ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 692/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 692/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea formulată la data de 05 septembrie 2012, înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. 14896/63/2012 reclamanții

D.D., D.I.C. și D.M.D. au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună obligarea pârâtei SC O.V.I.G. SA, la plata sumei de 1.125.000

RON cu titlu de despăgubiri (contravaloarea sumei de 250.000 euro la cursul BNR

de 4,5 RON), în baza poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA,

astfel: D.D. 27.000 RON (contravaloare 6.000 euro) reprezentând cheltuieli

ocazionate cu înmormântarea soției, pomeni, parastase și 315.000 RON daune

morale (contravaloare 70.000 euro) = 342.000 RON (contravaloare 76.000 euro),

D.I.C. 18.000 RON (contravaloare 4.000 euro) reprezentând cheltuieli cu

medicamente, intervenții chirurgicale, analize medicale, deplasări la unitățile

sanitare, fizioterapie și 450.000 RON daune morale (contravaloare 100.000 euro)

= 468.000 RON (contravaloare 104.000 euro), D.M.D. 315.000 RON daune morale

(contravaloare 70.000 euro). Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la

plata penalităților de 0,1% aferente debitului de 1.125.000 RON calculate

pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acțiunii și până la

data plății efective, precum și plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu

soluționarea litigiului.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, despăgubirile solicitate sunt

urmarea evenimentului rutier produs în data de 17 februarie 2011 din culpa

exclusivă a asiguratului societății pârâte, P.M., soldat cu decesul lui D.A.,

soția și respectiv mama reclamanților și rănirea gravă a lui D.I.C., care a

suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat un număr de 150

de zile de îngrijiri medicale, fiind supusă unor intervenții chirurgicale,

fiind în tratament de recuperare.

Prin

Sentința nr. 20 din 8 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul

nr. 14896/63/2012*, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții

P.I.C., D.M.D. și D.D., în contradictoriu cu SC O.V.I.G. SA, pârâta fiind

obligată să plătească reclamantului D.D. suma de 20.000 RON cu titlu de

despăgubiri materiale și suma de 40.000 euro, în echivalent în RON, cu titlu de

daune morale, reclamantului D.M.D. suma de 40.000 euro în echivalent în RON, cu

titlu de daune morale și reclamantei P.I.C. suma de 18.000 RON cu titlu de

despăgubiri materiale și suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale în

echivalent în RON.

În

pronunțarea soluției, s-a reținut că, urmare a evenimentului rutier produs în

data de 17 februarie 2011 din culpa exclusivă a asiguratului societății pârâte,

P.M., a rezultat decesul numitei D.A., soția și respectiv mama reclamanților și

rănirea gravă a reclamantei P. (fostă D.) I.C., fiica respectiv sora

reclamanților. Astfel, din actele dosarului penal nr. 3126/P/2011 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova rezultă că accidentul rutier s-a

produs din culpa exclusivă a făptuitorului P.M., conducătorul autoturismului

marca C. cu nr. de înmatriculare X asigurat RCA la societatea pârâtă, - care a

pierdut controlul asupra direcției de mers a autoturismului și a intrat în

coliziune cu autoturismul cu nr. de înmatriculare Y, existând o legătură de

cauzalitate directă cu decesul numitei D.A. De asemenea tot ca urmare a

producerii accidentului, reclamanta P. (fosta D.) I.C. a suferit leziuni traumatice

pentru a căror vindecare a necesitat un număr de 150 de zile de îngrijiri

medicale, fiind supusă la trei intervenții chirurgicale.

Instanța

a apreciat că, în raport de dispoz. art. 14 C. proc. pen. și art. 998 C. civ.,

reclamanții în calitatea lor de victime indirecte, ca soț și copii ai victimei

decedate D.A., sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri materiale și morale

pentru prejudiciul suferit prin moartea soției și respectiv mamei, atât

despăgubiri patrimoniale vizând cheltuielile efectuate cu înmormântarea și

pomenirile ulterioare ale acesteia potrivit obiceiurilor locului, dar și

despăgubiri nepatrimoniale vizând repararea prejudiciului de afecțiune încercat

prin moartea numitei D.A., care să fie plătite de pârâtă, ca asigurator al

autorului accidentului, dat fiind faptul că și acesta a decedat ca urmare a

respectivului accident rutier.

Referitor

la daunele materiale solicitate de către reclamantul D.D. în cuantum 27.000

RON, reprezentând cheltuieli ocazionate cu înmormântarea soției, pomeni, parastase,

instanța a apreciat că pretențiile acestuia pot fi admise numai în măsura în

care efectuarea lor reală a fost probată cu documente justificative și cu probă

testimonială administrată, instanța constatând că prin aceste probe a fost

dovedită suma de 20.000 RON ca prejudiciu cert, impunându-se respingerea

pretențiilor de acordare a daunelor materiale peste această sumă. Instanța a

avut în vedere ca reclamantul D.D. a depus la dosarul cauzei înscrisuri din

care rezultă mai multe sume certe, care au fost plătite pentru achiziționarea

de bunuri sau servicii necesare pentru înmormântarea și pomenirea soției sale,

potrivit datinilor și că realitatea cheltuielilor efectuate este confirmată de

înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar și de declarațiile martorilor

audiați de instanță în dovedirea acțiunii civile. S-a reținut că, în privința

anumitor cheltuieli care se fac în asemenea împrejurări potrivit obiceiurilor

creștine este practic imposibilă preconstituirea de probe, instanța apreciind

daunele materiale ca fiind dovedite de reclamantul D.D. până la concurența

sumei de 20.000 RON.

În

ceea ce privește daunele morale solicitate de cei trei reclamanți pentru

repararea prejudiciului de afecțiune încercat prin moartea soției și respectiv

mamei D.A., în cuantum de 70.000 euro, instanța a admis în parte aceste

pretenții și s-a acordat reclamanților câte 40.000 euro fiecare cu titlu de

daune morale, având în vedere legislația și practica judiciară în această

materie. Instanța a avut în vedere împrejurarea că, în mod incontestabil

pierderea intempestivă a unui membru al familiei generează o suferință psihică

intensă, iar impactul psihologic al decesului produs în circumstanțe de natura

celui în cauza de față, este deosebit și, practic, imposibil de cuantificat din

punct de vedere material. Practica judiciară s-a pronunțat în mod constant în

sensul acordării unor sume rezonabile, care să reprezinte o justă dezdăunare a

prejudiciului moral, o compensație reală pentru suferința cauzată de pierderea

unor rude apropiate și nu un motiv pentru îmbogățire fără justă cauză, rolul

despăgubirilor morale, dificil de stabilit, fiind de a repara o suferință

psihică. Cu privire la cuantumul acestor despăgubiri, în lipsa unor criterii

obiective, instanța l-a stabilit la un nivel rezonabil, raportat la

împrejurările concrete ale cauzei, dar și la jurisprudența relevantă în această

materie, acordându-se reclamanților câte 40.000 euro fiecare cu titlu de daune

morale pentru repararea prejudiciului de afecțiune încercat prin moartea soției

și, respectiv mamei D.A.

În

ceea ce privește pretențiile solicitate în nume propriu de reclamanta P. (fosta

D.) I.C., ca victimă directă a accidentului rutier din 17 februarie 2011,

respectiv 18.000 RON (contravaloare 4.000 euro) reprezentând cheltuieli cu

medicamente, intervenții chirurgicale, analize medicale, deplasări la unitățile

sanitare, fizioterapie și 30.000 euro daune morale, instanța a apreciat ca

fiind întemeiată în parte cererea acesteia, în limita sumei de 18.000 RON, cu

titlu de despăgubiri materiale și suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale

în echivalent în RON la data plății. Instanța a avut în vedere că în urma

accidentului, reclamanta a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare

a necesitat un număr de 150 de zile de îngrijiri medicale, fiind supusă la trei

intervenții chirurgicale, necesitând îngrijiri speciale și gimnastică medicală,

fiind în afara oricăror îndoieli că reclamanta a fost supusă unor traume de

natură fizică și psihică. Față de natura faptei deduse judecății, generatoare

de suferințe mai ales fizice, și văzând că în cauză sunt întrunite elementele

răspunderii civile delictuale, instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea

de acordare a despăgubirilor materiale, reprezentând cheltuielile efectuate de

către reclamantă pentru tratament și recuperare, dar și despăgubiri morale,

pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs, având drept scop

atenuarea suferințelor îndurate de reclamantă, ca victimă a accidentului. În

lipsa unor criterii obiective, instanța a stabilit cuantumul acestor

despăgubiri la un nivel rezonabil, raportat la împrejurările concrete ale

cauzei, dar și la jurisprudența relevantă în această materie.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel atât reclamanții P. (D.) I.C., D.M.D. și

D.D., cât și pârâta SC O.V.I.G. SA, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin

Decizia civilă nr. 41 din 18 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva Sentinței

civile nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția

civilă, și a admis apelul formulat de reclamanții P. (D.) I.C., D.M.D. și D.D.,

împotriva Sentinței civile nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunțată de

Tribunalul Dolj, secția civilă, a schimbat în parte sentința în sensul că a

obligat pârâta la plata penalizărilor de 0,1% calculate pentru fiecare zi de

întârziere, de la data introducerii acțiunii (05 septembrie 2012) și până la

data plății efective, menținând restul dispozițiilor.

În

pronunțarea acestei soluții, Curtea de Apel a apreciat că apelul reclamanților

și intimatei privind cuantumul daunelor materiale și morale este nefondat.

Sintetizând motivele invocate de părțile apelante prin care intimata solicită

reducerea cuantumului despăgubirilor, iar reclamanții majorarea acestora,

Curtea de Apel a reținut că, instanța de fond a acordat daunele materiale și

morale într-un cuantum rezonabil și echitabil. Astfel, la stabilirea

cuantumului daunelor s-a avut în vedere situația de fapt concretă privind consecințele

materiale și morale rezultate în urma săvârșirii accidentului rutier produs la

17 februarie 2011 din vina exclusivă a asiguratului societății pârâte, iar în

privința despăgubirilor materiale acordate reclamanților instanța a avut în

vedere cheltuielile materiale ocazionate de decesul numitei D.A. și rănirea

gravă a numitei D. (P.) I.C., cheltuieli ce implică în mod inevitabil

înmormântarea, mese de pomenire, parastase, achiziționarea de bunuri sau

servicii necesare acestora potrivit datinilor și obiceiurilor creștinești.

Realitatea acestor cheltuieli materiale a fost probată cu documente

justificative, iar în completare cu declarațiile celor doi martori, din care

rezultă că, în asemenea împrejurări se fac și alte cheltuieli cu bunuri,

servicii funerare, mese de pomenire în care este anevoios sau imposibil de

preconstituit probe, aceste cheltuieli putând fi dovedite în afară de

înscrisuri și cu alte mijloace de probă, inclusiv cu declarații de martori.

S-a

apreciat față de suma solicitată de reclamanți de 27.000 RON, că suma acordată

de instanța de fond de 20.000 RON despăgubiri materiale, reprezintă un cuantum

care scoate în evidență realitatea cheltuielilor care au fost probate și care

satisfac în același timp și dispozițiile normelor tehnice de acordare a

despăgubirilor materiale pentru pagubele produse terților prin accidente de

autovehicule potrivit Ordinul nr. 5/2010 al CSA.

În

privința daunelor morale acordate de instanța de fond, recurenta pârâtă a

solicitat diminuarea acestora, iar recurenta reclamantă P.I.C. majorarea

daunelor. Instanța de apel a avut în vedere că, daunele morale sunt consecințe

de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile,

constând în atingerea adusă personalității sale fizice, psihice și sociale, prin

lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a cărui reparare urmează regulile

răspunderii civile delictuale, atunci când fapta s-a produs în afara unui cadru

contractual.

S-a

avut în vedere că, echivalentul prejudiciului nepatrimonial generat de fapta ilicită,

trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubire, dar în același timp,

sumele acordate să nu reprezinte nici amenzi excesive pentru autorii daunelor

și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor, neluându-se în

considerare starea materială a autorului prejudiciului sau a victimelor.

Astfel, instanța de apel a apreciat că daunele morale acordate de instanța de

fond sunt pe de o parte juste, dar în același timp, echitabile și rezonabile.

S-a reținut că reclamanții au suferit o traumă psihică, cu consecințe pe plan

fizic și social, precum și faptul că daunele morale acordate sunt în măsură a

asigura o justă și integrală reparație a prejudiciului moral produs.

Întinderea

prejudiciului moral nu poate fi cuantificat în baza unor criterii matematice

sau economice, deoarece moartea unei persoane dragi cauzează suferințe

profunde, incomensurabile, însă cuantumul daunelor morale acordate victimei

trebuie să realizeze o satisfacție de ordin moral de natură a compensa traumele

psihice suferite prin vătămarea corporală sau decesul victimei. Sub acest

aspect instanța de fond a avut în vedere consecințele suferite efectiv de părți

prin decesul victimei D.A. și vătămarea corporală gravă a reclamantei P.I.C.,

intensitatea cu care au fost percepute aceste consecințe, măsura în care a fost

afectată viața de familie, profesională sau socială. Având în vedere aceste

criterii, instanța de apel a constat că sumele acordate reclamanților cu titlu

de daune morale reprezintă o justă și integrală reparație a prejudiciului

suferit, fiind rezonabile și echitabile, astfel încât sub acest aspect

apelurile formulate de părți au fost apreciate a fi neîntemeiate.

Instanța

a reținut a fi întemeiat însă apelul formulat de reclamanți sub aspectul

neacordării penalităților de întârziere de 0,1 % aferente debitului, calculate

pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acțiunii și până la

data plății efective. Astfel, s-a apreciat că, în mod greșit instanța de fond a

considerat că în situația în care daunele se cuantifică în moneda europeană nu

se pune problema devalorizării sumelor plătite în moneda națională și astfel nu

pot fi acordate penalități. Suma stabilită de instanța de fond ce urmează a fi

plătită în euro reprezintă despăgubiri în bani care se plătesc reclamanților

pentru a repara prejudiciul cauzat prin accidentul auto și constituie o daună

compensatorie. Penalitatea de 0,1% prevăzută în art. 37 din Ordinul nr. 5/2010

reprezintă daune moratorii, care sunt despăgubiri în bani ce reprezintă

echivalentul prejudiciului provocat reclamanților prin întârzierea executării

obligației de plată și se cumulează cu daunele compensatorii.

Din

actele dosarului rezultă că reclamanții s-au constituit parte civilă în dosarul

penal, s-a deschis un dosar de daune cu nr. RCA/DJ/11/20288359, s-au depus

toate documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării daunelor,

iar pârâta, deși avizată asupra pretențiilor reclamanților, nu a formulat nicio

ofertă de despăgubiri, nu a notificat sub nicio formă motivele refuzului de a

aproba pretențiile reclamanților. În aceste condiții s-a apreciat că se impune

admiterea apelului formulat de reclamanți sub aspectul acordării penalităților

de întârziere în conformitate cu art. 36 și 37 din Ordinul nr. 5/2010, în

acordarea acestora urmând să se respecte principiul disponibilității părților

în sensul că acestea urmează să fie acordate de la data introducerii acțiunii,

așa cum au cerut reclamanții.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA, prin Sucursala Olt și

reclamanta P. (D.) I.C.

1.

În motivarea recursului declarat, reclamanta P. (D.) I.C. a invocat motivul de

recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale. Reclamanta

a susținut că, despăgubirile acordate în valoare de 50.000 de euro reprezentând

daune morale sunt într-un cuantum inferior celui solicitat prin cererea de

chemare în judecată, raportat la suferințele fizice și morale trăite ca victimă

directă a accidentului rutier din data de 17 februarie 2011.

Argumentează

că în urma accidentului rutier a necesitat spitalizare în secția de chirurgie

toracică, fiindu-i pusă viața în pericol, a suferit leziuni traumatice pentru a

căror vindecare a necesitat un număr de peste 150 de zile de îngrijiri medicale

și că evenimentul produs a produs schimbări majore în viața sa, în momentul în

care era studentă în an terminal și urma să se căsătorească. Accidentul i-a

produs o traumă psihică ireversibilă prin prisma suferințelor psihice iminente

intervențiilor chirurgicale și tratamentelor la care a fost supusă și a

necesitat eforturi fizice și morale deosebite pentru a-și putea finaliza la

timp studiile universitare și a se reintegra din punct de vedere emoțional și funcțional,

fiind o perioadă de peste 3 luni imobilizată la pat pentru vindecarea

leziunilor produse. În prezent reclamanta susține că prezintă deficiențe în

deplasare vizibile, astfel încât nu este reintegrată complet din punct de

vedere funcțional și emoțional, fiindu-i afectată imaginea și suferind astfel

un real prejudiciu de agrement.

Solicită

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul

majorării despăgubirilor reprezentând daune morale de la suma de 50.000 de euro

la suma de 100.000 de euro în echivalent în RON la data plății, pentru a se

realiza o satisfacție de ordin moral de natură a compensa traumele psihice

suferite prin vătămarea corporală gravă a sa și decesul mamei.

2.

Pârâta SC O.V.I.G. SA, prin Sucursala Olt, în motivarea recursului declarat a

criticat soluția instanței de apel față de decizia de menținere a cuantumului

daunelor morale și materiale, solicitând diminuarea despăgubirilor acordate

intimaților.

În

raport de conținutul art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA - redat în

cuprinsul memoriului de recurs - solicită acordarea numai a acelor daune

materiale care au fost probate de reclamanți cu documente justificative.

În

ceea ce privește despăgubirile morale solicită a se avea în vedere principiul

ce stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia dezdăunarea să

reprezinte întotdeauna o reparare justă și integrală a pagubei produse prin

fapta ilicită a autorului, chiar în situația particulară a traumei psihice

suferite, urmând a se ține seama și de practica judiciară a instanțelor de

judecată din țară cu privire la sumele ce sunt acordate cu titlu de despăgubiri

morale pentru repararea prejudiciului încercat de persoanele vătămate/civile în

accidente de autovehicule.

Criteriul

care stă la baza cuantificării daunelor morale, apreciază recurenta, nu este

calitatea de asigurat a celui chemat să repare prejudiciul cauzat și nici

limitele maxime de despăgubire ce cresc de la an la an, apreciind că stabilirea

cuantumului acestora trebuie să fie în mod obiectiv unul just, rațional,

echitabil, dar mai ales rezonabil potrivit criteriilor consacrate de doctrina

și jurisprudența din România. Face referire la practica instanțelor naționale

și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce demonstrează că este

posibil să se evalueze prejudiciul moral astfel încât sumele acordate să nu fie

exagerate și să reprezinte o justă compensare a prejudiciului suferit.

Hotărârea

atacată este criticată și din perspectiva modului greșit de soluționare a

cererii reclamanților de a li se acorda penalități de întârziere de la data

introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului. Invocă

faptul că penalitățile de întârziere se plătesc de către asigurător în temeiul

art. 36 și 37 din Ordinul nr. 5/2010 (fiind redate conținutul textelor

invocate), dar numai dacă acesta nu-și îndeplinește obligațiile în termenul de

10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu

privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Prin

întâmpinarea formulată, D.D., D.M.D. și P. (D.) I.C. au solicitat respingerea

recursului declarat de recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA, ca nefondat și

admiterea recursului declarat de reclamanta P.I.C. (fostă D.). Se arată că

pârâta a achitat în întregime reclamanților despăgubirile statuate prin

Sentința nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj și Decizia

nr. 41 din 18 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, nu a formulat

contestație la executare și astfel a recunoscut drepturile acordate prin

hotărârea atacată.

S-a

anexat copia certificată de pe Încheierea nr. 213/E/2013 din data de 07

octombrie 2013, Încheierea nr. 214/E/2013 din data de 07 octombrie 2013 și

Încheierea nr. 215/E/2013 din data de 07 octombrie 2013, pronunțate de Birou

Executor Judecătoresc P.A. prin care s-a dispus eliberarea sumelor rezultate

din executarea silită declanșată de creditorii-reclamanți împotriva

debitoarei-pârâte și încetarea executării silite.

Analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile

de recurs, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va

constata următoarele:

1.

Referitor la recursul exercitat de reclamanta P. (D.) I.C., se va constata

nulitatea recursului exercitat de aceasta.

Potrivit

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat. Dispozițiile legale stipulează în art. 303 C. proc. civ., că recursul

se motivează prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs,

fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat și dezvoltat separat în sensul

formulării unor critici de nelegalitate în sensul celor arătate limitativ de

art. 304 pct. 1 - 9, în privința modului de judecată al instanței finalizat

prin hotărârea atacată. Totodată, instanța este obligată să verifice dacă

dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigențele dispozițiilor înscrise în

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că "indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.

304". Sancțiunea nerespectării acestor exigențe este cea reglementată de

art. 306 alin. (1) potrivit căreia recursul este nul dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepția cazurilor care se referă la motivele de ordine

publică.

De

aceea, atunci când se constată de instanță imposibilitatea încadrării motivelor

dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C.

proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, deoarece în materia

nulității recursului, astfel cum este reglementată de art. 306, există numai

excepția care privește motivele de ordine publică, întrucât - potrivit legii -

nu orice nemulțumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii

recurate.

În

speță însă, reclamanta în dezvoltarea motivelor de recurs nu formulează critici

de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de

modificare ori casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru

exercitarea controlului judiciar în recurs și, ca atare, nu pot fi analizate.

Recurenta-reclamantă este nemulțumită de cuantumul daunelor morale stabilit de

instanța de fond și confirmat, ulterior de instanța de apel. Reclamanta

opinează în cuprinsul cererii de recurs asupra cuantumului insuficient al

despăgubirilor stabilite pentru prejudiciul moral ce i s-a produs prin vătămarea

corporală gravă ca urmare a accidentului rutier din data de 17 februarie 2011,

apreciindu-l prea mic în raport de probele care relevă suferințele fizice și

morale produse de riscul asigurat.

În

privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor

acordate și stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale

funcție de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe

plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot face

obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care

implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de

netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate înscrise

strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi

exercitat controlul judiciar.

În

aceste circumstanțe, se constată că reclamanta în cuprinsul cererii de recurs

nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel, chiar dacă, în

mod formal, a indicat ca temei de drept motivul de recurs înscris în art. 304

pct. 9 C. proc. civ. Aspectele învederate de recurentă se situează în afara

competențelor instanței de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit

la situația de fapt ori la modul de interpretare și evaluare a dovezilor

administrate, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi

încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute limitativ de lege,

context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv

conferit de art. 304 C. proc. civ. În consecință, întrucât criticile formulate

de reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte va constata

nulitatea recursului conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) coroborat

cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

2.

Examinând legalitatea deciziei atacate în raport cu motivele de recurs

învederate de pârâta SC O.V.I.G. SA, urmează a se constata că recursul este

întemeiat în limita următoarelor considerente:

Prin

motivele de recurs soluția instanței de apel a fost criticată de pârâtă în

privința dispoziției de menținere a cuantumului daunelor materiale și morale

din perspectiva reținerii eronate a criteriilor înscrise în art. 49 pct. 2 din

Ordinul nr. 5/2010 al CSA referitoare la modalitatea de stabilire a acestor

despăgubiri.

În

privința daunelor materiale, simpla referire la dispozițiile art. 49 din

Ordinul nr. 5/2010 al CSA nu satisface exigențele de art. 304 C. proc. civ. sub

aspectul dezvoltării unor critici de nelegalitate a deciziei atacate, atât timp

cât s-a făcut doar susținerea referitoare la posibilitatea acordării acestor

daune materiale în limita în care ar fi fost probate cu documente

justificative. Or, trimiterea la modalitatea în care au fost apreciate și

evaluate dovezile administrate de instanțele de fond din perspectiva stabilirii

și cuantificării daunelor materiale implică verificări ale situației de fapt ce

se circumscriu unor aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate care să facă

posibil controlul judiciar în recurs.

Referitor

la motivul de recurs ce vizează cuantumului despăgubirilor morale acordate

reclamanților, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate

acestui motiv, care nu va face posibil reținerea cazului de modificare înscris

în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Într-adevăr,

temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanții D.D., P. (D.) I.C. și

D.M.D. izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat P.M.,

materializată în producerea evenimentului rutier din data de 17 februarie 2011,

soldat cu decesul soției, respectiv mamei reclamanților, precum și vătămarea

corporală gravă a reclamantei P. (D.) I.C., împrejurare care atrage incidența

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și a art. 23 pct. 4 din

Ordinul nr. 5/2010 al CSA, aspect necontestat în cauză de societatea pârâtă de

asigurări. Referitor la modalitatea de cuantificare a daunelor morale, Înalta

Curte constată că instanța de fond, precum și cea de apel au avut în vedere în

mod corect criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu

dispozițiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010, respectiv cel care vizează

legislația și jurisprudența din România.

Din

perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât

și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluționat

cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare

prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în

echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca

victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiate

situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul

logico-juridic al soluției pronunțate în ce privește determinarea

despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a

prejudiciului suferit de reclamanți.

Motivul

de recurs vizând greșita soluționare a capătului de cerere referitor la plata

penalităților de întârziere aduce în discuție modul de aplicare și interpretare

a dispozițiilor înscrise în art. 36 și 37 din Ordinul nr. 5/2010, critica fiind

fondată din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Situația

despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este

reglementată prin Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Conform

art. 36 din Ordinul menționat, despăgubirea se plătește de către asigurătorul

RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar

stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau

de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă

cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul

evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația

să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de

altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii

și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre

persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care

asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de

la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării

daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea

despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de

plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit

hotărârea judecătorească definitivă. Or, în cauză, despăgubirea cuvenită

reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea

obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina

pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de

întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 nu pot fi acordate

decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea

judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este

obligat să o plătească.

Sub

aspectul momentului de la care încep să curgă penalitățile de întârziere,

apărarea reclamanților formulată în sensul acordării acestora de la data

introducerii acțiunii întrucât pârâta a fost avizată pe mai multe căi asupra

pretențiilor solicitate, nu poate fi primită. Demersurile reclamanților de

constituire ca parte civilă în dosarul penal ori simpla deschidere a dosarului

de daune la asigurător fără anexarea tuturor înscrisurilor justificative

necesare determinării și cuantificării despăgubirilor, nu satisfac exigențele

impuse de art. 36 referitoare la condițiile privind procedura de stabilire și

cuantificare a daunelor.

Întrucât

stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale de

față ca efect al probatoriului administrat de reclamanți, Înalta Curte reține

temeinicia criticilor formulate sub aspectul acordării penalităților de

întârziere doar de la data la care hotărârea instanței de apel a fost

comunicată pârâtei și până la data plății efective. Din actele și lucrările

dosarului rezultă că Decizia civilă nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel

Craiova, secția I civilă, a fost comunicată pârâtei la data de 12 iulie 2013

astfel cum o atestă dovada de comunicare aflată la dosar. În privința

obligației stabilită prin Sentința civilă nr. 20 din 08 februarie 2013

pronunțată de Tribunalul Dolj, definitivă prin Decizia civilă nr. 41 din 18

iunie 2013 a Curții de Apel Craiova înscrisurile dosarului denotă că aceasta a

fost realizată integral, dispunându-se încetarea executării silite la data de

07 octombrie 2013, ca urmare a plății integrale a sumelor datorate, astfel cum

o atestă Încheierile nr. 213/E/2013, nr. 214/E/2013, nr. 215/E/2013 din 07

octombrie 2013 pronunțate de BEJ P.A.

În

cauză este lipsită de semnificație juridică apărarea intimaților referitoare la

împrejurarea potrivit căreia pârâtul a achitat despăgubirile stabilite de

instanța de fond și de apel, atât timp cât demersul întreprins nu are

semnificația anihilării interesului acestuia în susținerea recursului prin care

a invocat critici de nelegalitate, plata fiind efectuată de pârât ca urmare a

solicitării reclamanților de punere în executare silită a unei hotărâri

judecătorești definitive în conformitate cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ., investită cu formulă executorie.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va constata decizia atacată ca fiind

nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea și interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 36 și 37 din Ordinul nr. 5/2010 din perspectiva

momentului de la care sunt datorate penalitățile de întârziere. Drept

consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul

pârâtei SC O.V.I.G. SA, prin Sucursala Olt împotriva Deciziei nr. 41 din 18

iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, decizie pe care o va

modifica în parte în sensul obligării pârâtei la plata penalizărilor de 0,1%

calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data primirii de către aceasta

a hotărârii judecătorești definitive de obligare la plata daunelor (12 iulie

2013) și până la data plății efective, respectiv 07 octombrie 2013, moment la

care s-a dispus încetarea executării silite de către executorul judecătoresc,

ca efect al executării obligației.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA. prin Sucursala Olt (fostă BCR A.S.A.V.I.G.

S.A.) împotriva Deciziei nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă.

Modifică

în parte decizia atacată în sensul că obligă pârâta la plata penalizărilor de

0,1% calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data primirii de către

aceasta a hotărârii judecătorești definitive de obligare la plata daunelor și

până la data plății efective.

Constată

nul recursul declarat de reclamanta P. (D.) I.C. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AM