ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 528/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 noiembrie 2010 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta B.M., prin procurator I.D.C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Public, prin Procuror General, Prefectura Județului Iași, prin Prefect și comuna Răducăneni, județul Iași, prin Primar, să se dispună: predarea patrimoniului său material și cultural, patrimoniu constituit din imobil (teren și clădire), situat în satul Bohotin, comuna Răducăneni, județul Iași și bunurile următoare: teren, în suprafață de 50 ari și 120 ari, conform actului de vânzare din 10 iunie 1932; clădirea morii și un atelier mecanic de întreținere, utilaje și părțile componente ale tehnologiei de morărit, care au făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1927; fructele proprietății pe care acest bun le putea produce, în echivalent, ca fiind 1.000 euro/lună, începând din anul 1952; suportarea penalităților de întârziere a plății, potrivit practicii Ministerului Finanțelor, adică 0,1%/zi; iar, la un cumul de 3 ani, să se dubleze suma, începând cu data de 15 ianuarie 2002, adică de la data depunerii notificării, 10 august 2001; daunele datorate de imposibilitatea de a contracta împrumuturi, potrivit practicii din prezent,

daune care se calculează din 15 ianuarie 2002, când trebuia deja să dețină proprietatea. La termenul din 11 aprilie 2011, s-a prezentat în instanță numitul S.C.M., care a depus cerere de intervenție în interesul reclamantei și asupra căreia părțile și-au expus concluziile la termenul din 16 mai 2011. Tribunalul a constatat că acesta a fost împuternicit de reclamantă, conform procurii speciale din 23 aprilie 2007, emisă de Notar Public S.T. comuna Răducăneni, județul Iași, să-i administreze suprafața de 37.500 mp teren arabil, situat în comuna Răducăneni, cât și suprafața de 5.000 mp teren clădit și neclădit aferent casei de locuit din intravilanul statului Bohotin, comuna Răducăneni, județul Iași.

Reclamanta a solicitat ca mandatarul său să administreze terenurile, să le cultive, să achite taxele și impozitele și să semneze în numele său. Din cuprinsul cererii de intervenție și a procurii depuse, instanța a constatat că intervenientul nu a demonstrat interesul pentru o atare cerere și nici nu a fost autorizat de reclamantă să efectueze un atare demers în cauză. Totodată, nu a justificat o eventuală necesitate de a apăra interesele reclamantei în prezenta cauză, conform art. 49 pct. 3 C. proc. civ., procuratorul S.C.M. fiind mandatat pentru anumite probleme de administrare ce au legătură cu alte proprietăți ale reclamantei și față de alte autorități. Astfel, prin Încheierea din 16 mai 2011, s-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de numitul S.C.M.

Prin Sentința civilă nr. 1413/2011 din 27 iunie 2011 a Tribunalului Iași, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Județului Iași și de către Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția Generală Juridică, în calitate de reprezentant legal. A fost respinsă excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa obiectului, invocată de pârâta Ministerul Public, prin Procurorul General al României.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, excepție invocată de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Comuna Răducăneni, județul Iași, prin Primar, și de către Ministerul Public, prin Procurorul General al României, și, în consecință: A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta B.M., prin procurator I.D.C., în contradictoriu cu pârâții: Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Județului Iași, Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția Generală Juridică, Ministerul Public, prin Procurorul General al României, Prefectura Județului Iași, prin Prefectul Județului Iași și Comuna Răducăneni, județul Iași, prin Primar, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în ce privește respingerea cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul S.C.M. și a cererii de chemare în judecată. Prin Decizia nr. 592 din 16 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta B.M., iar, prin Decizia nr. 179 din 23 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului. A fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată hotărârea recurată, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecarea apelului, la aceeași instanță de apel.

În calificarea căii de atac, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii nu l-a constituit exercitarea unei contestații împotriva dispoziției emise în faza administrativă a procedurii, pentru a fi atrasă incidența normei prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în actuala reglementare, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, prin care s-a suprimat calea de atac a apelului. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, și dispozițiile legale constituționale și internaționale ce reglementează și ocrotesc dreptul de proprietate. Acțiunea privește restituirea/predarea proprietății reclamantei preluate în mod abuziv de stat din patrimoniul autorilor săi, precum și a fructelor civile/despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului, începând cu epoca preluării și până la predarea sa, în lipsă de stipulație contrară, cererea este supusă dublului grad de jurisdicție.

Învestită urmare trimiterii cauzei spre rejudecare cu judecarea apelului declarat de reclamantă, prin Decizia civilă nr. 59 din 22 mai 2013, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: Prin intervenția accesorie intervenientul nu trebuie să invoce un drept propriu și să urmărească pronunțarea unei hotărâri pentru el, ci tinde, prin apărările pe care le susține, ca soluția în proces să se dea în favoarea părții pentru care a intervenit. În speță, cererea nu cuprinde apărări concrete în favoarea reclamantei pentru a fi calificată ca accesorie, în interesul acesteia și admisă în principiu. Fiind invocat propriul drept, ca nepot și moștenitor legitim al unuia din autorii proprietăți preluate de stat, soluția de respingere a cererii de intervenție este legală.

S-a reținut ca fiind determinantă opțiunea intervenientului de a nu-și valorifica dreptul propriu în condițiile Legii 10/2001, ci de a interveni în favoarea reclamantei, fără a justifica însă interesul legitim pentru a fi parte în proces, sub acest aspect. Întrucât nu a dobândit calitatea de parte în cauză, soluția de respingere a cererii de intervenție poate fi atacată numai de titularul cererii, și nu de alte părți, și doar în ce privește admiterea în principiu. În ipoteza calificării cererii de intervenție ca fiind în interes alăturat reclamantei soluția de respingere putea fi atacată cu recurs numai de cel ce a formulat-o, singurul care poate justifica un interes legitim în exercitarea căii de atac sub acest aspect.

Pe de altă parte, s-a apreciat că reclamanta are posibilități de informare asupra patrimoniului familiei, și judecăți de care a și uzat prin desemnarea unui mandatar în proces, fie a mijloacelor de comunicație, informare în scris sau în sistem informatizat cu instituțiile și cu autoritățile publice și instanțele de judecată. Dreptul său nu este vătămat în sensul pretins, astfel că nu justifică un interes legitim în exercitarea căii de atac, critica sub acest aspect nefiind întemeiată. De altfel, niciunul dintre pârâții din speță nu este titularul vreunei obligații în raportul juridic dedus judecății. Admiterea excepției lipsei calități procesuale pasive cu consecința respingerii acțiunii de tribunal este rezultatul aplicării și interpretării corecte a prevederilor legale în materie și deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție București, în recursul în interesul legii.

Cauza fiind soluționată pe excepție, analiza pe fondul cererii nu s-a impus, norma din art. 137 C. proc. civ. fiind imperativă. În rejudecare, în chestiunea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a avut în vedere și faptul că pricina s-a judecat în primă instanță la data de 27 iunie 2011, anterior publicării în M. Of. nr. 120/17.02.2012 a Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, complet competent să judece recursul în interesul legii ce a statuat: "în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.

Acțiunile în acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Obligatorie, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.". În rejudecare, decizia citată este obligatorie pentru instanțele de judecată. Însă, în propria cale de atac părții nu i se poate crea o situație mai grea, în absența apelului exercitat de celelalte părți, sub aspectul excepției de inadmisibilitate (art. 296 teza a II-a C. proc.

civ.). În ce privește liberul acces la justiție, critica nu este întemeiată. Reclamanta a indicat ca temei de drept Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele adiționale, Protocolul adițional 1, art. 1 - Protecția proprietății, Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, amendate de Tratatul de la Lisabona în 2007, Statutul Curții Penale Internaționale de la Roma, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 221/2009. Prin cererea înregistrată la tribunal la data de 29 octombrie 2010, reclamanta și-a exercitat, conform art. 21 din Constituție, dreptul la acces liber la justiție, sesizând instanțele de judecată pentru apărarea dreptului de proprietate și solicitarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat, fără nicio limitare.

Dreptul de acces la o instanță de judecată nu este absolut, ci se pretează la limitări implicit admise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a cererilor ce presupun o reglementare din partea statului. Astfel, în privința condițiilor de exercitare a acțiunii legiuitorul poate să reglementeze termene de exercitare, forma în care trebuie exercitat dreptul, conținutul, dovada cererii, procedura de soluționare și căi de atac, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului, în substanța sa, principiilor și textelor constituționale de referință și nici reglementărilor internaționale în care România este parte. În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta nu folosește noțiunea de "revendicare", ci de "predare" a bunurilor menționate și un alt capăt de cerere "daune" pentru lipsa de folosință a acestora.

Temeiul de drept al cererii ce poate fi alăturat celor înscrise de reclamantă nu poate fi decât art. 480 C. civ. de la 1864. Instanța a apreciat că în speță este astfel incidentă și obligatorie Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin recursul în interesul legii, ce a statuat că în virtutea principiului specialia generalibus derogant concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Or, autorii reclamantei, persoanele îndreptățite și-au exercitat dreptul la măsuri reparatorii prin formularea notificării, soluționată de primărie potrivit legilor speciale. Faptul că cei îndreptățiți în timpul vieții și succesorii lor nu au finalizat procedura prin exercitarea căilor de atac în contradictoriu cu unitatea deținătoare, alta decât pârâții în cauză nu le conferă acestora din urmă calitatea procesuală pasivă. De asemenea, nu se naște pentru reclamantă dreptul la o altă acțiune în condițiile dreptului comun și fără a indica și proba neconcordanța între Convenția Europeană a Dreptului Omului și legile speciale invocate ca temei de drept în cerere.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României au lăsat la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, ceea ce nu constituie o încălcare a dreptului de acces la justiție și nici a unui "recurs efectiv". Împotriva Deciziei nr. 59 din 22 mai 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs reclamanta B.M. și intervenientul S.C.M. Recursul reclamantei B.M. a fost declarat la data de 16 iulie 2013 și a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. 3941/1/2013, cu termen de judecată la 31 ianuarie 2014. Prin cererea de recurs, reclamanta B.M.

nu a formulat critici împotriva deciziei recurate, ci doar a relatat aspecte ce privesc nemulțumirile sale față de magistrații învestiți cu soluționarea cauzei în ciclurile procesuale anterioare și a indicat faptul că motivele sale de recurs din ciclul procesual anterior au rămas valabile și pentru această fază. Cererea de recurs a intervenientului S.C.M. a fost depusă la data de 28 mai 2013 și a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. 8567/99/2030*, cu termen de judecată la 31 ianuarie 2014, dosarul fiind înaintat acestei instanțe de către Curtea de Apel Iași. Prin cererea de recurs, intervenientul a arătat că își va motiva și dezvolta recursul printr-un memoriu separat, ce urma a fi depus după redactarea și comunicarea hotărârii atacate.

La termenul din data de 31 ianuarie, Înalta Curte a dispus conexarea Dosarului nr. 3941/1/2013 la prezenta cauză (recursul promovat de reclamantă), motivat de faptul că, în ambele dosare, prin cele două cereri de recurs a fost atacată aceeași hotărâre, Decizia nr. 59 din 22 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă, fiind întrunite, astfel, condițiile pentru a dispune conexarea celor două dosare, existând identitate de obiect și de părți, în raport cu dispozițiile art. 164 C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția nulității recursurilor, pentru nemotivare în privința recursului intervenientului, respectiv pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 304 C. proc.

civ., în ceea ce privește recursul reclamantei. La data de 5 februarie 2014, recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a reluat istoricul cauzei și nemulțumirile sale față de judecătorii cauzei. Excepția este întemeiată și va fi admisă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. În ce privește recursul reclamantei B.M.: Conform art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică, precum și în situația în care criticile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat. Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc.

civ. Or, în speță, nu numai că recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă prin dispoziții speciale, de strică interpretare. Recurenta însă, în cuprinsul memoriului de recurs, a enunțat doar susțineri referitoare la aspecte care privesc nemulțumirea acesteia față de magistrații învestiți cu soluționarea cauzei în ciclurile procesuale anterioare, care nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică. În ceea ce privește criticile formulate de recurentă prin concluziile scrise depuse la data de 5 februarie 2014, acestea nu pot fi avute în vedere, întrucât, pe de o parte, au fost formulate mult după termenul legal de motivare a recursului, iar, pe de altă parte, prin aceste critici nu se regăsesc motive de ordine publică, cum de altfel, nici recurenta-reclamantă, reprezentată de procurator la termenul de ședință din 31 ianuarie 2014, nu a înțeles să invoce astfel de motive.

Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamanta B.M. 2. În privința recursului declarat de intervenientul S.C.M.: Art. 303 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, care este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform art. 301 C. proc. civ. Corelativ, art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care se invocă un motiv de ordine publică, în condițiile legii. În speță, recurentul-reclamant a depus cererea de recurs la data de 28 mai 2013, arătând că urmează a motiva recursul după redactarea și comunicarea hotărârii recurate.

Așa cum rezultă din dovada de comunicare de la dosarul de apel, recurentului-intervenient i s-a comunicat decizia atacată la data de 3 iulie 2013, care îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. (3) C. proc. civ. Prin raportare la această dată, aplicând modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele procedurale pe zile, urmează a se reține că termenul de motivare a recursului s-a împlinit la data de 19 iulie 2013. Or, recurentul-reclamant nu a procedat la motivarea căii de atac după comunicarea hotărârii atacate, motiv pentru care Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 306 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nule recursurile conexe declarate de reclamanta B.M. și de intervenientul S.C.M. împotriva Deciziei nr. 59 din 22 mai 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ