Le 13 octobre 1999, le conseil supérieur de la radio et de l’audiovisuel ( Radio ve Televizyon Üst Kurulu – RTÜK) estima que la diffusion des propos suivants : « Des milliers de membres de la communauté Mihr nous ont demandé : cette nuit ‑ la nuit du tremblement de terre – allons-nous rester dans nos maisons ou allons-nous sortir ? Allah répond, ils vont rester dans leur maison. Nous vous le communiquons, vous allez tous rester dans vos maisons. Il n’arrive rien à aucun des milliers de nos frères. C’est l’avertissement clair d’Allah aux ennemis d’Allah. Ceux qui sont nos ennemis vont nécessairement payer ce qu’ils ont fait (...) si vous acceptez de le payer physiquement, on vous en prie, continuez votre chemin, mais lui ne pardonne pas ce que vous faites. Un crime effrayant se commet. Des millions de personnes qui vont en enfer. Ce que nous disons pour ceux qui voient, pour ceux qui connaissent les dures réalités, l’obstination à mener les gens en enfer en toute connaissance de cause, c’est également le seul travail des cadres de l’enseignement de la faculté de théologie, de ces pauvres dont les télévisions ont été parcellisées, de la commission des questions religieuses (...) La destinée de dix-sept mille personnes s’est achevée par leur mort par la main d’Allah, par l’ordre d’Allah. C’est ce qui s’appelle la destinée. Et cet évènement s’achève sans qu’aucun membre de la fondation Mihr ne soit touché. » constituait une atteinte au principe énoncé à l’article 4 c) de la loi n o 3984, selon lequel il ne peut être fait de diffusion contraire « aux principes prenant place dans les principes généraux de la Constitution, aux règles démocratiques et aux droits de la personne ». Relevant que ladite société avait déjà fait l’objet d’un avertissement pour une atteinte à ce même principe, le RTÜK décida de suspendre le droit à la diffusion de la radio en question pendant 180 jours à compter du 8 novembre 1999, minuit, en vertu de l’article 33 de la loi n o 3984.

La requérante saisit le tribunal administratif d’Ankara d’un recours en suspension et annulation de la mesure litigieuse. A cette occasion, elle nia les faits reprochés et soutint avoir présenté une explication religieuse au tremblement de terre, à laquelle chacun demeurait libre de souscrire ou non. Elle rappela que la liberté de croyance était garantie par la Constitution et qu’une personne ne pouvait être blâmée ou un organe fermé pour avoir exprimé une croyance.

Le 25 novembre 1999, le tribunal administratif prononça la jonction de cette affaire à une autre dont la requérante l’avait saisi et relative à une interdiction d’émettre une journée.

Le 8 décembre 1999, le tribunal administratif rejeta le recours en suspension de la requérante. A cette occasion, un des magistrats siégeant au sein de la formation de jugement adopta une opinion dissidente, aux termes de laquelle il souligna que le RTÜK n’avait établi aucun principe objectif quant à la durée des sanctions qu’il était susceptible d’infliger et n’avait pas précisé au tribunal les causes de la lourdeur de la mesure litigieuse ni les critères retenus pour la justifier. La sanction ainsi infligée était selon lui dépourvue de fondement objectif, et disproportionnée.

Le 29 décembre 1999, le tribunal administratif rejeta l’opposition formée par la requérante contre cette décision.

Le 22 février 2000, le tribunal administratif rejeta le recours en annulation de la requérante. Sa motivation peut se lire comme suit : « Au terme de l’examen du dossier de l’affaire, [il apparaît qu’] ayant enfreint les principes de diffusion définis à l’article 4/c de la loi n o 3984, en raison de ses émissions intitulées « Conversation » en date des 16-19 mai 1999, la radio qui émet à Istanbul sous le nom de Radio Clarté a reçu un avertissement par courrier du 16 juin 1999 et s’est vue préciser les mesures encourues. Cependant, dans les émissions de conversation des 26 août et 2 septembre 1999, il a été établi que les propos suivants avaient été tenus « aux questions des membres d’une communauté religieuse quant au fait de sortir ou non de leur maison la nuit du tremblement de terre, [il a été répondu que] la réponse avait été donnée par dieu et qu’à cet égard, rien n’était arrivé à ceux qui n’étaient pas sortis de chez eux, que ceci était un avertissement adressé à ceux qui étaient l’ennemi de dieu et le leur, qu’il n’était rien arrivé aux membres de cette communauté » (...) ce qui a été considéré comme contraire aux principes généraux de la Constitution (...) Les propos tenus dans l’émission en question sont clairement contraires à la signification et aux buts des principes énoncés ci-dessus, extraits du préambule de la Constitution et des principes généraux. D’autre part, au regard de la nature de l’émission à l’origine de l’avertissement reçu par la société plaignante, mise en évidence par les émissions suivantes, on ne peut pas dire que la suspension de la diffusion puisse être considérée comme longue et disproportionnée (...) »

Sur ce, la requérante se pourvut devant le Conseil d’État.

Le 10 mai 2001, le Conseil d’État débouta la requérante de son pourvoi.

Par un arrêt du 8 avril 2002, notifié à la requérante le 5 août 2002, le Conseil d’État rejeta le recours en révision de l’intéressée. II.

La requérante soutient que la mesure d’interdiction temporaire d’émettre porte atteinte à son droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion ainsi qu’à son droit à la liberté d’expression. Elle invoque à cet égard les articles 9, 10 et 14 de la Convention. La Cour examinera ces griefs sous l’angle de l’article 10, combiné avec l’article 14, lesquels se lisent ainsi en leurs parties pertinentes : Article 10 « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les États de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations. 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...), à la défense de l’ordre (...) à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui (...). » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne que l’ingérence litigieuse était prévue par la loi et poursuivait des buts légitimes, à savoir la protection de la solidarité nationale, de la paix et de la prospérité sociale ainsi que la réputation et les droits d’autrui. A cet égard, il précise que les propos litigieux, tenus au lendemain d’un désastre ayant affecté la société turque tant socialement, psychologiquement qu’économiquement, étaient de nature à créer une division au sein de la société et à imposer l’intolérance. Il soutient ainsi que la requérante n’a pas satisfait à ses devoirs et ses responsabilités tels que prescrits par le deuxième paragraphe de l’article 10.

Selon le Gouvernement, combattre l’intolérance fait partie intégrante de la protection des droits de l’homme, de sorte que la mesure litigieuse poursuivait un but légitime. Elle répondait à un besoin social impérieux et était proportionnée au regard des nombreuses diffusions illégales de la requérante, dont les émissions portaient régulièrement atteinte à la Constitution turque et à la loi.

La requérante conteste ces allégations et allègue que les radios diffusant des émissions religieuses se voient taxées d’obscurantisme et font l’objet de mesures de fermeture plus nombreuses.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la mesure litigieuse constituait une ingérence dans le droit de la requérante à la liberté d’expression, protégé par l’article 10 § 1. A supposer que l’ingérence en cause était prévue par la loi et poursuivait un but légitime au sens de l’article 10 § 2, la Cour estime qu’en l’occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour se réfère aux principes généraux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière (voir, parmi d’autres, Handyside c. Royaume-Uni , arrêt du 7 décembre 1976, série A n o 24, p. 23, § 49 ; Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș. , précité ; Radio France et autres c. France , n o 53984/00, CEDH 2004 ‑ II ; Gündüz c. Turquie , n o 35071/97, § 40, CEDH 2003 ‑ XI ; Giniewski c. France , n o 64016/00, §§ 44 et 52, CEDH 2006 ‑ ...).

Elle rappelle ainsi que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, l’une des conditions essentielles de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent, inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de « société démocratique ». Elle estime que ces principes revêtent une importance spéciale non seulement pour la presse écrite mais aussi pour la radiodiffusion ( Groppera Radio AG et autres c. Suisse , arrêt du 28 mars 1990, série A n o 173, § 138).

L’adjectif « nécessaire », au sens du paragraphe 2 de l’article 10, implique un besoin social impérieux. De manière générale, la « nécessité » d’une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression doit se trouver établie de façon convaincante. Certes, il revient en premier lieu aux autorités nationales d’évaluer s’il existe un tel besoin susceptible de justifier cette ingérence et, à cette fin, elles jouissent d’une marge d’appréciation « élargie » lorsqu’est en cause la liberté d’expression dans des domaines susceptibles d’offenser des convictions personnelles intimes relevant de la morale ou de la religion (voir Otto-Preminger-Institut c. Autriche , arrêt du 20 septembre 1994, série A n o 295 ‑ A, § 50 et Aydın Tatlav , précité, § 24). Toutefois, celle-ci se double du contrôle de la Cour portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent.

Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit considérer l’ingérence à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des propos litigieux et le contexte dans lequel ils ont été diffusés. En particulier, il lui incombe de déterminer si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » et si les motifs invoqués par les autorités internes pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, elle doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents.

Pour ce faire, la Cour ne saurait perdre de vue que quiconque exerce les droits et libertés consacrés au premier paragraphe de l’article 10 assume « des devoirs et des responsabilités », parmi lesquels – dans le contexte des opinions et croyances religieuses – peut légitimement être comprise une obligation d’éviter autant que faire se peut des expressions qui sont gratuitement offensantes pour autrui et constituent donc une atteinte à ses droits ( Gündüz , précité, § 37). Pour autant, si en principe l’on peut juger nécessaire, dans les sociétés démocratiques, de sanctionner voire de prévenir toutes les formes d’expression qui propagent, incitent à, promeuvent ou justifient la haine fondée sur l’intolérance (y compris l’intolérance religieuse), encore faut-il que les « formalités », « conditions », « restrictions » ou « sanctions » imposées soient proportionnées au but légitime poursuivi ( ibidem , § 40).

En l’occurrence, la Cour constate que la requérante a été condamnée en raison des propos tenus par le représentant de la communauté religieuse Mihr lors d’une émission diffusée en direct sur ses ondes. Celui-ci, en décrivant le tremblement de terre comme un « avertissement d’Allah » dirigé contre les « ennemis d’Allah », lequel a décidé de leur « mort », fit une comparaison entre le « sort » des « non-croyants », présentés comme victimes de leur impiété et celui des adeptes de la communauté Mirh.

La Cour reconnaît la gravité des propos litigieux et le contexte particulièrement tragique dans lequel ils s’inscrivent. Elle relève en outre leur caractère prosélytique de nature à insuffler superstition, intolérance et obscurantisme en transmettant une signification religieuse à une telle catastrophe naturelle. Cela étant, dans les circonstances d’espèce, force est de mesurer ces propos à l’aune de la conception religieuse dont ils se veulent l’expression. A cet égard, si choquants et offensants qu’ils puissent être, ils n’incitent nullement à la violence et ne sont pas de nature à fomenter la haine contre les personnes qui ne seraient pas membres de la communauté religieuse en question.

La Cour souligne en outre que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence. En l’occurrence, elle relève que la requérante fit l’objet d’une mesure portant interdiction de diffusion pendant 180 jours. Or, elle estime que la mesure en cause s’avère disproportionnée au regard des buts visés. Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention.

Eu égard à cette conclusion, elle n’estime pas nécessaire d’examiner séparément le grief tiré de l’article 14 de la Convention ( Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș. , précité, § 86). II.

La requérante estime à 1 000 000 euros (EUR) la valeur marchande de la radio ayant fait l’objet de la mesure litigieuse puis d’une mesure de fermeture définitive et s’en remet à la sagesse de la Cour pour évaluer la totalité de son préjudice.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour estime que les éléments de preuves soumis au dossier ne lui permettent pas de parvenir à une quantification précise des pertes financières que la fermeture temporaire litigieuse a occasionnées (en ce sens, Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., précité, § 100). En outre, elle estime que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral subi par la requérante. B. Frais et dépens

La requérante ne sollicite pas le remboursement des frais et dépens supportés devant les organes de la Convention et/ou les juridictions internes, et pareille question n’appelle pas un examen d’office ( Colacioppo c. Italie , arrêt du 19 février 1991, série A n o 197 ‑ D, p. 52, § 16). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 14 de la Convention ; 4. Dit que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral subi par la requérante ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente [1] . Rectifié le 3 mars 2008. Le nom du représentant de la requérante était libellé comme suit : « Çulhanoğlu ». [2] . Fondateur de la fondation pieuse de Mihr. Créée en 1989, elle prétend poursuivre des recherches notamment dans le domaine de l’islam, de la technologie, de la physique nucléaire et chimie, de l’énergie, de l’économie (...) Elle créa notamment les universités d’Allah (universités virtuelles dispensant des cours en ligne). [3] . Dans la nuit du 17 août 1999, un tremblement de terre a frappé la région d’Izmit en Turquie. Les secousses ont détruit et endommagé des milliers d’habitations et d’infrastructures ; des milliers de Turcs y trouvèrent la mort, furent blessés et des centaines de milliers d’autres se retrouvèrent sans abri.