ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6118/2010

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința nr. 421 din 17 aprilie 2009

Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanți,

reținând că din cuprinsul celor două expertize efectuate în cauză a rezultat cu

suficiență că terenul ce a aparținut contestatorilor a fost cuprins în planul

de sistematizare al orașului, zonă în care s-au construit blocuri de locuințe,

parte din teren fiind ocupat de trotuar, parte fiind amenajat ca spațiu verde,

toate acestea răspunzând unei necesități firești de utilizare a construcțiilor.

S-a reținut că deși noile construcții nu au afectat în întregime terenurile

expropriate, pentru normala lor utilizare sunt necesare căi de acces, spații

verzi și altele asemenea, ce constituie un tot inseparabil, conform planului de

urbanism.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că în mod greșit instanța de

fond a respins acțiunea, întrucât din toate probele administrate a rezultat că

terenul este liber, pe acesta nu se află căi de acces către locuințele din zonă

sau către instituțiile publice, iar conductele afectează latura cea mai scurtă

a terenului și se găsesc într-o extremitate a sa, neafectând buna utilizare a

acestuia.

Prin Decizia nr. 174

din 3 noiembrie 2009 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că terenul a cărui restituire în natură se solicită

nu este liber în sensul reglementării art. 10.1 din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001. Astfel, din raportul de expertiză efectuat rezultă că

terenul este ocupat în parte de blocul nr. 2 și în parte este spațiu verde

aferent celor două blocuri aflate în zonă. Totodată, a reținut că în zona de

nord a terenului se află amplasată rețeaua de apă, iar în zona sudică rețele de

canalizare, apă, electricitate. În același timp, față de împrejurarea că

reclamanții nu au solicitat alte probe în afara celor administrate la instanța

de fond, nu se poate reține că terenul cu privire la care aceștia pretind că

le-ar putea fi atribuit prin compensare figurează pe lista bunurilor ce pot fi

acordate în compensare conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând modificarea hotărârilor

pronunțate și admiterea pe fond a acțiunii introductive. A fost invocat motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului au susținut că orice localitate are un plan de urbanism aprobat care

cuprinde întreaga suprafață a localității respective, așadar este logic ca

terenul a cărui restituire o solicită să fie sistematizat anterior cererii de

restituire. Dacă s-ar admite că suprafețele de teren cuprinse în planul de

urbanism nu pot fi restituite în natură, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar

deveni inaplicabile. De asemenea, au susținut că din probele administrate în

cauză rezultă că suprafața de teren este liberă, nefiind afectată de utilități

ale construcțiilor din zonă, de căi de acces, etc. Este nerelevant că pe teren

trec o serie de conducte, atâta timp cât ele afectează latura cea mai scurtă a

acestuia și se găsesc într-o extremitate a sa, neafectând buna utilizare. Pe de

altă parte, terenul a fost expropriat în urmă cu 30 ani, perioadă în care a apărut

în mod spontan vegetație.

Motivele de recurs au

fost dezvoltate prin cererea depusă de reprezentantul recurenților-reclamanți

în ședința publică din 16 noiembrie 2010. A fost invocată greșita aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 10.

1 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului față de

respingerea cererii de restituire în natură, arătându-se că aceasta putea fi

făcută în parte pe vechiul amplasament și în parte în compensare cu terenul

echivalent situat limitrof fostului amplasament și că greșit s-a reținut că

acest teren ar fi afectat servituților legale și amenajărilor de utilitate

publică, cu atât mai mult cu cât în prezent este deținut fără respectarea

modalităților de dobândire și atestare a domeniului public, conform Legii nr. 213/1998.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele ce succed:

Recurenții-reclamanți

au dobândit terenul în litigiu în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 14 decembrie 1960 la fostul Notariat de Stat Buzău, ce a fost

transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. 588 din

aceeași dată (filele 28-29 dosar fond).

Terenul a fost

expropriat succesiv prin Decretele nr. 512/1971 și nr. 242/1982, iar

construcțiile aflate pe acest teren au fost ulterior demolate.

Preluarea abuzivă

realizându-se în temeiul acestor acte normative, regimul juridic al imobilului

este guvernat de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care prevăd în alin.

(3) că în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana

îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă

liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și

rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Alin. (4) al

aceluiași articol stabilește stabilirea în echivalent a măsurilor reparatorii

pentru întregul imobil, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat.

În cauză, din raportul

de expertiză efectuat (filele 49-52 dosar fond), completat cu răspunsul la

obiecțiunile formulate de pârâtă (fila 58), rezultă că terenul în suprafață de

399,48 mp este ocupat în parte de trotuar, în parte este amenajat ca spațiu

verde situat între blocuri, fiind străbătut de rețele electrice, de apă și

canalizare.

Or, aceste amenajări

sunt de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

deoarece deservesc nevoile comunității și împiedică restituirea în natură a

terenului.

Este adevărat că

Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, dar în același

timp consacră și excepțiile, care fac imposibilă restituirea în natură. Una

dintre aceste excepții este cea prevăzută în art. 10 alin. (3).

Față de critica

formulată de recurenții-reclamanți, în sensul că în prezent terenul este

deținut fără respectarea modalităților de dobândire și atestare a domeniului

public, conform Legii nr. 213/1998, Curtea observă că amenajările de utilitate

publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al

localității și nici nu se confundă cu acesta. Legile nr. 213/1998 și nr. 10/2001

au domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, cea de a doua, regimul juridic al unor imobile

preluate abuziv. Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură

se dispune indiferent dacă bunul face parte sau nu din domeniul public, prin

urmare, indiferent dacă anterior intrării sale în vigoare regimul juridic al

bunului era reglementat de dispozițiile Legii nr. 213/1998. Excepțiile de la

măsura restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001,

niciunul din cazurile de excepție nevizând apartenența bunului la domeniul

public.

În același timp,

dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele

metodologice de aplicare trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări

de utilitate publică” are în vedere acele suprafețe de teren supuse unor

amenajări destinate a servi nevoile comunității, respectiv căi de comunicație,

dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi.

Astfel, trotuarul, ca

și spațiul verde situat între blocuri și trotuar, potrivit schițelor întocmite

de expertul Maria Sarafoleanu, constituie amenajări de utilitate publică, în

sensul dispozițiilor legale, fiind destinate accesului spre locuințe, precum și

folosinței normale a ansamblului de blocuri existent în zonă. Faptul că pe o

porțiune de teren nu există construcții nu este un temei suficient pentru

restituirea în natură a acelui teren reclamanților, atâta vreme cât el face

parte dintr-un spațiu conceput și amenajat pentru satisfacerea nevoilor

comunității.

Așadar, față de

dispozițiile art. 10 alin. (3) și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

este necesar a se face distincția între noțiunile de „teren liber” și „ teren

liber ce poate fi restituit în natură”, știut fiind că posibilitatea

restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale

Recurenții-reclamanți

susțin, de asemenea, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și

aplicare în cauză a dispozițiilor art. 11 alin. (3) prima teză din Legea nr. 10/2001,

deoarece nu a reținut că nu a fost realizat scopul exproprierii, întrucât pe

terenul lor nu a fost realizat blocul nr. 2.

Chiar dacă imobilele

în vederea edificării cărora s-a dispus exproprierea terenului nu s-au realizat

în întregime, atâta vreme cât întreaga suprafață a fost ocupată funcțional de

amenajările de utilitate publică reținute anterior, critica formulată nu poate

fi primită.

De asemenea,

recurenții au susținut și că atribuirea terenului în echivalentpentru cel

ocupat de construcția blocului ar corespunde aplicării dispozițiilor art. 1 alin.

(2) din legea nr. 10/2001, astfel încât instanțele ar fi putut dispune

aplicarea acestei măsuri reparatorii.

Verificând actele și

lucrările dosarului, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că

reclamanții nu au făcut nicio probă din care să rezulte că terenul ce pretind

că le poate fi atribuit figurează pe lista bunurilor ce pot fi acordate în

compensare, întocmită de Primăria municipiului Buzău, în conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Că este așa, o dovedește

și solicitarea de probatorii făcută în recurs. Totodată, posibilitatea acordată

persoanelor îndreptățite de a opta pentru un anumit tip de despăgubiri, expres

menționate, nu echivalează cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul

deținătorului.

Cât privește critica

referitoare la faptul că sistemul de despăgubiri creat prin Legea nr. 10/2001

nu reprezintă o modalitate eficientă și efectivă de reparație a prejudiciului

suferit de reclamanți, astfel încât din perspectiv jurisprudenței C.E.D.O.

restituirea în natură a bunului devine unica modalitate de realizare a unei

reparații integrale, se apreciază că în cauza de față nu poate fi primită.

C.E.D.O. a arătat

constant în jurisprudența sa că art. 1 din Protocolul 1 al Convenției nu impune

interpretarea potrivit cărei statele au o obligație generală de a restitui

bunurile intrate în proprietatea lor anterior ratificării Convenției și nici nu

impune vreo restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de

aplicare a legii de restituire sub toate aspectele, inclusiv sub aspectul

modalității de restituire - totală sau parțială, în natură sau în echivalent.

În același timp, jurisprudența C.E.D.O. a statuat în cauze ca Străin, Păduraru,

Brumărescu, Porțeanu, că reprezintă ingerință nejustificată în dreptul de

proprietate privarea reclamantului de dreptul său, combinată cu absența totală

a despăgubirii, îndeplinirea cumulativă a celor două condiții fiind de natură a

crea o sarcină disproporționată și excesivă, pe care trebuie să o suporte

proprietarul.

Or, în cauza de față,

recurenților-reclamanți le-a fost recunoscut, prin dispoziția contestată,

dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, corespunzătoare valorii de

piață a imobilului, astfel că nu pot invoca încălcarea dreptului ocrotit de art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În jurisprudența sa,

C.E.D.O. nu a stabilit că singura modalitate de reparație ar fi restituirea în

natură a bunului, ci a arătat că nu se poate soluționa in abstracto problema

eficienței procedurii speciale implementate de autoritățile naționale pentru

accelerarea plății despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 (cauza

Matieș). În aceeași cauză, Curtea a amintit că un reclamant nu poate susține o

încălcare a Protocolului 1 decât în măsura în care deciziile pe care le

incriminează se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Or, nu

trebuie considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a i se

recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, astfel încât

procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001 și acțiunea

subsecventă nu vizau „bunuri existente” în patrimoniul reclamantului, cu atât

mai mult cu cât nicio decizie administrativă sau judiciară nu a recunoscut

dreptul reclamantului de a i se atribui un teren în natură. De aceea, Curtea a

apreciat că reclamantul nu deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1.

Aceeași este situația

și în cauza de față, în care autoritatea administrativă, precum și instanțele

judecătorești au stabilit imposibilitatea obiectivă de restituire în natură a

bunului, dată fiind afectațiunea acestuia.

Pentru toate aceste

considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii hotărârilor pronunțate

în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții D.C. și D.M. împotriva Deciziei civile nr. 174

din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2010.