ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecata în prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1555 din 4 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, în rejudecare după casarea sentinței civile nr. 1463 din 14 noiembrie 2006 a aceleiași instanțe prin decizia nr. 324 din 22 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC P.C. SA, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC I.M.E.G. SRL. Drept urmare, a interzis pârâtei importul și comercializarea produselor contrafăcute, CD-uri și DVD-uri, inscripționate cu marca P., a obligat-o pe pârâtă să retragă de pe piață toate produsele contrafăcute purtând marca P., comercializate, până la rămânerea definitivă a hotărârii și, totodată, la distrugerea, pe cheltuiala sa a produselor contrafăcute purtând marca P., aflate în posesia sa.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Este nefondată apărarea pârâtei privind rămânerea fără obiect a cererii ca urmare a retragerii și distrugerii produselor contrafăcute, deoarece, pe de o parte, distrugerea unui număr semnificativ de CD- uri contrafăcute în prezența reprezentanților reclamantei nu echivalează cu rămânerea cererii fără obiect, prin probele administrate, nedovedindu-se că pârâta ar fi distrus toate produsele contrafăcute importate. Pe de altă parte, în cazul acțiunii în contrafacere, încetarea actelor de contrafacere ale pârâtului sau intenția declarată a acestuia de a înceta aceste acte nu conduc la rămânerea cererii de interzicere ca rămasă fără obiect, cu atât mai mult cu cât nu există, în aceste condiții, nicio garanție a reclamantului cu privire la reluarea actelor de contrafacere.
În sens contrar, și în această ipoteză a unei declarații exprese de încetare a actelor abuzive, admiterea acțiunii în contrafacere garantează reclamantului reparațiile legale în momentul în care pârâtul ar reîncepe actele de folosință abuzivă. Pe fond, reclamanta deține dreptul exclusiv asupra mărcii P., pe teritoriul României, calitate în care exercită toate drepturile prevăzute de art. 35 din Legea nr. 84/1998, inclusiv pe acela de a interzice importul sau exportul sub acest semn, conform art. 35 alin. (3) lit. c). Însemnul folosit de pârâtă este identic mărcii înregistrate aparținând reclamantei, iar produsele importate de către pârâtă fac parte din clasele de produse și servicii pentru care marca P. a fost înregistrată.
Art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 prevede că titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terți lor să folosească în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată. Textul enunțat prevede că, în ipoteza încălcării drepturilor exclusive conferite de marcă, în acțiunea în contrafacere nu este necesar să fie dovedit riscul de confuzie, acesta fiind prezumat, dacă există identitate, atât între semnul folosit de către terț și cel înregistrat ca marcă de către reclamant, cât și între produsele sau serviciile terțului și cele ale reclamantului.
Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 273/ A din 11 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, numai sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată sentința, în sensul că valoarea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei este reprezentată de echivalentul în lei la data plății a sumei de 8732 Euro, în loc de 35.024, 58 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat pe apelantă la echivalentul în lei la data plății a sumei de 4000 euro, cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a avut în vedere următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanta P.C.
a solicitat interzicerea importului și a comercializării produselor contrafăcute constând în CD-uri și DVD-uri purtând marca P., obligarea pârâtei la retragerea de pe piață a tuturor asemenea produse contrafăcute, comercializate până la data definitivă a hotărârii și la distingerea lor pe cheltuiala pârâtei. Prima instanță a constatat că fapta pârâtei de folosire a unui semn ce coincide cu marca înregistrată a reclamantei P. reprezintă un act de contrafacere ce permite titularului mărcii să solicite instanței de judecată interzicerea utilizării de către terț a semnului protejat, în activitatea sa comercială, îndeplinite fiind cerințele prevăzute de art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.
Cu toate că din motivele de apel, astfel cum au fost expuse, nu reiese explicit că apelanta ar fi intenționat a supune cenzurii instanței de control judiciar și modul de dezlegare de către prima instanță a apărării pârâtei privind respingerea cererii ca rămasă fără obiect, curtea se va referi și la acest aspect, în condițiile în care a fost reamintit de către apelantă cu ocazia descrierii desfășurării judecății în primă instanță. Curtea apreciază că, în mod corect, prima instanță a apreciat că cererea de chemare în judecată are obiect, chiar dacă s-a dovedit că s-a procedat la distrugerea unei cantități importante din produsele contrafăcute purtând inscripționată marca P. aparținând reclamantei.
Astfel, prin procesul - verbal datat 9 iunie 2006, se atestă distrugerea unui număr de 205.450 bucăți CD-uri, în prezența reprezentantului intimatei P.C. și al importatorului SC S.C. SRL, fără a se menționa că această operațiune a epuizat întreaga cantitate de produse importată și fără a se dovedi de către pârâtă, prin alte mijloace de probă, că s-a procedat la distrugerea întregii cantități de produse ce a intrat în circuitul de comercializare prin intermediul societății apelante, preluate de la furnizorul SC S.C. SRL, fie în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 68/ B din 19 ianuarie 2006, fie în baza altor acte juridice între aceleași părți anterioare ori ulterioare contractului menționat.
Din înscrisul anterior menționat nu poate fi reținută o prezumție simplă în sensul inexistenței în stocul societății apelante a altor produse inscripționate cu marca reclamantei, cu atât mai mult cu cât operațiunea de distrugere a vizat stocul furnizorului SC S.C. SRL, nu și cel al apelantei. Obligația pârâtei, stabilită prin sentința atacată, presupune, pe lângă interdicția de comercializare a unor asemenea produse aflate în stoc, efectuarea tuturor demersurilor la îndemâna sa pentru recuperarea eventualelor produse deja intrate în circuitul de comercializare la momentul distrugerii produselor depistate, în condițiile în care pârâta nu a dovedit că toate produsele contrafăcute cumpărate au fost distruse, deși îi revenea sarcina probării acestei afirmații.
În privința criticilor vizând modul de apreciere de către prima instanță a criteriilor prevăzute de art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 pentru admiterea unei cereri în contrafacere, curtea reține ca apelanta nu contestă în fapt identitatea semnelor în conflict, determinată de către tribunal, ci susține doar că această împrejurare ar fi trebuit stabilită printr-o expertiză de specialitate. Curtea reține, în primul rând, ca apelanta nu a formulat o apărare similară în fața primei instanțe și nu a solicitat efectuarea unei expertize de specialitate pe aspectul menționat, situație în care critica este formulată orrisso medio.
În al doilea rând, chiar dacă am reține critica drept una viabilă în cadrul apelului, în raport cu natura mijloacelor de probă pe care aprecierea identității sau similarității semnelor în conflict le impune în cauză, susținerile apelantei sunt oricum neîntemeiate, întrucât identitatea semnelor reprezintă o chestiune ce trebuie dezlegată de către instanța de judecată prin prisma percepției cumpărătorului obișnuit cu nivel mediu de atenție și concentrare, și nu din perspectiva persoanei de specialitate, avizate asupra caracteristicilor esențiale ale semnelor supuse comparării și criteriilor de stabilire a asemănărilor și deosebirilor. Se reține că, în cursul judecării apelului, pârâta a solicitat efectuarea unei expertize specialitatea proprietate intelectuală, însă pentru stabilirea provenienței CD-urilor și a împrejurării că acestea au fost produse de reclamantă, aspecte ce nu au fost invocate prin motivele de apel ca reprezentând elemente de fapt contestate.
De altfel, în cadrul cererii în contrafacere, este lipsită de relevanță împrejurarea eventuală că bunurile pe care pârâta a aplicat semnul protejat ca marcă ar fi fost produse de către însuși titularul mărcii, deoarece, chiar și în această eventualitate, pentru ca fapta de folosire în acest mod a semnului respectiv să nu reprezinte contrafacere, este suficient că folosirea de către pârâtă are loc „fără consimțământul titularului”, astfel cum reiese din dispozițiile exprese ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Curtea va înlătura, totodată, susținerile apelantei relative la dispozițiile Legii nr. 202/2000 modificată, întrucât referirea primei instanțe la acest act normativ a reprezentat doar unul dintre argumentele prezentate în motivarea sentinței, fiind suficient că celelalte considerente, întemeiate pe cercetarea condițiilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 84/1998 pentru temeinicia unei cereri în contrafacere, sunt legale și temeinice, astfel cum s-a arătat prin prezenta decizie. Cheltuielile de judecată s-au acordat de către prima instanță într-un cuantum de 35.024, 58 lei, pe baza facturii fiscale nr. 730 din 11 septembrie 2006 emise de către L.L. attorneys at law din Taiwan în beneficiul avocatului A.V.R.
din cadrul SC R.R. SRL. Prin înscrisurile depuse de către intimată în faza apelului, s-a făcut dovada mandatului acordat de P.C. către R.R. SRL pentru reprezentarea judiciară în fața instanțelor române în acțiunea în contrafacere, printr-un act încheiat de un notar public din Hong Kong, China, ce poartă apostila Convenției de la Haga din anul 1961, la care atât România, cât și China, sunt părți. În aceste condiții, este justificată solicitarea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în fața primei instanțe, însă într- un alt cuantum decât cel pretins și efectiv acordat de către tribunal. Tot în faza apelului s-au depus noi înscrisuri referitoare la cheltuielile efectuate de către R.R.
SRL în legătură cu actele de contrafacere a mărcii P. săvârșite de către parata din prezenta cauză, respectiv facturile nr. 46434 din 22 iunie 2006, nr. 46513 din 10 aprilie 2006, nr. 46520 din 17 aprilie 2006, nr. 46621 din 7 iunie 2006, nr. 46626 din 9 iunie 2006 și nr. 46889 din 17 noiembrie 2006. Sumele de bani rezultate din aceste facturi atestă un cuantum chiar mai mare al cheltuielilor acordate de prima instanță, respectiv 12632 euro, față de 9940 euro, al căror echivalent îl reprezenta, la acel moment, suma de 35024,58 lei. Cu toate acestea, se impune valorificarea acestor înscrisuri cu precădere față de factura fiscală nr. 730 din 11 septembrie 2006, deoarece în conținutul lor se menționează obiectul fiecărei prestații efectuate în legătură cu cererea în contrafacere, spre deosebire de factura depusă în cursul judecării fondului, unde se precizează generic efectuarea de consultanță, fără vreo referire la prezenta cauză.
Curtea a cenzurat conținutul facturilor depuse în apel, în sensul că a dat eficiență numai celor care au o legătură directă cu prezenta cerere, înlăturând cheltuielile ocazionate de cererea cu același obiect formulată pe calea ordonanței președințiale. Prin încheierea din 12 februarie 2009 aceeași instanță a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale din minuta și din dispozitivul deciziei, în sensul că echivalentul în lei al cheltuielilor de judecată acordate în apel corespunde sumei de 4500 euro, în loc de 4000 euro. Judecata în recurs Împotriva deciziei nr. 273 din 11 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX- a civilă, a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive:
Pârâta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece singura care ar fi putut să răspundă ar fi fost importatoarea SC S.C. SRL de la care pârâta nu a făcut decât să cumpere CD-urile inscripționate P. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 68 B din 19 ianuarie 2006. De altfel, nu toate CD-urile au fost funcționabile, motiv pentru care pârâta a returnat firmei importatoare o parte din marfa cumpărată, iar produsele care au fost deja distribuite către populație nu au mai putut fi retrase. În mod tendențios reclamanta a susținut pe tot parcursul procesului că pârâta a importat și a contrafăcut produse marca P., deși a avut cunoștință de faptul că aceasta a fost doar victimă. SC S.C. SRL a pus la dispoziția avocatului reclamantei toate documentele și corespondența purtată cu societatea thailandeză exportatoare V.I.
Reclamanta nu are un interes material direct în promovarea acțiunii. Aceasta, deoarece cauza a rămas fără obiect, iar, pe de altă parte, firma V.I. SRL a fost condamnată pentru fapta sa. Intimata reclamantă avea obligația legală de a solicita acestei firme să întreprindă toate demersurile pentru a retrage de pe piață marca și să ceară obligarea acesteia de a nu mai comercializa produse marca P.
În condițiile în care instanța de recurs va trece peste aceste excepții, recurenta solicită să se constate incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. , în sensul că a fost interpretat greșit actul dedus judecății, schimbându-se natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta susține că în mod eronat s-a reținut de către ambele instanțe anterioare că produsele importate și procurate ulterior ar fi fost contrafăcute de ea. Din probele administrate rezultă fără dubiu că CD-urile au fost produse chiar de P., nefiind vorba de contrafacere în ceea ce privește proveniența lor și nu este vina pârâtei că reclamanta are probleme organizatorice. Expertiza pe baza căreia instanța de apel ar fi reținut că produsele sunt contrafăcute este o probă extrajudiciară, care nici măcar nu a fost depusă la dosar, întreaga motivare a instanței făcându-se pe simple supoziții. Din moment ce curtea de apel a reținut că nu este nevoie de o persoană de specialitate care să stabilească asemănările și deosebirile dintre CD-urile importate și comercializate de pârâtă și cele produse de reclamantă, fiind suficientă percepția consumatorului, această regulă trebuia aplicată și pârâtei care a perceput CD-urile ca fiind originale.
Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, parata susține că în cauză s-au aplicat greșit dispozițiile art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, deoarece acest text de lege se referă la produsele contrafăcute dar, pe tot parcursul judecății nu s-a făcut dovada contrafacerii. Pârâta nu avea de unde să, cunoască faptul că exportatorul nu deține produse marca P. originale și că este în litigiu cu reclamanta. Astfel, nu pârâta a fost cea care a încălcat prevederile actului normativ menționat. În mod greșit a fost obligată pârâta și la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 274 C. proc. civ., deși a admis apelul său, modificând în parte pretențiile reclamantei. De altfel, din dispozitivul deciziei recurate și din cel al încheierii pronunțate la 12 februarie 2009 rezultă că sunt evidente neconcordanțe. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a ambelor hotărâri, iar pe fond respingerea acțiunii ca nefondată și ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Intimata P.C. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurenta a depus la dosar un set de înscrisuri, reprezentând adeverințe de la mai multe societăți comerciale care atestă fie faptul că nu mai au un stoc CD-uri purtând marca P., fie că au fost restituite în vederea distrugerii. Analizând decizia prin prisma și în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și-l va respinge, pentru următoarele considerente: 1. Susținerea recurentei potrivit căreia numai importatorul produselor purtând marca P. ar fi putut avea calitate procesuală pasivă în cauză nu are suport legal. Printre actele pe care art. 35 alin. (3) lit. b) ale Legii nr. 84/1998 le enumera ca fiind acte în legătură cu care titularul mărcii poate solicita să le fie interzise terților, se menționează expres „oferirea produselor, comercializarea ori deținerea lor în acest scop”. Importul unor astfel de produse este menționat la lit. c) al aceluiași articol. Prin urmare, câtă vreme în legătură cu pârâta s-a pretins de către reclamantă că a importat și a comercializat produse purtând marca P. fără acordul titularului, aceasta are calitate procesuală pasivă, fiind subiect de drept obligat în raportul juridic dedus judecății. Faptul că din probele administrate ar fi rezultat că o altă societate comercială a avut calitatea de importator, iar reclamanta a cumpărat de la aceasta produsele pe care le-a pus ulterior în vânzare reprezintă un aspect de temeinicie și justifică admiterea acțiunii față de parată care a încălcat prin comercializare, nu și prin import, dreptul exclusiv de folosire a mărcii în absența acordului titularului. 2. În ceea ce privește interesul promovării acțiunii, în mod corect curtea de apel a considerat că acesta subzistă. Pe de o parte, a reținut, ca situație de fapt, că s-a dovedit distrugerea unei cantități importante din produsele contrafăcute, fără a se putea prezuma de aici că s-a distrus întreaga cantitate de produse intrate în circuitul de comercializare prin intermediul societății pârâte. Pe de altă parte, s-a reținut că dovezile referitoare la distrugerea produselor au privit pe furnizorul SC S.C. SRL și nu stocul pârâtei. Chiar dacă în recurs s-a completat proba cu înscrisuri pe acest aspect, pentru a se reține o situație de fapt contrară celei stabilite în instanțele de fond, s-ar impune verificări de fapt incompatibile cu structura recursului, din care instanța să-și formeze convingerea că niciun CD din cele achiziționate ori puse în vânzare prin intermediul pârâtei nu se mai află în ființă. Cum acest lucru nu este posibil, iar recursul este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport de situația de fapt stabilită, curtea de apel a aplicat corect legea și a considerat că reclamanta justifică interes în promovarea acțiunii și că acest interes este actual. 3. Recurenta se referă în mod impropriu la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății atunci când invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Fără a arăta care ar fi actul juridic pretins denaturat, recurenta critică în realitate situația de fapt stabilită și susține că nu ea este cea care a contrafăcut produsele. Susținerile recurentei sunt parțial contradictorii, pentru că afirmă, pe de o parte, că rezultă fără dubiu că CD-urile au fost produse chiar de reclamantă, iar pe de altă parte că pârâta nu putea să sesizeze, la achiziționare, că este vorba de produse false. Sub primul aspect, simpla afirmație a recurentei că produsele au fost fabricate chiar de reclamantă și, prin urmare, ea însăși le-ar fi inscripționat cu marca ce-i aparține nu întrunește exigențele unei critici de nelegalitate, ci reprezintă doar un aspect al situației de fapt care nu a fost considerat dovedit în instanțele anterioare. Pentru a fi exonerată de răspundere și a i se permite comercializarea în continuare a bunurilor în litigiu, pârâta ar fi trebuit să dovedească faptul că produsele inscripționate cu marca P. ar fi fost puse în comerț chiar de titular sau cu acordul acestuia, conform art. 37 alin. (l) din Legea nr. 84/1998, ceea ce însă nu este cazul în speță. Nici faptul că nu pârâta a aplicat semnul pe produse sau că nu și-a dat seama la achiziționarea lor că sunt contrafăcute nu este relevant în cauză. Acțiunea a fost admisă față de pârâtă nu pe considerentul că ea ar fi fost cea care ar fi aplicat semnul P. ce reprezintă marca reclamantei, fără acordul acesteia, pe produsele comercializate. Această activitate ar cădea sub incidența art. 35 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1998, or, în speță, s-a reținut aplicabilitatea art. 35 alin. (3) lit. b) din aceeași lege. Chiar dacă nu pârâta este cea care a aplicat pe produse semnul P., ci societatea comercială exportatoare, titularul are, potrivit legii, dreptul de a se opune oferirii produselor spre vânzare, comercializării și chiar deținerii lor în acest scop. Această posibilitate îi este oferită titularului mărcii de dispozițiile art. 35 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fără a o condiționa în vreun fel de cunoașterea de către pârâtă a împrejurării că produsele au fost marcate nelegal. Cu alte cuvinte, chiar dacă, așa cum susține, pârâta recurentă nu ar fi avut cunoștință de faptul că produsele pe care le-a achiziționat au fost inscripționate cu marca P. fără acordul titularului, actele sale de comercializare, de oferire spre vânzare și de deținere a acestor produse în vederea vânzării, pot fi stopate în virtutea dreptului exclusiv al titularului de a autoriza aceste acte. 4. Motivul de nelegalitate analizat anterior este reluat sintetic și în susținerea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte va conchide că acest motiv nu este fondat și că, în raport de situația de fapt stabilită, potrivit căreia pârâta a cumpărat și a comercializat produse marcate fără acordul titularului, s-au aplicat corect dispozițiile art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, care interzic folosirea fără consimțământul titularului a unui semn identic cu marca pentru produse identice cu cele pentru care marca a fost înregistrată.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată recurenta afirmă fără temei că instanța de apel ar fi constatat faptul că „reclamanta nu probează sumele deloc neglijabile pe care le pretinde”, aserțiune care nu se regăsește în decizia criticată. Recurenta se mai referă la o pretinsă neconcordanță între dispozitivul deciziei și cel al încheierii de îndreptare a erorii materiale, fără a o explicita și fără a fi atacat în prealabil cu recurs și încheierea, ceea ce face imposibil controlul judiciar sub acest aspect. În realitate, instanța de apel a constatat că tribunalul a acordat 35.024,58 lei, ceea ce reprezenta la data de 4 decembrie 2007 echivalentul a 9.940 euro și, fără a primi pe fond apelul pârâtei, a modificat doar cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 8.732 euro, respectiv echivalentul în lei la data plății. Față de evoluția ascendentă a cursului de schimb al euro pe perioada 2007-2009, nu se poate susține cu tărie nici că instanța de apel ar fi redus cheltuielile, ci, mai degrabă că a reverificat dovezile de plată a acestora și a dat eficiență altora decât cele avute în vedere de către tribunal. În atare situație, cum pe fond sentința de admitere a acțiunii a fost menținută, curtea de apel a apreciat că nu sunt motive ca apelanta să fie exonerată de plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, iar această apreciere nu poate fi socotită nelegală din perspectiva art. 274 – art. 276 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ. , Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M.E.G. SRL împotriva deciziei nr. 273/ A din 11 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.