ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6965/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin sentința nr. 1855F din 9 decembrie 2009, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M.V.I. și a intervenientului R.P. A respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Comuna S., prin primar, Oficiul național al Monumentelor Istorice, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. A respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul R.P. A respins cererea de intervenție principală formulată de același intervenient, pentru lipsa calității procesuale active.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren, în suprafață de 159,114 ha, situat în comuna S., sat H., județul Ialomița, cunoscut sub denumirea de „Moșia H." și construcția cunoscută sub numele „Conacul M." și obligarea pârâtei Comuna S. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren cunoscut sub denumirea de „Moșia B.". În proces a intervenit R.P., în calitate de intervenient accesoriu și principal, care are calitatea de moștenitor a unei cote părți din imobile. După administrarea probatoriului, tribunalul a reținut că reclamanta și intervenientul nu au calitate procesuală activă.

Aceștia au arătat că M.M., decedat în anul 1923 fără descendenți, a fost moștenit de fratele său, A.I.M. , și de nepoții de soră predecedată, I.B., I.P. și M.P. Aceste susțineri sunt, însă, contrazise de înscrisurile aflate la dosar, din care rezultă că unica moștenitoare a lui M.M. a fost soția sa, în baza unui legat universal. De altfel, în toate actele de expropriere emise ulterior decesului lui M.M. apare soția S.M.M., în calitate de legatară universală și proprietară a bunurilor revendicate în cauză, iar reclamanta și intervenientul nu au filcut dovada că sunt moștenitorii acesteia. Prin decizia nr. 352A din 18 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă și intervenient împotriva sentinței, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Instanța de apel a reținut că, la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, tribunalul nu a avut în vedere toate înscrisurile aflate la dosar privind succesiunea autorului M.M. și și-a fundamentat soluția exclusiv pe certificatul emis de Tribunalul Ilfov, prin care S.M.M. a acceptat sub beneficiu de inventar, în calitate de legatară universală a soțului, averea acestuia. În cauză, a reținut instanța de apel, determinarea calității procesuale active este strict legată de fondul cauzei și nu putea fi soluționată tară administrarea tuturor probelor, inclusiv a expertizelor topo care să identifice suprafața revendicată, în raport de istoricul acestor terenuri.

Prin decizia nr. 2479 din 17 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Institutul Național al Patrimoniului împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelului. Instanța de recurs a reținut că instanța de apel a justificat soluția de desființare a hotărârii primei instanțe pe considerentul că nu au fost analizate toate înscrisurile și că soluționarea excepției lipsei calității procesuale active impunea administrarea probei cu expertiză, dar nu a arătat care sunt înscrisurile neanalizate care au relevanță juridică, argumentele pentru care aceste înscrisuri puteau fundamenta o anume soluție și a făcut în mod nelegal trimitere numai la probele invocate de una din părțile în litigiu, fără a justifica înlăturarea apărărilor și susținerilor celorlalte părți.

Nici necesitatea efectuării unei expertize nu a fost argumentată de instanța de apel, in condițiile în care identificarea bunului nu constituie un argument în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active. După rejudecare, prin decizia nr. 773A din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă și intervenient. Instanța de rejudecare în apel a constatat că, din certificatul emis de Tribunalul Ilfov și din actele de expropriere, rezultă că S.M.M. a fost unica moștenitoare a lui M.M., în baza unui legat universal înscrisurile din care reiese indubitabil calitatea de succesoare testamentară universală a soției defunctului, întocmite de către autoritățile statului, dovedesc calitatea soției de moștenitoare, fără a mai fi nevoie ca la dosar să se depună testamentul, ca înscris constatator al legatului.

De asemenea, din avizul din 18 februarie 1946 al Comisiunii pentru îndrumarea Aplicării Reformei Agrare din Județul Ilfov, reiese că la 23 august 1944 , proprietară a moșiei H. era S.L. În cauză nu s-a probat faptul că averea imobiliară a lui M.M. ar fi trecut în totalitate în proprietatea fratelui acestuia, A.I.M., câtă vreme există și descendenți de soră și, de asemenea, nu s-a probat existența testamentului prin care Alexandru Ion M. ar fi dispus ca averea sa să treacă asupra unui singur nepot de soră, în persoana tatălui reclamantei. Totodată, nu s-a dovedit că A.I.M. ar fi lăsat testament numai în favoarea unui nepot de soră, întrucât referirea la voința testamentară din 7 octombrie 1923 nu a fost probată.

Oricum, aceasta ar fi devenit ineficientă prin actul din 11 octombrie 1924, care a revocat tacit orice alte acte de voință testamentară anterioare. Că reclamanta nu este unica reprezentantă a singurei linii de descendenți ai sorei lui A.I.M., rezultă și din actul nr. A1./1925 al Tribunalului Ilfov în care se arată că defunctul a avut ca moștenitori mai mulți colaterali denumiți nepoți de soră. De asemenea, din certificatul de calitate de moștenitor nr. M1. privind succesorii numitei Butculescu Irina , reiese că tatăl reclamantei era doar unul dintre cei 5 copii ai defunctei, care, la rândul ei, este fiica E.M., sora lui A.I.M.

Instanța de rejudecare în apel a mai reținut în ceea ce privește certificatul nr. C1./1924, emis de către Tribunalul Ilfov, potrivit art. 704 C. civ., în forma în vigoare la data emiterii acestuia, că declarația moștenitorului de acceptare a moștenirii sub beneficiul de inventar ar fi trebuit să fie făcută la grefa tribunalului de primă instanță a districtului în care succesiunea este deschisă și să fie înscrisă într-un registru. Or, certificatul provine de la Tribunalul Ilfov, fiind înregistrat cu nr. 9/1924. Prin urmare, în toate înscrisurile, inclusiv în cele de expropriere, proprietarul imobilelor în discuție este numita S.L.M., iar, potrivit adresei nr. AD1./2008, emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, reclamanta a efectuat notificarea cu privire la proprietățile care au aparținut numitei S.L.

sau S.M.M. A mai reținut instanța de apel, că argumentele reclamantei se bazează pe o declarație pro causa, dată de o persoană fizică, probă care nu are forța juridică necesară să desființeze multitudinea de acte juridice menționate. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta M.V.I. și intervenientul R.P. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 și 9 din C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia atacată este nelegală. Astfel, instanța de apel, cu prilejul rejudecării, nu a respectat decizia de casare pronunțată de instanța de recurs, pentru că a preluat în mod automat argumentele primei instanțe, fără a analiza motivele de apel, înscrisurile la care s-a făcut referire și fără a expune considerentele pentru care aceste motive au fost considerate neîntemeiate.

Recurenții au mai arătat că hotărârea instanței de apel este și lipsită de temei legal, deoarece art. 480 C. civ. și Cartea III Titlul I C. civ. anterior au fost greșit aplicate. Imobilele în litigiu au fost proprietatea lui M.M., care a decedat în anul 1923, fără a avea descendenți. Prin urmare, moștenitori au fost A.I.M., fratele defunctului și nepoții de soră predecedată, I.B., I.P. și M.P. Soția defunctului M.M. nu a înlăturat de la moștenire pe autorii reclamantei și intervenientului. Certificatul de grefa din anul 1924, eliberat de Tribunalul Ilfov atestă doar declarația avocatului S.L. că aceasta acceptă sub beneficiu de inventar calitatea de legatară universală. În plus, nu este probat nici pretinsul mandat acordat avocatului.

De altfel, reclamanta a contestat această ipoteză și, față de împrejurarea că nu a existat nici un act de dispoziție testamentară, sunt aplicabile regulile devoluțiunii legale a moștenirii. Deși prin motivele de apel au fost invocate toate aceste aspecte, instanța de apel nu a făcut nici o referire în acest sens și a ignorat art 1169 C. civ., potrivit căruia, cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o probeze. De asemenea, M.M. s-a căsătorit în Franța cu S.L., iar potrivit legislației vremii (art. 708, 720 din C. proc. civ. și 176 C. civ.), contractul de căsătorie trebuia transcris în registrul tribunalului competent, sub sancțiunea nerecunoașterii calității de soț și a efectelor civile ale căsătoriei.

Recurenții au mai arătat că instanțele nu au avut în vedere încheierea din 11 noiembrie 1950, pronunțată de Judecătoria 2 Populară București, prin care au fost omologate declarațiile a doi martori care atestă faptul că M.B.M. este moștenitorul lui M.M., înscris ce demonstrează calitatea procesuală activă a reclamanților. Este nelegală susținerea instanței de apel că autoritățile române ar fi recunoscut calitatea de moștenitor a S.L., pentru că actele de moștenitor trebuie dovedite prin mijloacele de probă prevăzute de lege, iar actele autorităților au fost acte de administrare, nu de dispoziție. De altfel, menționarea numelui soției fostului proprietar în actele de expropriere nu dovedește calitatea de moștenitor, ci preluarea abuzivă.

Au mai arătat recurenții, că reclamanta și intervenientul au făcut dovada de pe urma succesiunii lui A.I.M. prin testamentul acestuia întocmit la data de 7 octombrie 1923 și prin încheierea din 11 noiembrie 1950 a Judecătoriei 2 Populară. Motivul pentru care a fost întocmit un nou testament la 11 octombrie 1924 nu a fost vreo modificare de voință a testatorului, ci faptul că unul din exemplarele celui întocmit anterior nu s-a mai găsit la locul său. Reclamanta nu a susținut nici un moment că este singura moștenitoare a lui M.M., motiv pentru care a și arătat că este moștenitoarea tatălui său, care are vocație succesorală concretă atât la moștenirea lui A.I.M., cât și a I.B., iar intervenientul R.P., la care instanța de apel nu se referă în nici un fel, vine la moștenire pe linia E.P., sora predecedată a lui M.M.

Criticile formulate de recurenți permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Sub un prim aspect, recurenții susțin că instanța de apel, cu prilejul rejudecării, nu a respectat decizia de casare pronunțată de instanța de recurs. Cu privire la această susținere, se constată că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și a Justiție a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, constatând că motivarea hotărârii primei instanțe de apel nu a respectat dispozițiile art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., pentru că nu a prezentat argumentele pentru care a considerat că se impunea desființarea sentinței primei instanțe.

În condițiile în care instanța de recurs nu a rezolvat nici o problemă de drept în cauză și nici nu a dat îndrumări instanței de rejudecare ce anume probatorii trebuie administrate, problema nerespectării deciziei de casare nu se putea ivi decât în situația în care instanța de rejudecare în apel ar fi făcut aceeași greșeală ca prima instanță de apel, și anume, nu și-ar fi motivat hotărârea. Or, în cauză, hotărârea instanței de apel a fost amplu motivată, iar înscrisurile depuse de părți la dosar au fost minuțios analizate, răspunzând cerințelor deciziei de casare care sancționase hotărârea recurată exact sub acest aspect. Au mai susținut recurenții, că hotărârea atacată este nemotivată, pentru că nu au fost analizate motivele de apel, înscrisurile la care s-a făcut referire în apel și motivele pentru care au fost considerate neîntemeiate.

Verificând această susținere, se reține că motivele de apel au vizat aceleași chestiuni ca cele care fac obiectul criticilor prezentului recurs, chestiuni la care instanța de apel a răspuns în totalitate. Este nereală susținerea că aceasta ar fi preluat în mod automat argumentele primei instanțe, pentru că analiza din apel este mult mai amplă și laborioasă decât cea a primei instanțe și a avut în vedere și alte mijloace de probă și apărări propuse de părți, inclusiv în faza de judecată a apelului. Nereală este și susținerea că instanța de apel nu a prezentat argumentele pentru care a respins criticile formulate în apel și nu a luat în considerare înscrisurile la care s-a făcut referire în cererea de declarare a căii de atac, în condițiile în care motivarea hotărârii instanței de apel a fost concepută și structurată exact ca o replică la susținerile din apelul declarat de reclamantă și intervenient.

Este, într-adevăr, adevărat că instanța de apel a avut în vedere în analiza sa mai ales calitatea de moștenitor al reclamantei și mai puțin pe cea a intervenientului, dar acest fapt nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii, din moment ce cele două persoane se prevalau de aceeași calitate de moștenitori ai fratelui și surorii lui M.M., soluția dată cu privire la unul din ei interesând deopotrivă și pe celălalt. Principalele apărări și critici ale recurenților pornesc de la premisa că, în cauză, nu s-a făcut dovada faptului că S.L.M. este singura moștenitoare a proprietarului inițial, M.M. și nici a faptului că efectele căsătoriei celor doi au fost recunoscute pe teritoriul României. Cu privire la aceste aspecte, trebuie arătat că la dosar nu există copia testamentului pe care M.M.

l-ar fi lăsat soției sale și nici dovezile privind îndeplinirea formalităților cu privire la căsătorie, reglementate de dispozițiile art 720 din fostul C. proc. civ. La dosar există, însă, copia conformă cu originalul a certificatului nr. C1.

din 1 februarie 1924 eliberat de grefa Tribunalului Ilfov, prin care se certifică că avocatul C.A.P., în calitate de procurator al d-nei S.M.M., autorizat cu procura autentificată de Legatiunea Regală a României în Franța, a declarat verbal și prin petiția înregistrată la nr. 1795 din 28 ianuarie 1924, că aceasta acceptă sub beneficiu de inventar calitatea de legatară universală a defunctului său sot, decedat la 3 octombrie 1923. Este adevărat că un astfel de certificat nu face dovada calității de moștenitor și a îndeplinirii formalităților de recunoaștere a căsătoriei pe teritoriul României, dar este un înscris emis de oficialități competente române și, până la dovada contară, face dovada veridicității celor cuprinse în conținutul său și a realității constatărilor persoanei care l-a întocmit Or, în condițiile în care acest înscris nu a fost defăimat ca fals, el atestă faptul că, la 1 februarie 1924, căsătoria soților M. fusese recunoscută de autoritățile române ale vremii, că a existat testamentul pe care S.M.M.

l-a acceptat și că avocatul care a făcut declarația a prezentat toate dovezile împuternicirilor sale legale. În plus, trebuie menționat faptul că moștenirea lui M.M. a făcut obiect de dispută în instanță și în anul 1946 în cadrul procesului purtat între soția acestuia și un alt pretins moștenitor, G.G., care a și solicitat suspendarea procedurii exproprierii, așa cum rezultă din avizul Comisiei pentru îndrumarea aplicării reformei agrare. Același aviz probează că, potrivit art. 19 din Legea reformei agrare, situația juridică a proprietarilor este aceia constatată la data de 23 august 1944, dată la care proprietara imobilelor figura S.L. De altfel, calitatea S.M.M. de soție a lui M.M.

și de moștenitor al acestuia nu a fost pusă nici o clipă la îndoială de reclamanta care, prin notificarea adresată Ministerului Culturii și Cultelor la 15 mai 2008, a arătat în termeni lipsiți de echivoc că solicită să nu se procedeze la înstrăinarea, în orice fel, a proprietăților ce au aparținut S.L.M., iar prin declarația dată pe proprie răspundere la 15 iulie 2008 în Frankfurt a arătat că S.A., cunoscută și ca S.L.A.M., S.L.W., S.M.M.L., S.L.E., S.L.M. a fost soția unchiului său, M.M. De fapt, demonstrării calității S.M.M. de unic moștenitor testamentar al soțului său, este mai puțin importantă în cauză pentru dovedirea calității procesuale active a reclamantei și intervenientului, care trebuiau să dovedească faptul că sunt moștenitorii lui M.M.

Recurenții susțin că nu au fost îndepărtați de la succesiunea lui M.M. de soția acestuia, pentru că acesta a mai avut un frate și o soră care l-au moștenit. Cu toate acestea, raționamentul și probatoriul propus de reclamanți se oprește doar la dovedirea calității de moștenitor ai fratelui și surorii lui M.M., tară a se face vreo dovadă că aceștia au fost moștenitorii fratelui său. Toate înscrisurile la care se face trimitere în cererea de declarare a apelului și a recursului probează doar calitatea de descendenți și moștenitori ai lui A.M. și E.P., motiv pentru care în mod corect instanța de apel le-a înlăturat, constatând că ele nu dovedesc calitatea autorilor reclamantei și intervenientului de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului.

Or, în condițiile în care fostul proprietar a avut o soție supraviețuitoare și a existat un testament, reclamanții trebuiau să demonstreze că aceasta a fost îndepărtată prin orice fel de la moștenire, astfel încât autorii lor au devenit singurii moștenitori. Aceasta pentru că, în ciuda susținerilor recurenților, potrivit C. civ. în vigoare la data decesului lui M.M., soția supraviețuitoare avea drept de moștenire legală atunci când intra în concurs cu rudele colaterale, dispozițiile privind uzufructul viager aplicându-se doar atunci când existau descendenți. Or, o asemenea probă nu a fost făcută în cauză. Față de cele mai sus expuse, recursul declarat este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V.I. și de intervenientul P.R. împotriva deciziei nr. 773 A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2012.