ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6965/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6965/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1855F din 9

decembrie 2009, Tribunalul Ialomița, secția civilă,

a admis excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei M.V.I. și a intervenientului R.P.

A respins acțiunea formulată de

reclamantă în contradictoriu cu pârâții Comuna S., prin primar, Oficiul

național al Monumentelor Istorice, Ministerul Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Național și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca

introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins cererea de intervenție

accesorie formulată de intervenientul R.P.

A respins cererea de intervenție

principală formulată de același intervenient, pentru lipsa calității procesuale

active.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat

obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul teren, în suprafață de 159,114 ha, situat în comuna S., sat H.,

județul Ialomița, cunoscut sub denumirea de „Moșia H." și construcția

cunoscută sub numele „Conacul M." și obligarea pârâtei Comuna S. să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren cunoscut sub

denumirea de „Moșia B.".

În proces a intervenit R.P., în

calitate de intervenient accesoriu și principal, care are calitatea de

moștenitor a unei cote părți din imobile.

După administrarea probatoriului,

tribunalul a reținut că reclamanta și intervenientul nu au calitate procesuală

activă.

Aceștia au arătat că M.M., decedat în

anul 1923 fără descendenți, a fost moștenit de fratele său, A.I.M.

, și de nepoții de soră predecedată, I.B.,

I.P. și M.P.

Aceste susțineri sunt, însă,

contrazise de înscrisurile aflate la dosar, din care rezultă că unica

moștenitoare a lui M.M. a fost soția sa, în baza unui legat universal.

De altfel, în toate actele de

expropriere emise ulterior decesului lui M.M. apare soția S.M.M., în calitate

de legatară universală și proprietară a bunurilor revendicate în cauză, iar

reclamanta și intervenientul nu au filcut dovada că sunt moștenitorii acesteia.

Prin decizia nr. 352A din 18 mai 2010,

Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă,

a admis apelul

declarat de reclamantă și intervenient împotriva sentinței, pe care a

desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Instanța de apel a reținut că, la

soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, tribunalul nu a avut

în vedere toate înscrisurile aflate la dosar privind succesiunea autorului M.M.

și și-a fundamentat soluția exclusiv pe certificatul emis de Tribunalul Ilfov,

prin care S.M.M. a acceptat sub beneficiu de inventar, în calitate de legatară

universală a soțului, averea acestuia.

În

cauză, a reținut instanța de apel, determinarea calității

procesuale active este strict legată de fondul cauzei și nu putea fi

soluționată tară administrarea tuturor probelor, inclusiv a expertizelor topo

care să identifice suprafața revendicată, în raport de istoricul acestor

terenuri.

Prin decizia nr. 2479 din 17 martie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală,

a admis

recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Institutul Național al Patrimoniului împotriva deciziei, pe care a casat-o și a

trimis cauza spre rejudecarea apelului.

Instanța de recurs a reținut că

instanța de apel a justificat soluția de desființare a hotărârii primei

instanțe pe considerentul că nu au fost analizate toate înscrisurile și că

soluționarea excepției lipsei calității procesuale active impunea administrarea

probei cu expertiză, dar nu a arătat care sunt înscrisurile neanalizate care au

relevanță juridică, argumentele pentru care

aceste înscrisuri puteau fundamenta o anume soluție și a

făcut în mod nelegal trimitere numai la probele invocate de una din părțile în

litigiu, fără a justifica înlăturarea apărărilor și susținerilor celorlalte

părți.

Nici necesitatea efectuării unei

expertize nu a fost argumentată de instanța de apel, in condițiile în care

identificarea bunului nu constituie un argument în soluționarea excepției

lipsei calității procesuale active.

După rejudecare, prin decizia nr. 773A

din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel București,

secția a

IV

a

civilă

a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantă și intervenient.

Instanța de rejudecare în apel a

constatat că, din certificatul emis de Tribunalul Ilfov și din actele de

expropriere, rezultă că S.M.M. a fost unica moștenitoare a lui M.M., în baza

unui legat universal înscrisurile din care reiese indubitabil calitatea de

succesoare testamentară universală a soției defunctului, întocmite de către

autoritățile statului, dovedesc calitatea soției de moștenitoare, fără a mai fi

nevoie ca la dosar să se depună testamentul, ca înscris constatator al

legatului.

De asemenea, din avizul din 18

februarie 1946 al Comisiunii pentru îndrumarea Aplicării Reformei Agrare din

Județul Ilfov, reiese că la 23 august 1944 , proprietară a moșiei H. era S.L.

În cauză nu s-a probat faptul că

averea imobiliară a lui M.M. ar fi trecut în totalitate în proprietatea

fratelui acestuia, A.I.M., câtă vreme există și descendenți de soră și, de

asemenea, nu s-a probat existența testamentului prin care Alexandru Ion M. ar

fi dispus ca averea sa să treacă asupra unui singur nepot de soră, în persoana

tatălui reclamantei.

Totodată, nu s-a dovedit că A.I.M. ar

fi lăsat testament numai în favoarea unui nepot de soră, întrucât referirea la

voința testamentară din 7 octombrie 1923 nu a fost probată. Oricum, aceasta ar

fi devenit ineficientă prin actul din 11 octombrie 1924, care a revocat tacit

orice alte acte de voință testamentară anterioare.

Că reclamanta nu este unica reprezentantă

a singurei linii de descendenți ai sorei lui A.I.M., rezultă și din actul nr.

A1./1925 al Tribunalului Ilfov în care se arată că defunctul a avut ca

moștenitori mai mulți colaterali denumiți nepoți de soră. De asemenea, din

certificatul de calitate de moștenitor nr. M1. privind succesorii numitei

Butculescu Irina , reiese că tatăl reclamantei era doar unul dintre cei 5 copii

ai defunctei, care, la rândul ei, este fiica E.M., sora lui A.I.M.

Instanța de rejudecare în apel a mai

reținut în ceea ce privește certificatul nr. C1./1924, emis de către Tribunalul

Ilfov, potrivit art. 704 C. civ., în forma în vigoare la data emiterii

acestuia, că declarația moștenitorului de acceptare a moștenirii sub beneficiul

de inventar ar fi trebuit să fie făcută la grefa tribunalului de primă instanță

a districtului în care succesiunea este deschisă și să fie înscrisă într-un

registru. Or, certificatul provine de la Tribunalul Ilfov, fiind înregistrat cu

nr. 9/1924.

Prin urmare, în toate înscrisurile,

inclusiv în cele de expropriere, proprietarul imobilelor în discuție este

numita S.L.M., iar, potrivit adresei nr. AD1./2008, emisă de Ministerul

Culturii și Cultelor, reclamanta a efectuat notificarea cu privire la

proprietățile care au aparținut numitei S.L. sau S.M.M.

A mai reținut instanța de apel, că

argumentele reclamantei se bazează pe o declarație pro causa, dată de o

persoană fizică, probă care nu are forța juridică necesară să desființeze

multitudinea de acte juridice menționate.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs reclamanta M.V.I. și intervenientul R.P.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5

și 7 și 9 din C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia atacată este

nelegală.

Astfel, instanța de apel, cu prilejul

rejudecării, nu a respectat decizia de casare pronunțată de instanța de recurs,

pentru că a preluat în mod automat argumentele primei instanțe, fără a analiza

motivele de apel, înscrisurile la care s-a făcut referire și fără a expune

considerentele pentru care aceste motive au fost considerate neîntemeiate.

Recurenții au mai arătat că hotărârea

instanței de apel este și lipsită de temei legal, deoarece art. 480 C. civ. și

Cartea III Titlul

I

C. civ. anterior au fost

greșit aplicate.

Imobilele în litigiu au fost

proprietatea lui M.M., care a decedat în anul 1923, fără a avea descendenți.

Prin urmare, moștenitori au fost A.I.M., fratele defunctului și nepoții de soră

predecedată, I.B., I.P. și M.P.

Soția defunctului M.M. nu a înlăturat

de la moștenire pe autorii reclamantei și intervenientului.

Certificatul de grefa din anul 1924,

eliberat de Tribunalul Ilfov atestă doar declarația avocatului S.L. că aceasta acceptă

sub beneficiu de inventar calitatea de legatară universală.

În plus, nu este probat nici pretinsul

mandat acordat avocatului.

De altfel, reclamanta a contestat

această ipoteză și, față de împrejurarea că nu a existat nici un act de

dispoziție testamentară, sunt aplicabile regulile devoluțiunii legale a

moștenirii.

Deși prin motivele de apel au fost

invocate toate aceste aspecte, instanța de apel nu a făcut nici o referire în

acest sens și a ignorat art 1169 C. civ., potrivit căruia, cel ce face o

propunere înaintea judecății trebuie să o probeze.

De asemenea, M.M. s-a căsătorit în

Franța cu S.L., iar potrivit legislației vremii (art. 708, 720 din C. proc.

civ. și 176 C. civ.), contractul de căsătorie trebuia transcris în registrul

tribunalului competent, sub sancțiunea nerecunoașterii calității de soț și a

efectelor civile ale căsătoriei.

Recurenții au mai arătat că instanțele

nu au avut în vedere încheierea din 11 noiembrie 1950, pronunțată de

Judecătoria 2 Populară București, prin care au fost omologate declarațiile a

doi martori care atestă faptul că M.B.M. este moștenitorul lui M.M., înscris ce

demonstrează calitatea procesuală activă a reclamanților.

Este nelegală susținerea instanței de

apel că autoritățile române ar fi recunoscut calitatea de moștenitor a S.L., pentru

că actele de moștenitor trebuie dovedite prin mijloacele de probă prevăzute de

lege, iar actele autorităților au fost acte de administrare, nu de dispoziție.

De altfel, menționarea numelui soției

fostului proprietar în actele de expropriere nu dovedește calitatea de

moștenitor, ci preluarea abuzivă.

Au mai arătat recurenții, că reclamanta

și intervenientul au făcut dovada de pe urma succesiunii lui A.I.M. prin

testamentul acestuia întocmit la data de 7 octombrie 1923 și prin încheierea

din 11 noiembrie 1950 a Judecătoriei 2 Populară.

Motivul pentru care a fost întocmit un

nou testament la 11 octombrie 1924 nu a fost vreo modificare de voință a

testatorului, ci faptul că unul din exemplarele celui întocmit anterior nu s-a

mai găsit la locul său.

Reclamanta nu a susținut nici un

moment că este singura moștenitoare a lui M.M., motiv pentru care a și arătat

că este moștenitoarea tatălui său, care are vocație succesorală concretă atât

la moștenirea lui A.I.M., cât și a I.B., iar intervenientul R.P., la care

instanța de apel nu se referă în nici un fel, vine la moștenire pe linia E.P.,

sora predecedată a lui M.M.

Criticile formulate de recurenți

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C.

proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Sub un prim aspect, recurenții susțin

că instanța de apel, cu prilejul rejudecării, nu a respectat decizia de casare

pronunțată de instanța de recurs.

Cu privire la această susținere, se

constată că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și a Justiție a

dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, constatând că motivarea

hotărârii primei instanțe de apel nu a respectat dispozițiile art. 261 pct. 5

din C. proc. civ., pentru că nu a prezentat argumentele pentru care a

considerat că se impunea desființarea sentinței primei instanțe.

În condițiile în care instanța de

recurs nu a rezolvat nici o problemă de drept în cauză și nici nu a dat

îndrumări instanței de rejudecare ce anume probatorii trebuie administrate,

problema nerespectării deciziei de casare nu se putea ivi decât în situația în

care instanța de rejudecare în apel ar fi făcut aceeași greșeală ca prima

instanță de apel, și anume, nu și-ar fi motivat hotărârea.

Or, în cauză, hotărârea instanței de

apel a fost amplu motivată, iar înscrisurile depuse de părți la dosar au fost

minuțios analizate, răspunzând cerințelor deciziei de casare care sancționase

hotărârea recurată exact sub acest aspect.

Au mai susținut recurenții, că

hotărârea atacată este nemotivată, pentru că nu au fost analizate motivele de

apel, înscrisurile la care s-a făcut referire în apel și motivele pentru care

au fost considerate neîntemeiate.

Verificând această susținere, se

reține că motivele de apel au vizat aceleași chestiuni ca cele care fac

obiectul criticilor prezentului recurs, chestiuni la care instanța de apel a răspuns

în totalitate.

Este nereală susținerea că aceasta ar

fi preluat în mod automat argumentele primei instanțe, pentru că analiza din

apel este mult mai amplă și laborioasă decât cea a primei instanțe și a avut în

vedere și alte mijloace de probă și apărări propuse de părți, inclusiv în faza

de judecată a apelului.

Nereală este și susținerea că instanța

de apel nu a prezentat argumentele pentru care a respins criticile formulate în

apel și nu a luat în considerare înscrisurile la care s-a făcut referire în

cererea de declarare a căii de atac, în condițiile în care motivarea hotărârii

instanței de apel a fost concepută și structurată exact ca o replică la

susținerile din apelul declarat de reclamantă și intervenient.

Este, într-adevăr, adevărat că instanța

de apel a avut în vedere în analiza sa mai ales calitatea de moștenitor al

reclamantei și mai puțin pe cea a intervenientului, dar acest fapt nu este de

natură a afecta legalitatea hotărârii, din moment ce cele două persoane se

prevalau de aceeași calitate de moștenitori ai fratelui și surorii lui M.M.,

soluția dată cu privire la unul din ei interesând deopotrivă și pe celălalt.

Principalele apărări și critici ale

recurenților pornesc de la premisa că, în cauză, nu s-a făcut dovada faptului

că S.L.M. este singura moștenitoare a proprietarului inițial, M.M. și nici a

faptului că efectele căsătoriei celor doi au fost recunoscute pe teritoriul

României.

Cu privire la aceste aspecte, trebuie

arătat că la dosar nu există copia testamentului pe care M.M. l-ar fi lăsat

soției sale și nici dovezile privind îndeplinirea formalităților cu privire la

căsătorie, reglementate de dispozițiile art 720 din fostul C. proc. civ.

La dosar există, însă, copia conformă

cu originalul a certificatului nr. C1. din 1 februarie 1924 eliberat de grefa

Tribunalului Ilfov, prin care se certifică că avocatul C.A.P., în calitate de

procurator al d-nei S.M.M., autorizat cu procura autentificată de Legatiunea

Regală a României în Franța, a declarat verbal și prin petiția înregistrată la

nr. 1795 din 28 ianuarie 1924, că aceasta acceptă sub beneficiu de inventar

calitatea de legatară universală a defunctului său sot, decedat la 3 octombrie

1923.

Este adevărat că un astfel de certificat

nu face dovada calității de moștenitor și a îndeplinirii formalităților de recunoaștere

a căsătoriei pe teritoriul României, dar este un înscris emis de oficialități competente

române și, până la dovada contară, face dovada veridicității celor cuprinse în conținutul

său și a realității constatărilor persoanei care l-a întocmit

Or, în condițiile în care acest înscris

nu a fost defăimat ca fals, el atestă faptul că, la 1 februarie 1924, căsătoria

soților M. fusese recunoscută de autoritățile române ale vremii, că a existat testamentul

pe care S.M.M. l-a acceptat și că avocatul care a făcut declarația a prezentat toate

dovezile împuternicirilor sale legale.

În plus, trebuie menționat faptul că moștenirea

lui M.M. a făcut obiect de dispută în instanță și în anul 1946 în cadrul procesului

purtat între soția acestuia și un alt pretins moștenitor, G.G., care a și solicitat

suspendarea procedurii exproprierii, așa cum rezultă din avizul Comisiei pentru

îndrumarea aplicării reformei agrare.

Același aviz probează că, potrivit

art. 19 din Legea reformei agrare, situația juridică a proprietarilor este aceia

constatată la data de 23 august 1944, dată la care proprietara imobilelor figura

S.L.

De altfel, calitatea S.M.M. de soție a

lui M.M. și de moștenitor al acestuia nu a fost pusă nici o clipă la îndoială de

reclamanta care, prin notificarea adresată Ministerului Culturii și Cultelor la

15 mai 2008, a arătat în termeni lipsiți de echivoc că solicită să nu se procedeze

la înstrăinarea, în orice fel, a proprietăților ce au aparținut S.L.M., iar prin

declarația dată pe proprie răspundere la 15 iulie 2008 în Frankfurt a arătat că

S.A., cunoscută și ca S.L.A.M., S.L.W., S.M.M.L., S.L.E., S.L.M. a fost soția unchiului

său, M.M.

De fapt, demonstrării calității S.M.M.

de unic moștenitor testamentar al soțului său, este mai puțin importantă în cauză

pentru dovedirea calității procesuale active a reclamantei și intervenientului,

care trebuiau să dovedească faptul că sunt moștenitorii lui M.M.

Recurenții susțin că nu au fost îndepărtați

de la succesiunea lui M.M. de soția acestuia, pentru că acesta a mai avut un frate

și o soră care l-au moștenit.

Cu toate acestea, raționamentul și probatoriul

propus de reclamanți se oprește doar la dovedirea calității de moștenitor ai fratelui

și surorii lui M.M., tară a se face vreo dovadă că aceștia au fost moștenitorii

fratelui său.

Toate înscrisurile la care se face trimitere

în cererea de declarare a apelului și a recursului probează doar calitatea de descendenți

și moștenitori ai lui A.M. și E.P., motiv pentru care în mod corect instanța de

apel le-a înlăturat, constatând că ele nu dovedesc calitatea autorilor reclamantei

și intervenientului de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului.

Or, în condițiile în care fostul proprietar

a avut o soție supraviețuitoare și a existat un testament, reclamanții trebuiau

să demonstreze că aceasta a fost îndepărtată prin orice fel de la moștenire, astfel

încât autorii lor au devenit singurii moștenitori.

Aceasta pentru că, în ciuda susținerilor

recurenților, potrivit C. civ. în vigoare la data decesului lui M.M., soția supraviețuitoare

avea drept de moștenire legală atunci când intra în concurs cu rudele colaterale,

dispozițiile privind uzufructul viager aplicându-se doar atunci când existau descendenți.

Or, o asemenea probă nu a fost făcută în

cauză.

Față de cele mai sus expuse, recursul declarat

este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins

ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V.I. și de intervenientul P.R. împotriva

deciziei nr. 773 A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2012.