ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3028/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3028/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, la data de 14 septembrie

2006, sub nr. 14703/99/2006, reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâtul

Primarul municipiului Iași, solicitând anularea Dispoziției nr. 2558/2006 emisă

de pârât și obligarea acestuia la restituirea în natură a terenului în suprafață

de 226 mp, situat în Iași.

La

termenul din 02 mai 2007, a formulat cerere de intervenție în interes propriu

SC G.E. SRL, invocând că este proprietara construcției amplasate pe terenul

litigios și solicitând să se constate că are un drept de superficie.

Prin

încheierea de ședință din 02 mai 2007, Tribunalul Iași a respins, în principiu,

cererea de intervenție în interes propriu, iar prin Sentința civilă nr. 1075

din 30 mai 2007 a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că autoarei reclamantului, M.C.O.P., i

s-a eliberat titlul de proprietate nr. X din 05 octombrie 1995, în procedura

Legii nr. 18/1991, pentru suprafața de 1.194 mp, situată în Iași, iar pentru

restul suprafeței de până la 1.420 mp, respectiv pentru cei 226 mp în litigiu,

reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Terenul

în litigiu a fost expropriat în anul 1962, în scopul construirii unui complex

alimentar în cartierul Ț., pe el fiind edificată o clădire (spații comerciale),

în prezent cumpărată de SC G.E. SRL și care, conform expertizei, ocupă toată

suprafața de 226 mp.

În

raport de această situație, tribunalul a apreciat că reclamantului i se cuvin

doar măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, așa cum i s-au acordat prin dispoziția contestată.

Prin

Decizia nr. 50 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței sus-menționate, pentru următoarele considerente:

În

timpul vieții, autoarei reclamantului i-a fost reconstituit, în temeiul Legii

nr. 18/1991, dreptul de proprietate asupra terenului de 1.420 mp, situat în

Iași, sens în care este Sentința civilă nr. 4464 din 18 mai 1992 a Judecătoriei

Iași.

De

altfel, în temeiul acestei legi, s-a și emis autoarei reclamantului titlul de

proprietate nr. X, de către Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor, la data de 05 octombrie 1995.

Regimul

juridic al terenului de 1.420 mp din Iași, a fost stabilit prin hotărâre

judecătorească irevocabilă (Sentința civilă nr. 4464 din 18 mai 1992), fiind un

teren al cărui regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991.

Ca

atare, reclamantul nu mai putea urma, pentru același teren, o altă procedură,

cum este cea din cadrul Legii nr. 10/2001.

Reclamantul

avea posibilitatea în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, de a cere

autorității competente modificarea titlului în conformitate cu hotărârea judecătorească

irevocabilă.

Terenul

având regimul juridic reglementat de Legea nr. 18/1991, erau aplicabile

dispozițiile art. 37 din această lege.

Pe

de altă parte, în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu intră sub

incidența acesteia terenurile al căror regim juridic este reglementat prin

Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000.

În

consecință, nu sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Întrucât

este apelul reclamantului, instanța nu poate anula Dispoziția nr. 2558 din 04

august 2006 emisă de Primarul municipiului Iași (în cadrul Legii nr. 10/2001),

deoarece s-ar încălca dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., care

instituie principiul neagravării situației în propria cale de atac.

Principiul

"non reformatio in pejus", consacrat actualmente în art. 296 teza a

II-a C. proc. civ., presupune că părții care a declarat apel nu i se poate crea

o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, astfel că, față de acest

principiu, se va păstra soluția primei instanțe, fără a se mai impune

examinarea criticilor formulate în apel de către reclamant.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant,

care a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că instanța de apel a stabilit

greșit regimul juridic al terenului litigios, ca fiind cel reglementat de Legea

nr. 18/1991.

Prin

Decretul de expropriere nr. 440/1962, proprietatea părinților, compusă din

teren clădit și neclădit în suprafață de 1420 mp, situată în Iași, a fost

expropriată.

Conform

Legii nr. 18/1991, i-a fost retrocedată numai suprafața de teren de 1194 mp,

pentru care i s-a eliberat titlu de proprietate în anul 1995, diferența de

teren fiind ocupată de o clădire care a aparținut statului și apoi SC C., care

a deținut-o până la momentul dizolvării ce s-a dispus prin Sentința civilă nr.

92/E din 16 ianuarie 2003, care a constatat nulitatea înființării acestei

societăți. S-a reținut ca temei al constatării nulității înființării

societății, Sentința nr. 156 din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel Suceava,

care a pronunțat nulitatea deciziei de înființare a societății, cu nr. 20 din

07 ianuarie 1991.

Recurentul

susține că instanțele de fond și apel nu au stabilit natura juridică a

terenului din litigiu în funcție de data nașterii dreptului său la acțiune,

respectiv a intrării în vigoare a legii, cât și a deținătorului bunului la

momentul respectiv.

În

conformitate cu art. 9 din Legea nr. 10/2001 și art. 9.1. din Normele

Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, imobilele preluate în mod abuziv

se restituie în natură indiferent în posesia cui se află în prezent.

H.G.

nr. 250/2007 stabilește că sintagma "indiferent în posesia cui se

află" are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face

calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul la data

intrării în vigoare a legii.

Conform

hotărârilor judecătorești sus-menționate, prin constatarea nulității actului de

înființare a SC C., care a avut în patrimoniu terenul în litigiu, proprietatea

de drept a revenit statului, respectiv Consiliului Local Iași care, prin H.C.L.

nr. 196/1999, l-a înregistrat în domeniul public al municipiului Iași, cu

suprafața de 658 mp.

În

conformitate cu art. 6.1 din H.G. nr. 250/2007, deținătorul imobilului care, la

data soluționării notificării este calificat ca fiind bun proprietate publică,

are competența de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi

necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, modificată și

completată.

În

legătură cu clădirea care s-a edificat pe terenul în litigiu, recurentul a

precizat următoarele:

La

data de 01 ianuarie 1991 s-a înființat SC C. SA, care a preluat în proprietate

de la F.P.S., prin Contractul nr. 701 din 29 noiembrie 1999, mijloacele fixe,

printre care și clădirea zidită Complex Ț., menționată la poziția nr. 25.

Ca

efect al constatării nulității înființării acestei societăți, toate bunurile

care au fost preluate de la unitățile deținătoare au revenit de drept acestora,

astfel că vânzarea clădirii la așa-zisa licitație publică, efectuată de

lichidator la data de 02 iulie 2007, s-a realizat de un neproprietar.

Ca

operațiune juridică, licitația nu-i poate fi opusă atât timp cât s-a realizat

de o persoană care nu avea calitatea să efectueze această vânzare.

În

aceste condiții, clădirea, care s-a aflat în stare de autodemolare și care nu

mai prezenta importanță economică pentru unitatea deținătoare, respectiv

Complexul Ț. și în final Consiliul Local Iași căruia i-a revenit în proprietate

acest bun, urmează regimul prevăzut de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În

legătură cu procedura urmată în cadrul Legii nr. 18/1991, recurentul a

menționat că i s-a eliberat titlu de proprietate doar pentru suprafața de 1194

mp teren, iar pentru diferența de teren de 226 mp a urmat procedura Legii nr.

10/2001, deoarece i s-a respins cererea de punere în posesie cu acest teren,

care era ocupat de clădirea unei societăți, situație în care dispozițiile Legii

nr. 10/2001 sunt aplicabile în cauză.

În

consecință, recurentul a solicitat desființarea soluției instanței de apel și

admiterea acțiunii, în sensul restituirii în natură a suprafeței de teren de

226 mp.

Recursul

este nefondat, potrivit celor ce succed:

Contrar

susținerilor recurentului, instanța de apel a stabilit, în mod legal, regimul

juridic al terenului litigios ca fiind cel reglementat de Legea nr. 18/1991,

prin raportare la Sentința civilă nr. 4464 din 18 mai 1992 a Judecătoriei Iași.

Terenul

litigios, de 226 mp, face parte din suprafața de 1420 mp pentru care s-a

reconstituit autoarei reclamantului, M.C.O.P., dreptul de proprietate în

procedura Legii nr. 18/1991.

Astfel,

prin Sentința civilă nr. 4464 din 18 mai 1992 a Judecătoriei Iași, rămasă

irevocabilă, s-a admis plângerea formulată de petenta M.C.O.P. împotriva

Hotărârii nr. 10860 din 02 octombrie 1991 a Comisiei județene pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Prefectura

județului Iași, s-a desființat această hotărâre și s-a dispus reconstituirea,

în favoarea petentei, a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1420 mp

teren situat în Iași, temeiul reconstituirii, reținut în considerentele

sentinței, fiind dispozițiile art. 8 și 35 din Legea nr. 18/1991.

Rezultă

că, prin această hotărâre judecătorească, opozabilă reclamantului, în calitate

de succesor în drepturi (moștenitor legal) al părții care a inițiat procesul

soluționat prin respectiva hotărâre, s-a tranșat regimul juridic al terenului

proprietatea autoarei reclamantului, din care face parte și cel litigios, ca

fiind reglementat de Legea nr. 18/1991.

Ca

hotărâre irevocabilă, Sentința civilă nr. 4464 din 18 mai 1992 a Judecătoriei

Iași se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 377 alin. (2) pct. 1 C.

proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., așa

încât dezlegarea dată, prin această sentință, problemei de drept referitoare la

regimul juridic al terenului proprietatea autoarei reclamantului, se impune în

prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Este

vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca

prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu

raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au

fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți,

fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel

spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces

care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul

litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această

reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure,

din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui

de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața

instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății

anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum

potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în

relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă

că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților

din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii

contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu

chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este

ceea ce, în mod corect, a făcut și instanța de apel, care a dat eficiență

prezumției de lucru judecat atunci când a reținut că regimul juridic al

terenului litigios este cel reglementat de Legea nr. 18/1991, raportându-se la

Sentința civilă nr. 4464 din 18 mai 1992 a Judecătoriei Iași, prin care s-a

stabilit incidența Legii nr. 18/1991 pentru întreaga suprafață de teren ce a

aparținut autoarei recurentului, respectiv pentru suprafața de 1420 mp, din

care face parte și cea în litigiu, de 226 mp.

Întrucât

prezumția de lucru judecat are caracter absolut față de părți, recurentul nu

poate să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a

statuat judecătorește față de autoarea sa în litigiul anterior, cu privire la

regimul juridic al terenului litigios, pentru că aceasta ar însemna încălcarea

efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile

sus-menționate.

Împrejurarea

că autoarei i s-a emis titlu de proprietate numai pentru 1194 mp (titlul nr. X

din 05 octombrie 1995), nu pentru întreaga suprafață de 1420 mp pentru care i

se reconstituise dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, prin

Sentința civilă nr. 4464/1992 a Judecătoriei Iași, nu îl îndreptățea pe

recurent să recurgă la procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obține diferența de

226 mp, necuprinsă în titlul de proprietate emis în procedura Legii nr.

18/1991.

Regimul

juridic reglementat de Legea nr. 18/1991 fiind stabilit pentru întregul teren

al autoarei, recurentul trebuia să uzeze de dispozițiile acestei legi pentru a

obține modificarea titlului de proprietate emis cu nerespectarea hotărârii

judecătorești irevocabile, în ceea ce privește întinderea suprafeței de teren

pentru care s-a dispus reconstituirea.

Pentru

terenul litigios, parte din cel pentru care s-a dispus reconstituirea în

procedura Legii nr. 18/1991, incidența Legii nr. 10/2001 este exclusă ca efect

al puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 4464/1992 a Judecătoriei

Iași, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora nu intră sub incidența acestei din urmă legi terenurile "al căror

regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare (...), solicitate

potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr.

169/1997, cu modificările și completările ulterioare."

În

consecință, apartenența terenului litigios la domeniul de aplicare al Legii nr.

10/2001 fiind înlăturată de dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act

normativ, sunt lipsite de relevanță trimiterile făcute de recurent la

prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 9.1 din Normele

metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, întrucât condițiile pe care acestea le impun pentru restituirea în

natură - din punctul de vedere al calității deținătorului și momentului în

funcție de care se face calificarea unității deținătoare - pot fi verificate

numai pentru imobile preluate în mod abuziv ce intră în domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001.

Cum

potrivit celor mai sus arătate, terenul litigios nu intră sub incidența Legii

nr. 10/2001, reclamantul nu este îndreptățit la măsuri reparatorii în baza

acestui act normativ, dar pentru că dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent i-a fost recunoscut prin Dispoziția nr. 2558 din 04 august 2006

emisă de Primarul municipiului Iași, acest drept nu poate fi înlăturat în

propria contestație formulată de reclamant împotriva dispoziției de primar

menționată, motiv pentru care soluția de respingere a contestației, pronunțată

la fond și confirmată în apel, se impune a fi menținută.

Având

în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că, sub aspectul

stabilirii regimului juridic al terenului litigios, decizia recurată a fost

dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materia puterii de lucru

judecat - art. 1200 pct. 4 și 1202 alin. (2) C. civ., precum și a dispozițiilor

incidente din Legea nr. 10/2001 - art. 8 alin. (1), astfel că nefiind întrunite

cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va

respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva Deciziei nr. 50

din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 mai 2012.

Procesat

de GGC - GV