Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayin Yapim Ve Tanitim A.Ș. împotriva Turciei (nr. 2)

La originea cauzei se află o cerere (n° 11369/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și cu care, societatea anonimă Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım Anonim Șirketi (« reclamanta »), a sesizat Curtea pe 11 martie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanta este reprezentată de doamnele F. N. Ertekin și T. Ayçık, avocate la Istanbul. Guvernul Turciei (« Guvernul ») nu a desemnat un agent pentru procedurile din fața Curții.

Pe 19 septembrie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât comunicarea grievanței trase de la art. 10 din Convenție (combinată cu art. 14) către Guvern. Referindu-se la dispoziții din art. 29 § 3, Curtea a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

Pe 9 iulie 2000, pe parcursul emisiuni « Önsöz » (« Prefață ») difuzate la ora 13.30, Özgür Radyo (Radio Liberă) a difuzat o cântec ale cărei versuri erau următoarele: « Dacă aș difuza informația [celor patru vânturi] / că spuneam că Inan-ul meu a murit / Munții, redă-mi pe Kadir-ul meu, pe Sinan / Jandarmii au vărsat gloanțe / Nurhak a rămas monument [comemorativ] / munții și-au primit salutul / Nurhak, soarele nu se va ridica pe tine / Păsările care zboară nu vor face cuib / Sângele care s-a vărsat nu va rămâne pe pământ / O să cerem socoteală / Nu crede că epoca va rămâne cum e / Caravana va-și urma drumul / Sinan a murit, Taylan s-a născut / Și-a ridicat pușca »

Pe 28 iulie 2000, reclamanta a sesizat Consiliul Superior al Radiodifuziunii și Audiovidualului (Radyo ve Televizyon Üst Kurulu, RTÜK) cu o cerere de informații cu privire la albumele de muzică ale căror difuzare ar putea fi contrară reglementării privind radiodifuziunea, și aceasta chiar și atunci când beneficiază de o autorizare de comercializare a ministerului Culturii.

Printr-o corespondență din 8 august 2000, RTÜK a precizat reclamantei că nu este în măsură să-i furnizeze o asemenea listă, subliniind că chestiunea nu se referea la atribuțiile sale, ci la competența ministerului Culturii.

Pe 23 august 2000, RTÜK a estimat că versurile acestei cânteci constituie o atingere la principiul enunțat la art. 4 g) din legea nr. 3984, potrivit căruia nu se poate face difuzare susceptibilă a incita populația la violență, terorism și discriminare etnică, și de natură să stârnească sentimente de ură în rândul populației. Constatând că reclamanta a mai fost anterior avertizată pentru o atingere la același principiu, RTÜK a hotărât să suspende dreptul său de difuzare pentru 365 de zile de la 31 iulie 2001, miezul nopții, în temeiul art. 33 din legea nr. 3984.

Reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Ankara cu o cerere de suspendare și anulare a acestei măsuri. Cu această ocazie, s-a referit la libertatea de exprimare și a subliniat că s-a limitat la difuzarea unei cânteci extrase dintr-un album liber produs și comercializat în Turcia, fără nici o interdicție. Ea a susținut, de asemenea, că, referindu-se la Evenimente care au avut loc în 1971, această cântec nu ar putea în nici un caz, în prezent, a fi considerată ca fiind de natură să incite la violență, terorism și discriminare etnică, nici a fi susceptibilă a crea sentimente de ură. Ea a susținut astfel că măsura de suspendare litigioasă era arbitrară și desproporsionată.

Pe 6 octombrie 2000, tribunalul administrativ a respins cererea de suspendare. Pe 20 decembrie 2000, a respins cererea de anulare, subliniind că faptul că casetele și CD-urile conținând cânteca litigioasă sunt autorizate la vânzare nu era un element de natură a justifica anularea măsurii litigioase.

Prin decizie din 7 mai 2002, notificată reclamantei pe 12 septembrie 2002, Consiliul de Stat a confirmat decizia de primă instanță.

Guvernul se opune acestei poziții. A. Privind admisibilitatea

Guvernul invită Curtea să respingă prezenta cerere pentru nerespectarea termenului de șase luni. În acest sens, el susține că formularul de cerere, datat din 11 martie 2003, a ajuns la Curte abia pe 14 martie 2003, după cum atestă ștampila pusă de Curte. Or, ultima decizie a juridiciilor interne este datată din 7 mai 2002. În acest sens, Guvernul recunoaște că dacă punctul de plecare al termenului de șase luni poate fi data notificării deciziei reclamantei - adică 12 septembrie 2002 - nu rămâne mai puțin adevărat că cererea ar fi trebuit introdusă înainte de 12 martie 2003.

Reclamanta contestă aceste alegații și subliniază că termenul de șase luni curge de la notificarea deciziei Consilului de Stat din 12 septembrie 2002. Or, în cazul de față, cererea a fost introdusă pe 11 martie 2003, prin fax, adică în termenul pentru a o face.

Curtea reamintește că, potrivit practicii sale constante, data introducerii unei cereri este aceea a primei comunicări a reclamantului prin care indică dorința de a prezenta o cerere și dă indicații cu privire la natura acesteia (Chalkley c. Regatul Unit (dec), n° 63831/00, decizie din 26 septembrie 2002). În acest caz, reclamanta a transmis prima comunicare sa prin fax către Curte pe 11 martie 2003, adică în șase luni de la notificarea, datată din 12 septembrie 2002, a hotărârii Consilului de Stat din 7 mai 2002. De aceea, Curtea respinge excepția Guvernului trase de nerespectarea termenului de șase luni.

Curtea constată că grievanța aceasta nu este în mod evident neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de altfel, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul susține că ingerința litigioasă era prevăzută de lege, justificată și urmărea un scop legitim, și anume protejarea ordinii publice. Ingerința relevă, în plus, de marja de apreciere a statului și a urmat numeroaselor sancțiuni de care reclamanta a fost anterior obiect. El subliniază, în plus, că cânteca litigioasă incita la ură și inimiciție. Potrivit Guvernului, ținând seama de impactul difuzării radiofon, reclamanta trebuie considerată ca având datorii și responsabilități mai importante și ar fi trebuit să-și exercite libertatea de exprimare în consecință. Referindu-se la cauza Medya FM Radyo ve İletișim Hizmetleri A.Ș. c. Turcia ((dec.), n° 3284/02, 14 noiembrie 2006), Guvernul susține că ingerința era proporțională ținând seama de sancțiunile anterioare de care reclamanta a mai fost anterior obiect. În fine, Guvernul contestă orice discriminare, toate radiostațiile fiind supuse aceleiași reglementări.

Reclamanta subliniază că cânteca litigioasă se referă la Evenimente care au avut loc în 1971 pe parcursul junsei militare, adică mai mult de 29 de ani mai devreme. Ea reamintește că cânteca face parte dintr-un album care beneficiază de o autorizare de comercializare dată de ministerul Culturii și era deci accesibilă tuturor în vânzare liberă. Ea subliniază, în plus, că a sesizat RTÜK cu o cerere de informații cu privire la albumele de muzică ale căror difuzare ar putea fi supărătoare. Or, acesta i-a comunicat că controlul albumelor muzicale nu se referea la competența sa. Reclamanta se plânge de faptul că RTÜK nu dispune de o listă de cânteci ale căror difuzare ar fi supărătoare, astfel că nu dispune de nici un mijloc pentru a o ști.

Curtea observă că nu poate fi contestat între părți că măsura litigioasă constituie o ingerință în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 § 1. Nu este nici mai mult contestat că ingerința era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume protejarea ordinii publice în sensul art. 10 § 2 (a se vedea Yağmurdereli c. Turcia, n° 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Curtea subscrie acestei aprecieri.

În acest caz, diferența poartă pe chestiunea dacă ingerința era « necesară într-o societate democratică ».

Curtea se referă la principiile generale care decurg din jurisprudența sa în materie (a se vedea, printre altele, Handyside c. Regatul Unit, hotărâre din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23, § 49, Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., precitată, §§ 77-78, Radio France și alții c. Franța, n° 53984/00, §§ 32-33, CEDO 2004-II, și Radio Twist, A.S. c. Slovacia, n° 62202/00, §§ 47-53, CEDO 2006-...).

Ea reamintește, așa, că libertatea de exprimare constituie una din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile esențiale ale progresului ei și al epanouirii fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea rămâne valabilă nu numai pentru « informațiile » sau « ideile » primite cu favoare sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care rănesc, șochează sau îngrijorează: așa vor pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără care nu există « societate democratică ». Ea estimează că aceste principii revêtent o importanță specială nu numai pentru presa scrisă dar și pentru radiodifuziune (Groppera Radio AG și alții c. Elveția, raport al Comisiei din 13 octombrie 1988, Decizii și rapoarte (DR), seria A nr. 173, § 138).

Adjectivul « necesar », în sensul paragrafului 2 al art. 10, implică « un imperativ social ». În general, « necesitatea » unei ingerință în exercitarea libertății de exprimare trebuie să se găsească stabilită de o manieră convingătoare. Sigur, revine în primul rând autorităților naționale să evalueze dacă există un asemenea imperativ susceptibil de a justifica ingerința aceasta și, în acest scop, beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceasta este dublată de controlul Curții purtând atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care o aplică.

În exercitarea controlului său, Curtea trebuie să considere ingerința la lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutul versurilor cântecii litigioase și contextul în care a fost difuzată. În particular, revine Curții să determine dacă măsura incriminată era « proporțională scopurilor legitime urmărite » și dacă motivele invocate de autoritățile interne pentru a o justifica par « relevante și suficiente ». Procedând așa, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat reguli conforme cu principiile sfințite de art. 10 și aceasta, pe deasupra, pe baza unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante.

În cazul de față, Curtea constată că reclamanta a fost condamnată pentru difuzarea unei cânteci pe undele radiofon. Plângere lirică descriind moartea mai multor membri ai organizației THKO surveni pe 31 mai 1971, această cântec revêtent indéniabilement o simbologie politică de vreme ce se vrea denunciatoare a forțelor de ordine. Omagiu celor morți la fel evocator, cât și descriptiv, apare nu numai implicat ci conține o virulență sigură împotriva forțelor de ordine. Aceasta fiind spus, trebuie constatat că beneficiază de o autorizare de comercializare acordată de ministerul culturii și era deci accesibilă tuturor în vânzare liberă. De asemeni, a fost difuzată aproape treizeci de ani după Evenimente pe care tinde să le relateze: portea mesajului ei s-o găsește deci indéniabilement slăbită la fel ca și caracterul vindictiv al acesteia.

De aceea, Curtea estimează că nu este stabilit că la momentul angajării urmăririi împotriva reclamantei, cânteca incriminată, cunoscută de marele public, era încă susceptibilă de a genera sentimente de « ură » sau « inimiciție », după cum invocate de Guvern, propice a justifica o interdicție a emiterii pentru 365 de zile, sancțiune pe care o consideră deosebita de severă.

În concluzie, Curtea estimează că motivele avansate în sprijinul interdicției temporare a emiterii de care a fost obiect reclamanta nu sunt suficiente a convinge că ingerința în exercitarea dreptului interesatei la libertatea de exprimare era « necesară într-o societate democratică ». Curtea consideră așa că interdicția de a emite în cauză nu răspundea unui imperativ social și nici nu era proporțională scopului legitim urmărit.

La lumina acestor considerații, Curtea concluzionează la încălcarea art. 10 din Convenție.

Ținând seama de această concluzie, nu consideră necesar a examina grievanța trase de la art. 14 din Convenție (Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., precitată, § 86).

Reclamanta solicită 150.000 de lire turce noi (YTL) [aproximativ 84.662 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material pe care-l detaliază după cum urmează: 120.000 YTL [aproximativ 67.736 EUR] pentru cheltuielile angajate pentru a asigura funcționarea sa, și aceasta chiar și atunci când nu putea emite (cheltuieli de electricitate, salarii versate, asigurări, chirie) și 30.000 YTL [aproximativ 16.926 EUR] pentru lipsă de câștig rezultând din pierderea de contracte publicitare. Furnizează ca justificative o desfacere a cheltuielilor și declarații de venituri publicitare adresate RTÜK, purtând pe cei trei luni anterioare închiderii sale și atestând că câștigurile sale publicitare se ridicau la 200.000.000 de lire turce (TRL) pentru această perioadă. Reclamanta solicită, în plus, 100.000 YTL [aproximativ 56.779 EUR] cu titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit-o.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea estimează că elementele de dovadă figurând în dosar nu-i permit a ajunge la o cuantificare precisă a pierderii de venituri, nici a lipsei de câștig pe care ar fi suferit-o reclamanta din cauza încălcării art. 10 din Convenție (a se vedea în acest sens, Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș., precitată, § 100). Pe de altă parte, Curtea estimează că trebuie acordată reclamantei 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere, de asemenea, 1.353 YTL [aproximativ 768 EUR] pentru cheltuielile și costurile angajate în fața juridiciilor interne și transmite, ca justificative, facturile și atestări de plată corespunzătoare cheltuielilor de notificare în dreptul intern, cheltuielilor de consemnație și cheltuielilor de procedură în fața juridiciilor administrative. Reclamanta cere, de asemenea, 11.573 YTL [aproximativ 6.571 EUR] pentru cheltuielile angajate în fața Curții. Ea transmite ca justificative o convenție de onorarii de rezultat purtând asupra unei sume a minima de 8.500 YTL [aproximativ 4.826 EUR] sau 20% din indemnizația primită de reclamantă în cazul unui rezultat favorabil; o atestare a plății unei note de onorarii purtând asupra unei sume de 3.920 YTL [aproximativ 2.226 EUR]; tabelul onorariilor de referință ai avocaților stabilit de Barou Istanbul, care fixează la un minima de 8.500 YTL cheltuielile de onorarii pentru procedurile conduse fără ținerea de ședință în fața Curții; tabelul cheltuielilor-onorariilor legale a minima aplicabile de către avocați, care fixează la 2.000 YTL [aproximativ 1.135 EUR] cheltuielile de onorarii pentru afacerile conduse în fața unei juridicii internaționale; o factură purtând asupra cheltuielilor de traducere se ridicând la 2.205 YTL [aproximativ 1.252 EUR].

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În acest sens, Curtea este de opinia că cheltuielile angajate, atât în fața juridiciilor interne, cât și în fața organelor Convenției, au vizat a vedea redresată încălcarea susținută a Convenției. În cazul de față, ținând seama de elementele pe care le are și de criteriile sus-menționate, Curtea estimează rezonabilă suma de 5.200 EUR toate cheltuielile confundate, și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de întârziere

Curtea estimează potrivit a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 11369/03) dirigée contre la République de Turquie et dont, la société anonyme Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım Anonim Șirketi (« la requérante »), a saisi la Cour le 11 mars 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M es F. N. Ertekin et T. Ayçık, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 19 septembre 2006, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 10 de la Convention (combiné avec l'article 14) au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 9 juillet 2000, au cours de l'émission « Önsöz » (« Avant-propos ») diffusée à 13 h 30, Özgür Radyo (Radio libre) diffusa une chanson dont les paroles étaient les suivantes : « Si je diffusais l'information [aux quatre vents] / que je disais que mon Inan est mort / Montagnes, rendez-moi mon Kadir, mon Sinan / Les gendarmes ont répandu les balles / Nurhak est resté un monument [commémoratif] / les montagnes ont reçu mon salut / Nurhak, le soleil ne se lèvera pas sur toi / Les oiseaux qui volent ne feront pas de nid / Le sang qui a coulé ne restera pas sur le sol / Nous allons demander des comptes / Ne crois pas que l'époque va rester comme ça / La caravane va poursuivre sa route / Sinan est mort, Taylan est né / Il a épaulé son fusil » [1]

Le 28 juillet 2000, la requérante saisit le Conseil supérieur de la radio et de l'audiovisuel ( Radyo ve Televizyon Üst Kurulu , le RTÜK) d'une demande d'information quant aux albums de musique dont la diffusion serait susceptible d'être contraire à la règlementation sur la radiodiffusion ce, même lorsqu'ils bénéficient d'une autorisation de commercialisation du ministère de la Culture.

Par un courrier du 8 août 2000, le RTÜK précisa à la requérante ne pas être en mesure de lui fournir une telle liste, soulignant que la question ne relevait pas de ses attributions mais de la compétence du ministère de la Culture.

Le 23 août 2000, le RTÜK estima que les paroles de cette chanson constituait une atteinte au principe énoncé à l'article 4 g) de la loi n o 3984, selon lequel il ne peut être fait de diffusion susceptible d'inciter la population à la violence, au terrorisme et à la discrimination ethnique, et de nature à susciter des sentiments de haine au sein de la population. Constatant que la requérante avait déjà fait l'objet d'un avertissement pour une atteinte à ce même principe, le RTÜK décida de suspendre son droit de diffusion pendant 365 jours à compter du 31 juillet 2001 minuit, en vertu de l'article 33 de la loi n o 3984.

La requérante saisit le tribunal administratif d'Ankara d'un recours en suspension et annulation de cette mesure. A cette occasion, elle se prévalut de la liberté d'expression et souligna s'être contentée de diffuser une chanson extraite d'un album librement produit et commercialisé en Turquie, ne faisant l'objet d'aucune interdiction. Elle argua également que, se référant à des évènements survenus en 1971, cette chanson ne saurait aucunement, à l'heure actuelle, être considérée comme de nature à inciter à la violence, au terrorisme et à la discrimination ethnique ni être susceptible de créer des sentiments de haine. Elle soutint ainsi que la mesure de suspension litigieuse était arbitraire et disproportionnée.

Le 6 octobre 2000, le tribunal administratif rejeta le recours en suspension. Le 20 décembre 2000, il rejeta le recours en annulation soulignant que le fait que les cassettes et CD contenant la chanson litigieuse soient autorisés à la vente n'était pas un élément de nature à justifier l'annulation de la mesure litigieuse.

Par une décision du 7 mai 2002, notifiée à la requérante le 12 septembre 2002, le Conseil d'Etat confirma la décision de première instance. II.

La requérante allègue une atteinte discriminatoire à l'exercice de son droit à la liberté d'expression tel que prévu par l'article 10 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n'empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d'autorisations. 2. L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime (...) » A cet égard, elle invoque également l'article 14 de la Convention, ainsi libellé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la présente requête pour non-respect du délai de six mois. A cet égard, il soutient que le formulaire de requête, daté du 11 mars 2003, n'est parvenu à la Cour que le 14 mars 2003, comme en atteste le cachet apposé par la Cour. Or, la dernière décision des juridictions internes est datée du 7 mai 2002. A cet égard, le Gouvernement reconnaît que si le point de départ du délai de six mois peut être la date de notification de la décision à la requérante ‑ à savoir le 12 septembre 2002 ‑ il n'en demeure pas moins que la requête aurait dû être introduite avant le 12 mars 2003.

La requérante conteste ces allégations et souligne que le délai de six mois court à compter de la notification de la décision du Conseil d'Etat du 12 septembre 2002. Or, en l'espèce, la requête a été introduite le 11 mars 2003, par télécopie, soit dans le délai pour ce faire.

La Cour rappelle que, selon sa pratique constante, la date d'introduction d'une requête est celle de la première communication du requérant par laquelle il indique vouloir présenter une requête et donne des indications quant à la nature de celle-ci ( Chalkley c. Royaume-Uni (déc), n o 63831/00, décision du 26 septembre 2002). En l'occurrence, la requérante fit parvenir sa première communication par télécopie à la Cour le 11 mars 2003, soit dans les six mois de la notification, en date du 12 septembre 2002, de l'arrêt du Conseil d'État du 7 mai 2002. Partant, la Cour rejette l'exception du Gouvernement tiré du non-respect du délai de six mois.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que l'ingérence litigieuse était prévue par la loi, justifiée et poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l'ordre public. Cette ingérence relevait en outre de la marge d'appréciation de l'Etat et faisait suite aux nombreuses sanctions dont la requérante fit antérieurement l'objet. Il souligne en outre que la chanson litigieuse incitait à la haine et à l'inimitié. Selon le Gouvernement, eu égard à l'impact de la diffusion radiophonique, la requérante doit être considérée comme ayant des devoirs et des responsabilités plus importants et aurait dû exercer sa liberté d'expression en conséquence. Se référant à l'affaire Medya FM Radyo ve İletișim Hizmetleri A.Ș. c. Turquie ((déc.), n o 3284/02, 14 novembre 2006), le Gouvernement soutient que l'ingérence était proportionnée au regard des sanctions antérieures dont la requérante avait déjà fait l'objet. Enfin, le Gouvernement conteste toute discrimination, toutes les radios étant soumises à la même règlementation.

La requérante souligne que la chanson litigieuse se réfère à des évènements survenus en 1971 lors de la junte militaire, soit plus de 29 ans plus tôt. Elle rappelle que la chanson fait partie d'un album bénéficiant d'une autorisation de commercialisation délivrée par le ministère de la Culture et donc accessible à tous en vente libre. Elle souligne en outre avoir saisi le RTÜK d'une demande d'information quant aux albums de musique dont la diffusion pourrait être gênante. Or, celui-ci lui signifia que le contrôle des albums musicaux ne relevait pas de sa compétence. La requérante se plaint de ce que le RTÜK ne dispose pas d'une liste de chansons dont la diffusion serait gênante de sorte qu'elle ne dispose d'aucun moyen pour le savoir.

La Cour note qu'il ne prête pas à controverse entre les parties que la mesure litigieuse constituait une ingérence dans le droit de la requérante à la liberté d'expression, protégé par l'article 10 § 1. Il n'est pas davantage contesté que l'ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l'ordre public au sens de l'article 10 § 2 (voir Ya ğmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002). La Cour souscrit à cette appréciation.

En l'occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l'ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour se réfère aux principes généraux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière (voir, parmi d'autres, Handyside c. Royaume-Uni , arrêt du 7 décembre 1976, série A n o 24, p. 23, § 49, Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș. , précité, §§ 77-78, Radio France et autres c. France , n o 53984/00, §§ 32-33, CEDH 2004 ‑ II, et Radio Twist, A.S. c. Slovaquie , n o 62202/00, §§ 47-53, CEDH 2006 ‑ ...).

Elle rappelle ainsi que la liberté d'expression constitue l'un des fondements essentiels d'une société démocratique, l'une des conditions essentielle de son progrès et de l'épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l'article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l'esprit d'ouverture, sans lesquels il n'est pas de « société démocratique ». Elle estime que ces principes revêtent une importance spéciale non seulement pour la presse écrite mais aussi pour la radiodiffusion ( Groppera Radio AG et autres c. Suisse , rapport de la Commission du 13 octobre 1988, Décisions et rapports (DR), série A n o 173, § 138).

L'adjectif « nécessaire », au sens du paragraphe 2 de l'article 10, implique « un besoin social impérieux ». De manière générale, la « nécessité » d'une ingérence dans l'exercice de la liberté d'expression doit se trouver établie de façon convaincante. Certes, il revient en premier lieu aux autorités nationales d'évaluer s'il existe un tel besoin susceptible de justifier cette ingérence et, à cette fin, elles jouissent d'une certaine marge d'appréciation. Toutefois, celle-ci se double du contrôle de la Cour portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l'appliquent.

Dans l'exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit considérer l'ingérence à la lumière de l'ensemble de l'affaire, y compris la teneur des paroles de la chanson litigieuse et le contexte dans lequel elle fut diffusée. En particulier, il incombe à la Cour de déterminer si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » et si les motifs invoqués par les autorités internes pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés par l'article 10 et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents.

En l'occurrence, la Cour constate que la requérante a été condamnée pour avoir diffusé une chanson sur les ondes hertziennes. Complainte lyrique décrivant la mort de plusieurs membres de l'organisation THKO survenue le 31 mai 1971, cette chanson revêt indéniablement une symbolique politique dès lors qu'elle se veut dénonciatrice des forces de l'ordre. Hommage aux morts à la fois évocateur et descriptif, elle apparaît non seulement engagée mais recèle une virulence certaine à l'encontre des forces de l'ordre. Cela étant, il faut constater qu'elle bénéficiait d'une autorisation de commercialisation délivrée par le ministère de la culture et était donc accessible à tous en vente libre. De surcroît, elle fut diffusée près d'une trentaine d'années après les évènements qu'elle tend à relater : la portée de son message s'en trouve donc indéniablement affaiblie de même que son caractère vindicatif.

Partant, la Cour estime qu'il n'est pas établi qu'au moment de l'engagement des poursuites à l'encontre de la requérante, la chanson incriminée, connue du grand public, était encore susceptible d'engendrer des sentiments de « haine » ou « d'inimitié », tels qu'invoqués par le Gouvernement, propres à justifier une interdiction d'émettre pendant 365 jours, sanction qu'elle considère comme particulièrement sévère.

En conclusion, la Cour estime que les motifs avancés à l'appui de l'interdiction temporaire d'émettre dont fit l'objet la requérante ne suffisent pas à convaincre que l'ingérence dans l'exercice du droit de l'intéressée à la liberté d'expression était « nécessaire dans une société démocratique ». La Cour considère ainsi que l'interdiction d'émettre en question ne répondait pas à un besoin social impérieux et n'était pas non plus proportionnée au but légitime poursuivi.

A la lumière de ces considérations, la Cour conclut à la violation de l'article 10 de la Convention.

Eu égard à cette conclusion, elle n'estime pas nécessaire d'examiner le grief tiré de l'article 14 de la Convention ( Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș. , précité, § 86). II.

La requérante réclame 150 000 nouvelles livres turques (YTL) [environ 84 662 euros (EUR)] au titre du préjudice matériel qu'elle détaille comme suit : 120 000 YTL [environ 67 736 EUR] pour les frais engagés pour assurer son fonctionnement, ce alors même qu'elle ne pouvait émettre (frais d'électricité, salaires versés, assurances, loyer) et 30 000 YTL [environ 16 926 EUR] pour manque à gagner résultant de la perte de contrats publicitaires. Elle fournit à titre de justificatifs un décompte de frais et les déclarations de recettes publicitaires adressées au RTÜK, portant sur les trois mois précédents sa fermeture et attestant que ses gains publicitaires s'élevaient à 200 000 000 livres turques (TRL) pour cette période. La requérante réclame en outre 100 000 YTL [environ 56 779 EUR] au titre du dommage moral qu'elle aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour estime que les éléments de preuve figurant au dossier ne lui permettent pas de parvenir à une quantification précise de la perte de revenus ni du manque à gagner qu'aurait subi la requérante du fait de la violation de l'article 10 de la Convention (voir en ce sens, Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayın Yapım Ve Tanıtım A.Ș. , précité, § 100). En revanche, la Cour estime qu'il y a lieu d'octroyer à la requérante 5 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 1 353 YTL [environ 768 EUR] pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et soumet, à titre de justificatifs, les factures et attestations de paiement correspondant aux frais de notification en droit interne, aux frais de consignation et aux frais de procédure devant les juridictions administratives. La requérante demande également 11 573 YTL [environ 6 571 EUR] pour les frais encourus devant la Cour. Elle soumet à titre de justificatifs une convention d'honoraires de résultat portant sur une somme a minima de 8 500 YTL [environ 4 826 EUR] ou 20 % de l'indemnité perçue par la requérante en cas de résultat favorable ; une attestation d'acquittement d'une note d'honoraires portant sur une somme de 3 920 YTL [environ 2 226 EUR] ; le tableau des honoraires de référence des avocats établi par le barreau d'Istanbul, lequel fixe à un minima de 8 500 YTL les frais d'honoraires pour les procédures menées sans tenue d'audience devant la Cour ; le tableau des frais-honoraires légaux a minima praticables par les avocats, lequel fixe à 2 000 YTL [environ 1 135 EUR] les frais d'honoraires pour les affaires menées devant une juridiction internationale ; une facture portant sur des frais de traduction s'élevant à 2 205 YTL [environ 1 252 EUR].

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. A cet égard, la Cour est d'avis que les frais engagés, tant devant les juridictions internes que devant les organes de la Convention, visaient à voir redresser la violation alléguée de la Convention. En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 200 EUR tous frais confondus, et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.