AFFAIRE ÖZGÜR RADYO-SES RADYO TELEVIZYON YAYIN YAPIM VE TANITIM A.Ș. c. TURQUIE (N° 2)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 10 - Liberté d'expression-{Générale} (Article 10-1 - Liberté d'expression);Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation
AFFAIRE ÖZGÜR RADYO-SES RADYO TELEVIZYON YAYIN YAPIM VE TANITIM A.Ș. c. TURQUIE (N° 2) (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
ÖZGÜR RADYO-SES RADYO TELEVİZYON YAYIN YAPIM VE TANITIM A.Ș. c. TURCIA (Nr. 2)*
(Cererea n° 11369/03)
HOTĂRÂRE
Această versiune a fost corectată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții pe 5 decembrie 2008.
STRASBOURG
4 decembrie 2007
DEFINITIVĂ
02/06/2008
* Corectat pe 5 decembrie 2008. Mențiunea « Nr. 2 » a fost adăugată la titlul hotărârii.
În cauza Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș. c. Turcia (n° 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), având sesizare în format de cameră formată din:
Doamna F. Tulkens,
președintă,
Messieurs A.B. Baka,
I. Cabral Barreto,
R. Türmen,
M. Ugrekhelidze,
Domnele A. Mularoni,
D. Jočienė,
judecători,
și Doamna F. Elens-Passos,
grefieră adjunctă de secțiune,
După deliberare în cameră de consiliu pe 13 noiembrie 2007,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (n° 11369/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și cu care, societatea anonimă Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım Anonim Șirketi (« reclamanta »), a sesizat Curtea pe 11 martie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).
Reclamanta este reprezentată de doamnele F. N. Ertekin și T. Ayçık, avocate la Istanbul. Guvernul Turciei (« Guvernul ») nu a desemnat un agent pentru procedurile din fața Curții.
Pe 19 septembrie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât comunicarea grievanței trase de la art. 10 din Convenție (combinată cu art. 14) către Guvern. Referindu-se la dispoziții din art. 29 § 3, Curtea a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta este o societate de radiodifuziune și televiziune care emitea la Istanbul.
Pe 9 iulie 2000, pe parcursul emisiuni « Önsöz » (« Prefață ») difuzate la ora 13.30, Özgür Radyo (Radio Liberă) a difuzat o cântec ale cărei versuri erau următoarele:
« Dacă aș difuza informația [celor patru vânturi] / că spuneam că Inan-ul meu a murit / Munții, redă-mi pe Kadir-ul meu, pe Sinan / Jandarmii au vărsat gloanțe / Nurhak a rămas monument [comemorativ] / munții și-au primit salutul / Nurhak, soarele nu se va ridica pe tine / Păsările care zboară nu vor face cuib / Sângele care s-a vărsat nu va rămâne pe pământ / O să cerem socoteală / Nu crede că epoca va rămâne cum e / Caravana va-și urma drumul / Sinan a murit, Taylan s-a născut / Și-a ridicat pușca »
Pe 28 iulie 2000, reclamanta a sesizat Consiliul Superior al Radiodifuziunii și Audiovidualului (Radyo ve Televizyon Üst Kurulu, RTÜK) cu o cerere de informații cu privire la albumele de muzică ale căror difuzare ar putea fi contrară reglementării privind radiodifuziunea, și aceasta chiar și atunci când beneficiază de o autorizare de comercializare a ministerului Culturii.
Printr-o corespondență din 8 august 2000, RTÜK a precizat reclamantei că nu este în măsură să-i furnizeze o asemenea listă, subliniind că chestiunea nu se referea la atribuțiile sale, ci la competența ministerului Culturii.
Pe 23 august 2000, RTÜK a estimat că versurile acestei cânteci constituie o atingere la principiul enunțat la art. 4 g) din legea nr. 3984, potrivit căruia nu se poate face difuzare susceptibilă a incita populația la violență, terorism și discriminare etnică, și de natură să stârnească sentimente de ură în rândul populației. Constatând că reclamanta a mai fost anterior avertizată pentru o atingere la același principiu, RTÜK a hotărât să suspende dreptul său de difuzare pentru 365 de zile de la 31 iulie 2001, miezul nopții, în temeiul art. 33 din legea nr. 3984.
Reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Ankara cu o cerere de suspendare și anulare a acestei măsuri. Cu această ocazie, s-a referit la libertatea de exprimare și a subliniat că s-a limitat la difuzarea unei cânteci extrase dintr-un album liber produs și comercializat în Turcia, fără nici o interdicție. Ea a susținut, de asemenea, că, referindu-se la Evenimente care au avut loc în 1971, această cântec nu ar putea în nici un caz, în prezent, a fi considerată ca fiind de natură să incite la violență, terorism și discriminare etnică, nici a fi susceptibilă a crea sentimente de ură. Ea a susținut astfel că măsura de suspendare litigioasă era arbitrară și desproporsionată.
Pe 6 octombrie 2000, tribunalul administrativ a respins cererea de suspendare. Pe 20 decembrie 2000, a respins cererea de anulare, subliniind că faptul că casetele și CD-urile conținând cânteca litigioasă sunt autorizate la vânzare nu era un element de natură a justifica anularea măsurii litigioase.
Prin decizie din 7 mai 2002, notificată reclamantei pe 12 septembrie 2002, Consiliul de Stat a confirmat decizia de primă instanță.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în hotărârea Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș. c. Turcia, (nr. 64178/00, 64179/00, 64181/00, 64183/00 și 64184/00, §§ 62-63, 30 martie 2006).
ÎN DREPT
I. PRIVIND SUSȚINUTA ATINGERE A ART. 10 DIN CONVENȚIE COMBINAT CU ART. 14
Reclamanta susține o atingere discriminatorie exercitării dreptului la libertatea de exprimare așa cum este prevăzut de art. 10 din Convenție, redactat după cum urmează:
« 1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără ingerință din partea autorităților publice și fără considerarea granițelor. Prezentul articol nu interzice statelor să supună radiodifuziunea, cinematografia sau televiziunea unui regim de autorizații.
Exercitarea acestor libertăți putând fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea criminalității (...) »
În acest sens, ea invocă, de asemenea, art. 14 din Convenție, redactat după cum urmează:
« Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o discriminare, în special pe motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau alt statut.
»
Guvernul se opune acestei poziții.
A. Privind admisibilitatea
Guvernul invită Curtea să respingă prezenta cerere pentru nerespectarea termenului de șase luni. În acest sens, el susține că formularul de cerere, datat din 11 martie 2003, a ajuns la Curte abia pe 14 martie 2003, după cum atestă ștampila pusă de Curte. Or, ultima decizie a juridiciilor interne este datată din 7 mai 2002. În acest sens, Guvernul recunoaște că dacă punctul de plecare al termenului de șase luni poate fi data notificării deciziei reclamantei - adică 12 septembrie 2002 - nu rămâne mai puțin adevărat că cererea ar fi trebuit introdusă înainte de 12 martie 2003.
Reclamanta contestă aceste alegații și subliniază că termenul de șase luni curge de la notificarea deciziei Consilului de Stat din 12 septembrie 2002. Or, în cazul de față, cererea a fost introdusă pe 11 martie 2003, prin fax, adică în termenul pentru a o face.
Curtea reamintește că, potrivit practicii sale constante, data introducerii unei cereri este aceea a primei comunicări a reclamantului prin care indică dorința de a prezenta o cerere și dă indicații cu privire la natura acesteia (Chalkley c. Regatul Unit (dec), n° 63831/00, decizie din 26 septembrie 2002). În acest caz, reclamanta a transmis prima comunicare sa prin fax către Curte pe 11 martie 2003, adică în șase luni de la notificarea, datată din 12 septembrie 2002, a hotărârii Consilului de Stat din 7 mai 2002. De aceea, Curtea respinge excepția Guvernului trase de nerespectarea termenului de șase luni.
Curtea constată că grievanța aceasta nu este în mod evident neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de altfel, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. Privind fondul
Guvernul susține că ingerința litigioasă era prevăzută de lege, justificată și urmărea un scop legitim, și anume protejarea ordinii publice. Ingerința relevă, în plus, de marja de apreciere a statului și a urmat numeroaselor sancțiuni de care reclamanta a fost anterior obiect. El subliniază, în plus, că cânteca litigioasă incita la ură și inimiciție. Potrivit Guvernului, ținând seama de impactul difuzării radiofon, reclamanta trebuie considerată ca având datorii și responsabilități mai importante și ar fi trebuit să-și exercite libertatea de exprimare în consecință.
Referindu-se la cauza Medya FM Radyo ve İletișim Hizmetleri A.Ș. c. Turcia ((dec.), n° 3284/02, 14 noiembrie 2006), Guvernul susține că ingerința era proporțională ținând seama de sancțiunile anterioare de care reclamanta a mai fost anterior obiect. În fine, Guvernul contestă orice discriminare, toate radiostațiile fiind supuse aceleiași reglementări.
Reclamanta subliniază că cânteca litigioasă se referă la Evenimente care au avut loc în 1971 pe parcursul junsei militare, adică mai mult de 29 de ani mai devreme. Ea reamintește că cânteca face parte dintr-un album care beneficiază de o autorizare de comercializare dată de ministerul Culturii și era deci accesibilă tuturor în vânzare liberă. Ea subliniază, în plus, că a sesizat RTÜK cu o cerere de informații cu privire la albumele de muzică ale căror difuzare ar putea fi supărătoare. Or, acesta i-a comunicat că controlul albumelor muzicale nu se referea la competența sa. Reclamanta se plânge de faptul că RTÜK nu dispune de o listă de cânteci ale căror difuzare ar fi supărătoare, astfel că nu dispune de nici un mijloc pentru a o ști.
Curtea observă că nu poate fi contestat între părți că măsura litigioasă constituie o ingerință în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 § 1. Nu este nici mai mult contestat că ingerința era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume protejarea ordinii publice în sensul art. 10 § 2 (a se vedea Yağmurdereli c. Turcia, n° 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Curtea subscrie acestei aprecieri.
În acest caz, diferența poartă pe chestiunea dacă ingerința era « necesară într-o societate democratică ».
Curtea se referă la principiile generale care decurg din jurisprudența sa în materie (a se vedea, printre altele, Handyside c. Regatul Unit, hotărâre din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23, § 49, Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., precitată, §§ 77-78, Radio France și alții c. Franța, n° 53984/00, §§ 32-33, CEDO 2004-II, și Radio Twist, A.S. c. Slovacia, n° 62202/00, §§ 47-53, CEDO 2006-...).
Ea reamintește, așa, că libertatea de exprimare constituie una din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile esențiale ale progresului ei și al epanouirii fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea rămâne valabilă nu numai pentru « informațiile » sau « ideile » primite cu favoare sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care rănesc, șochează sau îngrijorează: așa vor pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără care nu există « societate democratică ». Ea estimează că aceste principii revêtent o importanță specială nu numai pentru presa scrisă dar și pentru radiodifuziune (Groppera Radio AG și alții c. Elveția, raport al Comisiei din 13 octombrie 1988, Decizii și rapoarte (DR), seria A nr. 173, § 138).
Adjectivul « necesar », în sensul paragrafului 2 al art. 10, implică « un imperativ social ». În general, « necesitatea » unei ingerință în exercitarea libertății de exprimare trebuie să se găsească stabilită de o manieră convingătoare. Sigur, revine în primul rând autorităților naționale să evalueze dacă există un asemenea imperativ susceptibil de a justifica ingerința aceasta și, în acest scop, beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceasta este dublată de controlul Curții purtând atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care o aplică.
În exercitarea controlului său, Curtea trebuie să considere ingerința la lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutul versurilor cântecii litigioase și contextul în care a fost difuzată. În particular, revine Curții să determine dacă măsura incriminată era « proporțională scopurilor legitime urmărite » și dacă motivele invocate de autoritățile interne pentru a o justifica par « relevante și suficiente ». Procedând așa, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat reguli conforme cu principiile sfințite de art. 10 și aceasta, pe deasupra, pe baza unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante.
În cazul de față, Curtea constată că reclamanta a fost condamnată pentru difuzarea unei cânteci pe undele radiofon. Plângere lirică descriind moartea mai multor membri ai organizației THKO surveni pe 31 mai 1971, această cântec revêtent indéniabilement o simbologie politică de vreme ce se vrea denunciatoare a forțelor de ordine. Omagiu celor morți la fel evocator, cât și descriptiv, apare nu numai implicat ci conține o virulență sigură împotriva forțelor de ordine. Aceasta fiind spus, trebuie constatat că beneficiază de o autorizare de comercializare acordată de ministerul culturii și era deci accesibilă tuturor în vânzare liberă. De asemeni, a fost difuzată aproape treizeci de ani după Evenimente pe care tinde să le relateze: portea mesajului ei s-o găsește deci indéniabilement slăbită la fel ca și caracterul vindictiv al acesteia.
De aceea, Curtea estimează că nu este stabilit că la momentul angajării urmăririi împotriva reclamantei, cânteca incriminată, cunoscută de marele public, era încă susceptibilă de a genera sentimente de « ură » sau « inimiciție », după cum invocate de Guvern, propice a justifica o interdicție a emiterii pentru 365 de zile, sancțiune pe care o consideră deosebita de severă.
În concluzie, Curtea estimează că motivele avansate în sprijinul interdicției temporare a emiterii de care a fost obiect reclamanta nu sunt suficiente a convinge că ingerința în exercitarea dreptului interesatei la libertatea de exprimare era « necesară într-o societate democratică ». Curtea consideră așa că interdicția de a emite în cauză nu răspundea unui imperativ social și nici nu era proporțională scopului legitim urmărit.
La lumina acestor considerații, Curtea concluzionează la încălcarea art. 10 din Convenție.
Ținând seama de această concluzie, nu consideră necesar a examina grievanța trase de la art. 14 din Convenție (Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., precitată, § 86).
II. PRIVIND APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit art. 41 din Convenție,
« Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A. Prejudicii
Reclamanta solicită 150.000 de lire turce noi (YTL) [aproximativ 84.662 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material pe care-l detaliază după cum urmează: 120.000 YTL [aproximativ 67.736 EUR] pentru cheltuielile angajate pentru a asigura funcționarea sa, și aceasta chiar și atunci când nu putea emite (cheltuieli de electricitate, salarii versate, asigurări, chirie) și 30.000 YTL [aproximativ 16.926 EUR] pentru lipsă de câștig rezultând din pierderea de contracte publicitare. Furnizează ca justificative o desfacere a cheltuielilor și declarații de venituri publicitare adresate RTÜK, purtând pe cei trei luni anterioare închiderii sale și atestând că câștigurile sale publicitare se ridicau la 200.000.000 de lire turce (TRL) pentru această perioadă.
Reclamanta solicită, în plus, 100.000 YTL [aproximativ 56.779 EUR] cu titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit-o.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Curtea estimează că elementele de dovadă figurând în dosar nu-i permit a ajunge la o cuantificare precisă a pierderii de venituri, nici a lipsei de câștig pe care ar fi suferit-o reclamanta din cauza încălcării art. 10 din Convenție (a se vedea în acest sens, Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., precitată, § 100). Pe de altă parte, Curtea estimează că trebuie acordată reclamantei 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamanta cere, de asemenea, 1.353 YTL [aproximativ 768 EUR] pentru cheltuielile și costurile angajate în fața juridiciilor interne și transmite, ca justificative, facturile și atestări de plată corespunzătoare cheltuielilor de notificare în dreptul intern, cheltuielilor de consemnație și cheltuielilor de procedură în fața juridiciilor administrative.
Reclamanta cere, de asemenea, 11.573 YTL [aproximativ 6.571 EUR] pentru cheltuielile angajate în fața Curții. Ea transmite ca justificative o convenție de onorarii de rezultat purtând asupra unei sume a minima de 8.500 YTL [aproximativ 4.826 EUR] sau 20% din indemnizația primită de reclamantă în cazul unui rezultat favorabil; o atestare a plății unei note de onorarii purtând asupra unei sume de 3.920 YTL [aproximativ 2.226 EUR]; tabelul onorariilor de referință ai avocaților stabilit de Barou Istanbul, care fixează la un minima de 8.500 YTL cheltuielile de onorarii pentru procedurile conduse fără ținerea de ședință în fața Curții; tabelul cheltuielilor-onorariilor legale a minima aplicabile de către avocați, care fixează la 2.000 YTL [aproximativ 1.135 EUR] cheltuielile de onorarii pentru afacerile conduse în fața unei juridicii internaționale; o factură purtând asupra cheltuielilor de traducere se ridicând la 2.205 YTL [aproximativ 1.252 EUR].
Guvernul contestă aceste pretenții.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În acest sens, Curtea este de opinia că cheltuielile angajate, atât în fața juridiciilor interne, cât și în fața organelor Convenției, au vizat a vedea redresată încălcarea susținută a Convenției. În cazul de față, ținând seama de elementele pe care le are și de criteriile sus-menționate, Curtea estimează rezonabilă suma de 5.200 EUR toate cheltuielile confundate, și o acordă reclamantei.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea estimează potrivit a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
Declară, în unanimitate, restul cererii admisibil;
Declară, în unanimitate, că a existat încălcarea art. 10 din Convenție;
Declară, în unanimitate, că nu este necesar a examina separat grievanța trase de la art. 14 combinat cu art. 10 din Convenție;
Declară, în unanimitate,
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral și 5.200 EUR (cinci mii două sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice valoare care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de convertit în lire turce noi la rata aplicabilă la data decontării;
b) că de la expirarea menționatui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, mărită cu trei puncte procentuale;
Respinge, prin cinci voturi împotriva a două, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris pe 4 decembrie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
F. Elens-Passos
F. Tulkens
Grefieră adjunctă
Președintă
La prezenta hotărâre se găsește alăturat, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei parțial disidente a Doamnelor Tulkens și Mularoni.
F.T.
F.E.P.
OPINIE PARȚIAL DISIDENTĂ COMUNĂ DOAMNELOR JUDECĂTORI TULKENS ȘI MULARONI
Deși suntem de acord cu majoritatea asupra ansamblului hotărârii și al dispozitivului, nu putem subscrie la §35 al hotărârii, nici la punctul 5 al dispozitivului în ceea ce privește prejudiciul material.
Reclamanta, care este o societate de radiodifuziune și televiziune, s-a văzut condamnată la o interdicție a emiterii pentru 365 de zile. Ea a detaliat, cu piese alăturat, prejudiciul material pe care ar fi suferit-o din acest motiv (a se vedea § 32 al hotărârii).
Curtea a găsit, în unanimitate, o încălcare a art. 10 și nu este contestat că reclamanta a suferit prejudiciu material ca urmare a interdicției de care a fost obiect.
În acest sens, nu putem accepta concluzia majorității care hotărâsc de a nu acorda nimic reclamantei cu titlu de prejudiciu material suferit de aceasta din motiv că « elementele de dovadă (...) nu-i permit a ajunge la o cuantificare precisă a pierderii de venit, nici a lipsei de câștig pe care ar fi suferit-o reclamanta din cauza încălcării art. 10 din Convenție » (§ 35).
Un asemenea motiv ne se pare necorespunzător. Reclamanta a satisfăcut obligației ei de a furniza documentele justificând cererile ei. Dacă o cuantificare precisă a prejudiciului material nu era posibilă, Curtea ar fi trebuit cel puțin, în opinia noastră, să determine în echitate o sumă de acordat la acest titlu, din cauza încălcării art. 10 din Convenție.
Pe 31 mai 1971, după lovitura de stat din 12 martie, studenții Sinan Cemgil, Alpaslan Özdoğan și Kadir Manga, membri ai THKO (Türkiye Halk Kurtuluș Ordusu - Armata de Eliberare a Poporului Turciei) au fost uciși de jandarmi pe parcursul unei fusillade în regiunea Nurhak. Versurile cântecii raconta acest eveniment. Notorie, această cântec se găsește astazi înscrisă în repertoriul popular.