ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 692/2014

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 05 septembrie 2012, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. 14896/63/2012 reclamanții D.D., D.I.C. și D.M.D. au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei SC O.V.I.G. SA, la plata sumei de 1.125.000 RON cu titlu de despăgubiri (contravaloarea sumei de 250.000 euro la cursul BNR de 4,5 RON), în baza poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA, astfel: D.D. 27.000 RON (contravaloare 6.000 euro) reprezentând cheltuieli ocazionate cu înmormântarea soției, pomeni, parastase și 315.000 RON daune morale (contravaloare 70.000 euro) = 342.000 RON (contravaloare 76.000 euro), D.I.C.

18.000 RON (contravaloare 4.000 euro) reprezentând cheltuieli cu medicamente, intervenții chirurgicale, analize medicale, deplasări la unitățile sanitare, fizioterapie și 450.000 RON daune morale (contravaloare 100.000 euro) = 468.000 RON (contravaloare 104.000 euro), D.M.D. 315.000 RON daune morale (contravaloare 70.000 euro). Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,1% aferente debitului de 1.125.000 RON calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, precum și plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea litigiului.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, despăgubirile solicitate sunt urmarea evenimentului rutier produs în data de 17 februarie 2011 din culpa exclusivă a asiguratului societății pârâte, P.M., soldat cu decesul lui D.A., soția și respectiv mama reclamanților și rănirea gravă a lui D.I.C., care a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat un număr de 150 de zile de îngrijiri medicale, fiind supusă unor intervenții chirurgicale, fiind în tratament de recuperare. Prin Sentința nr. 20 din 8 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 14896/63/2012*, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții P.I.C., D.M.D. și D.D., în contradictoriu cu SC O.V.I.G.

SA, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului D.D. suma de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 40.000 euro, în echivalent în RON, cu titlu de daune morale, reclamantului D.M.D. suma de 40.000 euro în echivalent în RON, cu titlu de daune morale și reclamantei P.I.C. suma de 18.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale în echivalent în RON. În pronunțarea soluției, s-a reținut că, urmare a evenimentului rutier produs în data de 17 februarie 2011 din culpa exclusivă a asiguratului societății pârâte, P.M., a rezultat decesul numitei D.A., soția și respectiv mama reclamanților și rănirea gravă a reclamantei P. (fostă D.) I.C., fiica respectiv sora reclamanților.

Astfel, din actele dosarului penal nr. 3126/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova rezultă că accidentul rutier s-a produs din culpa exclusivă a făptuitorului P.M., conducătorul autoturismului marca C. cu nr. de înmatriculare X asigurat RCA la societatea pârâtă, - care a pierdut controlul asupra direcției de mers a autoturismului și a intrat în coliziune cu autoturismul cu nr. de înmatriculare Y, existând o legătură de cauzalitate directă cu decesul numitei D.A. De asemenea tot ca urmare a producerii accidentului, reclamanta P. (fosta D.) I.C. a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat un număr de 150 de zile de îngrijiri medicale, fiind supusă la trei intervenții chirurgicale.

Instanța a apreciat că, în raport de dispoz. art. 14 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., reclamanții în calitatea lor de victime indirecte, ca soț și copii ai victimei decedate D.A., sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul suferit prin moartea soției și respectiv mamei, atât despăgubiri patrimoniale vizând cheltuielile efectuate cu înmormântarea și pomenirile ulterioare ale acesteia potrivit obiceiurilor locului, dar și despăgubiri nepatrimoniale vizând repararea prejudiciului de afecțiune încercat prin moartea numitei D.A., care să fie plătite de pârâtă, ca asigurator al autorului accidentului, dat fiind faptul că și acesta a decedat ca urmare a respectivului accident rutier.

Referitor la daunele materiale solicitate de către reclamantul D.D. în cuantum 27.000 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate cu înmormântarea soției, pomeni, parastase, instanța a apreciat că pretențiile acestuia pot fi admise numai în măsura în care efectuarea lor reală a fost probată cu documente justificative și cu probă testimonială administrată, instanța constatând că prin aceste probe a fost dovedită suma de 20.000 RON ca prejudiciu cert, impunându-se respingerea pretențiilor de acordare a daunelor materiale peste această sumă. Instanța a avut în vedere ca reclamantul D.D.

a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă mai multe sume certe, care au fost plătite pentru achiziționarea de bunuri sau servicii necesare pentru înmormântarea și pomenirea soției sale, potrivit datinilor și că realitatea cheltuielilor efectuate este confirmată de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar și de declarațiile martorilor audiați de instanță în dovedirea acțiunii civile. S-a reținut că, în privința anumitor cheltuieli care se fac în asemenea împrejurări potrivit obiceiurilor creștine este practic imposibilă preconstituirea de probe, instanța apreciind daunele materiale ca fiind dovedite de reclamantul D.D. până la concurența sumei de 20.000 RON.

În ceea ce privește daunele morale solicitate de cei trei reclamanți pentru repararea prejudiciului de afecțiune încercat prin moartea soției și respectiv mamei D.A., în cuantum de 70.000 euro, instanța a admis în parte aceste pretenții și s-a acordat reclamanților câte 40.000 euro fiecare cu titlu de daune morale, având în vedere legislația și practica judiciară în această materie. Instanța a avut în vedere împrejurarea că, în mod incontestabil pierderea intempestivă a unui membru al familiei generează o suferință psihică intensă, iar impactul psihologic al decesului produs în circumstanțe de natura celui în cauza de față, este deosebit și, practic, imposibil de cuantificat din punct de vedere material.

Practica judiciară s-a pronunțat în mod constant în sensul acordării unor sume rezonabile, care să reprezinte o justă dezdăunare a prejudiciului moral, o compensație reală pentru suferința cauzată de pierderea unor rude apropiate și nu un motiv pentru îmbogățire fără justă cauză, rolul despăgubirilor morale, dificil de stabilit, fiind de a repara o suferință psihică. Cu privire la cuantumul acestor despăgubiri, în lipsa unor criterii obiective, instanța l-a stabilit la un nivel rezonabil, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, dar și la jurisprudența relevantă în această materie, acordându-se reclamanților câte 40.000 euro fiecare cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului de afecțiune încercat prin moartea soției și, respectiv mamei D.A.

În ceea ce privește pretențiile solicitate în nume propriu de reclamanta P. (fosta D.) I.C., ca victimă directă a accidentului rutier din 17 februarie 2011, respectiv 18.000 RON (contravaloare 4.000 euro) reprezentând cheltuieli cu medicamente, intervenții chirurgicale, analize medicale, deplasări la unitățile sanitare, fizioterapie și 30.000 euro daune morale, instanța a apreciat ca fiind întemeiată în parte cererea acesteia, în limita sumei de 18.000 RON, cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale în echivalent în RON la data plății. Instanța a avut în vedere că în urma accidentului, reclamanta a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat un număr de 150 de zile de îngrijiri medicale, fiind supusă la trei intervenții chirurgicale, necesitând îngrijiri speciale și gimnastică medicală, fiind în afara oricăror îndoieli că reclamanta a fost supusă unor traume de natură fizică și psihică.

Față de natura faptei deduse judecății, generatoare de suferințe mai ales fizice, și văzând că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea de acordare a despăgubirilor materiale, reprezentând cheltuielile efectuate de către reclamantă pentru tratament și recuperare, dar și despăgubiri morale, pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs, având drept scop atenuarea suferințelor îndurate de reclamantă, ca victimă a accidentului. În lipsa unor criterii obiective, instanța a stabilit cuantumul acestor despăgubiri la un nivel rezonabil, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, dar și la jurisprudența relevantă în această materie.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanții P. (D.) I.C., D.M.D. și D.D., cât și pârâta SC O.V.I.G. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 41 din 18 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva Sentinței civile nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, și a admis apelul formulat de reclamanții P. (D.) I.C., D.M.D. și D.D., împotriva Sentinței civile nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâta la plata penalizărilor de 0,1% calculate pentru fiecare zi de întârziere, de la data introducerii acțiunii (05 septembrie 2012) și până la data plății efective, menținând restul dispozițiilor.

În pronunțarea acestei soluții, Curtea de Apel a apreciat că apelul reclamanților și intimatei privind cuantumul daunelor materiale și morale este nefondat. Sintetizând motivele invocate de părțile apelante prin care intimata solicită reducerea cuantumului despăgubirilor, iar reclamanții majorarea acestora, Curtea de Apel a reținut că, instanța de fond a acordat daunele materiale și morale într-un cuantum rezonabil și echitabil. Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor s-a avut în vedere situația de fapt concretă privind consecințele materiale și morale rezultate în urma săvârșirii accidentului rutier produs la 17 februarie 2011 din vina exclusivă a asiguratului societății pârâte, iar în privința despăgubirilor materiale acordate reclamanților instanța a avut în vedere cheltuielile materiale ocazionate de decesul numitei D.A.

și rănirea gravă a numitei D. (P.) I.C., cheltuieli ce implică în mod inevitabil înmormântarea, mese de pomenire, parastase, achiziționarea de bunuri sau servicii necesare acestora potrivit datinilor și obiceiurilor creștinești. Realitatea acestor cheltuieli materiale a fost probată cu documente justificative, iar în completare cu declarațiile celor doi martori, din care rezultă că, în asemenea împrejurări se fac și alte cheltuieli cu bunuri, servicii funerare, mese de pomenire în care este anevoios sau imposibil de preconstituit probe, aceste cheltuieli putând fi dovedite în afară de înscrisuri și cu alte mijloace de probă, inclusiv cu declarații de martori.

S-a apreciat față de suma solicitată de reclamanți de 27.000 RON, că suma acordată de instanța de fond de 20.000 RON despăgubiri materiale, reprezintă un cuantum care scoate în evidență realitatea cheltuielilor care au fost probate și care satisfac în același timp și dispozițiile normelor tehnice de acordare a despăgubirilor materiale pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule potrivit Ordinul nr. 5/2010 al CSA. În privința daunelor morale acordate de instanța de fond, recurenta pârâtă a solicitat diminuarea acestora, iar recurenta reclamantă P.I.C. majorarea daunelor.

Instanța de apel a avut în vedere că, daunele morale sunt consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerea adusă personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a cărui reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, atunci când fapta s-a produs în afara unui cadru contractual. S-a avut în vedere că, echivalentul prejudiciului nepatrimonial generat de fapta ilicită, trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubire, dar în același timp, sumele acordate să nu reprezinte nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor, neluându-se în considerare starea materială a autorului prejudiciului sau a victimelor.

Astfel, instanța de apel a apreciat că daunele morale acordate de instanța de fond sunt pe de o parte juste, dar în același timp, echitabile și rezonabile. S-a reținut că reclamanții au suferit o traumă psihică, cu consecințe pe plan fizic și social, precum și faptul că daunele morale acordate sunt în măsură a asigura o justă și integrală reparație a prejudiciului moral produs. Întinderea prejudiciului moral nu poate fi cuantificat în baza unor criterii matematice sau economice, deoarece moartea unei persoane dragi cauzează suferințe profunde, incomensurabile, însă cuantumul daunelor morale acordate victimei trebuie să realizeze o satisfacție de ordin moral de natură a compensa traumele psihice suferite prin vătămarea corporală sau decesul victimei.

Sub acest aspect instanța de fond a avut în vedere consecințele suferite efectiv de părți prin decesul victimei D.A. și vătămarea corporală gravă a reclamantei P.I.C., intensitatea cu care au fost percepute aceste consecințe, măsura în care a fost afectată viața de familie, profesională sau socială. Având în vedere aceste criterii, instanța de apel a constat că sumele acordate reclamanților cu titlu de daune morale reprezintă o justă și integrală reparație a prejudiciului suferit, fiind rezonabile și echitabile, astfel încât sub acest aspect apelurile formulate de părți au fost apreciate a fi neîntemeiate. Instanța a reținut a fi întemeiat însă apelul formulat de reclamanți sub aspectul neacordării penalităților de întârziere de 0,1 % aferente debitului, calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

Astfel, s-a apreciat că, în mod greșit instanța de fond a considerat că în situația în care daunele se cuantifică în moneda europeană nu se pune problema devalorizării sumelor plătite în moneda națională și astfel nu pot fi acordate penalități. Suma stabilită de instanța de fond ce urmează a fi plătită în euro reprezintă despăgubiri în bani care se plătesc reclamanților pentru a repara prejudiciul cauzat prin accidentul auto și constituie o daună compensatorie. Penalitatea de 0,1% prevăzută în art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 reprezintă daune moratorii, care sunt despăgubiri în bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat reclamanților prin întârzierea executării obligației de plată și se cumulează cu daunele compensatorii.

Din actele dosarului rezultă că reclamanții s-au constituit parte civilă în dosarul penal, s-a deschis un dosar de daune cu nr. RCA/DJ/11/20288359, s-au depus toate documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării daunelor, iar pârâta, deși avizată asupra pretențiilor reclamanților, nu a formulat nicio ofertă de despăgubiri, nu a notificat sub nicio formă motivele refuzului de a aproba pretențiile reclamanților. În aceste condiții s-a apreciat că se impune admiterea apelului formulat de reclamanți sub aspectul acordării penalităților de întârziere în conformitate cu art. 36 și 37 din Ordinul nr. 5/2010, în acordarea acestora urmând să se respecte principiul disponibilității părților în sensul că acestea urmează să fie acordate de la data introducerii acțiunii, așa cum au cerut reclamanții.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA, prin Sucursala Olt și reclamanta P. (D.) I.C. 1. În motivarea recursului declarat, reclamanta P. (D.) I.C. a invocat motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Reclamanta a susținut că, despăgubirile acordate în valoare de 50.000 de euro reprezentând daune morale sunt într-un cuantum inferior celui solicitat prin cererea de chemare în judecată, raportat la suferințele fizice și morale trăite ca victimă directă a accidentului rutier din data de 17 februarie 2011. Argumentează că în urma accidentului rutier a necesitat spitalizare în secția de chirurgie toracică, fiindu-i pusă viața în pericol, a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat un număr de peste 150 de zile de îngrijiri medicale și că evenimentul produs a produs schimbări majore în viața sa, în momentul în care era studentă în an terminal și urma să se căsătorească.

Accidentul i-a produs o traumă psihică ireversibilă prin prisma suferințelor psihice iminente intervențiilor chirurgicale și tratamentelor la care a fost supusă și a necesitat eforturi fizice și morale deosebite pentru a-și putea finaliza la timp studiile universitare și a se reintegra din punct de vedere emoțional și funcțional, fiind o perioadă de peste 3 luni imobilizată la pat pentru vindecarea leziunilor produse. În prezent reclamanta susține că prezintă deficiențe în deplasare vizibile, astfel încât nu este reintegrată complet din punct de vedere funcțional și emoțional, fiindu-i afectată imaginea și suferind astfel un real prejudiciu de agrement.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul majorării despăgubirilor reprezentând daune morale de la suma de 50.000 de euro la suma de 100.000 de euro în echivalent în RON la data plății, pentru a se realiza o satisfacție de ordin moral de natură a compensa traumele psihice suferite prin vătămarea corporală gravă a sa și decesul mamei. 2. Pârâta SC O.V.I.G. SA, prin Sucursala Olt, în motivarea recursului declarat a criticat soluția instanței de apel față de decizia de menținere a cuantumului daunelor morale și materiale, solicitând diminuarea despăgubirilor acordate intimaților. În raport de conținutul art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA - redat în cuprinsul memoriului de recurs - solicită acordarea numai a acelor daune materiale care au fost probate de reclamanți cu documente justificative.

În ceea ce privește despăgubirile morale solicită a se avea în vedere principiul ce stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia dezdăunarea să reprezinte întotdeauna o reparare justă și integrală a pagubei produse prin fapta ilicită a autorului, chiar în situația particulară a traumei psihice suferite, urmând a se ține seama și de practica judiciară a instanțelor de judecată din țară cu privire la sumele ce sunt acordate cu titlu de despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului încercat de persoanele vătămate/civile în accidente de autovehicule.

Criteriul care stă la baza cuantificării daunelor morale, apreciază recurenta, nu este calitatea de asigurat a celui chemat să repare prejudiciul cauzat și nici limitele maxime de despăgubire ce cresc de la an la an, apreciind că stabilirea cuantumului acestora trebuie să fie în mod obiectiv unul just, rațional, echitabil, dar mai ales rezonabil potrivit criteriilor consacrate de doctrina și jurisprudența din România. Face referire la practica instanțelor naționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce demonstrează că este posibil să se evalueze prejudiciul moral astfel încât sumele acordate să nu fie exagerate și să reprezinte o justă compensare a prejudiciului suferit. Hotărârea atacată este criticată și din perspectiva modului greșit de soluționare a cererii reclamanților de a li se acorda penalități de întârziere de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului.

Invocă faptul că penalitățile de întârziere se plătesc de către asigurător în temeiul art. 36 și 37 din Ordinul nr. 5/2010 (fiind redate conținutul textelor invocate), dar numai dacă acesta nu-și îndeplinește obligațiile în termenul de 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Prin întâmpinarea formulată, D.D., D.M.D. și P. (D.) I.C. au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA, ca nefondat și admiterea recursului declarat de reclamanta P.I.C. (fostă D.). Se arată că pârâta a achitat în întregime reclamanților despăgubirile statuate prin Sentința nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj și Decizia nr. 41 din 18 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, nu a formulat contestație la executare și astfel a recunoscut drepturile acordate prin hotărârea atacată.

S-a anexat copia certificată de pe Încheierea nr. 213/E/2013 din data de 07 octombrie 2013, Încheierea nr. 214/E/2013 din data de 07 octombrie 2013 și Încheierea nr. 215/E/2013 din data de 07 octombrie 2013, pronunțate de Birou Executor Judecătoresc P.A. prin care s-a dispus eliberarea sumelor rezultate din executarea silită declanșată de creditorii-reclamanți împotriva debitoarei-pârâte și încetarea executării silite. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata următoarele: 1. Referitor la recursul exercitat de reclamanta P. (D.) I.C., se va constata nulitatea recursului exercitat de aceasta.

Potrivit art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Dispozițiile legale stipulează în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat și dezvoltat separat în sensul formulării unor critici de nelegalitate în sensul celor arătate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9, în privința modului de judecată al instanței finalizat prin hotărârea atacată. Totodată, instanța este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigențele dispozițiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., care dispune că "indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304". Sancțiunea nerespectării acestor exigențe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) potrivit căreia recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor care se referă la motivele de ordine publică. De aceea, atunci când se constată de instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, deoarece în materia nulității recursului, astfel cum este reglementată de art. 306, există numai excepția care privește motivele de ordine publică, întrucât - potrivit legii - nu orice nemulțumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În speță însă, reclamanta în dezvoltarea motivelor de recurs nu formulează critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs și, ca atare, nu pot fi analizate. Recurenta-reclamantă este nemulțumită de cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de fond și confirmat, ulterior de instanța de apel. Reclamanta opinează în cuprinsul cererii de recurs asupra cuantumului insuficient al despăgubirilor stabilite pentru prejudiciul moral ce i s-a produs prin vătămarea corporală gravă ca urmare a accidentului rutier din data de 17 februarie 2011, apreciindu-l prea mic în raport de probele care relevă suferințele fizice și morale produse de riscul asigurat.

În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale funcție de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar. În aceste circumstanțe, se constată că reclamanta în cuprinsul cererii de recurs nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel, chiar dacă, în mod formal, a indicat ca temei de drept motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la situația de fapt ori la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 304 C. proc. civ. În consecință, întrucât criticile formulate de reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte va constata nulitatea recursului conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

2. Examinând legalitatea deciziei atacate în raport cu motivele de recurs învederate de pârâta SC O.V.I.G. SA, urmează a se constata că recursul este întemeiat în limita următoarelor considerente: Prin motivele de recurs soluția instanței de apel a fost criticată de pârâtă în privința dispoziției de menținere a cuantumului daunelor materiale și morale din perspectiva reținerii eronate a criteriilor înscrise în art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA referitoare la modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri. În privința daunelor materiale, simpla referire la dispozițiile art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA nu satisface exigențele de art. 304 C. proc. civ. sub aspectul dezvoltării unor critici de nelegalitate a deciziei atacate, atât timp cât s-a făcut doar susținerea referitoare la posibilitatea acordării acestor daune materiale în limita în care ar fi fost probate cu documente justificative.

Or, trimiterea la modalitatea în care au fost apreciate și evaluate dovezile administrate de instanțele de fond din perspectiva stabilirii și cuantificării daunelor materiale implică verificări ale situației de fapt ce se circumscriu unor aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate care să facă posibil controlul judiciar în recurs. Referitor la motivul de recurs ce vizează cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamanților, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate acestui motiv, care nu va face posibil reținerea cazului de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Într-adevăr, temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanții D.D., P. (D.) I.C. și D.M.D.

izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat P.M., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 17 februarie 2011, soldat cu decesul soției, respectiv mamei reclamanților, precum și vătămarea corporală gravă a reclamantei P. (D.) I.C., împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și a art. 23 pct. 4 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA, aspect necontestat în cauză de societatea pârâtă de asigurări. Referitor la modalitatea de cuantificare a daunelor morale, Înalta Curte constată că instanța de fond, precum și cea de apel au avut în vedere în mod corect criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu dispozițiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010, respectiv cel care vizează legislația și jurisprudența din România.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Motivul de recurs vizând greșita soluționare a capătului de cerere referitor la plata penalităților de întârziere aduce în discuție modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor înscrise în art. 36 și 37 din Ordinul nr. 5/2010, critica fiind fondată din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată prin Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Conform art. 36 din Ordinul menționat, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească. Sub aspectul momentului de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, apărarea reclamanților formulată în sensul acordării acestora de la data introducerii acțiunii întrucât pârâta a fost avizată pe mai multe căi asupra pretențiilor solicitate, nu poate fi primită.

Demersurile reclamanților de constituire ca parte civilă în dosarul penal ori simpla deschidere a dosarului de daune la asigurător fără anexarea tuturor înscrisurilor justificative necesare determinării și cuantificării despăgubirilor, nu satisfac exigențele impuse de art. 36 referitoare la condițiile privind procedura de stabilire și cuantificare a daunelor. Întrucât stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale de față ca efect al probatoriului administrat de reclamanți, Înalta Curte reține temeinicia criticilor formulate sub aspectul acordării penalităților de întârziere doar de la data la care hotărârea instanței de apel a fost comunicată pârâtei și până la data plății efective.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că Decizia civilă nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, a fost comunicată pârâtei la data de 12 iulie 2013 astfel cum o atestă dovada de comunicare aflată la dosar. În privința obligației stabilită prin Sentința civilă nr. 20 din 08 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, definitivă prin Decizia civilă nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova înscrisurile dosarului denotă că aceasta a fost realizată integral, dispunându-se încetarea executării silite la data de 07 octombrie 2013, ca urmare a plății integrale a sumelor datorate, astfel cum o atestă Încheierile nr. 213/E/2013, nr. 214/E/2013, nr. 215/E/2013 din 07 octombrie 2013 pronunțate de BEJ P.A.

În cauză este lipsită de semnificație juridică apărarea intimaților referitoare la împrejurarea potrivit căreia pârâtul a achitat despăgubirile stabilite de instanța de fond și de apel, atât timp cât demersul întreprins nu are semnificația anihilării interesului acestuia în susținerea recursului prin care a invocat critici de nelegalitate, plata fiind efectuată de pârât ca urmare a solicitării reclamanților de punere în executare silită a unei hotărâri judecătorești definitive în conformitate cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., investită cu formulă executorie. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va constata decizia atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 36 și 37 din Ordinul nr. 5/2010 din perspectiva momentului de la care sunt datorate penalitățile de întârziere. Drept consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei SC O.V.I.G. SA, prin Sucursala Olt împotriva Deciziei nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, decizie pe care o va modifica în parte în sensul obligării pârâtei la plata penalizărilor de 0,1% calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data primirii de către aceasta a hotărârii judecătorești definitive de obligare la plata daunelor (12 iulie 2013) și până la data plății efective, respectiv 07 octombrie 2013, moment la care s-a dispus încetarea executării silite de către executorul judecătoresc, ca efect al executării obligației.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA. prin Sucursala Olt (fostă BCR A.S.A.V.I.G. S.A.) împotriva Deciziei nr. 41 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Modifică în parte decizia atacată în sensul că obligă pârâta la plata penalizărilor de 0,1% calculate pentru fiecare zi de întârziere de la data primirii de către aceasta a hotărârii judecătorești definitive de obligare la plata daunelor și până la data plății efective. Constată nul recursul declarat de reclamanta P. (D.) I.C. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014. Procesat de GGC - AM