ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 211/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 211/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 626 din 21 martie

2012, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii; a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul M.A.C., în

contradictoriu cu pârâta SC I. SA; a obligat pârâta să-i lase reclamantului în

deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 915 mp, situat

în str. M. și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului 1.400 RON, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul M.A.C. a chemat în judecată pe

pârâta SC I. SA solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul în suprafață de 900 mp, situat în Iași, deținut de

pârâtă la adresa din str. P.

Din actele depuse la

dosar de reclamant, rezultă că, potrivit actului de veșnică vânzare din 31

decembrie 1942 autentificat de către Tribunalul Iași, preotul D.R., în numele

și pentru D.F., a vândut soților M.C. și M.M. (ascendenții reclamantului)

imobilul situat în Iași, str. M., în suprafață de aproximativ 900 mp, teren, pe

care se aflau construite două corpuri de casă.

Prin decizia nr. 296

din 1 aprilie 1949 a Consiliului de Miniștri (depusă de reclamant la dosar), au

fost expropriate mai multe proprietăți din zonă în vederea construirii

Filaturii din Iași, în acest decret nefiind trecut însă terenul în litigiu.

Reclamantul face

dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat cu acte autentice

de proprietate (contract de vânzare-cumpărare), adresa din 25 august 2006 a

Municipiului Iași, Direcția de Dezvoltare Urbană și Serviciul Cadastru, adresa

și extrasul legalizat din „Borderoul populației, proprietăților și

exploatațiilor agricole” din Municipiul Iași, care arată că terenul din str. M.

se află în sectorul cadastral nr. X1, și a aparținut proprietarilor M.C., M.M.

și M.A.

Deși pârâta a invocat

că deține legitim terenul în baza certificatului de atestare a dreptului de

proprietate nu a putut opune reclamantului un titlu de proprietate care să fie

preferat celui deținut de autorii acestuia.

Pârâta a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, arătând că acesta putea

beneficia de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, promovarea unei

acțiuni în revendicare nefiind posibilă după apariția legii speciale.

Reține însă instanța,

având în vedere jurisprudența C.E.D.O., că nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 ar exclude posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, deoarece este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se

poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Pârâta SC I. SA a

opus reclamantului, pentru a-și justifica dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiul, certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor.

Acest certificat a

fost emis pentru stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile

comerciale cu capital de stat după o procedură stabilită de lege, dar nu poate

fi considerat titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, el fiind emis

în scopul înscrierii acestuia în registrul unic al societăților comerciale.

Reclamantul nu a

putut beneficia de despăgubiri în temeiul legii speciale, tocmai datorită

faptului că nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către stat prin act de

expropriere a terenului în litigiu.

În atare condiții, se

poate reține că terenul nu a ieșit niciodată din proprietatea autorilor

reclamantului care l-au dobândit prin cumpărare, respectiv, prin act autentic

de vânzare-cumpărare.

Terenul revendicat de

reclamant a fost identificat în raportul de expertiză tehnică topografică efectuat

în cauză.

Raportat la aceste

considerente, având în vedere dispozițiile art. 480 C. civ., instanța a admis

acțiunea reclamantului.

Curtea de Apel Iași,

secția I civilă, prin decizia nr. 179 din 22 octombrie 2012, a admis apelul

formulat de pârâta SC I. SA împotriva sentinței primei instanțe, pe care a

schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată

de reclamantul M.A.C., în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, reținând, în

esență, următoarele;

Greșit a fost

respinsă de tribunal excepția inadmisibilității acțiunii, această excepție

operând în cauză, pentru considerentele expuse în cele ce urmează;

Prin decizia nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, s-a stabilit că un concurs între legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus

derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

S-a reținut, în

considerentele deciziei în interesul legii, că, de principiu, persoanele cărora

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula „electa una via” și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României, 1997). Principiul stabilit în art. 330

7

C. proc. civ. este că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

deciziile în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.

În speță, astfel

cum corect a argumentat și apelanta, reclamantul a utilizat calea legii

speciale, acțiunea în revendicare întemeiată pe C. civ. apărând

inadmisibilă, în considerarea celor expuse. Referirile pe care intimatul

reclamant M.A.C. le face la decizia în interesul legii sunt limitate la

enunțul care îl avantajează, omițând să observe că esența

statuării din decizia nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se

găsește în paragraful precedent.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul M.A.C., care, în dezvoltarea criticilor

formulate, a arătat următoarele;

Instanța de apel a

apreciat greșit că în cauză ar opera excepția inadmisibilității acțiunii,

întrucât nu a avut în vedere admisibilitatea cererilor în revendicare formulate

în temeiul dreptului comun, preferând să dea întâietate dreptului intern și nu

legislației europene, și, pe cale de consecință, să apere pe cel care a preluat

abuziv un bun de la adevăratul proprietar.

Instanța de fond a

făcut o corecta aplicare a legii, inclusiv a deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care indică admisibilitatea

cererilor de revendicare pe drept comun, dându-se prioritate legislației

europene atunci când se constată discordanțe între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O asemenea discordanță

există câtă vreme legiuitorul național nu menține în folosul proprietarului deposedat

abuziv de bunul său toate mijloacele și remediile juridice de natură să asigure

respectarea principiului înscris în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nu este acceptabil ca

preluările abuzive să fie consolidate prin alte inechități ca cele ce s-ar produce

prin nerecunoașterea dreptului proprietarului de a-și valorifica în folosul său

toate mijloacele de redobândire a proprietății.

În aceste repere, acțiunea

în revendicare pe drept comun este un remediu legal care dă conținut garanțiilor

constituționale din dreptul intern, conform cărora statul garantează proprietatea,

potrivit art. 44 din Constituția României, cât și garanțiilor înscrise în Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și în Protocoalele adiționale.

S-a mai arătat, că aplicarea

acestor principii nu poate fi sacrificată securității raporturilor juridice decât

atunci când actualul deținător ar avea un titlu legitim, ar fi de buna-credință

și ar fi plătit vreo sumă de bani, încât să apară ca o persoană ce ar suporta o

pagubă disproporționată în raport de beneficiarul remediului juridic recunoscut

prin sentința criticată.

Dimpotrivă, în speța,

intimata este fosta întreprindere de stat căreia acesta i-a dat în administrare

terenul recurentului, continuând o posesie bazată pe violență și valorificând patrimonial

un bun sfidând drepturile proprietarului, căruia nu i se poate opune nici un impediment,

câtă vreme face dovada dreptului său și a unui titlu preferabil.

Mai mult de atât, în timp

ce intimata ar avea acces la despăgubiri conform art. 32

4

din Legea

nr. 99/1999, recurentul ar rămâne expus acestei încălcări perpetue și neindemnizate

a dreptului său, fapt ce apare în discordanță în legislația europeană.

Prin urmare, în timp ce

pentru intimata există un remediu, recurentului nu i se recunoaște dreptul la o

compensație, ceea ce apare ca inechitabil și în contradicție cu spiritul normelor

europene și ale dispozițiilor deciziei nr. 33/2008, care sunt aplicabile în speță.

Ceea ce nu a avut în vedere

instanța de apel atunci când a judecat prezenta cauza este tocmai faptul ca decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se limitează doar la a acorda

prioritate legii speciale, în speța Legea nr. 10/2001, în defavoarea dreptului comun,

ci vine cu o completare legată de neconcordantele dintre între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care

aceasta din urmă are prioritate.

Instanța de judecată,

atunci când a analizat prevederile legale aplicabile în speța de față, a interpretat

greșit această decizie și nu a avut în vedere prioritatea care poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, câtă vreme nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

S-a conchis, că, întrucât

legea a înțeles să asigure protecția dreptului de proprietate, reclamantul acționând

conform prevederilor legale, iar formularea prezentei acțiuni este o punere în practică

a garanției protecției dreptului de proprietate, în cauză nu există niciun impediment

legal care să lipsească pe fostul proprietar de dreptul de a uza de toate posibilitățile

legale pentru recuperarea bunului imobil preluat în mod abuziv, așa cum corect a

reținut instanța de fond, având în vedere art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 din vechiul C. civ.; că reclamantul

a făcut dovada proprietății cu acte autentice de proprietate, în timp ce intimata

SC I. SA, pentru a-și justifica dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu,

a depus la dosar certificatul de atestară a dreptului de proprietate asupra terenurilor,

emis de Ministerul Industriilor, care nu face dovada unui drept de proprietate dobândit

în condiții legitime, întrucât nu are valoarea unui titlu de proprietate, și că,

procedând la compararea titlurilor, prima instanță legal a dat eficiență acțiunii

în revendicare, apreciind că reclamantul a făcut dovada celui mai bine caracterizat

titlu de proprietate.

Însă, instanța de apel

nu a ținut cont de faptul că, prin admiterea acestei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice,

pentru că în situația în care reclamantului i s-ar admite acțiunea în revendicare

nu s-ar desființa niciun titlu de proprietate și nu s-ar încălca nici o hotărâre

cu autoritate de lucru judecat și cu aplicabilitate în speța de față, întrucât intimata

beneficiază doar de un certificat de atestare a dreptului de proprietate, care nu

reprezintă un veritabil titlu de proprietate.

Având în vedere aceste

aspecte, s-a concluzionat că instanța de apel a omis să aplice decizia pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, încălcând tocmai esența deciziei la care

a făcut trimitere.

S-a mai arătat, că, în

mod corect, prima instanța a considerat că, în condițiile în care nu s-a făcut dovada

modului de preluare, deținerea terenului de către stat și actualul detentor este

abuzivă, întrucât terenul nu a ieșit niciodată din proprietate autorilor reclamantului,

care l-au dobândit cu acte autentice, iar principiul securității raporturilor juridice

nu poate opera în sensul menținerii în proprietate a unui bun dobândit prin abuz

în disprețul unui drept dobândit legal de către reclamant.

Examinând decizia recurată

în limita criticilor formulate de către reclamantul M.A.C., ce permit încadrarea

în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., de

către instanță, se constată următoarele;

Obiectul acțiunii deduse

judecății la primă instanță îl constituie acțiunea în revendicare pe dreptul comun,

potrivit art. 480-art. 481 C. civ., a imobilului teren în suprafață de aproximativ

900 mp, ce a fost preluat de stat abuziv de la autorii reclamantului.

Prin criticile formulate

cu privire la soluționarea cauzei în apel, reclamantul a susținut că decizia recurată,

prin care acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun a fost respinsă, ca

inadmisibilă, este nelegală, întrucât, greșit, a reținut instanța de apel că după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator, acțiunea

în revendicare promovată pe dreptul comun privind imobilele ce intră sub incidența

acestui act normativ este inadmisibilă în raport de prevederile Convenției Europene

și că acesta deține un „bun” cu privire la imobilul în litigiu, în raport de dispozițiile

art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în timp ce pârâta nu este titulara unui drept de proprietate asupra terenului în

litigiu.

Aceste critici sunt nefondate,

pentru următoarele considerente;

Cu privire la starea de

fapt, așa cum a fost reținută de instanțele de fond și apel și care nu poate fi

reevaluată în recurs, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc.

civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurată, s-a constatat că imobilul

în litigiu, teren în suprafață de aproximativ 900 mp, situat în str. M., a aparținut

autorilor reclamantului, fiind preluat de stat fără titlu și că, în prezent, terenul

este deținut de pârâta SC I SA în baza certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor, emis de Ministerul Industriilor.

Prima instanță a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și a soluționat litigiul pe fond, în sensul

că a admis acțiunea în revendicare promovată de reclamant pe dreptul comun și a

obligat pe pârâtă să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în suprafață de 915 mp, situat în str. M., iar instanța de apel, prin decizia

recurată, urmare a admiterii apelului pârâtei, a schimbat în tot sentința apelată

și a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.

Prin urmare, câtă vreme

instanța de apel, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, a tranșat chestiune

litigioasa dedusă judecății pe excepția inadmisibilității acțiunii și nu pe fond,

pe calea prezentului recurs vor fi primite și analizate numai criticile ce vizează

soluția instanței de apel dată pe excepție, nu și cele ce vizează fondul cererii

de chemare în judecată, întrucât decizia recurată poate face obiectul controlului

de legalitate numai în limita a ceea ce s-a judecat.

Analizând critica formulată

de reclamant potrivit căreia greșit instanța de apel a apreciat că în cauză ar opera

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, întrucât a

dat preferabilitate dreptului intern și nu legislației europene, și, pe cale de

consecință, a apărat pe cel care a preluat abuziv un bun de la adevăratul proprietar,

se constată următoarele;

Raportat la dreptul intern,

fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001, se constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că

sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții

ce se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, art. 480-art. 481 C. civ.

Potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

În raport de aceste dispoziții

legale, se constată că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate de

stat abuziv puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează

ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv de către stat.

În scopul restituirii

în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație

trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenele prevăzute de Legea

nr. 10/2001, către unitatea deținătoare, așa cum este determinată prin dispozițiile

acestui act normativ.

Inaplicabilitatea dreptului

comun în raport de legea specială rezultă dintr-un principiu fundamental de drept

și anume „specialia generalibus derogant”, legile speciale derogă de la cele generale.

Conform acestui principiu,

în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, respectiv sunt

incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială,

fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, cu privire

la problema supusă analizei în cauză, aceea a admisibilității acțiunii în revendicare

pe dreptul comun a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, după intrarea

în vigoare a acestui act normativ, se constată că decizia nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în

interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., vizând

problema în discuție, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit

principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzută în cuprinsul

legii speciale.

În ceea ce privește

critica formulată de reclamant potrivit căreia instanța de apel, atunci când a soluționat

cauza, nu a avut în vedere tocmai faptul că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu s-a limitat doar la dreptul intern potrivit căruia se

acorda prioritate legii speciale, în speță Legea nr. 10/2001, în concursul dintre

aceasta și dreptul comun, ci a venit cu „o completare” ce vizează neconcordanțele

dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, constatând ca aceasta din urmă are prioritate, se constată următoarele;

Reclamantul a susținut

implicit că greșit s-a analizat numai raportat la dreptul intern excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare pe dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, întrucât decizia nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, a statuat că, dacă există neconcordanță dintre Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate aceasta din urmă și

că, în raport de dreptul convențional, acțiunea în revendicare este admisibilă,

întrucât reclamantul deține un titlu mai bine caracterizat, spre deosebire de pârâtă

care nu este titulara unui drept de proprietate dobândit în condiții legitime, certificatul

de atestare a dreptului de proprietate neavând valoarea unui titlu de proprietate.

Această critică este nefondată,

întrucât, deși prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

reținut că acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, deoarece nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să i se asigure

accesul la justiție, în speță, reclamantul nu se poate prevala de un „bun” în sensul

dispozițiilor Convenției Europene cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel, cu privire la

acest aspect, se constată că s-a statuat de către C.E.D.O., cu putere obligatorie

pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

decât în măsura în care deciziile pe care le încriminează se raportează la bunurile

sale în sensul acestei dispoziții,

Noțiunea de bunuri poate

acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele,

în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „speranța legitim”

de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce

se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau

indirect dreptul de proprietate (a se vederea în acest sens, cauza Străin și alții

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva

României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23

iunie 2009).

În schimb, C.E.D.O. a

statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menționat speranța de a redobândi

un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, așa cum

este cazul în speță, când reclamantul în susținerea temeiniciei acțiunii în revendicare

invocă dreptul autorilor săi asupra imobilului în litigiu preluat abuziv de stat

în anul 1949.

Prin urmare, se constată

că reclamantul nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care

nu l-a dobândit, deoarece dreptul aflat inițial în patrimoniul autorilor săi nu

este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, acesta neîndeplinind condițiile esențiale

pentru a putea redobândi proprietatea terenului în litigiu trecut în proprietatea

statului în regimul politic anterior, așa cum au fost expuse mai sus, existând

o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi

ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă,

de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie

judiciară, astfel că acțiunea în revendicare promovată de reclamant pe dreptul comun,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, iar soluția instanței

de apel, dată prin decizia recurată, este legală și din perspectiva normelor convenționale.

Critica formulată de reclamant

potrivit căreia, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, accesul

la justiție și dreptul la un proces echitabil, este nefondată, deoarece în condițiile

legii speciale, Legea nr. 10/2001, acesta putea beneficia de toate drepturile și

garanțiile procesuale pentru valorificarea dreptului ce a aparținut autorilor săi,

respectiv putea solicita entității deținătoare fie restituirea în natură, fie în

echivalent a terenului în litigiu, iar soluția adoptată de aceasta este supusă controlului

jurisdicțional în condițiile art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată,

Pentru considerentele

expuse, instanța constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, astfel

că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge în consecință.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul M.A.C. împotriva deciziei nr. 179 din 22 octombrie 2012 a Curții

de Apel Iași, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2014.