ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 528/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 528/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5

noiembrie 2010 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta B.M., prin procurator

I.D.C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Public,

prin Procuror General, Prefectura Județului Iași, prin Prefect și comuna

Răducăneni, județul Iași, prin Primar, să se dispună: predarea patrimoniului

său material și cultural, patrimoniu constituit din imobil (teren și clădire),

situat în satul Bohotin, comuna Răducăneni, județul Iași și bunurile următoare:

teren, în suprafață de 50 ari și 120 ari, conform actului de vânzare din 10

iunie 1932; clădirea morii și un atelier mecanic de întreținere, utilaje și

părțile componente ale tehnologiei de morărit, care au făcut obiectul actului

de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1927; fructele proprietății pe care

acest bun le putea produce, în echivalent, ca fiind 1.000 euro/lună, începând

din anul 1952; suportarea penalităților de întârziere a plății, potrivit

practicii Ministerului Finanțelor, adică 0,1%/zi; iar, la un cumul de 3 ani, să

se dubleze suma, începând cu data de 15 ianuarie 2002, adică de la data

depunerii notificării, 10 august 2001; daunele datorate de imposibilitatea de a

contracta împrumuturi, potrivit practicii din prezent, daune care se calculează

din 15 ianuarie 2002, când trebuia deja să dețină proprietatea.

La termenul din 11

aprilie 2011, s-a prezentat în instanță numitul S.C.M., care a depus cerere de

intervenție în interesul reclamantei și asupra căreia părțile și-au expus concluziile

la termenul din 16 mai 2011. Tribunalul a constatat că acesta a fost

împuternicit de reclamantă, conform procurii speciale din 23 aprilie 2007,

emisă de Notar Public S.T. comuna Răducăneni, județul Iași, să-i administreze

suprafața de 37.500 mp teren arabil, situat în comuna Răducăneni, cât și

suprafața de 5.000 mp teren clădit și neclădit aferent casei de locuit din

intravilanul statului Bohotin, comuna Răducăneni, județul Iași.

Reclamanta a

solicitat ca mandatarul său să administreze terenurile, să le cultive, să

achite taxele și impozitele și să semneze în numele său.

Din cuprinsul cererii

de intervenție și a procurii depuse, instanța a constatat că intervenientul nu

a demonstrat interesul pentru o atare cerere și nici nu a fost autorizat de

reclamantă să efectueze un atare demers în cauză.

Totodată, nu a

justificat o eventuală necesitate de a apăra interesele reclamantei în prezenta

cauză, conform art. 49 pct. 3 C. proc. civ., procuratorul S.C.M. fiind mandatat

pentru anumite probleme de administrare ce au legătură cu alte proprietăți ale

reclamantei și față de alte autorități.

Astfel, prin

Încheierea din 16 mai 2011, s-a respins cererea de intervenție accesorie

formulată de numitul S.C.M.

Prin Sentința civilă

nr. 1413/2011 din 27 iunie 2011 a Tribunalului Iași, a fost respinsă excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de către Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Județului Iași și de către

Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția Generală Juridică, în

calitate de reprezentant legal.

A fost respinsă

excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa obiectului,

invocată de pârâta Ministerul Public, prin Procurorul General al României.

A fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, excepție invocată de

către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Comuna Răducăneni,

județul Iași, prin Primar, și de către Ministerul Public, prin Procurorul

General al României, și, în consecință:

A fost respinsă

acțiunea formulată de reclamanta B.M., prin procurator I.D.C., în

contradictoriu cu pârâții: Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. a Județului Iași, Ministerul Administrației și

Internelor, prin Direcția Generală Juridică, Ministerul Public, prin Procurorul

General al României, Prefectura Județului Iași, prin Prefectul Județului Iași

și Comuna Răducăneni, județul Iași, prin Primar, ca fiind introdusă împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta B.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, în ce privește respingerea cererii de intervenție accesorie

formulată de intervenientul S.C.M. și a cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 592

din 16 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă, apelul reclamantei a

fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs reclamanta B.M., iar, prin Decizia nr. 179 din

23 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a

fost respinsă excepția inadmisibilității recursului. A fost admis recursul

declarat de reclamantă, a fost casată hotărârea recurată, iar cauza a fost

trimisă pentru rejudecarea apelului, la aceeași instanță de apel.

În calificarea căii

de atac, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii nu l-a constituit

exercitarea unei contestații împotriva dispoziției emise în faza administrativă

a procedurii, pentru a fi atrasă incidența normei prevăzute de art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, în actuala reglementare, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 202/2010, prin care s-a suprimat calea de atac a

apelului. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, și dispozițiile legale constituționale și internaționale

ce reglementează și ocrotesc dreptul de proprietate. Acțiunea privește

restituirea/predarea proprietății reclamantei preluate în mod abuziv de stat

din patrimoniul autorilor săi, precum și a fructelor civile/despăgubiri pentru

lipsa de folosință a bunului, începând cu epoca preluării și până la predarea

sa, în lipsă de stipulație contrară, cererea este supusă dublului grad de

jurisdicție.

Învestită urmare

trimiterii cauzei spre rejudecare cu judecarea apelului declarat de reclamantă,

prin Decizia civilă nr. 59 din 22 mai 2013, Curtea de Apel Iași, secția civilă,

a respins apelul reclamantei ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin intervenția

accesorie intervenientul nu trebuie să invoce un drept propriu și să urmărească

pronunțarea unei hotărâri pentru el, ci tinde, prin apărările pe care le

susține, ca soluția în proces să se dea în favoarea părții pentru care a

intervenit. În speță, cererea nu cuprinde apărări concrete în favoarea

reclamantei pentru a fi calificată ca accesorie, în interesul acesteia și

admisă în principiu. Fiind invocat propriul drept, ca nepot și moștenitor

legitim al unuia din autorii proprietăți preluate de stat, soluția de

respingere a cererii de intervenție este legală. S-a reținut ca fiind

determinantă opțiunea intervenientului de a nu-și valorifica dreptul propriu în

condițiile Legii 10/2001, ci de a interveni în favoarea reclamantei, fără a

justifica însă interesul legitim pentru a fi parte în proces, sub acest aspect.

Întrucât nu a dobândit

calitatea de parte în cauză, soluția de respingere a cererii de intervenție

poate fi atacată numai de titularul cererii, și nu de alte părți, și doar în ce

privește admiterea în principiu. În ipoteza calificării cererii de intervenție

ca fiind în interes alăturat reclamantei soluția de respingere putea fi atacată

cu recurs numai de cel ce a formulat-o, singurul care poate justifica un

interes legitim în exercitarea căii de atac sub acest aspect.

Pe de altă parte, s-a

apreciat că reclamanta are posibilități de informare asupra patrimoniului

familiei, și judecăți de care a și uzat prin desemnarea unui mandatar în

proces, fie a mijloacelor de comunicație, informare în scris sau în sistem

informatizat cu instituțiile și cu autoritățile publice și instanțele de

judecată. Dreptul său nu este vătămat în sensul pretins, astfel că nu justifică

un interes legitim în exercitarea căii de atac, critica sub acest aspect

nefiind întemeiată.

De altfel, niciunul

dintre pârâții din speță nu este titularul vreunei obligații în raportul

juridic dedus judecății. Admiterea excepției lipsei calități procesuale pasive

cu consecința respingerii acțiunii de tribunal este rezultatul aplicării și

interpretării corecte a prevederilor legale în materie și deciziilor pronunțate

de Înalta Curte de Casație și Justiție București, în recursul în interesul

legii.

Cauza fiind

soluționată pe excepție, analiza pe fondul cererii nu s-a impus, norma din art.

137 C. proc. civ. fiind imperativă.

În rejudecare, în

chestiunea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, instanța de apel a avut în vedere și faptul că pricina s-a

judecat în primă instanță la data de 27 iunie 2011, anterior publicării în M.

Of. nr. 120/17.02.2012 a Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, complet competent să judece recursul în

interesul legii ce a statuat: "în acțiunile întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită

obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.

Acțiunile în acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului

Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile. Obligatorie, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.".

În rejudecare,

decizia citată este obligatorie pentru instanțele de judecată.

Însă, în propria cale

de atac părții nu i se poate crea o situație mai grea, în absența apelului

exercitat de celelalte părți, sub aspectul excepției de inadmisibilitate (art.

296 teza a II-a C. proc. civ.).

În ce privește

liberul acces la justiție, critica nu este întemeiată.

Reclamanta a indicat

ca temei de drept Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului,

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

Protocoalele adiționale, Protocolul adițional 1, art. 1 - Protecția

proprietății, Tratatul privind Uniunea Europeană,

Tratatul privind

funcționarea Uniunii Europene,

amendate de Tratatul de la Lisabona în 2007, Statutul

Curții Penale Internaționale de la Roma, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005,

Legea nr. 221/2009.

Prin cererea

înregistrată la tribunal la data de 29 octombrie 2010, reclamanta și-a

exercitat, conform art. 21 din Constituție, dreptul la acces liber la justiție,

sesizând instanțele de judecată pentru apărarea dreptului de proprietate și

solicitarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat, fără nicio

limitare.

Dreptul de acces la o

instanță de judecată nu este absolut, ci se pretează la limitări implicit

admise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește condițiile

de admisibilitate a cererilor ce presupun o reglementare din partea statului.

Astfel, în privința

condițiilor de exercitare a acțiunii legiuitorul poate să reglementeze termene

de exercitare, forma în care trebuie exercitat dreptul, conținutul, dovada

cererii, procedura de soluționare și căi de atac, fără ca prin aceasta să se

aducă atingere dreptului, în substanța sa, principiilor și textelor

constituționale de referință și nici reglementărilor internaționale în care

România este parte.

În cuprinsul cererii

de chemare în judecată reclamanta nu folosește noțiunea de

"revendicare", ci de "predare" a bunurilor menționate și un

alt capăt de cerere "daune" pentru lipsa de folosință a acestora.

Temeiul de drept al

cererii ce poate fi alăturat celor înscrise de reclamantă nu poate fi decât

art. 480 C. civ. de la 1864.

Instanța a apreciat

că în speță este astfel incidentă și obligatorie Decizia nr. 33 din 9 iunie

2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin

recursul în interesul legii, ce a statuat că în virtutea principiului specialia

generalibus derogant concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut

expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Or, autorii

reclamantei, persoanele îndreptățite și-au exercitat dreptul la măsuri

reparatorii prin formularea notificării, soluționată de primărie potrivit legilor

speciale.

Faptul că cei

îndreptățiți în timpul vieții și succesorii lor nu au finalizat procedura prin

exercitarea căilor de atac în contradictoriu cu unitatea deținătoare, alta

decât pârâții în cauză nu le conferă acestora din urmă calitatea procesuală

pasivă. De asemenea, nu se naște pentru reclamantă dreptul la o altă acțiune în

condițiile dreptului comun și fără a indica și proba neconcordanța între

Convenția Europeană a Dreptului Omului și legile speciale invocate ca temei de

drept în cerere.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, cât și hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României au lăsat la latitudinea statelor semnatare

ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, ceea

ce nu constituie o încălcare a dreptului de acces la justiție și nici a unui

"recurs efectiv".

Împotriva Deciziei

nr. 59 din 22 mai 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs

reclamanta B.M. și intervenientul S.C.M.

Recursul reclamantei

B.M. a fost declarat la data de 16 iulie 2013 și a fost înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. 3941/1/2013, cu

termen de judecată la 31 ianuarie 2014. Prin cererea de recurs, reclamanta B.M.

nu a formulat critici împotriva deciziei recurate, ci doar a relatat aspecte ce

privesc nemulțumirile sale față de magistrații învestiți cu soluționarea cauzei

în ciclurile procesuale anterioare și a indicat faptul că motivele sale de

recurs din ciclul procesual anterior au rămas valabile și pentru această fază.

Cererea de recurs a

intervenientului S.C.M. a fost depusă la data de 28 mai 2013 și a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

sub nr. 8567/99/2030*, cu termen de judecată la 31 ianuarie 2014, dosarul fiind

înaintat acestei instanțe de către Curtea de Apel Iași. Prin cererea de recurs,

intervenientul a arătat că își va motiva și dezvolta recursul printr-un memoriu

separat, ce urma a fi depus după redactarea și comunicarea hotărârii atacate.

La termenul din data

de 31 ianuarie, Înalta Curte a dispus conexarea Dosarului nr. 3941/1/2013 la

prezenta cauză (recursul promovat de reclamantă), motivat de faptul că, în

ambele dosare, prin cele două cereri de recurs a fost atacată aceeași hotărâre,

Decizia nr. 59 din 22 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă, fiind

întrunite, astfel, condițiile pentru a dispune conexarea celor două dosare,

existând identitate de obiect și de părți, în raport cu dispozițiile art. 164

C. proc. civ.

Totodată, Înalta

Curte a invocat din oficiu excepția nulității recursurilor, pentru nemotivare

în privința recursului intervenientului, respectiv pentru neîncadrarea

criticilor în prevederile art. 304 C. proc. civ., în ceea ce privește recursul

reclamantei.

La data de 5

februarie 2014, recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a

reluat istoricul cauzei și nemulțumirile sale față de judecătorii cauzei.

Excepția este

întemeiată și va fi admisă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

În ce privește

recursul reclamantei B.M.:

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de

recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute

limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică, precum și în situația în care criticile dezvoltate sunt susceptibile

de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia

dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă

parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata

realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul

de nelegalitate invocat.

Față de faptul că nu

constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția

pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la

decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță, nu

numai că recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat recursul, dar nu a formulat

nici critici care să poată fi încadrate în condițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul

cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa

deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea

deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la

argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze astfel

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența

judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această

cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și

limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă prin dispoziții speciale, de

strică interpretare.

Recurenta însă, în

cuprinsul memoriului de recurs, a enunțat doar susțineri referitoare la aspecte

care privesc nemulțumirea acesteia față de magistrații învestiți cu

soluționarea cauzei în ciclurile procesuale anterioare, care nu sunt

susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare

juridică.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurentă prin concluziile scrise depuse la data de 5

februarie 2014, acestea nu pot fi avute în vedere, întrucât, pe de o parte, au

fost formulate mult după termenul legal de motivare a recursului, iar, pe de altă

parte, prin aceste critici nu se regăsesc motive de ordine publică, cum de

altfel, nici recurenta-reclamantă, reprezentată de procurator la termenul de

ședință din 31 ianuarie 2014, nu a înțeles să invoce astfel de motive.

Față de cele expuse

mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul

declarat de reclamanta B.M.

recursului declarat de intervenientul S.C.M.:

Art. 303 alin. (1) C.

proc. civ. prevede că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, care este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii atacate, conform art. 301 C. proc. civ.

Corelativ, art. 306

alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în

termenul legal, afară de cazul în care se invocă un motiv de ordine publică, în

condițiile legii.

În speță,

recurentul-reclamant a depus cererea de recurs la data de 28 mai 2013, arătând

că urmează a motiva recursul după redactarea și comunicarea hotărârii recurate.

Așa cum rezultă din dovada de comunicare de la dosarul de apel,

recurentului-intervenient i s-a comunicat decizia atacată la data de 3 iulie

2013, care îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 100 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la

această dată, aplicând modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art. 101

alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele procedurale pe zile, urmează a se

reține că termenul de motivare a recursului s-a împlinit la data de 19 iulie

2013.

Or, recurentul-reclamant

nu a procedat la motivarea căii de atac după comunicarea hotărârii atacate,

motiv pentru care Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului,

conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule

recursurile conexe declarate de reclamanta B.M. și de intervenientul S.C.M.

împotriva Deciziei nr. 59 din 22 mai 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ