ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1491/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1491/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursurilor de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 178 din 25 martie 2008, Tribunalul Giurgiu, secția penală, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit.

d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului M.C.F., sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de concurentă neloială prevăzută de art. 5 lit. b) din

Legea nr. 11/1991.

În baza

art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen. a dispus achitarea aceluiași inculpat sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de punere în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat,

prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat același

inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune cu privire la

calitatea mărfurilor prevăzută de art. 297 C. pen.

Au fost admise, în parte, cererile formulate de

Societatea civilă de Avocați “R.D. și ASOCIAȚII” cu sediul în București,

reprezentantul în România al SC N.I. LTD, cu sediul principal în SUA, SC R. SA

București, reprezentantul în România al A.S. AG, cu sediul principal în

Germania și Societatea civilă de Avocați „T. & T.", cu sediul în

București, reprezentantul în România al companiei „P.A.R.D.S.", cu sediul

principal în Germania și în consecință:

În baza art. 11 alin. (1) lit. c) și alin.

(2) din O.U.G. nr. 100/2005 s-a dispus distrugerea pe cheltuiala inculpatului a

următoarelor bunuri aflate în custodia Serviciului de Investigare a Fraudelor

din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Giurgiu: 32 bucăți

treninguri, 64 bucăți tricouri bărbătești și 20 perechi pantofi sport, de

diverse mărimi, ce poartă însemnele „N.", 28 bucăți treninguri, 80 de

tricouri, de diverse mărimi, ce poartă însemnele „A.", 4 bucăți treninguri

și 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce poartă însemnele „P.", în total

308 produse.

Au fost

respinse pretențiile civile formulate de aceleași societăți.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, s-a dispus a rămâne în sarcina

acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, din

examinarea întregului material probator administrat în cauză, instanța de fond

a reținut că, în noaptea de 27/28 septembrie 2007, în Giurgiu, la intersecția

șoselei Prieteniei cu Bulevardul 1 Decembrie 1918, lângă clădirea în care

funcționează Poliția comunitară, lucrătorii de poliție din cadrul Serviciului

de Investigare a Fraudelor - I.P.J. Giurgiu au oprit pentru control

autoturismul marca RENAULT SCENIC, cu numărul de înmatriculare

, ce aparține numitului R.D.I., din Giurgiu, care

se afla la volan, iar pe locul din dreapta se afla martorul M.I.

În urma controlului efectuat, au fost

descoperite produse textile și încălțăminte ce purtau însemnele mărcilor N., P.

și A., iar cei doi au declarat că nu posedă documente de proveniență a

mărfurilor. Șoferul a declarat verbal că au fost cumpărate din Istanbul,

Turcia, de inculpatul M.C.F. Mijlocul de transport a fost însoțit de

lucrătorii de poliție și parcat la sediul IPJ

Giurgiu.

În ziua de 28 septembrie 2007, produsele

textule și încălțăminte ce purtau însemnele mărcilor N., P. și A. au fost

inventariate în prezența inculpatului M.C.F. și a martorului R.D.I.

rezultând: 32 bucăți treninguri, 64 bucăți

tricouri bărbătești și

20 perechi pantofi sport, de diverse mărimi, ce

purtau însemnele „N.",

28 bucăți

treninguri, 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce purtau însemnele

„A.",

4 bucăți treninguri și 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce purtau însemnele „P.",

în total 308 produse.

Produsele

au fost reținute, existând suspiciuni de contrafacere și au

fost expertizate de reprezentanții mărcilor N., P. și A.,

constatându-se că sunt contrafăcute.

Inculpatul M.C.F. a recunoscut că a cumpărat

din Turcia produsele respective, dar a susținut că nu a știut că sunt

contrafăcute și că Ie-a cumpărat pentru el, familie și prieteni și că nu

intenționează să le comercializeze.

Instanța a constatat că în cauză nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 83 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și art. 5 lit. b) din Legea nr. 11/1991,

lipsind elementul material al laturii obiective al celor două infracțiuni,

întrucât produsele purtând însemnele acelor mărci nu au fost puse în circulație

prin expunere spre vânzare, vânzare, schimb sau în alt mod, ci au fost

descoperite și indisponibilizate imediat după intrarea în țară și în municipiul

Giurgiu.

În legătură cu infracțiunea prevăzută

de art. 297 C. pen., instanța a reținut că nu se regăsește niciuna dintre

modalitățile normative reglementate.

Pentru toate infracțiunile reținute în

sarcina inculpatului s-a dispus achitarea acestuia.

Soluționând latura civilă a cauzei, dar

făcând aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din

O.U.G. nr. 100/2005, instanța a constatat

că inculpatul nu a produs părților civile niciun prejudiciu material

sau moral, dar, întrucât a fost adusă o atingere dreptului de proprietate

intelectuală și cum mărfurile sunt contrafăcute, s-a dispus distrugerea

acestora.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și partea civilă „P.A.R.D.S." -

prin

mandatarul Societatea civilă de

avocați „T. & T.", criticând-o pentru

nelegalitate și

netemeinicie.

Prin

motivele de apel depuse în scris de parchet, s-a criticat sentința

pentru greșita achitare pentru toate cele trei infracțiuni reținute în

sarcina inculpatului, motivându-se că vinovăția acestuia a fost dovedită, iar

cantitatea mare de produse achiziționate

dovedește scopul comercializării

acestora.

În susținerea orală a apelului

parchetului s-a formulat o singură critică, respectiv greșita încadrare a

infracțiunii reținute a fi comisă de inculpat și prevăzută de Legea nr.

84/1998.

S-a solicitat

schimbarea încadrării juridice a infracțiunii prevăzute de

art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998, în cea prevăzută de art. 83 alin.

(2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, cu modificările

ulterioare, din 28 decembrie 2005.

Aceasta, întrucât din dovezile

administrate a rezultat că inculpatul a achiziționat bunurile, purtând

însemnele unor mărci cunoscute, în scopul comercializării, neavând acordul

titularului mărcii.

Chiar dacă s-ar

reține apărarea inculpatului, în sensul că bunurile au

fost

achiziționate în scopul oferirii către rudele și familia inculpatului și în

această modalitate se comite o faptă ilicită penală.

Ca modalitate de executare a pedepsei cu

închisoarea s-a solicitat suspendarea sub supraveghere.

În apelul său, partea civilă a susținut

că este greșită achitarea inculpatului, probele administrate dovedind că

inculpatul, prin cantitatea mare de bunuri achiziționate, a făcut o operațiune

de import de mărfuri (304 produse de îmbrăcăminte și încălțăminte), ce erau

contrafăcute.

S-a solicitat condamnarea inculpatului

pentru infracțiunea prevăzută de art. 83 cu referire la art. 35 din Legea nr.

84/1998, cum și obligarea inculpatului la plata daunelor cauzate prin

utilizarea fără autorizație a mărcii „P.".

Prin decizia penală nr. 227 de la 22

septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 2489/122/2007, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate

de Pachetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și de partea civilă „P.A.R.D.S.",

prin mandatar Societatea civilă de avocați „T. & T.

" împotriva sentinței penale nr. 178 din 25 martie 2008,

pronunțată

de Tribunalul Giurgiu.

A fost obligată apelanta parte civilă la

100 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare în apelul parchetului au

rămas în sarcina statului.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond

corect a reținut situația de fapt, constând în aceea că inculpatul a

fost depistat de lucrătorii de poliție din localitatea Giurgiu la intersecția

șoselei (după trecerea de punctul vamal), având într-un autoturism condus de

numitul R.D.I. o cantitate de 304 produse de încălțăminte și îmbrăcăminte

inscripționate cu însemnele mărcilor N., P. și A.,

pentru care nu

avea acte de proveniență.

Pe parcursul procesului, inculpatul a susținut

constant (inclusiv la audierea din apel) că produsele Ie-a achiziționat din

Turcia, la prețuri

importante, care nu l-au

determinat să creadă că nu ar fi mărfuri originale,

ori contrafăcute,

iar achiziționarea a făcut-o nu în scopul comercializării, ci pentru familia sa

și rudele sale.

În cauză nu s-a făcut dovada că inculpatul a

achiziționat mărfurile

pentru

comercializare, din verificările făcute nu a rezultat existența vreunei

firme

de comerț în care să figureze inculpatul în vreo calitate. Faptul că mama

inculpatului are o societate comercială, nu poate conduce la

constatarea că inculpatul ar fi procurat

produsele în scopul comercializării

prin firma mamei sale, în cauză nu

s-a făcut nicio dovadă în acest sens.

Instanța de fond a reținut temeinic că nu se

regăsesc elementele constitutive ale niciuneia dintre cele trei infracțiuni

pentru care a fost trimis în judecată, temeinicie susținută și de modificarea

criticilor inițiale din apelurile declarate, în special cel al parchetului.

Solicitarea din apelul parchetului nu a putut

fi primită, activitatea inculpatului, chiar dacă este ilicită, nu a putut fi

circumscrisă nici conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 83

alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998.

Conținutul

normativ al infracțiunii prevăzute de art. 83 lit. b) din Legea

nr. 84/1998 ( pentru care inculpatul

fusese trimis în judecată ) îl constituie

„punerea în

circulație, fără drept, a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu

o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare și care prejudiciază

pe titularul mărcii înregistrate."

Dar, parchetul, prin solicitarea de

schimbare a încadrării juridice, a renunțat la susținerea acuzării inculpatului

pentru o infracțiune cu acest conținut obiectiv.

Articolul

83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că „săvârșirea de

către un terț a oricărui act prevăzut de art. 35 alin. (2), fără

consimțământul titularului mărcii înregistrate, constituie infracțiunea de

contrafacere."

Articolul

35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că „Titularul mărcii

poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământului titularului:

a) un semn identic cu marca pentru produse

sau servicii

identice cu

acelea pentru care marca a fost înregistrată;

b)

un semn care, dată

fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori

dată fiind

identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică

semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar

produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de

asociere a mărcii cu semnul;

c)

un semn identic sau asemănător cu marca pentru

produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este

înregistrată, când

aceasta din urmă a

dobândit un renume în România și dacă, din folosirea

semnului, fără

motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv

ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar

cauza titularului mărcii un

prejudiciu."

La alineatul (3) al art. 35, se prevede că „în aplicarea

alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special

următoarele acte:

a)

aplicarea semnului pe

produse sau pe ambalaje;

b)

oferirea produselor sau comercializarea lor ori

deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor,

sub acest semn;

c)

importul sau exportul

produselor sub acest semn;

d)

utilizarea semnului pe documente sau pentru

publicitate."

Din economia art. 35 a rezultat că

titularul mărcii trebuie să ceară protejarea mărcii unei instanțe civile în

situația în care terții folosesc în activitatea comercială însemnele mărcii

fără consimțământul titularului mărcii. Deci, nu orice activitate a unui terț (oricare

ar fi el) constituie

infracțiune, ci doar a

celor care desfășoară activitate comercială, folosesc

marca înregistrată

pe produse ori servicii, fără a avea consimțământul titularului mărcii și nici

nu se conformează obligațiilor legale și interdicțiilor dispuse de instanța

civilă pentru protejarea mărcii înregistrate.

În acest sens este interpretat de instanța de

apel art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr.

84/1998.

În cauză, inculpatul nu a desfășurat o

activitate comercială în care să utilizeze mărcile înregistrate, nu a

comercializat niciun produs dintre

cele

achiziționate, nu a fot dispusă împotriva sa nicio interdicție dintre cele

prevăzute

de art. 35 din lege.

A considera că „oferirea produselor..."

prevăzută de art. 35 alin. (3) lit. b) din lege realizează (având în vedere

susținerea inculpatului pe parcursul procesului) conținutul obiectiv al

infracțiunii de contrafacere echivalează cu adăugarea la conținutul normativ al

infracțiunii de acte materiale neavute în vedere de legiuitor.

Că activitatea

inculpatului se circumscrie ilicitului este real, dar nu a

celui penal. Astfel, art. 17 din Legea nr. 344 din 29 octombrie 2005

prevede la litera a) că se constituie în contravenție „fapta... deținătorului

mărfurilor de a introduce sau scoate de pe teritoriul României mărfurile

stabilite că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală."

Astfel, s-a constatat că, în cauză, nu

există nici infracțiunea de contrafacere prevăzută de art. 83 alin. (2)

raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din

Legea

nr. 84/1998, cum a solicitat parchetul, motiv pentru care, solicitarea

de

schimbare a încadrării juridice nu a fost primită.

În privința

apelului părții civile s-a constatat că pentru considerentele

expuse, achitarea inculpatului s-a dispus temeinic și legal, iar în

lipsa unei fapte penale, nu se poate reține un prejudiciu material ori moral.

În cauză s-a dispus distrugerea

mărfurilor, în temeiul art. 11 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din O.U.G. nr.

100/2005, având în vedere că a fost încălcat dreptul de proprietate

intelectuală recunoscut titularilor celor trei mărci înregistrate.

Pentru toate aceste considerente, au fost

respinse, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, conform art. 379 pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., cu obligarea apelantei parte civilă la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii au declarat, în

termenul legal, recursuri,

Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București și partea civilă P.A.R.D.S.

reprezentat

de S.C.A. „T. &T.",

această din

urmă recurentă, fără a arăta inițial, în scris motivele de recurs.

În recursul declarat, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București a criticat soluțiile instanțelor pentru nelegalitate

sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptei reținute în sarcina

inculpatului, cu consecința greșitei achitări a acestuia, cazurile de casare

menționate fiind art. 385

9

pct. 17 și 18 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a

arătat conținutul dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

84/1998, art. 83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, astfel cum a fost modificată,

art. 35 alin. (2), alin. (3) lit. b) din aceeași lege.

Din interpretarea sistematică a textelor

de mai sus a rezultat că legiuitorul a înțeles să incrimineze nu numai

operațiunile prevăzute în dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin.

(2) din legea mai sus menționată, ci și oferirea produselor, comercializarea

sau deținerea lor în acest scop.

Din situația de fapt expusă a rezultat

că inculpatul a deținut, fără

consimțământul

titularului, mai multe produse purtând însemnele mărcilor

N., P. și A.

în vederea comercializării.

Activitatea comercială contă în

producerea, circulația, distribuția mărfurilor, executarea de lucrări și

prestarea de servicii de către orice persoană fizică.

Simplul fapt că inculpatul nu deținea o

societate comercială nu conduce la concluzia că acesta nu putea să desfășoare o

activitate comercială.

Desfășurarea unei astfel de activități

nu este indisolubil legată de existența unei societăți comerciale.

Orice persoană fizică care deține o anumită

cantitate de produse în vederea comercializării ulterioare, desfășoară un fapt

de comerț, intră în sfera noțiunii de comerciant, așa cum este reglementată de

art. 7 C. com.

Or, inculpatul a achiziționat produsele din

Turcia, deținându-le în

vederea

comercializării, fapt ce a rezultat din cantitatea mare de produse,

304, precum și din împrejurarea că acesta se

deplasa foarte des în Turcia,

astfel cum a rezultat din copia

pașaportului, filele 70-76 d.u.p.

Cu prilejul

audierii, inculpatul a arătat că a fost anterior, de mai multe

ori, în Turcia și a cumpărat diverse mărfuri, cum ar fi covoare și alte

obiecte, însă nu a putut preciza exact numărul rudelor pentru care a

cumpărat produsele, dar a apreciat că sunt 15-20

de familii. A mai precizat

că în familia lor se obișnuiește ca atunci

când unul pleacă în străinătate să cumpere produse pentru ceilalți.

Martorul M.I.P. a declarat că inculpatul mergea

în Turcia la 2 săptămâni, la o lună de zile și aducea diferite produse,

respectiv covoare, îmbrăcăminte.

În raport și de această declarație, parchetul a

considerat că susținerile inculpatului, în sensul că produsele erau destinate

rudelor, sunt

nereale, față de deplasările

foarte dese ale acestuia în Turcia și de nevoile

curente ale unei

familii.

Chiar și în condițiile în care

produsele erau destinate rudelor, vecinilor, având în vedere cantitatea și

faptul că inculpatul nu a menționat că urmau să fie oferite în mod gratuit, se

poate reține că erau deținute în scopul comercializării.

O dovadă

în plus a faptul că bunurile erau destinate comercializării o

reprezintă și împrejurarea că inculpatul nu avea ocupație, astfel încât

singura modalitate de obținere a mijloacele materiale necesare traiului o

reprezenta comercializare produselor pe care le achiziționa din Turcia.

În consecință, fapta inculpatului întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 83 alin. (2)

raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, întrucât este

indubitabil că inculpatul a deținut produsele contrafăcute în vederea

comercializării.

În considerentele hotărârii, instanța

de apel a mai arătat că activitatea inculpatului se circumscrie ilicitului, dar

nu a celui penal. S-a arătat în continuarea că art. 17 din Legea nr. 344 din 29

octombrie 2005, prevede la lit. a) că se constituie în contravenție „fapta...

deținătorului mărfurilor de a introduce sau scoate de pe teritoriul României

mărfurile stabilite că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Or, într-o astfel de situație, deși,

nefondat, s-ar fi impus ca temeiul achitării să fie cel reglementat de dispozițiile

art. 10 lit. b) C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală și nu

cel

prevăzut de art. 10 lit. d) din același

cod, cum au reținut cele două instanțe.

Pentru

motivele invocate, parchetul a solicitat, în baza art. 385

15

pct.

2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea

hotărârilor pronunțate și pronunțarea unei

hotărâri în sensul celor mai sus

arătate.

La dosarul cauzei au fost depuse, fiind primite

prin fax, în dublu exemplar, motivele de recurs formulate de recurenta parte

civilă P.A.R.D.S., reprezentată de S.C.A. T. & T., aflate la filele 23-34

dosarul Înaltei Curți.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta

parte civilă prin

reprezentant a invocat

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17 și

18 C. proc. pen., criticând

decizia Curții de Apel București pentru netemeinicie și nelegalitate,

solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor instanțelor inferioare și

pe fondul a se dispune condamnarea inculpatului M.C. pentru săvârșirea

infracțiunii de contrafacere a mărcii P., infracțiune prevăzută și pedepsită

prin dispozițiile art. 83 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile

geografice, admiterea pretențiilor civile și menținerea soluției în privința

produselor contrafăcute.

Recurenta parte civilă consideră că soluția

Curții de Apel București de respingere a apelurilor, întrucât produsele nu au

fost puse în circulație

prin expunere la

vânzare, ci au fost descoperite și indisponibilizate imediat

după

intrarea în țară, este total neîntemeiată și nelegală.

S-a mai arătat că ambele soluții pronunțate,

atât de Tribunalul

Giurgiu, cât și cea a

Curții de Apel București este total nelegală, în cauză

existând

elementul material al laturii obiective al infracțiunii de contrafacere,

inculpatul fiind surprins transportând produse ce purtau însemnele mărcii P. pe

teritoriul României, produse ce urmau a fi comercializate ulterior.

Simplul fapt că inculpatul nu deținea o

societate comercială nu conduce la concluzia că acesta nu putea desfășura o

activitate comercială. Desfășurarea unei astfel de activități nefiind

indisolubil legată de existența unei societăți comerciale.

Această punere în circulație, care s-a

realizat pe teritoriul României prin faptul că bunurile au tranzitat această

țară, nu se referă doar la comercializare, ci la orice act care presupune

ajungere bunurilor la consumatori, inclusiv transportarea lor pe teritoriul

unei țări.

Punerea în circulație a unor mărfuri

prin tranzitarea lor pe teritoriul unei țări este asimilată unui act de comerț

pe care titularul unui drept de proprietate intelectuală îl poate interzice

terților. Tranzitarea reprezintă

„transportul

mărfurilor străine de la un birou vamal la alt birou vamal" (art.

97

din Legea nr. 141/1997).

Împotriva acestui act de comerț

titularul unei mărci se poate apăra printr-o acțiune penală.

În realitate, spațiul reprezentat de teritoriul

vamal se încadrează în definiția noțiunii de teritoriu, astfel cum este el a

fost redat de art. 142 C. pen. „întinderea de pământ și apele cuprinse între

frontiere, cu solul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul,

subsolul și spațiul aerian ale acesteia."

Recurenta parte civilă, prin

reprezentant apreciază că în cazul de față s-a realizat o punerea în

circulație, având în vedere că inculpatul a fost surprins de către autorități

în timp ce transporta o mare cantitate de produse. A considera contrariul

înseamnă că orice persoană asupra căreia se găsesc bunuri a căror deținere,

comercializare, transport este interzisă să fie achitată pe motiv că nu s-a

realizat o punere în circulație, bunurile neajungând la consumatori dat fiind

faptul că acestea au fost reținute de autorități.

Având în vedere

numărul total de produse reținute de la inculpat, de

către

autorități, respectiv 304 de produse, nu poate fi acceptată apărarea că aceste

bunuri ar fi destinate consumului propriu. Aceste bunuri au caracter comercial

și este inutil să se pună sub semnul întrebării destinația unei cantități atât

de mari de produse. Ea excede cu mult numărul de bunuri de acest fel necesar uzului

personal al unui individ. A rezultat, fără îndoială, că aceste bunuri erau

destinate a fi valorificate, în scopul obținerii unui profit, cu eludarea

dispozițiilor legale, ceea ce înseamnă că aceste produse u un caracter

comercial.

Mai mult, potrivit declarației inculpatului

dată în fața instanței de judecată, aflată la fila 31 a dosarului de fond

acesta a recunoscut că personal el nu are o societate sau asociație familială,

dar mama lui are o societate comercială. Așadar, având în vedere ieșirea repetată

din țară a inculpatului, faptul că însăși mama acestuia este administratorul

unei

societăți comerciale, dar și numărul

foarte mare de produse găsite asupra

inculpatului se consideră că nu

poate fi pusă la îndoială intenția inculpatului de a comercializa bunurile

importate.

Este destul de

greu de crezut că inculpatul mergea în străinătate în

vedere

achiziționării de produse pentru a le folosi pentru consum propriu sau pentru a

le face cadou rudelor, celor 15-20 de familii.

Recurenta parte civilă consideră că aceste

susțineri sunt puerile și greu de crezut. Inculpatul importa frecvent în

vederea comercializării produse ce purtau însemnele unor mărci de reume în

vederea obținerii de profit, acest fapt fiind deja dovedit din declarațiile

martorilor audiați în cauză.

De asemenea s-a mai precizat că regimul juridic

al bunurilor introduse sau scoase din țară de către persoanele fizice este

foarte clar stabilit în actele normative incidente în cauză, fiind invocate

dispozițiile art. 131 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al Românei,

art. 45

care prevăd în mod expres

situațiile de scutiere de plată a drepturilor de import pentru bunurile

conținute în bagajele personale ale călătorilor.

Din

interpretarea dispozițiilor legale de mai sus a rezultat că bunurile

ce exced cantitățile impuse de lege, vor face obiectul unor operațiuni

de import pentru care va fi necesară plat taxelor corespunzătoare de import.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, un umăr

de 304 produse, dacă este să luăm în calcul toate bunurile importate de

inculpat, mărfuri ce au fost reținute de autorități de la acesta, este o

cantitate ce depășește limitele impuse de lege, astfel că introducere în țară a

acestor mărfuri este, fără îndoială, un act de import.

Într-o situație similară, respectiv dosarul nr.

4279/121/2006 când inculpatul A.R. a fost surprins de autoritățile vamale

importând 5844 bunuri purtând fără drept însemnele mărcii P., deși bunurile au

fost reținute în vamă, Tribunalul Galați l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa

amenzii penale în cuantum de 1500 lei, iar în apel Curtea de Apel Galați a

acordat părții civile P.A.R.D.P. daune morale în cuantum de 3000 Euro.

Așadar, în situații similare, când, deși

bunurile au fost reținut în vamă, instanțele au aplicat inculpaților pedepse

penale pentru săvârșirea infracțiunii de contrafacere, instanțele constatând că

sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de contrafacere.

Un al doilea motiv de recurs vizează

greșita respingere, ca nefondate, a pretențiilor civile, considerându-se că

subscrisei P.A.G.R.D.S.

nu i s-a produs

niciun prejudiciu.

În legătură cu prejudiciul creat companiei P.A.R.D.S.,

importarea în vedere comercializării a unor produse ce purtau fără drept

însemne identice/similare mărcii P., prejudiciază în mod evident titularul

mărcii, indiferent de numărul de produse, acesta pierzând în acest fel

veniturile pe care le-ar fi obținut dacă produsele cumpărate ar fi fost

originale, fiind autorizate să poarte marca P.

De asemenea, nu se poate vorbi numai de

un prejudiciu material cauzat de neachiziționarea de către consumatori

produselor, purtând marca P. în mod autorizat, ci și de un prejudiciu moral.

Astfel, folosirea mării P. de către persoane neautorizate duce la o diluare a

mărcii, care are efect pe termen lung în privința vânărilor către

consumatorii direcți. Aceștia renunță să mai

achiziționeze produse purtând în mod autorizat marc P., deoarece, dintr-o marcă

menită să identifice

niște produse d

o calitate deosebită, care se adresează unui anumit tip de consumator, se ajunge

ca această si fie asociată cu produse de o calitate

îndoielnică. Această

diluare a mărcii poate fi oprită numai prin activitatea susținut a titularului

acesteia de a preveni și sancționa faptele de contrafacere, în acest fel

consumatorii simțindu-se protejați la achiziționarea produselor purtând marca P.

De altfel, instanțele au început să

acorde acest prejudiciu, considerând în mod justificat faptul că titularul de

marcă este prejudiciat prin punerea în circulație de produse contrafăcute.

Mai mult prin art. 83 alin. (2) din Legea nr.

84/1998, legiuitorul sancționează săvârșirea de către un terț a oricărui act

prevăzut de art. 35 alin. (2), respectiv importul, oferirea produselor sau

comercializarea ori deținerea lor în acest scop, fără consimțământul titularului

mărcii, independent de existența unui prejudiciu. Astfel, legiuitorul înțelege

că prejudiciul creat prin folosirea fără drept a unei mărci este cert,

subînțeles, astfel că nu mai consideră necesar să fie reluat în acest text. De

altfel, doctrina a subliniat faptul că dispozițiile art. 83 „nu trebuie privit

izolat de

restul Legii nr. 84/1998, o

interpretare corectă a acestora putându-se face

numai în concordanță cu

prevederile art. 35: legea nu condiționează existența infracțiunii de

contrafacere de producerea unei pagube."

În privința laturii civile potrivit

dispozițiilor O.U.G. 100/2005 și anume: „Art. 14 alin. (1) La cererea părții

vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu

intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului

dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta

l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite. (2) La stabilirea

daunelor-interese instanța

judecătorească

va lua în considerare: a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi

consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului

suferită

de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care

a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente,

altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului

dreptului încălcat; b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea

unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi

cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate,

dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar

fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză. (3) Când

persoana care a încălcat un drept de

proprietate

industrială protejat a desfășurat o activitate de contrafacere, cu

intenție,

instanța judecătorească competentă poate să ordone acoperirea beneficiilor sau

plata daunelor-interese susceptibile a fi prestabilite."

Așadar pentru acordarea despăgubirilor

materiale și morale instanța va trebui să țină cont de principiul reparării

integrale a prejudiciului urmând a fi acoperit nu numai prejudiciul efectiv (

damnum

emergens

), dar și beneficiul nerealizat de titularul mărcii (

lucrum cessans

).

Recurenta parte civilă prin

reprezentant a menționat faptul că având în vedere argumentele detaliate mai

sus, consideră că în cauză s-a realizat o punere în circulație prin simpla

transportate în vedere comercializarea, inculpatul neputându-se exonera de

faptă, invocând că nu cunoștea faptul că bunurile ar fi contrafăcute.

La termenul de judecată de la 11

decembrie 2008, Înalta Curte a

apreciat ca

întemeiată cererea de amânare formulată de intimatul inculpat,

pentru a

i se da posibilitatea acestuia să-și angajeze apărător, mânând cauza la 12

februarie 2009, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data arătată,

aflată la fila 35 dosarul Înaltei Curți.

La termenul

de judecată de la 12 februarie 2009, Înalta Curte față de

lipsa

de procedură cu intimata parte civilă A. AG și apreciind ca întemeiată cererea

de amânare formulată de apărătorul intimatului inculpat, în vederea pregătirii

apărării a amânat cauza la 26 martie 2009, punând în vedere apărătorului ales

al inculpatului să facă demersuri pentru prezentarea acestuia în fața

instanței, în vederea ascultării sale.

La termenul de judecată de la 26 martie

2009, Înalta Curte, față de imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales

al intimatului inculpat

dovedită cu acte

medicale a amânat cauza la 23 aprilie 2009.

La termenul

de astăzi, s-a prezentat intimatul inculpat M.C.F.

și asistat de apărător ales, avocat V.E.,

lipsind recurenta parte civilă P.A.R.D.S. și intimatele părți civile SC N.I.

LTD

reprezentată prin Societatea de Avocați R.D. și asociații

și A. AG prin mandatar F.&

P.,

procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Înalta Curte a pus în discuție necesitatea

ascultării intimatului

inculpat, în raport

cu motivele de recurs ale parchetului.

Reprezentantul Ministerului Public a precizat că

înțelege să susțină din motivele scrise de recurs, doar aspectele legate de

schimbarea temeiului achitării, greșit reținut de instanțe.

Față de această precizare făcută în

ședință publică, Înalta Curte a apreciat că se impune ascultarea intimatului

inculpat, în conformitate cu dispozițiile art. 6 § 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, aducând, totodată la

cunoștința acestuia

prevederile art. 70 alin.

(2) C. proc. pen., respectiv dreptul de a nu

face nicio declarație,

atrăgându-i-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit și

împotriva sa.

Intimatul

inculpat, conștientizând drepturile și garanțiile procesuale a

arătat că nu dorește să dea declarație în această fază procesuală,

uzând de dreptul la tăcere.

Reprezentantul Ministerului Public, având

cuvântul cu privire la recursul declarat, în dezbateri, în limitele precizate

oral a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și

rejudecând cauza, achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., motivând că, deși în considerentele

hotărârii pronunțate, se reține că fapta inculpatului se circumscrie ilicitului

contravențional, în dispozitiv s-a dispus achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar referitor la recursul

părții civile a pus concluzii de respingere, ca

nefondat, pe de-o parte, fiind

nemotivat, iar, pe de altă parte, în raport cu temeiul invocat,

soluțiile instanțelor se validează în ce privește latura civilă.

Apărătorul recurentului inculpat, având

cuvântul asupra recursului parchetului în limitele precizate a solicitat

respingerea acestuia și menținerea hotărârilor atacate, ca temeinice și legale,

arătând că, în mod corect s-a reținut că faptei îi lipsește latura obiectivă,

întrucât nu este realizat elementul material al vreuneia dintre infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului. De asemenea, același apărător a mai susținut

că raportarea, în considerentele deciziei instanței de apel, la o posibilă

incidență art. 17 lit. a) din Legea nr. 344/2005 nu echivalează cu o obligație

a instanței de a dispune achitarea, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen.,

fiind vorba despre o referire la o posibilă incidență a textului menționat, pentru

a argumenta că fapta nu intră în sfera ilicitului penal.

În ceea ce privește recursul părții civile a

pus concluzii de respingere, ca nemotivat și neîntemeiat, întrucât nu există un

prejudiciu.

Poziția intimatului inculpat, din ultimul

cuvânt a fost consemnată n detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și de recurenta parte civilă P.A.R.D.S.

reprezentat de S.C. T. & T. împotriva deciziei instanței de apel,

în raport cu motivele invocate, care au fost precizate oral în limitele

arătate, în ceea ce privește recursul parchetului, de către reprezentantul

Ministerului Public ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute

de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. referitor la recursul parchetului

și art. 385

9

pct. 17 și 18 din același cod, în ceea ce privește

recursul părții civile, Înalta Curte constată, atât recursul parchetului, cât

și recursul părții civile, ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.

În ceea ce privește recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în limitele precizate oral, de

către reprezentantul Ministerului Public:

Din analiza cauzei rezultă că instanța

de apel în mod corect și-a însușit argumente primei instanțe, iar, la rândul

său, în baza propriului examen, asupra mijloacelor de probă administrate, în

primă instanță și a declarației intimatului inculpat M.C.F., dată în apel (fila

46 dosarul curții de apel), în mod judicios și motivat a stabilit nevinovăția

inculpatului în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în

judecată, respectiv art. 5 lit. b) din Legea nr. 11/1991, art. 83 lit. b) din

Legea nr. 84/1998 și art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în

raport cu situația de fapt reținută.

Astfel, instanța de apel a reiterat situația de

fapt stabilită de prima instanță și a făcut referire la susținerile constante

ale inculpatului, inclusiv la audierea din apel, că produsele Ie-a achiziționat

din Turcia, la prețuri

importante, care nu l-au determinat să creadă că

nu ar fi mărfuri originale,

ori contrafăcute, iar

achiziționarea a făcut-o nu în scopul comercializării, ci pentru familia sa și

rudele sale.

De asemenea, instanța de apel a

constatat că nu s-a făcut dovada că inculpatul a achiziționat mărfurile pentru

comercializare, iar din verificările făcute nu a rezultat existența vreunei

firme de comerț în care să figureze inculpatul în vreo calitate. Faptul că mama

inculpatului are o societate comercială, nu poate conduce la constatarea că

inculpatul ar fi procurat produsele în scopul comercializării prin firma mamei

sale, în cauză nefiind făcută nicio dovadă în acest sens.

Totodată, instanța

de apel, examinând solicitarea formulată în apelul

parchetului

cu privire la schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art.

83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, în

raport cu mijloacele de probă administrate din care a rezultat contribuția

concretă a inculpatului, în mod temeinic motivat a stabilit că inculpatul M.C.F.

nu a desfășurat o activitate comercială în care să utilizeze mărcile

înregistrate, nu a comercializat niciun produs dintre cele achiziționate, nu

s-a dispus împotriva sa nicio interdicție dintre cele prevăzute de art. 35 din actul

normativ arătat, așa încât nu a fost realizat conținutul obiectiv al

infracțiunii de contrafacere, așa încât nu s-ar putea reține încadrarea

juridică solicitată în sarcina inculpatului și nici vinovăția inculpatului

pentru o asemenea faptă.

Înalta Curte, la rândul său, în baza propriei

evaluări asupra materialului probator administrat, în raport cu motivul de

recurs la parchetului așa cum a fost precizat oral, respectiv asupra greșitului

temei al achitării inculpatului M.C.F. și anume dispozițiile art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen., în loc de

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)

din același cod, față de considerentele deciziei atacate care ar evidenția

circumscrierea faptei inculpatului nu în sfera ilicitului penal, ci a celui

contravențional, respectiv în art. 17 din Legea nr. 344 din 29 octombrie 2005

care prevede că la litera a) că se constituie în contravenție

„fapta...deținătorului mărfurilor de a introduce sau scoate de pe teritoriul

Românei mărfurile stabilite că aduc

atingere

unui drept de proprietate intelectuală.", consideră critica formulată

ca

fiind nefondată.

Înalta Curte constată că din

coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal și

anume din procesul-verbal de cercetare la fața locului (filele 7-9 dosarul

parchetului), procesul-verbal de numărare produse textule (fila 9 dosarul

parchetului), declarațiile inculpatului M.C.F. (filele 12-13 dosarul

parchetului, fila 31 dosarul tribunalului, fila 46 dosarul curții de apel),

declarațiile martorilor R.D.I. (filele 10 dosarul parchetului și fila 57

dosarul tribunalului), M.I.P. (fila 58 dosarul tribunalului), din care a

rezultat că inculpatul M.C.F. a cumpărat obiectele de

îmbrăcăminte fără a avea reprezentarea că acestea sunt contrafăcute,

intenția de achiziționare a bunurilor fiind în

interes personal, pentru familie,

rude și prieteni și nicidecum de

revânzare, neavând caracter comercial, așa încât nici obiectiv și nici

subiectiv nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru

care acesta a fost trimis în judecată și a căror reflectare se regăsește în

temeiul de drept al achitării circumscris prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. d) din același cod „faptei îi lipsește unul din elementele

constitutive ale infracțiunii".

Astfel, în sensul celor mai sus arătate,

rezultă din declarațiile

inculpatului M.C.F.

care a arătat că „...Am fost în Turcia cu 2

prieteni pentru a cumpăra

articole de îmbrăcăminte și încălțăminte pentru noi, prieteni și rude cu

autoturismul unui prieten R.D.I.. După ce am trecut de vamă, la intrarea în

țară am fost opriți de un echipaj de poliție pentru control. în urma

controlului au fost descoperite produsele pe care le cumpărasem din Turcia,

respectiv tricouri, teniși, adidași, inscripționate N., P. și A. Echipajul de

poliție mi-a cerut factura pentru bunurile cumpărate din Turcia, iar eu le-am

spus că nu am primit factură de la vânzător... Precizez că produsele îmi

aparțineau mie, iar R.D.I. a mers cu mine ca să-mi asigure transportul și

l-am plătit pentru acest lucru. Precizez că eu am

crezut că produsele sunt

bune și nu contrafăcute. Precizez că prețul

unei perechi de adidași inscripționați N. era de circa 100 dolari, ar pentru că

am negociat cu vânzătorul și an luat o cantitate mai mare mi Ie-a vândut cu 60

dolari bucata. Treningurile pe care le-am cumpărat erau vândute cu 120 dolari

bucata, dat am negociat cu vânzătorul , dar mi l-a lăsat mai ieftin cred că 85

dolari bucata. De asemenea tricourile le-am cumpărat 35-40 dolari bucata, iar

pentru cantități mai mici se vindeau la 50-60 dolari bucata. Precizez că am

fost și anterior de mai multe ori în Turcia și am cumpărat diverse mărfuri cum

ar fi covoare și alte obiecte pentru casă...Nu pot să precizez exact numărul rudelor

pe care le am pentru care am cumpărat produsele, dar apreciez că sunt 15-20

familii. În neamul nostru se

obișnuiește că

atunci când unul pleacă în străinătate să cumpere produse

pentru

ceilalți, la rugămintea acestora și dacă îmi și dădeau bani pentru achiziționarea

respectivelor bunuri..." (declarația de la fila 31 dosarul tribunalului).

Martorul R.D.I. în declarația dată, în primă

instanță (fila 57 dosarul tribunalului), a arătat că „... Am fost cu inculpatul

în luna septembrie la Istanbul cu mașina mea RENAULT scenic cu nr. de

înmatriculare, la cumpărături. Eu am fost în scop turistic, iar inculpatul

pentru cumpărături. La plecarea din Istanbul acesta a cumpărat mai multe

lucruri, atât pentru el pentru casă și pentru familie, respectiv: adidași, geci,

cămăși, treninguri care erau inscripționate P., N., nu știu dacă și A. Marfa a

fost cumpărată doar de inculpat, iar eu nu am cumpărat nimic. Nu pot preciza

numărul de bucăți și sortimentele

cumpărate de inculpatul M.C. din Istanbul. S-a

efectuat controlul vamal, iar după ce am trecut de vamă am fost opriți de

organele de poliție

care ne-au cerut actele de proveniență

a mărfii. Inculpatul nu a putut prezenta niciun document de proveniență a

mărfii, iar eu am prezentat documente care atestau dreptul de conducere,

respectiv permisul, certificatul de înmatriculare, actul de identitate și alte

acte ale autoturismului...în Turcia l-am întrebat ce a cumpărat, iar acesta

mi-a spus că a cumpărat produse pentru familie, respectiv îmbrăcăminte. Nu știu

de unde a cumpărat inculpatul mărfurile din magazin sau din bazar,

întrucât eu am stat la mașină în

parcare...Precizez că RENAULT SCENIC

este o mașină normală de pasageri

cu 5 locuri, iar toată marfa cumpărată

de

inculpat a fost depozitată în portbagaj, iar în habitaclul mașinii nu a fost

depozitată

niciun fel de marfă."

Martorul M.I. Paul, în declarația dată, în

primă instanță (fila 58 dosarul tribunalului ) a menționat că „...Din auzite

știu că acest a mai adus și îmbrăcăminte pentru rudele lui. Pentru rude știu că

a adus treninguri, adidași și tricouri. La verii lui am văzut niște treninguri

inscripționate P.".

Astfel, Înalta Curte constată că referirea

instanței de apel la sfera ilicitului contravențional nu are decât valoarea

unui argument suplimentar

în susținerea

lipsei caracterului penal al faptelor pentru care a fost trimis în

judecată

inculpatul, a căror analiză sub aspectul conținutului constitutiv obiectiv și

subiectiv a prevalat, așa încât nu ar putea conduce la schimbarea temeiului

achitării în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C.

proc. pen.

De altfel, instanța de apel nici nu a examinat

în concret activitatea inculpatului prin prisma contravenției invocate, a

îndeplinirii sau

neîndeplinirii condițiilor

impuse de art. 17 din Legea nr. 344/2005, în raport cu conținutul efectiv al

mijloacelor de probă administrate, situație care ar fi

putut echivala,

în raport cu soluția dispusă în cauză o contradicție, însă aceasta nu se

regăsește în cauză.

Așadar, Înalta Curte consideră că între

percepția materialului

probator administrat

de către judecători și soluțiile dispuse nu există vădite

și esențiale

neconcordanțe, nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., critica parchetului în limitele precizate, fiind

nefondată.

Referitor la

recursul declarat de recurenta parte civilă P.A.R.D.S.

reprezentat de S.C.A. „T. & T." împotriva aceleiași decizii,

Înalta Curte constată că este nefondat.

Din examinarea cauzei, așa cum s-a

arătat și în considerentele la

recursul

parchetului, din coroborarea mijloacelor de probă administrate în

cursul

procesului penal, în mod legal și temeinic s-a stabilit nevinovăția

inculpatului M.C.F. în săvârșirea infracțiunilor pentru care a

fost trimis în judecată și nici a infracțiunii de

contrafacere prevăzută de art.

83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr.

84/1998, așa cum s-a solicitat în apel schimbarea încadrării juridice, în

raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte constată că în cauză ambele instanțe

au analizat,

efectiv, actele concrete

efectuate de către inculpatul M.C.F.,

prin prisma conținuturilor

constitutive ale infracțiunilor pretins a fi comise și în mod corect s-a

stabilit, în baza evaluării coroborate a materialului probator administrat, că

acesta a cumpărat obiectele de îmbrăcăminte arătate și în mod efectiv cele 4

treninguri și 80 bucăți de tricouri P. din Turcia, în interes personal, pentru

familie, rude și prieteni, necunoscând că acestea erau contrafăcute, neavând

intenția de a le comercializa, respectiv de a le oferi spre vânzare, nici nu

le-au pus în circulație, fiind

depistat

imediat după punctul vamal, așa încât nu a adus niciun prejudiciu

material

și moral titularului mărcii P.

Înalta Curte constată că inculpatul M.C.F.,

prin cumpărarea celor 4 treninguri și 80 de tricouri a căror marcă P. era

contrafăcută, situație necunoscută de către inculpat, în interes personal, nu

îndeplinește calitatea de comerciant, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 7 C. com. și anume „sunt comercianți aceia care fac fapte de

comerț având comerțul ca profesiune

obișnuită",

rezultând că persoana fizică pentru a dobândi calitatea arătată trebuie să

săvârșească fapte de comerț și să săvârșească fapte de comerț

ca o

profesiune obișnuită.

De asemenea, faptele de comerț la rândul lor

sunt obiective, respectiv acestea sunt determinate și produc efecte juridice în

temeiul legii, independent de calitatea persoanei care le săvârșește,

comerciant sau necomerciant, în timp ce faptele de comerț subiective sunt

acelea care dobândesc caracter comercial datorită săvârșirii lor de către o

persoană care are calitatea de comerciant.

În condițiile art. 3 pct. 1 C. com, sunt fapte

de comerț „cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în

natură, fie după ce se vor li lucrat, spre a se revinde, ori numai spre a se

închiria;...".

Așadar, din materialul probator

administrat rezultă că inculpatul M.F.C. nu este comerciant în accepțiunea mai

sus arătată,

deoarece a fost depistat la un

singur control, întâmplător, având cantitatea

de 4 treninguri și 80 de

tricouri P., cărei marcă contrafăcută, împrejurare necunoscută de către

inculpat, așa cum de altfel a arătat, în raport cu prețurile arătate și

negociate, la momentul achiziționării, acesta neefectuând, deci acte de comerț

ca o profesiune obișnuită și nu a oferit

spre

revânzare obiectele arătate, achiziționate, acestea fiind cumpărate în

interes

personal și familial.

Aspectele că inculpatul a fost și cu alte

ocazii în Turcia și a achiziționat mărfuri, precum și că mama sa are o

societate comercială,

menționate de

inculpat în declarația dată în primă instanță nu pot fi reținute că ar putea

conduce la stabilirea calității de comerciant al inculpatului sau că ar

reprezenta operațiuni de comerț, prin punere în circulație sau oferire spre

revânzare, atâta timp cât nu s-a făcut dovada intenției de revânzare nici la

cumpărare și nici a existenței efective a vreunei vânzări către societatea

mamei sale.

De altfel, nici cantitatea de tricouri,

respectiv 4 treninguri și 80 de bucăți a căror marcă P. era contrafăcută nu

este foarte mare, așa încât nu este de natură a constitui o activitate

comercială.

Așadar, nefiind

făcută dovada caracterului comercial al cumpărării și

revânzării

comerciale a obiectelor arătate, neexistând intenția de

revânzare la data cumpărării, ci dimpotrivă cumpărarea s-a realizat

pentru

uzul personal și membrii de familie, rude, prieteni constituie un

act juridic civil, care nu i se poate conferi nici accepțiunile infracțiunilor

pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și nici a celei prevăzute la

art. 83 din Legea nr. 84/1998, așa încât apărările invocate de recurenta parte

civilă prin reprezentant sub aspectul conținutului infracțiunii arătate nu sunt

fondate, iar cazul de casare invocat, respectiv art. 385

9

pct. 17 C.

proc. pen., nu este aplicabil.

Înalta Curte constată că nici sub aspect civil,

nu pot avute în vedere criticile și respectiv solicitările formulate, întrucât

din materialul probator administrat a rezultat că cele 80 de tricouri, având

marca P. contrafăcută nu au fost puse în circulație, așa încât nu au fost în

niciun fel valorificate comercial, fiind achiziționate în interes personal și

familial,

inculpatul, neavând cunoștință că

acest produs avea marca contrafăcută,

așa încât nu fost produs niciun

fel de prejudiciu, fie material, fie moral, părții civile, așa încât nici cea

de-a doua critică formulată nu este fondată și nici incident cazul de casare

invocat, respectiv art. 385

9

pct