ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6118/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința nr. 421 din 17 aprilie 2009 Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanți, reținând că din cuprinsul celor două expertize efectuate în cauză a rezultat cu suficiență că terenul ce a aparținut contestatorilor a fost cuprins în planul de sistematizare al orașului, zonă în care s-au construit blocuri de locuințe, parte din teren fiind ocupat de trotuar, parte fiind amenajat ca spațiu verde, toate acestea răspunzând unei necesități firești de utilizare a construcțiilor. S-a reținut că deși noile construcții nu au afectat în întregime terenurile expropriate, pentru normala lor utilizare sunt necesare căi de acces, spații verzi și altele asemenea, ce constituie un tot inseparabil, conform planului de urbanism.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, întrucât din toate probele administrate a rezultat că terenul este liber, pe acesta nu se află căi de acces către locuințele din zonă sau către instituțiile publice, iar conductele afectează latura cea mai scurtă a terenului și se găsesc într-o extremitate a sa, neafectând buna utilizare a acestuia. Prin Decizia nr. 174 din 3 noiembrie 2009 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că terenul a cărui restituire în natură se solicită nu este liber în sensul reglementării art. 10.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, din raportul de expertiză efectuat rezultă că terenul este ocupat în parte de blocul nr. 2 și în parte este spațiu verde aferent celor două blocuri aflate în zonă. Totodată, a reținut că în zona de nord a terenului se află amplasată rețeaua de apă, iar în zona sudică rețele de canalizare, apă, electricitate. În același timp, față de împrejurarea că reclamanții nu au solicitat alte probe în afara celor administrate la instanța de fond, nu se poate reține că terenul cu privire la care aceștia pretind că le-ar putea fi atribuit prin compensare figurează pe lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând modificarea hotărârilor pronunțate și admiterea pe fond a acțiunii introductive.

A fost invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului au susținut că orice localitate are un plan de urbanism aprobat care cuprinde întreaga suprafață a localității respective, așadar este logic ca terenul a cărui restituire o solicită să fie sistematizat anterior cererii de restituire. Dacă s-ar admite că suprafețele de teren cuprinse în planul de urbanism nu pot fi restituite în natură, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar deveni inaplicabile. De asemenea, au susținut că din probele administrate în cauză rezultă că suprafața de teren este liberă, nefiind afectată de utilități ale construcțiilor din zonă, de căi de acces, etc. Este nerelevant că pe teren trec o serie de conducte, atâta timp cât ele afectează latura cea mai scurtă a acestuia și se găsesc într-o extremitate a sa, neafectând buna utilizare.

Pe de altă parte, terenul a fost expropriat în urmă cu 30 ani, perioadă în care a apărut în mod spontan vegetație.

Motivele de recurs au fost dezvoltate prin cererea depusă de reprezentantul recurenților-reclamanți în ședința publică din 16 noiembrie 2010. A fost invocată greșita aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 10. 1 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului față de respingerea cererii de restituire în natură, arătându-se că aceasta putea fi făcută în parte pe vechiul amplasament și în parte în compensare cu terenul echivalent situat limitrof fostului amplasament și că greșit s-a reținut că acest teren ar fi afectat servituților legale și amenajărilor de utilitate publică, cu atât mai mult cu cât în prezent este deținut fără respectarea modalităților de dobândire și atestare a domeniului public, conform Legii nr. 213/1998.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Recurenții-reclamanți au dobândit terenul în litigiu în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 decembrie 1960 la fostul Notariat de Stat Buzău, ce a fost transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. 588 din aceeași dată (filele 28-29 dosar fond). Terenul a fost expropriat succesiv prin Decretele nr. 512/1971 și nr. 242/1982, iar construcțiile aflate pe acest teren au fost ulterior demolate.

Preluarea abuzivă realizându-se în temeiul acestor acte normative, regimul juridic al imobilului este guvernat de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care prevăd în alin. (3) că în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Alin. (4) al aceluiași articol stabilește stabilirea în echivalent a măsurilor reparatorii pentru întregul imobil, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat.

În cauză, din raportul de expertiză efectuat (filele 49-52 dosar fond), completat cu răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâtă (fila 58), rezultă că terenul în suprafață de 399,48 mp este ocupat în parte de trotuar, în parte este amenajat ca spațiu verde situat între blocuri, fiind străbătut de rețele electrice, de apă și canalizare. Or, aceste amenajări sunt de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece deservesc nevoile comunității și împiedică restituirea în natură a terenului. Este adevărat că Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, dar în același timp consacră și excepțiile, care fac imposibilă restituirea în natură.

Una dintre aceste excepții este cea prevăzută în art. 10 alin. (3). Față de critica formulată de recurenții-reclamanți, în sensul că în prezent terenul este deținut fără respectarea modalităților de dobândire și atestare a domeniului public, conform Legii nr. 213/1998, Curtea observă că amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localității și nici nu se confundă cu acesta. Legile nr. 213/1998 și nr. 10/2001 au domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cea de a doua, regimul juridic al unor imobile preluate abuziv. Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face parte sau nu din domeniul public, prin urmare, indiferent dacă anterior intrării sale în vigoare regimul juridic al bunului era reglementat de dispozițiile Legii nr. 213/1998.

Excepțiile de la măsura restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001, niciunul din cazurile de excepție nevizând apartenența bunului la domeniul public. În același timp, dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, respectiv căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi. Astfel, trotuarul, ca și spațiul verde situat între blocuri și trotuar, potrivit schițelor întocmite de expertul Maria Sarafoleanu, constituie amenajări de utilitate publică, în sensul dispozițiilor legale, fiind destinate accesului spre locuințe, precum și folosinței normale a ansamblului de blocuri existent în zonă.

Faptul că pe o porțiune de teren nu există construcții nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren reclamanților, atâta vreme cât el face parte dintr-un spațiu conceput și amenajat pentru satisfacerea nevoilor comunității.

Așadar, față de dispozițiile art. 10 alin. (3) și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincția între noțiunile de „teren liber” și „ teren liber ce poate fi restituit în natură”, știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale Recurenții-reclamanți susțin, de asemenea, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 11 alin. (3) prima teză din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a reținut că nu a fost realizat scopul exproprierii, întrucât pe terenul lor nu a fost realizat blocul nr. 2. Chiar dacă imobilele în vederea edificării cărora s-a dispus exproprierea terenului nu s-au realizat în întregime, atâta vreme cât întreaga suprafață a fost ocupată funcțional de amenajările de utilitate publică reținute anterior, critica formulată nu poate fi primită.

De asemenea, recurenții au susținut și că atribuirea terenului în echivalentpentru cel ocupat de construcția blocului ar corespunde aplicării dispozițiilor art. 1 alin. (2) din legea nr. 10/2001, astfel încât instanțele ar fi putut dispune aplicarea acestei măsuri reparatorii. Verificând actele și lucrările dosarului, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanții nu au făcut nicio probă din care să rezulte că terenul ce pretind că le poate fi atribuit figurează pe lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare, întocmită de Primăria municipiului Buzău, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Că este așa, o dovedește și solicitarea de probatorii făcută în recurs.

Totodată, posibilitatea acordată persoanelor îndreptățite de a opta pentru un anumit tip de despăgubiri, expres menționate, nu echivalează cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul deținătorului. Cât privește critica referitoare la faptul că sistemul de despăgubiri creat prin Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o modalitate eficientă și efectivă de reparație a prejudiciului suferit de reclamanți, astfel încât din perspectiv jurisprudenței C.E.D.O. restituirea în natură a bunului devine unica modalitate de realizare a unei reparații integrale, se apreciază că în cauza de față nu poate fi primită. C.E.D.O.

a arătat constant în jurisprudența sa că art. 1 din Protocolul 1 al Convenției nu impune interpretarea potrivit cărei statele au o obligație generală de a restitui bunurile intrate în proprietatea lor anterior ratificării Convenției și nici nu impune vreo restricție în exercițiul libertății lor de a determina domeniul de aplicare a legii de restituire sub toate aspectele, inclusiv sub aspectul modalității de restituire - totală sau parțială, în natură sau în echivalent. În același timp, jurisprudența C.E.D.O. a statuat în cauze ca Străin, Păduraru, Brumărescu, Porțeanu, că reprezintă ingerință nejustificată în dreptul de proprietate privarea reclamantului de dreptul său, combinată cu absența totală a despăgubirii, îndeplinirea cumulativă a celor două condiții fiind de natură a crea o sarcină disproporționată și excesivă, pe care trebuie să o suporte proprietarul.

Or, în cauza de față, recurenților-reclamanți le-a fost recunoscut, prin dispoziția contestată, dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, corespunzătoare valorii de piață a imobilului, astfel că nu pot invoca încălcarea dreptului ocrotit de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În jurisprudența sa, C.E.D.O. nu a stabilit că singura modalitate de reparație ar fi restituirea în natură a bunului, ci a arătat că nu se poate soluționa in abstracto problema eficienței procedurii speciale implementate de autoritățile naționale pentru accelerarea plății despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 (cauza Matieș). În aceeași cauză, Curtea a amintit că un reclamant nu poate susține o încălcare a Protocolului 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi.

Or, nu trebuie considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, astfel încât procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001 și acțiunea subsecventă nu vizau „bunuri existente” în patrimoniul reclamantului, cu atât mai mult cu cât nicio decizie administrativă sau judiciară nu a recunoscut dreptul reclamantului de a i se atribui un teren în natură. De aceea, Curtea a apreciat că reclamantul nu deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Aceeași este situația și în cauza de față, în care autoritatea administrativă, precum și instanțele judecătorești au stabilit imposibilitatea obiectivă de restituire în natură a bunului, dată fiind afectațiunea acestuia.

Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii hotărârilor pronunțate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.C. și D.M. împotriva Deciziei civile nr. 174 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2010.