ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 211/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 626 din 21 martie 2012, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul M.A.C., în contradictoriu cu pârâta SC I. SA; a obligat pârâta să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 915 mp, situat în str. M. și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului 1.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantul M.A.C.

a chemat în judecată pe pârâta SC I. SA solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 900 mp, situat în Iași, deținut de pârâtă la adresa din str. P. Din actele depuse la dosar de reclamant, rezultă că, potrivit actului de veșnică vânzare din 31 decembrie 1942 autentificat de către Tribunalul Iași, preotul D.R., în numele și pentru D.F., a vândut soților M.C. și M.M. (ascendenții reclamantului) imobilul situat în Iași, str. M., în suprafață de aproximativ 900 mp, teren, pe care se aflau construite două corpuri de casă. Prin decizia nr. 296 din 1 aprilie 1949 a Consiliului de Miniștri (depusă de reclamant la dosar), au fost expropriate mai multe proprietăți din zonă în vederea construirii Filaturii din Iași, în acest decret nefiind trecut însă terenul în litigiu.

Reclamantul face dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat cu acte autentice de proprietate (contract de vânzare-cumpărare), adresa din 25 august 2006 a Municipiului Iași, Direcția de Dezvoltare Urbană și Serviciul Cadastru, adresa și extrasul legalizat din „Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole” din Municipiul Iași, care arată că terenul din str. M. se află în sectorul cadastral nr. X1, și a aparținut proprietarilor M.C., M.M. și M.A. Deși pârâta a invocat că deține legitim terenul în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu a putut opune reclamantului un titlu de proprietate care să fie preferat celui deținut de autorii acestuia.

Pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, arătând că acesta putea beneficia de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, promovarea unei acțiuni în revendicare nefiind posibilă după apariția legii speciale. Reține însă instanța, având în vedere jurisprudența C.E.D.O., că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 ar exclude posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Pârâta SC I. SA a opus reclamantului, pentru a-și justifica dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiul, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor.

Acest certificat a fost emis pentru stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat după o procedură stabilită de lege, dar nu poate fi considerat titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, el fiind emis în scopul înscrierii acestuia în registrul unic al societăților comerciale. Reclamantul nu a putut beneficia de despăgubiri în temeiul legii speciale, tocmai datorită faptului că nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către stat prin act de expropriere a terenului în litigiu. În atare condiții, se poate reține că terenul nu a ieșit niciodată din proprietatea autorilor reclamantului care l-au dobândit prin cumpărare, respectiv, prin act autentic de vânzare-cumpărare.

Terenul revendicat de reclamant a fost identificat în raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză. Raportat la aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 480 C. civ., instanța a admis acțiunea reclamantului.

Curtea de Apel Iași, secția I civilă, prin decizia nr. 179 din 22 octombrie 2012, a admis apelul formulat de pârâta SC I. SA împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul M.A.C., în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, reținând, în esență, următoarele; Greșit a fost respinsă de tribunal excepția inadmisibilității acțiunii, această excepție operând în cauză, pentru considerentele expuse în cele ce urmează; Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a stabilit că un concurs între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. S-a reținut, în considerentele deciziei în interesul legii, că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula „electa una via” și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României, 1997). Principiul stabilit în art. 330 7 C. proc. civ. este că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în deciziile în interesul legii este obligatorie pentru instanțe. În speță, astfel cum corect a argumentat și apelanta, reclamantul a utilizat calea legii speciale, acțiunea în revendicare întemeiată pe C. civ. apărând inadmisibilă, în considerarea celor expuse. Referirile pe care intimatul reclamant M.A.C.

le face la decizia în interesul legii sunt limitate la enunțul care îl avantajează, omițând să observe că esența statuării din decizia nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se găsește în paragraful precedent. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.A.C., care, în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele; Instanța de apel a apreciat greșit că în cauză ar opera excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât nu a avut în vedere admisibilitatea cererilor în revendicare formulate în temeiul dreptului comun, preferând să dea întâietate dreptului intern și nu legislației europene, și, pe cale de consecință, să apere pe cel care a preluat abuziv un bun de la adevăratul proprietar.

Instanța de fond a făcut o corecta aplicare a legii, inclusiv a deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care indică admisibilitatea cererilor de revendicare pe drept comun, dându-se prioritate legislației europene atunci când se constată discordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. O asemenea discordanță există câtă vreme legiuitorul național nu menține în folosul proprietarului deposedat abuziv de bunul său toate mijloacele și remediile juridice de natură să asigure respectarea principiului înscris în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nu este acceptabil ca preluările abuzive să fie consolidate prin alte inechități ca cele ce s-ar produce prin nerecunoașterea dreptului proprietarului de a-și valorifica în folosul său toate mijloacele de redobândire a proprietății. În aceste repere, acțiunea în revendicare pe drept comun este un remediu legal care dă conținut garanțiilor constituționale din dreptul intern, conform cărora statul garantează proprietatea, potrivit art. 44 din Constituția României, cât și garanțiilor înscrise în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în Protocoalele adiționale. S-a mai arătat, că aplicarea acestor principii nu poate fi sacrificată securității raporturilor juridice decât atunci când actualul deținător ar avea un titlu legitim, ar fi de buna-credință și ar fi plătit vreo sumă de bani, încât să apară ca o persoană ce ar suporta o pagubă disproporționată în raport de beneficiarul remediului juridic recunoscut prin sentința criticată.

Dimpotrivă, în speța, intimata este fosta întreprindere de stat căreia acesta i-a dat în administrare terenul recurentului, continuând o posesie bazată pe violență și valorificând patrimonial un bun sfidând drepturile proprietarului, căruia nu i se poate opune nici un impediment, câtă vreme face dovada dreptului său și a unui titlu preferabil. Mai mult de atât, în timp ce intimata ar avea acces la despăgubiri conform art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, recurentul ar rămâne expus acestei încălcări perpetue și neindemnizate a dreptului său, fapt ce apare în discordanță în legislația europeană. Prin urmare, în timp ce pentru intimata există un remediu, recurentului nu i se recunoaște dreptul la o compensație, ceea ce apare ca inechitabil și în contradicție cu spiritul normelor europene și ale dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, care sunt aplicabile în speță.

Ceea ce nu a avut în vedere instanța de apel atunci când a judecat prezenta cauza este tocmai faptul ca decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se limitează doar la a acorda prioritate legii speciale, în speța Legea nr. 10/2001, în defavoarea dreptului comun, ci vine cu o completare legată de neconcordantele dintre între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care aceasta din urmă are prioritate. Instanța de judecată, atunci când a analizat prevederile legale aplicabile în speța de față, a interpretat greșit această decizie și nu a avut în vedere prioritatea care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, câtă vreme nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

S-a conchis, că, întrucât legea a înțeles să asigure protecția dreptului de proprietate, reclamantul acționând conform prevederilor legale, iar formularea prezentei acțiuni este o punere în practică a garanției protecției dreptului de proprietate, în cauză nu există niciun impediment legal care să lipsească pe fostul proprietar de dreptul de a uza de toate posibilitățile legale pentru recuperarea bunului imobil preluat în mod abuziv, așa cum corect a reținut instanța de fond, având în vedere art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 parag.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 din vechiul C. civ.; că reclamantul a făcut dovada proprietății cu acte autentice de proprietate, în timp ce intimata SC I. SA, pentru a-și justifica dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a depus la dosar certificatul de atestară a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de Ministerul Industriilor, care nu face dovada unui drept de proprietate dobândit în condiții legitime, întrucât nu are valoarea unui titlu de proprietate, și că, procedând la compararea titlurilor, prima instanță legal a dat eficiență acțiunii în revendicare, apreciind că reclamantul a făcut dovada celui mai bine caracterizat titlu de proprietate.

Însă, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că, prin admiterea acestei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, pentru că în situația în care reclamantului i s-ar admite acțiunea în revendicare nu s-ar desființa niciun titlu de proprietate și nu s-ar încălca nici o hotărâre cu autoritate de lucru judecat și cu aplicabilitate în speța de față, întrucât intimata beneficiază doar de un certificat de atestare a dreptului de proprietate, care nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate. Având în vedere aceste aspecte, s-a concluzionat că instanța de apel a omis să aplice decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, încălcând tocmai esența deciziei la care a făcut trimitere.

S-a mai arătat, că, în mod corect, prima instanța a considerat că, în condițiile în care nu s-a făcut dovada modului de preluare, deținerea terenului de către stat și actualul detentor este abuzivă, întrucât terenul nu a ieșit niciodată din proprietate autorilor reclamantului, care l-au dobândit cu acte autentice, iar principiul securității raporturilor juridice nu poate opera în sensul menținerii în proprietate a unui bun dobândit prin abuz în disprețul unui drept dobândit legal de către reclamant. Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate de către reclamantul M.A.C., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., de către instanță, se constată următoarele; Obiectul acțiunii deduse judecății la primă instanță îl constituie acțiunea în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480-art.

481 C. civ., a imobilului teren în suprafață de aproximativ 900 mp, ce a fost preluat de stat abuziv de la autorii reclamantului. Prin criticile formulate cu privire la soluționarea cauzei în apel, reclamantul a susținut că decizia recurată, prin care acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun a fost respinsă, ca inadmisibilă, este nelegală, întrucât, greșit, a reținut instanța de apel că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator, acțiunea în revendicare promovată pe dreptul comun privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ este inadmisibilă în raport de prevederile Convenției Europene și că acesta deține un „bun” cu privire la imobilul în litigiu, în raport de dispozițiile art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în timp ce pârâta nu este titulara unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu.

Aceste critici sunt nefondate, pentru următoarele considerente; Cu privire la starea de fapt, așa cum a fost reținută de instanțele de fond și apel și care nu poate fi reevaluată în recurs, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurată, s-a constatat că imobilul în litigiu, teren în suprafață de aproximativ 900 mp, situat în str. M., a aparținut autorilor reclamantului, fiind preluat de stat fără titlu și că, în prezent, terenul este deținut de pârâta SC I SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de Ministerul Industriilor.

Prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a soluționat litigiul pe fond, în sensul că a admis acțiunea în revendicare promovată de reclamant pe dreptul comun și a obligat pe pârâtă să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 915 mp, situat în str. M., iar instanța de apel, prin decizia recurată, urmare a admiterii apelului pârâtei, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.

Prin urmare, câtă vreme instanța de apel, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, a tranșat chestiune litigioasa dedusă judecății pe excepția inadmisibilității acțiunii și nu pe fond, pe calea prezentului recurs vor fi primite și analizate numai criticile ce vizează soluția instanței de apel dată pe excepție, nu și cele ce vizează fondul cererii de chemare în judecată, întrucât decizia recurată poate face obiectul controlului de legalitate numai în limita a ceea ce s-a judecat.

Analizând critica formulată de reclamant potrivit căreia greșit instanța de apel a apreciat că în cauză ar opera excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, întrucât a dat preferabilitate dreptului intern și nu legislației europene, și, pe cale de consecință, a apărat pe cel care a preluat abuziv un bun de la adevăratul proprietar, se constată următoarele; Raportat la dreptul intern, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, se constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, art. 480-art.

481 C. civ. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. În raport de aceste dispoziții legale, se constată că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate de stat abuziv puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv de către stat. În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, către unitatea deținătoare, așa cum este determinată prin dispozițiile acestui act normativ.

Inaplicabilitatea dreptului comun în raport de legea specială rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume „specialia generalibus derogant”, legile speciale derogă de la cele generale. Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, respectiv sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. De asemenea, cu privire la problema supusă analizei în cauză, aceea a admisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, se constată că decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc.

civ., vizând problema în discuție, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzută în cuprinsul legii speciale.

În ceea ce privește critica formulată de reclamant potrivit căreia instanța de apel, atunci când a soluționat cauza, nu a avut în vedere tocmai faptul că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a limitat doar la dreptul intern potrivit căruia se acorda prioritate legii speciale, în speță Legea nr. 10/2001, în concursul dintre aceasta și dreptul comun, ci a venit cu „o completare” ce vizează neconcordanțele dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând ca aceasta din urmă are prioritate, se constată următoarele; Reclamantul a susținut implicit că greșit s-a analizat numai raportat la dreptul intern excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât decizia nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat că, dacă există neconcordanță dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate aceasta din urmă și că, în raport de dreptul convențional, acțiunea în revendicare este admisibilă, întrucât reclamantul deține un titlu mai bine caracterizat, spre deosebire de pârâtă care nu este titulara unui drept de proprietate dobândit în condiții legitime, certificatul de atestare a dreptului de proprietate neavând valoarea unui titlu de proprietate.

Această critică este nefondată, întrucât, deși prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, deoarece nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să i se asigure accesul la justiție, în speță, reclamantul nu se poate prevala de un „bun” în sensul dispozițiilor Convenției Europene cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel, cu privire la acest aspect, se constată că s-a statuat de către C.E.D.O., cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le încriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții, Noțiunea de bunuri poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „speranța legitim” de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vederea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009). În schimb, C.E.D.O.

a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, așa cum este cazul în speță, când reclamantul în susținerea temeiniciei acțiunii în revendicare invocă dreptul autorilor săi asupra imobilului în litigiu preluat abuziv de stat în anul 1949. Prin urmare, se constată că reclamantul nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul aflat inițial în patrimoniul autorilor săi nu este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta neîndeplinind condițiile esențiale pentru a putea redobândi proprietatea terenului în litigiu trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, așa cum au fost expuse mai sus, existând o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, astfel că acțiunea în revendicare promovată de reclamant pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, iar soluția instanței de apel, dată prin decizia recurată, este legală și din perspectiva normelor convenționale.

Critica formulată de reclamant potrivit căreia, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, este nefondată, deoarece în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, acesta putea beneficia de toate drepturile și garanțiile procesuale pentru valorificarea dreptului ce a aparținut autorilor săi, respectiv putea solicita entității deținătoare fie restituirea în natură, fie în echivalent a terenului în litigiu, iar soluția adoptată de aceasta este supusă controlului jurisdicțional în condițiile art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, Pentru considerentele expuse, instanța constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge în consecință.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.A.C. împotriva deciziei nr. 179 din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2014.