ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7030/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; La data de 3 februarie 2009 reclamantele M.V. și M.R. au chemat în judecată pârâta Primăria Comunei C.J., Județul Tulcea, solicitând instanței să dispună anularea dispozițiilor nr. D1. din 18 august 2001 și nr. D2. din 16 aprilie 2004 emise de Primarul Comunei C.J., județ Tulcea și acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 pentru bunurile ce au făcut obiectul notificării nr. N1. din 22 iunie 2001. La data de 7 februarie 2010 instanța a notat decesul reclamantei M.V., cauza fiind continuată de prima reclamantă, M.R. Prin sentința civilă nr. 963 din 12 aprilie 2010 Tribunalul Tulcea a admis acțiunea formulată de reclamanta M.R.

și a anulat dispozițiile nr. D2. din 16 aprilie 2004 și nr. D1. din 19 septembrie 2001 emise de Primarul comunei C.J., județ Tulcea, ca fiind nelegale și netemeinice. A obligat pârâta să restituie reclamantei M.R., în natură, terenul în suprafață de 500 m.p. situat în intravilanul satului L., comuna C.J., jud. Tulcea, identificat și delimitat în planul de situație anexă la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert M.R. prin punctele A.B.C.D., cu culoare galbenă. A stabilit că reclamantei M.R. i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în sat. L., comuna C.J., jud. Tulcea, compus din construcție cu destinație de prăvălie, formată din două camere și un beci, construită din chirpici cu piatră și învelită cu tablă și terenul în suprafața de 500 m.p.

imposibil de restituit în natură. A obligat pârâta Primăria comunei C.J., județ Tulcea, să emită dispoziție prin care să acorde reclamantei M.R. măsuri reparatorii prin echivalent constând în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de reclamantă, pentru imobilele imposibil de restituit în natură, respectiv construcția cu destinația de prăvălie și terenul în suprafață de 500 m.p. A obligat pârâta la plata sumei de 2016,26 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că dispozițiile nr. D1./2001 și nr. D2./2004 emise de Primăria comunei C.J. sunt nelegale pentru că imobilul compus din teren în suprafață de 1.000 m.p. și construcția - prăvălie cu două camere și beci - cumpărat de I.M. prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. A1. la Tribunalul Tulcea și identificat în sat. L., comuna C.J., județul Tulcea a fost preluat abuziv de către stat, iar construcția a fost demolată și s-a edificat o construcție nouă cu destinația de școală. A apreciat instanța de fond că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că reclamanta este îndreptățită să i se restituire în natură suprafața de 500 m.p., liberă de construcții potrivit expertizei și că poate primi măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de 500 m.p.

teren și construcția demolată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Primarul comunei C.J. Prin decizia civilă nr. 450/C din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a respins apelul pârâtului Primarul comunei C.J., ca nefondat. A fost obligat apelantul pârât la 440 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin apelul formulat pârâtul a contestat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din satul L., comuna C.J., compus din teren în suprafață de 1.000 m.p. și construcție - prăvălie formată din 2 camere și beci și a susținut că dreptul de proprietate asupra acestui bun a fost înstrăinat de autorul M.Ș.

în timpul vieții, situație în care nu se poate vorbi de o preluare abuzivă a bunului care să facă incidente prevederi ale Legii nr. 10/2001. Imobilul pentru care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii în prezenta cauză este imobilul descris în notificarea nr. N2. ca fiind dobândit de I.M. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Județului Tulcea sub nr. 682 din 16 martie 1920 și transcris la același tribunal sub nr. 810 din 16 martie 1920, având ca vecinătăți: Apus - I.M.; Răsărit - L.T.; Sud - loc viran și șoseaua și menționat la poziția 6 din act. S-a afirmat că după preluarea imobilului și demolarea construcției pe teren s-a edificat actuala clădire a școlii.

Potrivit înscrisurilor invocate de apelantul pârât, respectiv sentința civilă nr. 435 din 14 aprilie 1993 pronunțată de Judecătoria Babadag, irevocabilă prin decizia civilă nr. 150 din 14 octombrie 1993 pronunțată de Tribunalul Tulcea, s-a recunoscut un drept de proprietate în favoarea numiților R.C. și P.C. pentru imobilul compus din teren în suprafață de 2.000 m.p. și construcție compusă din prăvălie și 2 camere, hol și grajd, situat în satul L., imobil înstrăinat la 16 septembrie 1980 de M.Ș. (moștenitorul lui I.M.) lui R.H., iar apoi, la 9 ianuarie 1981 către autorul C.R. și a lui A.G. Instanța a mai consemnat cu prilejul pronunțării sentinței nr. 435/1993 că imobilul ajuns prin transmiteri succesive la R.C.

și A.G. a fost dobândit de autorul vânzătorului M.Ș. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Tulcea sub nr. 298 din 1 februarie 1920, iar vecinătățile imobilului erau: Răsărit -Școala, Apus - A.G., Nord - E.P., Sud - Șoseaua. Este suficientă menționarea actelor de dobândire diferite a celor două imobile, respectiv actul nr. 682 din 16 martie 1920 și actul nr. 298 din 01 februarie 1920, pentru a se stabili cu certitudine că nu există identitate între ele, la care se adaugă obiectele diferite ale proprietății în cele două acte (teren de 1.000 m.p. cu prăvălie formată din 2 camere și beci, respectiv, teren de 2.000 m.p. și o construcție casă de locuit cu 4 camere), dar și vecinătățile diferite ale imobilelor.

Rezultă din comparația datelor de identificare menționate că este exclusă identitatea între imobilul solicitat prin notificare în prezenta cauză și imobilul înstrăinat de autorul reclamantei conform sentinței nr. 435/1993 pronunțată de Judecătoria Babadag, iar susținerea din apelul pârâtului în acest sens este nefondată. De asemenea, nefondată este și susținerea apelantului pârât care se referă la înstrăinarea aceluiași imobil notificat, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2165 din 21 septembrie 1926, către N.P. Expertiza efectuată în apel de doamna expert P.G.L. a identificat imobilul notificat ca fiind amplasat pe latura de sud la șoseaua J., în timp ce latura de sud a imobilului înstrăinat către P. era Piața comunală.

Esențial pentru instanță în stabilirea situației imobilului notificat, respectiv dacă a făcut obiectul înstrăinării către N.P., a fost Jurnalul nr. J1. din 4 septembrie 1946 emis de Tribunalul Tulcea, prin care s-a stabilit calitatea de moștenitor și averea rămasă la decesul defuncților I.M. și S.M. Potrivit acestui înscris s-a stabilit pentru Ș.M., fiul defuncților, calitatea de unic moștenitor, în compunerea masei succesorale fiind atestat imobilul descris ca „una prăvălie învelită cu tablă vis-a-vis de imobilul de la nr. X1., având 1.000 metri pătrați, un grajd acoperit cu stuf, imobil în care în prezent funcționează școala satului, imobil cumpărat de defunctul I.M., cu actul autentificat de Tribunalul Tulcea la nr. 628 și transcris la 810 din 16 martie 1920”.

Printr-o prezumție simplă instanța a constatat că bunul înstrăinat în anul 1926 lui N.P. nu se mai putea regăsi în patrimoniul vânzătorului la decesul său, aproximativ 20 de ani mai târziu, în 1946, ceea ce conduce la concluzia certă că nu există identitate nici între imobilul notificat în prezenta cauză și imobilul înstrăinat lui N.P. În fine, s-a reținut a fi nefondată și critica din apel privind lipsa dovezii preluării abuzive de către stat a imobilului. Din același Jurnal întocmit în 1946 la dezbaterea succesiunii defunctului I.M. rezultă că, și la acel moment, în clădirea edificată pe terenul de 1.000 m.p. funcționa școala satului. Potrivit expertizei M.R. efectuată la instanța de fond, dar și a expertizei P.G.

efectuată în apel, clădirea care ocupă parte din terenul în litigiu este destinată școlii ceea ce înseamnă că se afirmă existența unei proprietăți publice, a unității administrativ teritoriale locale. În aceste condiții, atestarea bunului în 1946 în patrimoniul autorului reclamantei, Ș.M., și folosirea imobilului cu destinație școală inclusiv la data notificării, fără să existe un act de transfer al dreptului de proprietate de la Ș.M. către autoritatea administrativă locală ori către Ministerul Învățământului, nu poate fi interpretată decât ca o dovadă a preluării fără nici un titlu, abuziv, a bunului din patrimoniul lui Ș.M., modalitate de preluare care se încadrează în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 și care dă dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul de care a fost deposedat.

În consecință, constatând că prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea a respins apelul ca nefondat. La solicitarea intimatei reclamante, în temeiul art. 274 C. proc. civ., apelantul a fost obligat să-i restituie acesteia cheltuielile de deplasare dovedite în apel cu biletele de transport. Împotriva deciziei menționate mai sus, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Primăria comunei C.J., prin Primar, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta a invocat următoarele: Prin decizia recurată a fost respins apelul pârâtului avându-se în vedere faptul că, pe de o parte, nu există identitate între bunul solicitat de intimata reclamantă și cel înstrăinat de autorul de drept, lui P.N., iar, pe de altă parte, se reține ca fiind edificator în dezlegarea pricinii Jurnalul nr. J1.

din 04 septembrie 1946 de unde ar rezulta faptul că la momentul septembrie 1946, în locul de casă de 1000 m.p. ar funcționa școala satului. Cu privire la Jurnalul nr. J1. din 04 septembrie 1946 se invocă faptul că documentele anexate de intimata reclamantă nu sunt copii legalizate sau certificate cu mențiunea „conform cu originalul”, situație față de care se solicită a se pune în vedere intimatei să depună la dosarul dedus judecății originalul sau copie conformă originalul. O altă critică vizează faptul că, în speță, nu există date cu privire la data preluării sau a edificării școlii satului, fapt care lasă un dubiu asupra perioadei preluării imobilului, ori, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac obiectul legii numai imobilele preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar imobilul în speță a fost preluat anterior anului 1945, motiv pentru care cererea intimatei nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, urmează a se observa că în tot cuprinsul jurnalului și chiar a întregului dosar dedus judecății nu există documente care să ateste faptul că pe locul de 1000 m.p. a fost edificată construcția cu destinația „scoală”, ci doar aprecierea subiectivă și nesusținută de vreun înscris, potrivit cu care autorul I.T. avea „imobil în care azi funcționează școala satului”, cu atât mai mult cu cât, nu sunt indicate vecinătățile acestui teren, ci doar faptul că a fost dobândit prin actul autentificat la Tribunalul Tulcea sub nr. A1. De asemenea, experții desemnați în cauză nu au identificat concret dacă imobilul solicitat este cel de la poziția 6 din actul autentificat la Tribunalul Tulcea sub nr. A1.

În suplimentul raportului de expertiză, expertul a concluzionat sumar doar asupra faptului că imobilul expertizat în cauză este diferit de cel ce face obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2165 din 21 septembrie 1926, îndatorirea expertului fiind una mult mai complexă în sensul de a aduce elemente clare potrivit cărora imobilul solicitat este sau nu cel de la poziția 6 din actul nr. A1., act cu care intimata se legitimează ca proprietar. În consecință, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii în concret dacă imobilul solicitat face parte din cele preluate în mod abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Înalta Curte constată că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal de recurenta pârâtă, deoarece susținerile acesteia din motivele de recurs nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, motiv pentru care va respins ca nesusținut. În ceea ce privește criticile încadrate de recurentă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., care consacră încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată următoarele: Referitor la prima critică și anume, aceea că Jurnalul nr. J1. din 04 septembrie 1946 și documentele anexate de intimata reclamantă nu sunt copii legalizate sau certificate cu mențiunea „conform cu originalul”, urmează a fi înlăturată, constatându-se depunerea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, în copie cu mențiunea „conform cu originalul”. În acest sens au fost prezentate în recurs originalele următoarelor înscrisuri: actul de vânzare autorizat de Tribunalul Tulcea sub nr. 682 din 16 martie 1920, cererea formulată de Ș.M. și înregistrată la 5 septembrie 1946 la grefa Tribunalului Tulcea, extras din registrul de transcrieri a actelor autentice din anul 1920 întocmit de Tribunalul Tulcea privitor la actul de vânzare cu numărul de ordine, Jurnalul nr. J1.

din 4 septembrie 1946 - acte pe care intimata reclamantă le-a depus la dosar în copie certificată cu mențiunea „conform cu originalul”. Referitor la cea de-a doua critică, în sensul că nu există la dosar date cu privire la data preluării sau a edificării școlii, fapt care lasă un dubiu asupra perioadei preluării abuzive a imobilului, motiv pentru care nu se poate stabili dacă cererea intimatei reclamante poate face obiectul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că nu este fondată. Instanța de apel a reținut, în mod expres, că în Jurnalul nr. J1. din 4 septembrie 1946 a fost atestat imobilul în litigiu, fiind descris ca: „una prăvălie învelită cu tablă vis-a-vis de imobilul de la nr. 1, având 1.000 metri pătrați, un grajd acoperit cu stuf, imobil în care în prezent funcționează școala satului, imobil cumpărat de defunctul I.M., cu actul autentificat de Tribunalul Tulcea la nr. 628 și transcris la 810 din 16 martie 1920”.

Prin urmare, rezultă că în anul 1946, la momentul dezbaterii succesiunii defunctului I.M., în clădirea edificată pe terenul de 1.000 m.p. funcționa școala satului. În aceste condiții, așa cum în mod corect a raționat și instanța de apel, atestarea bunului în anul 1946 în patrimoniul autorului intimatei reclamante, Ș.M., și folosirea imobilului cu destinație școală la acel moment și inclusiv la data notificării, fără să existe un act de transfer al dreptului de proprietate către autoritatea administrativă locală ori către Ministerul Învățământului, nu poate fi interpretată decât ca o dovadă a preluării bunului din patrimoniul lui Ș.M., de către stat, fără nici un titlu, abuziv, modalitate de preluare care se încadrează în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 și care dă dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul de care a fost astfel deposedată.

În continuare, recurentul pârât susține că la dosar nu există documente care să arate faptul că pe locul de 1000 m.p. a fost edificată construcția cu destinația „scoală” și că experții desemnați în cauză nu au identificat, concret, dacă imobilul solicitat este cel de la poziția 6 din actul autentificat la Tribunalul Tulcea sub nr. A1., cu care intimata reclamantă se legitimează ca proprietar, critici care vizează în general probatoriul administrat în cauză, respectiv modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în funcție de probele administrate, asemenea aspecte nemaiputând face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât ar presupune un control de netemeinicie a hotărârii atacate ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc.

civ. În consecință, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația stabilită în speță, astfel încât, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat de pârâtă. Fiind în culpă procesuală, urmare respingerii recursului, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă M.R., în cuantum de 200 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depusă la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comuna C.J. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 450/C din 07 decembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă recurenta-pârâtă la 200 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă M.R. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.