ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1491/2009

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 178 din 25 martie 2008, Tribunalul Giurgiu, secția penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului M.C.F., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de concurentă neloială prevăzută de art. 5 lit. b) din Legea nr. 11/1991. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea aceluiași inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de punere în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută de art. 297 C. pen. Au fost admise, în parte, cererile formulate de Societatea civilă de Avocați “R.D. și ASOCIAȚII” cu sediul în București, reprezentantul în România al SC N.I. LTD, cu sediul principal în SUA, SC R. SA București, reprezentantul în România al A.S. AG, cu sediul principal în Germania și Societatea civilă de Avocați „T. & T.", cu sediul în București, reprezentantul în România al companiei „P.A.R.D.S.", cu sediul principal în Germania și în consecință: În baza art. 11 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din O.U.G.

nr. 100/2005 s-a dispus distrugerea pe cheltuiala inculpatului a următoarelor bunuri aflate în custodia Serviciului de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Giurgiu: 32 bucăți treninguri, 64 bucăți tricouri bărbătești și 20 perechi pantofi sport, de diverse mărimi, ce poartă însemnele „N.", 28 bucăți treninguri, 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce poartă însemnele „A.", 4 bucăți treninguri și 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce poartă însemnele „P.", în total 308 produse. Au fost respinse pretențiile civile formulate de aceleași societăți. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, s-a dispus a rămâne în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, din examinarea întregului material probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut că, în noaptea de 27/28 septembrie 2007, în Giurgiu, la intersecția șoselei Prieteniei cu Bulevardul 1 Decembrie 1918, lângă clădirea în care funcționează Poliția comunitară, lucrătorii de poliție din cadrul Serviciului de Investigare a Fraudelor - I.P.J. Giurgiu au oprit pentru control autoturismul marca RENAULT SCENIC, cu numărul de înmatriculare , ce aparține numitului R.D.I., din Giurgiu, care se afla la volan, iar pe locul din dreapta se afla martorul M.I. În urma controlului efectuat, au fost descoperite produse textile și încălțăminte ce purtau însemnele mărcilor N., P. și A., iar cei doi au declarat că nu posedă documente de proveniență a mărfurilor.

Șoferul a declarat verbal că au fost cumpărate din Istanbul, Turcia, de inculpatul M.C.F. Mijlocul de transport a fost însoțit de lucrătorii de poliție și parcat la sediul IPJ Giurgiu. În ziua de 28 septembrie 2007, produsele textule și încălțăminte ce purtau însemnele mărcilor N., P. și A. au fost inventariate în prezența inculpatului M.C.F. și a martorului R.D.I. rezultând: 32 bucăți treninguri, 64 bucăți tricouri bărbătești și 20 perechi pantofi sport, de diverse mărimi, ce purtau însemnele „N.", 28 bucăți treninguri, 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce purtau însemnele „A.", 4 bucăți treninguri și 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce purtau însemnele „P.", în total 308 produse. Produsele au fost reținute, existând suspiciuni de contrafacere și au fost expertizate de reprezentanții mărcilor N., P. și A., constatându-se că sunt contrafăcute.

Inculpatul M.C.F. a recunoscut că a cumpărat din Turcia produsele respective, dar a susținut că nu a știut că sunt contrafăcute și că Ie-a cumpărat pentru el, familie și prieteni și că nu intenționează să le comercializeze. Instanța a constatat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și art. 5 lit. b) din Legea nr. 11/1991, lipsind elementul material al laturii obiective al celor două infracțiuni, întrucât produsele purtând însemnele acelor mărci nu au fost puse în circulație prin expunere spre vânzare, vânzare, schimb sau în alt mod, ci au fost descoperite și indisponibilizate imediat după intrarea în țară și în municipiul Giurgiu.

În legătură cu infracțiunea prevăzută de art. 297 C. pen., instanța a reținut că nu se regăsește niciuna dintre modalitățile normative reglementate. Pentru toate infracțiunile reținute în sarcina inculpatului s-a dispus achitarea acestuia. Soluționând latura civilă a cauzei, dar făcând aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, instanța a constatat că inculpatul nu a produs părților civile niciun prejudiciu material sau moral, dar, întrucât a fost adusă o atingere dreptului de proprietate intelectuală și cum mărfurile sunt contrafăcute, s-a dispus distrugerea acestora. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și partea civilă „P.A.R.D.S." - prin mandatarul Societatea civilă de avocați „T.

& T.", criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de apel depuse în scris de parchet, s-a criticat sentința pentru greșita achitare pentru toate cele trei infracțiuni reținute în sarcina inculpatului, motivându-se că vinovăția acestuia a fost dovedită, iar cantitatea mare de produse achiziționate dovedește scopul comercializării acestora. În susținerea orală a apelului parchetului s-a formulat o singură critică, respectiv greșita încadrare a infracțiunii reținute a fi comisă de inculpat și prevăzută de Legea nr. 84/1998.

S-a solicitat schimbarea încadrării juridice a infracțiunii prevăzute de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998, în cea prevăzută de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, cu modificările ulterioare, din 28 decembrie 2005. Aceasta, întrucât din dovezile administrate a rezultat că inculpatul a achiziționat bunurile, purtând însemnele unor mărci cunoscute, în scopul comercializării, neavând acordul titularului mărcii. Chiar dacă s-ar reține apărarea inculpatului, în sensul că bunurile au fost achiziționate în scopul oferirii către rudele și familia inculpatului și în această modalitate se comite o faptă ilicită penală. Ca modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea s-a solicitat suspendarea sub supraveghere.

În apelul său, partea civilă a susținut că este greșită achitarea inculpatului, probele administrate dovedind că inculpatul, prin cantitatea mare de bunuri achiziționate, a făcut o operațiune de import de mărfuri (304 produse de îmbrăcăminte și încălțăminte), ce erau contrafăcute. S-a solicitat condamnarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 83 cu referire la art. 35 din Legea nr. 84/1998, cum și obligarea inculpatului la plata daunelor cauzate prin utilizarea fără autorizație a mărcii „P.". Prin decizia penală nr. 227 de la 22 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 2489/122/2007, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Pachetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și de partea civilă „P.A.R.D.S.", prin mandatar Societatea civilă de avocați „T.

& T. " împotriva sentinței penale nr. 178 din 25 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Giurgiu. A fost obligată apelanta parte civilă la 100 lei, cheltuieli judiciare către stat. Cheltuielile judiciare în apelul parchetului au rămas în sarcina statului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond corect a reținut situația de fapt, constând în aceea că inculpatul a fost depistat de lucrătorii de poliție din localitatea Giurgiu la intersecția șoselei (după trecerea de punctul vamal), având într-un autoturism condus de numitul R.D.I. o cantitate de 304 produse de încălțăminte și îmbrăcăminte inscripționate cu însemnele mărcilor N., P. și A., pentru care nu avea acte de proveniență.

Pe parcursul procesului, inculpatul a susținut constant (inclusiv la audierea din apel) că produsele Ie-a achiziționat din Turcia, la prețuri importante, care nu l-au determinat să creadă că nu ar fi mărfuri originale, ori contrafăcute, iar achiziționarea a făcut-o nu în scopul comercializării, ci pentru familia sa și rudele sale. În cauză nu s-a făcut dovada că inculpatul a achiziționat mărfurile pentru comercializare, din verificările făcute nu a rezultat existența vreunei firme de comerț în care să figureze inculpatul în vreo calitate. Faptul că mama inculpatului are o societate comercială, nu poate conduce la constatarea că inculpatul ar fi procurat produsele în scopul comercializării prin firma mamei sale, în cauză nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens.

Instanța de fond a reținut temeinic că nu se regăsesc elementele constitutive ale niciuneia dintre cele trei infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată, temeinicie susținută și de modificarea criticilor inițiale din apelurile declarate, în special cel al parchetului. Solicitarea din apelul parchetului nu a putut fi primită, activitatea inculpatului, chiar dacă este ilicită, nu a putut fi circumscrisă nici conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998.

Conținutul normativ al infracțiunii prevăzute de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 ( pentru care inculpatul fusese trimis în judecată ) îl constituie „punerea în circulație, fără drept, a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare și care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate." Dar, parchetul, prin solicitarea de schimbare a încadrării juridice, a renunțat la susținerea acuzării inculpatului pentru o infracțiune cu acest conținut obiectiv.

Articolul 83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că „săvârșirea de către un terț a oricărui act prevăzut de art. 35 alin. (2), fără consimțământul titularului mărcii înregistrate, constituie infracțiunea de contrafacere." Articolul 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că „Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământului titularului: a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul; c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu." La alineatul (3) al art. 35, se prevede că „în aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților,

în special următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea lor ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn; c) importul sau exportul produselor sub acest semn; d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate." Din economia art. 35 a rezultat că titularul mărcii trebuie să ceară protejarea mărcii unei instanțe civile în situația în care terții folosesc în activitatea comercială însemnele mărcii fără consimțământul titularului mărcii. Deci, nu orice activitate a unui terț (oricare ar fi el) constituie infracțiune, ci doar a celor care desfășoară activitate comercială, folosesc marca înregistrată pe produse ori servicii, fără a avea consimțământul titularului mărcii și nici nu se conformează obligațiilor legale și interdicțiilor dispuse de instanța civilă pentru protejarea mărcii înregistrate.

În acest sens este interpretat de instanța de apel art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998. În cauză, inculpatul nu a desfășurat o activitate comercială în care să utilizeze mărcile înregistrate, nu a comercializat niciun produs dintre cele achiziționate, nu a fot dispusă împotriva sa nicio interdicție dintre cele prevăzute de art. 35 din lege. A considera că „oferirea produselor..." prevăzută de art. 35 alin. (3) lit. b) din lege realizează (având în vedere susținerea inculpatului pe parcursul procesului) conținutul obiectiv al infracțiunii de contrafacere echivalează cu adăugarea la conținutul normativ al infracțiunii de acte materiale neavute în vedere de legiuitor.

Că activitatea inculpatului se circumscrie ilicitului este real, dar nu a celui penal. Astfel, art. 17 din Legea nr. 344 din 29 octombrie 2005 prevede la litera a) că se constituie în contravenție „fapta... deținătorului mărfurilor de a introduce sau scoate de pe teritoriul României mărfurile stabilite că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală." Astfel, s-a constatat că, în cauză, nu există nici infracțiunea de contrafacere prevăzută de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, cum a solicitat parchetul, motiv pentru care, solicitarea de schimbare a încadrării juridice nu a fost primită. În privința apelului părții civile s-a constatat că pentru considerentele expuse, achitarea inculpatului s-a dispus temeinic și legal, iar în lipsa unei fapte penale, nu se poate reține un prejudiciu material ori moral.

În cauză s-a dispus distrugerea mărfurilor, în temeiul art. 11 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, având în vedere că a fost încălcat dreptul de proprietate intelectuală recunoscut titularilor celor trei mărci înregistrate. Pentru toate aceste considerente, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea apelantei parte civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat. Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea civilă P.A.R.D.S. reprezentat de S.C.A. „T. &T.", această din urmă recurentă, fără a arăta inițial, în scris motivele de recurs.

În recursul declarat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat soluțiile instanțelor pentru nelegalitate sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, cu consecința greșitei achitări a acestuia, cazurile de casare menționate fiind art. 385 9 pct. 17 și 18 C. proc. pen. În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a arătat conținutul dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, art. 83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, astfel cum a fost modificată, art. 35 alin. (2), alin. (3) lit. b) din aceeași lege. Din interpretarea sistematică a textelor de mai sus a rezultat că legiuitorul a înțeles să incrimineze nu numai operațiunile prevăzute în dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (2) din legea mai sus menționată, ci și oferirea produselor, comercializarea sau deținerea lor în acest scop.

Din situația de fapt expusă a rezultat că inculpatul a deținut, fără consimțământul titularului, mai multe produse purtând însemnele mărcilor N., P. și A. în vederea comercializării. Activitatea comercială contă în producerea, circulația, distribuția mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii de către orice persoană fizică. Simplul fapt că inculpatul nu deținea o societate comercială nu conduce la concluzia că acesta nu putea să desfășoare o activitate comercială. Desfășurarea unei astfel de activități nu este indisolubil legată de existența unei societăți comerciale. Orice persoană fizică care deține o anumită cantitate de produse în vederea comercializării ulterioare, desfășoară un fapt de comerț, intră în sfera noțiunii de comerciant, așa cum este reglementată de art. 7 C. com.

Or, inculpatul a achiziționat produsele din Turcia, deținându-le în vederea comercializării, fapt ce a rezultat din cantitatea mare de produse, 304, precum și din împrejurarea că acesta se deplasa foarte des în Turcia, astfel cum a rezultat din copia pașaportului, filele 70-76 d.u.p. Cu prilejul audierii, inculpatul a arătat că a fost anterior, de mai multe ori, în Turcia și a cumpărat diverse mărfuri, cum ar fi covoare și alte obiecte, însă nu a putut preciza exact numărul rudelor pentru care a cumpărat produsele, dar a apreciat că sunt 15-20 de familii. A mai precizat că în familia lor se obișnuiește ca atunci când unul pleacă în străinătate să cumpere produse pentru ceilalți. Martorul M.I.P.

a declarat că inculpatul mergea în Turcia la 2 săptămâni, la o lună de zile și aducea diferite produse, respectiv covoare, îmbrăcăminte. În raport și de această declarație, parchetul a considerat că susținerile inculpatului, în sensul că produsele erau destinate rudelor, sunt nereale, față de deplasările foarte dese ale acestuia în Turcia și de nevoile curente ale unei familii. Chiar și în condițiile în care produsele erau destinate rudelor, vecinilor, având în vedere cantitatea și faptul că inculpatul nu a menționat că urmau să fie oferite în mod gratuit, se poate reține că erau deținute în scopul comercializării. O dovadă în plus a faptul că bunurile erau destinate comercializării o reprezintă și împrejurarea că inculpatul nu avea ocupație, astfel încât singura modalitate de obținere a mijloacele materiale necesare traiului o reprezenta comercializare produselor pe care le achiziționa din Turcia.

În consecință, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, întrucât este indubitabil că inculpatul a deținut produsele contrafăcute în vederea comercializării. În considerentele hotărârii, instanța de apel a mai arătat că activitatea inculpatului se circumscrie ilicitului, dar nu a celui penal. S-a arătat în continuarea că art. 17 din Legea nr. 344 din 29 octombrie 2005, prevede la lit. a) că se constituie în contravenție „fapta... deținătorului mărfurilor de a introduce sau scoate de pe teritoriul României mărfurile stabilite că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Or, într-o astfel de situație, deși, nefondat, s-ar fi impus ca temeiul achitării să fie cel reglementat de dispozițiile art. 10 lit. b) C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală și nu cel prevăzut de art. 10 lit. d) din același cod, cum au reținut cele două instanțe. Pentru motivele invocate, parchetul a solicitat, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și pronunțarea unei hotărâri în sensul celor mai sus arătate. La dosarul cauzei au fost depuse, fiind primite prin fax, în dublu exemplar, motivele de recurs formulate de recurenta parte civilă P.A.R.D.S., reprezentată de S.C.A. T. & T., aflate la filele 23-34 dosarul Înaltei Curți.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta parte civilă prin reprezentant a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 și 18 C. proc. pen., criticând decizia Curții de Apel București pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor instanțelor inferioare și pe fondul a se dispune condamnarea inculpatului M.C. pentru săvârșirea infracțiunii de contrafacere a mărcii P., infracțiune prevăzută și pedepsită prin dispozițiile art. 83 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, admiterea pretențiilor civile și menținerea soluției în privința produselor contrafăcute. Recurenta parte civilă consideră că soluția Curții de Apel București de respingere a apelurilor, întrucât produsele nu au fost puse în circulație prin expunere la vânzare, ci au fost descoperite și indisponibilizate imediat după intrarea în țară, este total neîntemeiată și nelegală.

S-a mai arătat că ambele soluții pronunțate, atât de Tribunalul Giurgiu, cât și cea a Curții de Apel București este total nelegală, în cauză existând elementul material al laturii obiective al infracțiunii de contrafacere, inculpatul fiind surprins transportând produse ce purtau însemnele mărcii P. pe teritoriul României, produse ce urmau a fi comercializate ulterior. Simplul fapt că inculpatul nu deținea o societate comercială nu conduce la concluzia că acesta nu putea desfășura o activitate comercială. Desfășurarea unei astfel de activități nefiind indisolubil legată de existența unei societăți comerciale. Această punere în circulație, care s-a realizat pe teritoriul României prin faptul că bunurile au tranzitat această țară, nu se referă doar la comercializare, ci la orice act care presupune ajungere bunurilor la consumatori, inclusiv transportarea lor pe teritoriul unei țări.

Punerea în circulație a unor mărfuri prin tranzitarea lor pe teritoriul unei țări este asimilată unui act de comerț pe care titularul unui drept de proprietate intelectuală îl poate interzice terților. Tranzitarea reprezintă „transportul mărfurilor străine de la un birou vamal la alt birou vamal" (art. 97 din Legea nr. 141/1997). Împotriva acestui act de comerț titularul unei mărci se poate apăra printr-o acțiune penală. În realitate, spațiul reprezentat de teritoriul vamal se încadrează în definiția noțiunii de teritoriu, astfel cum este el a fost redat de art. 142 C. pen. „întinderea de pământ și apele cuprinse între frontiere, cu solul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian ale acesteia." Recurenta parte civilă, prin reprezentant apreciază că în cazul de față s-a realizat o punerea în circulație, având în vedere că inculpatul a fost surprins de către autorități în timp ce transporta o mare cantitate de produse.

A considera contrariul înseamnă că orice persoană asupra căreia se găsesc bunuri a căror deținere, comercializare, transport este interzisă să fie achitată pe motiv că nu s-a realizat o punere în circulație, bunurile neajungând la consumatori dat fiind faptul că acestea au fost reținute de autorități. Având în vedere numărul total de produse reținute de la inculpat, de către autorități, respectiv 304 de produse, nu poate fi acceptată apărarea că aceste bunuri ar fi destinate consumului propriu. Aceste bunuri au caracter comercial și este inutil să se pună sub semnul întrebării destinația unei cantități atât de mari de produse. Ea excede cu mult numărul de bunuri de acest fel necesar uzului personal al unui individ.

A rezultat, fără îndoială, că aceste bunuri erau destinate a fi valorificate, în scopul obținerii unui profit, cu eludarea dispozițiilor legale, ceea ce înseamnă că aceste produse u un caracter comercial. Mai mult, potrivit declarației inculpatului dată în fața instanței de judecată, aflată la fila 31 a dosarului de fond acesta a recunoscut că personal el nu are o societate sau asociație familială, dar mama lui are o societate comercială. Așadar, având în vedere ieșirea repetată din țară a inculpatului, faptul că însăși mama acestuia este administratorul unei societăți comerciale, dar și numărul foarte mare de produse găsite asupra inculpatului se consideră că nu poate fi pusă la îndoială intenția inculpatului de a comercializa bunurile importate.

Este destul de greu de crezut că inculpatul mergea în străinătate în vedere achiziționării de produse pentru a le folosi pentru consum propriu sau pentru a le face cadou rudelor, celor 15-20 de familii. Recurenta parte civilă consideră că aceste susțineri sunt puerile și greu de crezut. Inculpatul importa frecvent în vederea comercializării produse ce purtau însemnele unor mărci de reume în vederea obținerii de profit, acest fapt fiind deja dovedit din declarațiile martorilor audiați în cauză. De asemenea s-a mai precizat că regimul juridic al bunurilor introduse sau scoase din țară de către persoanele fizice este foarte clar stabilit în actele normative incidente în cauză, fiind invocate dispozițiile art. 131 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al Românei, art. 45 care prevăd în mod expres situațiile de scutiere de plată a drepturilor de import pentru bunurile conținute în bagajele personale ale călătorilor.

Din interpretarea dispozițiilor legale de mai sus a rezultat că bunurile ce exced cantitățile impuse de lege, vor face obiectul unor operațiuni de import pentru care va fi necesară plat taxelor corespunzătoare de import. Or, așa cum s-a arătat mai sus, un umăr de 304 produse, dacă este să luăm în calcul toate bunurile importate de inculpat, mărfuri ce au fost reținute de autorități de la acesta, este o cantitate ce depășește limitele impuse de lege, astfel că introducere în țară a acestor mărfuri este, fără îndoială, un act de import. Într-o situație similară, respectiv dosarul nr. 4279/121/2006 când inculpatul A.R. a fost surprins de autoritățile vamale importând 5844 bunuri purtând fără drept însemnele mărcii P., deși bunurile au fost reținute în vamă, Tribunalul Galați l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 1500 lei, iar în apel Curtea de Apel Galați a acordat părții civile P.A.R.D.P.

daune morale în cuantum de 3000 Euro. Așadar, în situații similare, când, deși bunurile au fost reținut în vamă, instanțele au aplicat inculpaților pedepse penale pentru săvârșirea infracțiunii de contrafacere, instanțele constatând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de contrafacere. Un al doilea motiv de recurs vizează greșita respingere, ca nefondate, a pretențiilor civile, considerându-se că subscrisei P.A.G.R.D.S. nu i s-a produs niciun prejudiciu.

În legătură cu prejudiciul creat companiei P.A.R.D.S., importarea în vedere comercializării a unor produse ce purtau fără drept însemne identice/similare mărcii P., prejudiciază în mod evident titularul mărcii, indiferent de numărul de produse, acesta pierzând în acest fel veniturile pe care le-ar fi obținut dacă produsele cumpărate ar fi fost originale, fiind autorizate să poarte marca P. De asemenea, nu se poate vorbi numai de un prejudiciu material cauzat de neachiziționarea de către consumatori produselor, purtând marca P. în mod autorizat, ci și de un prejudiciu moral. Astfel, folosirea mării P. de către persoane neautorizate duce la o diluare a mărcii, care are efect pe termen lung în privința vânărilor către consumatorii direcți.

Aceștia renunță să mai achiziționeze produse purtând în mod autorizat marc P., deoarece, dintr-o marcă menită să identifice niște produse d o calitate deosebită, care se adresează unui anumit tip de consumator, se ajunge ca această si fie asociată cu produse de o calitate îndoielnică. Această diluare a mărcii poate fi oprită numai prin activitatea susținut a titularului acesteia de a preveni și sancționa faptele de contrafacere, în acest fel consumatorii simțindu-se protejați la achiziționarea produselor purtând marca P. De altfel, instanțele au început să acorde acest prejudiciu, considerând în mod justificat faptul că titularul de marcă este prejudiciat prin punerea în circulație de produse contrafăcute.

Mai mult prin art. 83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, legiuitorul sancționează săvârșirea de către un terț a oricărui act prevăzut de art. 35 alin. (2), respectiv importul, oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop, fără consimțământul titularului mărcii, independent de existența unui prejudiciu. Astfel, legiuitorul înțelege că prejudiciul creat prin folosirea fără drept a unei mărci este cert, subînțeles, astfel că nu mai consideră necesar să fie reluat în acest text. De altfel, doctrina a subliniat faptul că dispozițiile art. 83 „nu trebuie privit izolat de restul Legii nr. 84/1998, o interpretare corectă a acestora putându-se face numai în concordanță cu prevederile art. 35: legea nu condiționează existența infracțiunii de contrafacere de producerea unei pagube." În privința laturii civile potrivit dispozițiilor O.U.G.

100/2005 și anume: „Art. 14 alin. (1) La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.

(2) La stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare: a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

(3) Când persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat a desfășurat o activitate de contrafacere, cu intenție, instanța judecătorească competentă poate să ordone acoperirea beneficiilor sau plata daunelor-interese susceptibile a fi prestabilite." Așadar pentru acordarea despăgubirilor materiale și morale instanța va trebui să țină cont de principiul reparării integrale a prejudiciului urmând a fi acoperit nu numai prejudiciul efectiv ( damnum emergens ), dar și beneficiul nerealizat de titularul mărcii ( lucrum cessans ). Recurenta parte civilă prin reprezentant a menționat faptul că având în vedere argumentele detaliate mai sus, consideră că în cauză s-a realizat o punere în circulație prin simpla transportate în vedere comercializarea, inculpatul neputându-se exonera de faptă, invocând că nu cunoștea faptul că bunurile ar fi contrafăcute.

La termenul de judecată de la 11 decembrie 2008, Înalta Curte a apreciat ca întemeiată cererea de amânare formulată de intimatul inculpat, pentru a i se da posibilitatea acestuia să-și angajeze apărător, mânând cauza la 12 februarie 2009, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data arătată, aflată la fila 35 dosarul Înaltei Curți. La termenul de judecată de la 12 februarie 2009, Înalta Curte față de lipsa de procedură cu intimata parte civilă A. AG și apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de apărătorul intimatului inculpat, în vederea pregătirii apărării a amânat cauza la 26 martie 2009, punând în vedere apărătorului ales al inculpatului să facă demersuri pentru prezentarea acestuia în fața instanței, în vederea ascultării sale.

La termenul de judecată de la 26 martie 2009, Înalta Curte, față de imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales al intimatului inculpat dovedită cu acte medicale a amânat cauza la 23 aprilie 2009. La termenul de astăzi, s-a prezentat intimatul inculpat M.C.F. și asistat de apărător ales, avocat V.E., lipsind recurenta parte civilă P.A.R.D.S. și intimatele părți civile SC N.I. LTD reprezentată prin Societatea de Avocați R.D. și asociații și A. AG prin mandatar F.& P., procedura de citare fiind legal îndeplinită. Înalta Curte a pus în discuție necesitatea ascultării intimatului inculpat, în raport cu motivele de recurs ale parchetului. Reprezentantul Ministerului Public a precizat că înțelege să susțină din motivele scrise de recurs, doar aspectele legate de schimbarea temeiului achitării, greșit reținut de instanțe.

Față de această precizare făcută în ședință publică, Înalta Curte a apreciat că se impune ascultarea intimatului inculpat, în conformitate cu dispozițiile art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, aducând, totodată la cunoștința acestuia prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Intimatul inculpat, conștientizând drepturile și garanțiile procesuale a arătat că nu dorește să dea declarație în această fază procesuală, uzând de dreptul la tăcere. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul cu privire la recursul declarat, în dezbateri, în limitele precizate oral a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și rejudecând cauza, achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen., motivând că, deși în considerentele hotărârii pronunțate, se reține că fapta inculpatului se circumscrie ilicitului contravențional, în dispozitiv s-a dispus achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar referitor la recursul părții civile a pus concluzii de respingere, ca nefondat, pe de-o parte, fiind nemotivat, iar, pe de altă parte, în raport cu temeiul invocat, soluțiile instanțelor se validează în ce privește latura civilă. Apărătorul recurentului inculpat, având cuvântul asupra recursului parchetului în limitele precizate a solicitat respingerea acestuia și menținerea hotărârilor atacate, ca temeinice și legale, arătând că, în mod corect s-a reținut că faptei îi lipsește latura obiectivă, întrucât nu este realizat elementul material al vreuneia dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului.

De asemenea, același apărător a mai susținut că raportarea, în considerentele deciziei instanței de apel, la o posibilă incidență art. 17 lit. a) din Legea nr. 344/2005 nu echivalează cu o obligație a instanței de a dispune achitarea, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., fiind vorba despre o referire la o posibilă incidență a textului menționat, pentru a argumenta că fapta nu intră în sfera ilicitului penal. În ceea ce privește recursul părții civile a pus concluzii de respingere, ca nemotivat și neîntemeiat, întrucât nu există un prejudiciu. Poziția intimatului inculpat, din ultimul cuvânt a fost consemnată n detaliu în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de recurenta parte civilă P.A.R.D.S.

reprezentat de S.C. T. & T. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate, care au fost precizate oral în limitele arătate, în ceea ce privește recursul parchetului, de către reprezentantul Ministerului Public ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. referitor la recursul parchetului și art. 385 9 pct. 17 și 18 din același cod, în ceea ce privește recursul părții civile, Înalta Curte constată, atât recursul parchetului, cât și recursul părții civile, ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.

În ceea ce privește recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în limitele precizate oral, de către reprezentantul Ministerului Public: Din analiza cauzei rezultă că instanța de apel în mod corect și-a însușit argumente primei instanțe, iar, la rândul său, în baza propriului examen, asupra mijloacelor de probă administrate, în primă instanță și a declarației intimatului inculpat M.C.F., dată în apel (fila 46 dosarul curții de apel), în mod judicios și motivat a stabilit nevinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, respectiv art. 5 lit. b) din Legea nr. 11/1991, art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 și art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în raport cu situația de fapt reținută.

Astfel, instanța de apel a reiterat situația de fapt stabilită de prima instanță și a făcut referire la susținerile constante ale inculpatului, inclusiv la audierea din apel, că produsele Ie-a achiziționat din Turcia, la prețuri importante, care nu l-au determinat să creadă că nu ar fi mărfuri originale, ori contrafăcute, iar achiziționarea a făcut-o nu în scopul comercializării, ci pentru familia sa și rudele sale. De asemenea, instanța de apel a constatat că nu s-a făcut dovada că inculpatul a achiziționat mărfurile pentru comercializare, iar din verificările făcute nu a rezultat existența vreunei firme de comerț în care să figureze inculpatul în vreo calitate. Faptul că mama inculpatului are o societate comercială, nu poate conduce la constatarea că inculpatul ar fi procurat produsele în scopul comercializării prin firma mamei sale, în cauză nefiind făcută nicio dovadă în acest sens.

Totodată, instanța de apel, examinând solicitarea formulată în apelul parchetului cu privire la schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, în raport cu mijloacele de probă administrate din care a rezultat contribuția concretă a inculpatului, în mod temeinic motivat a stabilit că inculpatul M.C.F. nu a desfășurat o activitate comercială în care să utilizeze mărcile înregistrate, nu a comercializat niciun produs dintre cele achiziționate, nu s-a dispus împotriva sa nicio interdicție dintre cele prevăzute de art. 35 din actul normativ arătat, așa încât nu a fost realizat conținutul obiectiv al infracțiunii de contrafacere, așa încât nu s-ar putea reține încadrarea juridică solicitată în sarcina inculpatului și nici vinovăția inculpatului pentru o asemenea faptă.

Înalta Curte, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra materialului probator administrat, în raport cu motivul de recurs la parchetului așa cum a fost precizat oral, respectiv asupra greșitului temei al achitării inculpatului M.C.F. și anume dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în loc de art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din același cod, față de considerentele deciziei atacate care ar evidenția circumscrierea faptei inculpatului nu în sfera ilicitului penal, ci a celui contravențional, respectiv în art. 17 din Legea nr. 344 din 29 octombrie 2005 care prevede că la litera a) că se constituie în contravenție „fapta...deținătorului mărfurilor de a introduce sau scoate de pe teritoriul Românei mărfurile stabilite că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.", consideră critica formulată ca fiind nefondată.

Înalta Curte constată că din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal și anume din procesul-verbal de cercetare la fața locului (filele 7-9 dosarul parchetului), procesul-verbal de numărare produse textule (fila 9 dosarul parchetului), declarațiile inculpatului M.C.F. (filele 12-13 dosarul parchetului, fila 31 dosarul tribunalului, fila 46 dosarul curții de apel), declarațiile martorilor R.D.I. (filele 10 dosarul parchetului și fila 57 dosarul tribunalului), M.I.P. (fila 58 dosarul tribunalului), din care a rezultat că inculpatul M.C.F.

a cumpărat obiectele de îmbrăcăminte fără a avea reprezentarea că acestea sunt contrafăcute, intenția de achiziționare a bunurilor fiind în interes personal, pentru familie, rude și prieteni și nicidecum de revânzare, neavând caracter comercial, așa încât nici obiectiv și nici subiectiv nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată și a căror reflectare se regăsește în temeiul de drept al achitării circumscris prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) din același cod „faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii". Astfel, în sensul celor mai sus arătate, rezultă din declarațiile inculpatului M.C.F.

care a arătat că „...Am fost în Turcia cu 2 prieteni pentru a cumpăra articole de îmbrăcăminte și încălțăminte pentru noi, prieteni și rude cu autoturismul unui prieten R.D.I.. După ce am trecut de vamă, la intrarea în țară am fost opriți de un echipaj de poliție pentru control. în urma controlului au fost descoperite produsele pe care le cumpărasem din Turcia, respectiv tricouri, teniși, adidași, inscripționate N., P. și A. Echipajul de poliție mi-a cerut factura pentru bunurile cumpărate din Turcia, iar eu le-am spus că nu am primit factură de la vânzător... Precizez că produsele îmi aparțineau mie, iar R.D.I. a mers cu mine ca să-mi asigure transportul și l-am plătit pentru acest lucru. Precizez că eu am crezut că produsele sunt bune și nu contrafăcute.

Precizez că prețul unei perechi de adidași inscripționați N. era de circa 100 dolari, ar pentru că am negociat cu vânzătorul și an luat o cantitate mai mare mi Ie-a vândut cu 60 dolari bucata. Treningurile pe care le-am cumpărat erau vândute cu 120 dolari bucata, dat am negociat cu vânzătorul , dar mi l-a lăsat mai ieftin cred că 85 dolari bucata. De asemenea tricourile le-am cumpărat 35-40 dolari bucata, iar pentru cantități mai mici se vindeau la 50-60 dolari bucata. Precizez că am fost și anterior de mai multe ori în Turcia și am cumpărat diverse mărfuri cum ar fi covoare și alte obiecte pentru casă...Nu pot să precizez exact numărul rudelor pe care le am pentru care am cumpărat produsele, dar apreciez că sunt 15-20 familii.

În neamul nostru se obișnuiește că atunci când unul pleacă în străinătate să cumpere produse pentru ceilalți, la rugămintea acestora și dacă îmi și dădeau bani pentru achiziționarea respectivelor bunuri..." (declarația de la fila 31 dosarul tribunalului). Martorul R.D.I. în declarația dată, în primă instanță (fila 57 dosarul tribunalului), a arătat că „... Am fost cu inculpatul în luna septembrie la Istanbul cu mașina mea RENAULT scenic cu nr. de înmatriculare, la cumpărături. Eu am fost în scop turistic, iar inculpatul pentru cumpărături. La plecarea din Istanbul acesta a cumpărat mai multe lucruri, atât pentru el pentru casă și pentru familie, respectiv: adidași, geci, cămăși, treninguri care erau inscripționate P., N., nu știu dacă și A. Marfa a fost cumpărată doar de inculpat, iar eu nu am cumpărat nimic.

Nu pot preciza numărul de bucăți și sortimentele cumpărate de inculpatul M.C. din Istanbul. S-a efectuat controlul vamal, iar după ce am trecut de vamă am fost opriți de organele de poliție care ne-au cerut actele de proveniență a mărfii. Inculpatul nu a putut prezenta niciun document de proveniență a mărfii, iar eu am prezentat documente care atestau dreptul de conducere, respectiv permisul, certificatul de înmatriculare, actul de identitate și alte acte ale autoturismului...în Turcia l-am întrebat ce a cumpărat, iar acesta mi-a spus că a cumpărat produse pentru familie, respectiv îmbrăcăminte. Nu știu de unde a cumpărat inculpatul mărfurile din magazin sau din bazar, întrucât eu am stat la mașină în parcare...Precizez că RENAULT SCENIC este o mașină normală de pasageri cu 5 locuri, iar toată marfa cumpărată de inculpat a fost depozitată în portbagaj, iar în habitaclul mașinii nu a fost depozitată niciun fel de marfă." Martorul M.I.

Paul, în declarația dată, în primă instanță (fila 58 dosarul tribunalului ) a menționat că „...Din auzite știu că acest a mai adus și îmbrăcăminte pentru rudele lui. Pentru rude știu că a adus treninguri, adidași și tricouri. La verii lui am văzut niște treninguri inscripționate P.". Astfel, Înalta Curte constată că referirea instanței de apel la sfera ilicitului contravențional nu are decât valoarea unui argument suplimentar în susținerea lipsei caracterului penal al faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, a căror analiză sub aspectul conținutului constitutiv obiectiv și subiectiv a prevalat, așa încât nu ar putea conduce la schimbarea temeiului achitării în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen. De altfel, instanța de apel nici nu a examinat în concret activitatea inculpatului prin prisma contravenției invocate, a îndeplinirii sau neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 17 din Legea nr. 344/2005, în raport cu conținutul efectiv al mijloacelor de probă administrate, situație care ar fi putut echivala, în raport cu soluția dispusă în cauză o contradicție, însă aceasta nu se regăsește în cauză. Așadar, Înalta Curte consideră că între percepția materialului probator administrat de către judecători și soluțiile dispuse nu există vădite și esențiale neconcordanțe, nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., critica parchetului în limitele precizate, fiind nefondată.

Referitor la recursul declarat de recurenta parte civilă P.A.R.D.S. reprezentat de S.C.A. „T. & T." împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte constată că este nefondat. Din examinarea cauzei, așa cum s-a arătat și în considerentele la recursul parchetului, din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, în mod legal și temeinic s-a stabilit nevinovăția inculpatului M.C.F. în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și nici a infracțiunii de contrafacere prevăzută de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, așa cum s-a solicitat în apel schimbarea încadrării juridice, în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte constată că în cauză ambele instanțe au analizat, efectiv, actele concrete efectuate de către inculpatul M.C.F., prin prisma conținuturilor constitutive ale infracțiunilor pretins a fi comise și în mod corect s-a stabilit, în baza evaluării coroborate a materialului probator administrat, că acesta a cumpărat obiectele de îmbrăcăminte arătate și în mod efectiv cele 4 treninguri și 80 bucăți de tricouri P. din Turcia, în interes personal, pentru familie, rude și prieteni, necunoscând că acestea erau contrafăcute, neavând intenția de a le comercializa, respectiv de a le oferi spre vânzare, nici nu le-au pus în circulație, fiind depistat imediat după punctul vamal, așa încât nu a adus niciun prejudiciu material și moral titularului mărcii P. Înalta Curte constată că inculpatul M.C.F., prin cumpărarea celor 4 treninguri și 80 de tricouri a căror marcă P. era contrafăcută, situație necunoscută de către inculpat, în interes personal, nu îndeplinește calitatea de comerciant, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 C. com.

și anume „sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț având comerțul ca profesiune obișnuită", rezultând că persoana fizică pentru a dobândi calitatea arătată trebuie să săvârșească fapte de comerț și să săvârșească fapte de comerț ca o profesiune obișnuită. De asemenea, faptele de comerț la rândul lor sunt obiective, respectiv acestea sunt determinate și produc efecte juridice în temeiul legii, independent de calitatea persoanei care le săvârșește, comerciant sau necomerciant, în timp ce faptele de comerț subiective sunt acelea care dobândesc caracter comercial datorită săvârșirii lor de către o persoană care are calitatea de comerciant. În condițiile art. 3 pct. 1 C. com, sunt fapte de comerț „cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor li lucrat, spre a se revinde, ori numai spre a se închiria;...". Așadar, din materialul probator administrat rezultă că inculpatul M.F.C.

nu este comerciant în accepțiunea mai sus arătată, deoarece a fost depistat la un singur control, întâmplător, având cantitatea de 4 treninguri și 80 de tricouri P., cărei marcă contrafăcută, împrejurare necunoscută de către inculpat, așa cum de altfel a arătat, în raport cu prețurile arătate și negociate, la momentul achiziționării, acesta neefectuând, deci acte de comerț ca o profesiune obișnuită și nu a oferit spre revânzare obiectele arătate, achiziționate, acestea fiind cumpărate în interes personal și familial.

Aspectele că inculpatul a fost și cu alte ocazii în Turcia și a achiziționat mărfuri, precum și că mama sa are o societate comercială, menționate de inculpat în declarația dată în primă instanță nu pot fi reținute că ar putea conduce la stabilirea calității de comerciant al inculpatului sau că ar reprezenta operațiuni de comerț, prin punere în circulație sau oferire spre revânzare, atâta timp cât nu s-a făcut dovada intenției de revânzare nici la cumpărare și nici a existenței efective a vreunei vânzări către societatea mamei sale. De altfel, nici cantitatea de tricouri, respectiv 4 treninguri și 80 de bucăți a căror marcă P. era contrafăcută nu este foarte mare, așa încât nu este de natură a constitui o activitate comercială.

Așadar, nefiind făcută dovada caracterului comercial al cumpărării și revânzării comerciale a obiectelor arătate, neexistând intenția de revânzare la data cumpărării, ci dimpotrivă cumpărarea s-a realizat pentru uzul personal și membrii de familie, rude, prieteni constituie un act juridic civil, care nu i se poate conferi nici accepțiunile infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și nici a celei prevăzute la art. 83 din Legea nr. 84/1998, așa încât apărările invocate de recurenta parte civilă prin reprezentant sub aspectul conținutului infracțiunii arătate nu sunt fondate, iar cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., nu este aplicabil.

Înalta Curte constată că nici sub aspect civil, nu pot avute în vedere criticile și respectiv solicitările formulate, întrucât din materialul probator administrat a rezultat că cele 80 de tricouri, având marca P. contrafăcută nu au fost puse în circulație, așa încât nu au fost în niciun fel valorificate comercial, fiind achiziționate în interes personal și familial, inculpatul, neavând cunoștință că acest produs avea marca contrafăcută, așa încât nu fost produs niciun fel de prejudiciu, fie material, fie moral, părții civile, așa încât nici cea de-a doua critică formulată nu este fondată și nici incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct