ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Judecata în

prima instanță:

Prin sentința

civilă nr. 1555 din 4 decembrie 2007 pronunțată

de Tribunalul București, secția a

IV-

a civilă, în rejudecare după

casarea sentinței civile nr. 1463 din 14 noiembrie

2006 a aceleiași

instanțe prin

decizia nr. 324 din 22 mai 2007 pronunțată de Curtea de

Apel București,

secția a

IX-

a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a admis acțiunea

formulată de reclamanta

SC P.C. SA, în contradictoriu cu intimata-pârâtă

SC I.M.E.G. SRL.

Drept urmare, a

interzis pârâtei importul și comercializarea

produselor contrafăcute, CD-uri și DVD-uri,

inscripționate cu marca P., a obligat-o pe pârâtă să retragă de pe piață toate

produsele contrafăcute purtând marca P., comercializate,

până la rămânerea definitivă a hotărârii și,

totodată, la distrugerea, pe

cheltuiala sa a produselor contrafăcute

purtând marca P., aflate în posesia sa.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Este nefondată

apărarea pârâtei privind rămânerea fără obiect

a cererii ca urmare a retragerii și

distrugerii produselor contrafăcute,

deoarece, pe de o parte, distrugerea unui număr

semnificativ de CD-

uri

contrafăcute în prezența reprezentanților reclamantei nu echivalează cu

rămânerea cererii fără obiect, prin probele

administrate,

nedovedindu-se că pârâta ar fi distrus toate produsele

contrafăcute

importate.

Pe de altă

parte, în cazul acțiunii în contrafacere, încetarea

actelor de

contrafacere ale pârâtului sau intenția declarată a acestuia

de a înceta

aceste acte nu conduc la rămânerea cererii de interzicere

ca rămasă fără

obiect, cu atât mai mult cu cât nu există, în aceste

condiții, nicio

garanție a reclamantului cu privire la reluarea actelor

de contrafacere.

În sens contrar,

și în această ipoteză a unei declarații exprese

de încetare a actelor abuzive,

admiterea acțiunii în contrafacere

garantează

reclamantului reparațiile legale în momentul în care pârâtul ar reîncepe actele

de folosință abuzivă.

Pe fond,

reclamanta deține dreptul exclusiv asupra mărcii

P., pe teritoriul României, calitate în care exercită

toate drepturile prevăzute de art. 35 din Legea nr. 84/1998, inclusiv pe

acela de a interzice importul sau exportul sub

acest semn, conform

art. 35 alin. (3) lit. c).

Însemnul folosit

de pârâtă este identic mărcii înregistrate

aparținând reclamantei, iar

produsele importate de către pârâtă fac

parte din clasele de produse și servicii pentru care

marca P. a

fost

înregistrată.

Art. 35 alin. (2)

lit. a) din Legea nr. 84/1998 prevede că titularul

mărcii poate cere

instanței judecătorești competente să interzică terți

lor să folosească

în activitatea lor comercială, fără consimțământul

titularului un semn identic cu marca

pentru produse sau servicii

identice cu

acelea pentru care marca a fost înregistrată.

Textul enunțat

prevede că, în ipoteza încălcării drepturilor exclusive conferite de marcă, în

acțiunea în contrafacere nu este

necesar să fie dovedit riscul de confuzie, acesta fiind

prezumat, dacă

există

identitate, atât între semnul folosit de către terț și cel înregistrat ca marcă

de către reclamant, cât și între produsele sau serviciile terțului și cele ale

reclamantului.

Judecata în apel

Prin decizia

civilă nr. 273/ A din 11 decembrie 2008, Curtea de

Apel București, secția a

IX-

a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a admis apelul

declarat de pârâtă împotriva

sentinței, pe care a schimbat-o în parte,

numai sub aspectul

cuantumului

cheltuielilor de judecată sentința, în sensul că valoarea

cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina

pârâtei este reprezentată

de

echivalentul în lei la data plății a sumei de 8732 Euro, în loc de

35.024, 58 lei; a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței și a obligat

pe

apelantă la echivalentul în lei la data plății a sumei de 4000 euro,

cheltuieli

de judecată în apel.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea a avut în vedere

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

reclamanta P.C. a solicitat interzicerea importului și a comercializării

produselor contrafăcute constând în CD-uri și DVD-uri purtând

marca P., obligarea pârâtei la retragerea de pe

piață a tuturor

asemenea produse contrafăcute, comercializate până la

data

definitivă a hotărârii și la

distingerea lor pe cheltuiala pârâtei.

Prima instanță a

constatat că fapta pârâtei de folosire a unui semn ce coincide cu marca

înregistrată a reclamantei P.

reprezintă

un act de contrafacere ce permite titularului mărcii să

solicite instanței de judecată interzicerea utilizării de către terț a

semnului

protejat, în activitatea sa comercială, îndeplinite fiind

cerințele prevăzute de art. 35 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 84/1998.

Cu toate că din

motivele de apel, astfel cum au fost expuse, nu

reiese explicit că apelanta ar fi

intenționat a supune cenzurii instanței

de control judiciar și modul de dezlegare de către prima

instanță a

apărării pârâtei privind respingerea cererii ca rămasă fără obiect,

curtea se va referi și la acest

aspect, în condițiile în care a fost

reamintit

de către apelantă cu ocazia descrierii desfășurării judecății

în primă

instanță.

Curtea apreciază

că, în mod corect, prima instanță a apreciat

că cererea de chemare în judecată

are obiect, chiar dacă s-a dovedit

că s-a procedat la distrugerea unei cantități importante

din produsele

contrafăcute

purtând inscripționată marca P. aparținând reclamantei.

Astfel, prin

procesul - verbal datat 9 iunie 2006, se atestă distrugerea unui număr de

205.450 bucăți CD-uri, în prezența

reprezentantului intimatei P.C. și al importatorului SC

S.C. SRL, fără a

se menționa că această operațiune a

epuizat întreaga cantitate de produse importată și fără

a se dovedi de

către

pârâtă, prin alte mijloace de probă, că s-a procedat la

distrugerea întregii cantități de produse ce a intrat în circuitul de

comercializare prin intermediul societății

apelante, preluate de la

furnizorul SC S.C. SRL, fie în baza contractului

de

vânzare-cumpărare nr. 68/ B din 19

ianuarie 2006, fie în baza altor acte juridice între aceleași părți anterioare

ori ulterioare contractului

menționat.

Din înscrisul anterior menționat nu

poate fi reținută o

prezumție simplă în

sensul inexistenței în stocul societății apelante a

altor produse inscripționate cu marca reclamantei,

cu atât mai mult

cu cât operațiunea de distrugere a vizat stocul

furnizorului SC S.C. SRL, nu și cel al apelantei.

Obligația

pârâtei, stabilită prin sentința atacată, presupune, pe

lângă interdicția

de comercializare a unor asemenea produse aflate în

stoc, efectuarea tuturor demersurilor

la îndemâna sa pentru recuperarea eventualelor produse deja intrate în

circuitul de comercializare la momentul distrugerii produselor depistate, în

condițiile în care pârâta nu a dovedit că toate

produsele contrafăcute

cumpărate au

fost distruse, deși îi revenea sarcina probării acestei

afirmații.

În privința

criticilor vizând modul de apreciere de către prima

instanță a

criteriilor prevăzute de art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

84/1998 pentru admiterea unei cereri

în contrafacere, curtea reține

ca apelanta

nu contestă în fapt identitatea semnelor în conflict,

determinată de către tribunal, ci susține doar că

această împrejurare

ar fi trebuit

stabilită printr-o expertiză de specialitate.

Curtea reține, în primul rând, ca

apelanta nu a formulat o apărare similară în fața primei instanțe și nu a

solicitat efectuarea

unei expertize de

specialitate pe aspectul menționat, situație în care

critica este

formulată

orrisso medio.

În al doilea

rând, chiar dacă am reține critica drept una viabilă

în cadrul

apelului, în raport cu natura mijloacelor de probă pe care

aprecierea

identității sau similarității semnelor în conflict le impune

în cauză,

susținerile apelantei sunt oricum neîntemeiate, întrucât identitatea semnelor

reprezintă o chestiune ce trebuie dezlegată de

către instanța de judecată prin prisma percepției

cumpărătorului obișnuit cu nivel mediu de atenție și concentrare, și nu din

perspectiva persoanei de specialitate, avizate

asupra caracteristicilor

esențiale

ale semnelor supuse comparării și criteriilor de stabilire a

asemănărilor și deosebirilor.

Se reține că, în

cursul judecării apelului, pârâta a solicitat

efectuarea unei expertize

specialitatea proprietate intelectuală, însă

pentru stabilirea provenienței

CD-urilor și a împrejurării că acestea

au fost produse de reclamantă, aspecte ce nu au fost

invocate prin

motivele de apel ca reprezentând elemente de fapt contestate.

De altfel, în cadrul cererii în

contrafacere, este lipsită de

relevanță

împrejurarea eventuală că bunurile pe care pârâta a aplicat

semnul protejat ca marcă ar fi fost produse de

către însuși titularul

mărcii,

deoarece, chiar și în această eventualitate, pentru ca fapta de

folosire

în acest mod a semnului respectiv să nu reprezinte

contrafacere, este suficient că folosirea de către pârâtă are loc „fără

consimțământul titularului”, astfel cum reiese din

dispozițiile exprese

ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Curtea va

înlătura, totodată, susținerile apelantei relative la dispozițiile Legii nr. 202/2000

modificată, întrucât referirea primei

instanțe

la acest act normativ a reprezentat doar unul dintre

argumentele prezentate în motivarea sentinței, fiind suficient că

celelalte considerente, întemeiate pe cercetarea

condițiilor prevăzute

de art. 35 din

Legea nr. 84/1998 pentru temeinicia unei cereri în

contrafacere, sunt

legale și temeinice, astfel cum s-a arătat prin prezenta decizie.

Cheltuielile de

judecată s-au acordat de către prima instanță

într-un cuantum de 35.024, 58 lei,

pe baza facturii fiscale nr. 730 din 11

septembrie

2006 emise de către L.L. attorneys at law din

Taiwan

în beneficiul avocatului A.V.R. din cadrul SC

R.R. SRL.

Prin

înscrisurile depuse de către intimată în faza apelului, s-a

făcut dovada

mandatului acordat de P.C. către R.R. SRL pentru reprezentarea judiciară în

fața instanțelor

române

în acțiunea în contrafacere, printr-un act încheiat de un notar public din Hong

Kong, China, ce poartă apostila Convenției de la Haga din anul 1961, la care

atât România, cât și China, sunt părți.

În aceste condiții, este justificată

solicitarea intimatei de

acordare a

cheltuielilor de judecată în fața primei instanțe, însă într-

un alt cuantum decât cel pretins și efectiv

acordat de către tribunal.

Tot în faza

apelului s-au depus noi înscrisuri referitoare la

cheltuielile

efectuate de către R.R. SRL în legătură cu actele de contrafacere a mărcii P.

săvârșite de către parata

din prezenta cauză, respectiv facturile nr. 46434 din 22

iunie 2006, nr.

46513 din 10 aprilie 2006, nr. 46520 din 17 aprilie

2006, nr. 46621 din 7 iunie 2006, nr.

46626

din 9 iunie 2006 și nr. 46889 din 17 noiembrie 2006.

Sumele de bani

rezultate din aceste facturi atestă un cuantum

chiar mai mare al cheltuielilor

acordate de prima instanță, respectiv

12632 euro, față de 9940 euro, al căror echivalent îl

reprezenta, la

acel

moment, suma de 35024,58 lei.

Cu toate

acestea, se impune valorificarea acestor înscrisuri cu

precădere față de

factura fiscală nr. 730 din 11 septembrie 2006, deoarece în

conținutul lor

se menționează obiectul fiecărei prestații efectuate în

legătură cu

cererea în contrafacere, spre deosebire de factura depusă

în cursul

judecării fondului, unde se precizează generic efectuarea de

consultanță, fără vreo referire la

prezenta cauză.

Curtea a cenzurat conținutul

facturilor depuse în apel, în

sensul că a

dat eficiență numai celor care au o legătură directă cu

prezenta cerere,

înlăturând cheltuielile ocazionate de cererea cu

același obiect formulată pe calea ordonanței președințiale.

Prin încheierea

din 12 februarie 2009 aceeași instanță a dispus

din oficiu îndreptarea erorii

materiale din minuta și din dispozitivul

deciziei, în sensul că echivalentul în lei al

cheltuielilor de judecată

acordate

în apel corespunde sumei de 4500 euro, în loc de 4000 euro.

Judecata în

recurs

Împotriva

deciziei nr. 273 din 11 decembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a

IX-

a civilă, a declarat recurs pârâta,

invocând următoarele motive:

calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece

singura care ar fi putut să răspundă ar fi fost

importatoarea SC S.C. SRL de la care pârâta nu a făcut decât să

cumpere CD-urile inscripționate P. în baza

contractului de

vânzare-cumpărare nr. 68 B din 19 ianuarie 2006.

De altfel, nu toate CD-urile au fost

funcționabile, motiv

pentru care pârâta a

returnat firmei importatoare o parte din marfa

cumpărată, iar produsele care au fost deja distribuite către populație

nu

au mai putut fi retrase.

În mod tendențios reclamanta a

susținut pe tot parcursul procesului că pârâta a importat și a contrafăcut

produse marca P., deși a avut cunoștință de faptul că aceasta a fost doar

victimă.

SC S.C. SRL a pus la dispoziția

avocatului reclamantei toate documentele și

corespondența purtată

cu societatea thailandeză exportatoare V.I.

are un interes material direct în promovarea

acțiunii.

Aceasta,

deoarece cauza a rămas fără obiect, iar, pe de altă

parte, firma V.I. SRL a fost

condamnată pentru fapta sa.

Intimata

reclamantă avea obligația legală de a solicita acestei

firme să

întreprindă toate demersurile pentru a retrage de pe piață

marca și să

ceară obligarea acesteia de a nu mai comercializa produse

marca P.

în care instanța de recurs va trece peste aceste

excepții, recurenta solicită să se

constate incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

, în sensul că a fost interpretat

greșit actul dedus

judecății,

schimbându-se natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, pârâta susține că în

mod eronat s-a reținut de către ambele instanțe

anterioare că produsele importate și procurate ulterior ar fi fost contrafăcute

de ea.

Din probele administrate rezultă fără

dubiu că CD-urile au fost produse chiar de P., nefiind vorba de contrafacere în

ceea ce privește proveniența lor și nu este

vina pârâtei că reclamanta

are probleme organizatorice.

Expertiza pe baza căreia instanța de

apel ar fi reținut că

produsele sunt

contrafăcute este o probă extrajudiciară, care nici

măcar nu a fost

depusă la dosar, întreaga motivare a instanței făcându-se pe simple supoziții.

Din moment ce curtea de apel a reținut

că nu este nevoie de o persoană de specialitate care să stabilească asemănările

și

deosebirile dintre CD-urile importate și

comercializate de pârâtă și

cele produse de reclamantă, fiind suficientă

percepția

consumatorului, această regulă

trebuia aplicată și pârâtei care a

perceput CD-urile ca fiind originale.

apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită

a legii în sensul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, parata susține că în

cauză s-au aplicat greșit

dispozițiile art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 84/1998, deoarece acest text de lege se referă la produsele

contrafăcute dar, pe tot parcursul

judecății nu s-a făcut dovada

contrafacerii.

Pârâta nu avea

de unde să, cunoască faptul că exportatorul nu

deține produse marca P. originale și

că este în litigiu cu

reclamanta.

Astfel, nu

pârâta a fost cea care a încălcat prevederile actului

normativ menționat.

În mod greșit a

fost obligată pârâta și la plata cheltuielilor de

judecată în baza art. 274 C. proc.

civ., deși a admis apelul său, modificând în parte pretențiile reclamantei.

De altfel, din dispozitivul deciziei

recurate și din cel al

încheierii pronunțate

la 12 februarie 2009 rezultă că sunt evidente

neconcordanțe.

Recurenta solicită admiterea

recursului, modificarea în

totalitate a

ambelor hotărâri, iar pe fond respingerea acțiunii ca

nefondată și ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Intimata P.C. a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a

depus la dosar un set de înscrisuri, reprezentând

adeverințe de la

mai multe societăți comerciale care atestă fie faptul

că nu mai au un

stoc CD-uri purtând marca P., fie că au fost

restituite în vederea distrugerii.

Analizând decizia prin prisma și în

limitele criticilor

formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat și-l va

respinge, pentru următoarele

considerente:

recurentei potrivit căreia numai importatorul

produselor purtând marca P. ar fi putut avea calitate

procesuală pasivă în cauză nu are suport legal.

Printre actele

pe care art. 35 alin. (3) lit. b) ale Legii nr. 84/1998 le

enumera ca fiind acte în legătură cu

care titularul mărcii poate

solicita să le

fie interzise terților, se menționează expres „oferirea

produselor, comercializarea ori deținerea lor în

acest scop”.

Importul unor astfel de produse este

menționat la lit. c) al aceluiași articol.

Prin urmare, câtă

vreme în legătură cu pârâta s-a pretins de către reclamantă că a importat și a

comercializat produse purtând

marca P. fără acordul titularului, aceasta are calitate

procesuală pasivă, fiind subiect de

drept obligat în raportul juridic dedus judecății.

Faptul că din probele administrate ar

fi rezultat că o altă

societate comercială a

avut calitatea de importator, iar reclamanta a cumpărat de la aceasta produsele

pe care le-a pus ulterior în vânzare reprezintă un aspect de temeinicie și

justifică admiterea acțiunii față

de

parată care a încălcat prin comercializare, nu și prin import,

dreptul exclusiv de folosire a mărcii în absența

acordului titularului.

privește interesul promovării acțiunii, în mod

corect curtea de apel a considerat

că acesta subzistă.

Pe de o parte, a reținut, ca situație

de fapt, că s-a dovedit

distrugerea unei

cantități importante din produsele contrafăcute, fără

a se putea prezuma

de aici că s-a distrus întreaga cantitate de produse intrate în circuitul de

comercializare prin intermediul societății pârâte.

Pe de altă parte, s-a reținut că

dovezile referitoare la distrugerea produselor au privit pe furnizorul SC S.C. SRL

și nu stocul pârâtei.

Chiar dacă în recurs s-a completat

proba cu înscrisuri pe acest aspect, pentru a se reține o situație de fapt

contrară celei stabilite în instanțele de fond, s-ar impune verificări de fapt

incompatibile cu structura recursului, din care

instanța să-și formeze

convingerea că

niciun CD din cele achiziționate ori puse în vânzare

prin intermediul

pârâtei nu se mai află în ființă.

Cum acest lucru nu este posibil, iar

recursul este o cale

extraordinară de atac

ce se poate exercita numai pentru motivele

expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că, în raport de situația

de fapt stabilită, curtea de apel a aplicat corect legea și a considerat că

reclamanta justifică

interes în

promovarea acțiunii și că acest interes este actual.

impropriu la interpretarea

greșită a

actului juridic dedus judecății atunci când invocă dispozițiile

art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Fără a arăta

care ar fi actul juridic pretins denaturat, recurenta critică în realitate

situația de fapt stabilită și susține că nu ea este cea

care a contrafăcut produsele.

Susținerile

recurentei sunt parțial contradictorii, pentru că

afirmă, pe de o parte, că rezultă fără

dubiu că CD-urile au fost

produse chiar de

reclamantă, iar pe de altă parte că pârâta nu putea

să sesizeze, la achiziționare, că este vorba de

produse false.

Sub primul

aspect, simpla afirmație a recurentei că produsele au fost fabricate chiar de

reclamantă și, prin urmare, ea însăși le-ar fi

inscripționat cu marca ce-i

aparține nu întrunește exigențele unei

critici de nelegalitate, ci reprezintă doar un aspect al

situației de fapt

care nu a fost considerat dovedit în instanțele

anterioare.

Pentru a fi exonerată de răspundere și

a i se permite comercializarea în continuare a bunurilor în litigiu, pârâta ar

fi

trebuit să dovedească faptul că

produsele inscripționate cu marca

P. ar fi fost puse în comerț chiar de

titular sau cu acordul

acestuia, conform art.

37 alin. (l) din Legea nr. 84/1998, ceea ce însă nu

este cazul în speță.

Nici faptul că nu pârâta a aplicat

semnul pe produse sau că

nu și-a dat seama

la achiziționarea lor că sunt contrafăcute nu este

relevant în cauză.

Acțiunea a fost

admisă față de pârâtă nu pe considerentul că

ea ar fi fost cea care ar fi aplicat semnul P. ce

reprezintă marca reclamantei, fără acordul acesteia, pe produsele

comercializate.

Această

activitate ar cădea sub incidența art. 35 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1998,

or, în speță, s-a reținut aplicabilitatea art. 35 alin. (3)

lit. b) din aceeași lege.

Chiar dacă nu pârâta este cea care a

aplicat pe produse

semnul P., ci societatea

comercială exportatoare, titularul are,

potrivit legii, dreptul de a se opune oferirii produselor spre vânzare,

comercializării

și chiar deținerii lor în acest scop.

Această posibilitate îi este oferită

titularului mărcii de dispozițiile art. 35 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998,

fără a o

condiționa în vreun fel de

cunoașterea de către pârâtă a împrejurării

că produsele au fost marcate

nelegal.

Cu alte cuvinte,

chiar dacă, așa cum susține, pârâta recurentă

nu ar fi avut cunoștință de faptul că produsele pe care

le-a

achiziționat au fost inscripționate cu

marca P. fără acordul

titularului,

actele sale de comercializare, de oferire spre vânzare și de

deținere a

acestor produse în vederea vânzării, pot fi stopate în

virtutea dreptului exclusiv al titularului de a autoriza aceste acte.

nelegalitate analizat anterior este reluat sintetic

și în susținerea

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru considerentele anterior arătate,

Înalta Curte va

conchide că acest motiv nu

este fondat și că, în raport de situația de fapt stabilită, potrivit căreia

pârâta a cumpărat și a comercializat

produse marcate fără acordul

titularului, s-au aplicat corect

dispozițiile

art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, care interzic

folosirea

fără consimțământul titularului a unui semn identic cu marca pentru produse

identice cu cele pentru care marca a fost înregistrată.

privește cheltuielile de judecată recurenta afirmă fără temei că instanța de

apel ar fi constatat faptul că „reclamanta nu

probează sumele deloc neglijabile pe

care le pretinde”, aserțiune care

nu

se regăsește în decizia criticată.

Recurenta se mai referă la o pretinsă

neconcordanță între dispozitivul deciziei și cel al încheierii de îndreptare a

erorii

materiale, fără a o explicita și

fără a fi atacat în prealabil cu recurs și

încheierea, ceea ce face imposibil controlul judiciar sub acest aspect.

În realitate,

instanța de apel a constatat că tribunalul a acordat

35.024,58 lei,

ceea ce reprezenta la data de 4 decembrie 2007

echivalentul a 9.940 euro și, fără a primi pe fond apelul

pârâtei, a

modificat doar cuantumul

cheltuielilor de judecată la suma de 8.732

euro, respectiv echivalentul

în lei la data plății.

Față de evoluția

ascendentă a cursului de schimb al euro pe

perioada 2007-2009, nu se poate

susține cu tărie nici că instanța de

apel ar fi redus cheltuielile, ci, mai degrabă că a

reverificat dovezile de plată a acestora și a dat eficiență altora decât cele

avute în vedere

de către

tribunal.

În atare

situație, cum pe fond sentința de admitere a acțiunii a

fost menținută, curtea de apel a

apreciat că nu sunt motive ca

apelanta să

fie exonerată de plata cheltuielilor de judecată efectuate

în apel, iar

această apreciere nu poate fi socotită nelegală din perspectiva art. 274 – art.

276 C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 312 C. proc. civ.

, Înalta Curte va menține decizia

atacată și va respinge recursul

ca

nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC

I.M.E.G. SRL împotriva

deciziei nr. 273/

A din 11 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București,

secția a

IX-

a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2010.