AFFAIRE GREGORIO DE ANDRADE c. PORTUGAL
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Aucune question distincte au regard de l'art. 14+P1-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement frais et dépens
AFFAIRE GREGORIO DE ANDRADE c. PORTUGAL (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
GREGÓRIO DE ANDRADE împotriva PORTUGALIEI
(Cererea nr. 41537/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 noiembrie 2006
DEFINITIVĂ
26/03/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu condițiile stipulate în art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi corecții de formă.
În cauza Gregório de Andrade împotriva Portugaliei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), reunită în cameră alcătuită din:
MM.
J.-P.
Costa
,
președinte
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
Mesdames
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė
,
M.
D.
Popović,
judecători
,
și din
Mme
S.
Dollé
,
grefieră de secție
,
După deliberare în ședința de cameră din 24 octombrie 2006,
Pronunță hotărârea adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 41537/02) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și a cărei autor, un cetățean al acestui stat, D. José Pedro Gregório de Andrade ("reclamantul"), a sesizat Curtea la data de 18 noiembrie 2002 în baza art. 34 din Convenția pentru protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"). Printr-o scrisoare din 1 februarie 2005, avocatul reclamantului a anunțat Curtea că acesta era decedat la data de 2 iunie 2004. Copilul acestuia major și unicul moștenitor, D. Pedro Manuel Sérgio Fernandes Andrade, a solicitat Curții să recunoască capacitatea sa de a se substitui părintelui său în cadrul acestei cereri. La data de 24 octombrie 2006, Curtea a consimțit la aceasta. Din considerente practice, această hotărâre va continua să trateze D. José Pedro Gregório de Andrade ca "reclamantul", deși această calitate trebuie atribuită acum moștenitorului acestuia (Ahmet Sadık împotriva Greciei, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, p. 1641, § 3).
2.
Reclamantul, căruia i s-a acordat asistență judiciară, a fost reprezentat de Me F. Pereira Coelho, avocat la Amora (Portugalia). Moștenitorul reclamantului este, de asemenea, reprezentat de același avocat. Guvernul Portughez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. J. Miguel, procuror general adjunct.
3.
Reclamantul susținea că nu a avut un acces real la justiție, având în vedere notificarea tardivă, de către ministerul public în calitate de reprezentant al acestuia, a unei hotărâri a Curții Supreme Administrative.
4.
Printr-o decizie din 14 decembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.
5.
Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
PE CALE DE FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
6.
Reclamantul, pensionar la momentul introducerii cererii, era funcționar al companiei de căi ferate din Benguela ("CFB"), care opera în Angola, când această țară era colonie portugheză. CFB dispunea de un fond specific de pensii pentru a asigura plata pensiilor funcționarilor săi.
7.
La întoarcerea sa în Portugalia, după independența Angolei, reclamantul, care a mai lucrat până la sfârșitul anului 1993 în Portugalia, a fost integrat în sistemul general de pensii.
8.
În septembrie 1994, Centrul Național de Pensii ("Centrul") a stabilit reclamantului, cu efect din 1 ianuarie 1994, o pensie de bătrânețe de 48030 escudos portughezi (PTE), respectiv 239 euro (EUR), ținând de asemenea seama de integrarea sa în sistemul general de pensii în Portugalia.
A.
Procedura introdusă de ministerul public în numele foștilor colegi ai reclamantului
9.
În 1995, 247 de foști funcționari ai CFB aflați în aceeași situație cu reclamantul, dar nu și acesta, au solicitat ministerului public de lângă tribunalul administrativ din Lisabona să introducă în numele lor o cerere de recunoaștere a drepturilor în fața acestui tribunal. Susțineau că sunt victimele unei discriminări în raport cu foștii lor colegi care nu au lucrat niciodată în Portugalia și care, din acest singur fapt, beneficiau de pensii de bătrânețe mai mari. De fapt, aceste pensii ulterioare erau calculate conform unor tarife mai avantajoase.
10.
Ministerul public, în calitate de reprezentant al acestor persoane, a introdus cererea menționată, invocând în particular încălcarea principiului egalității în fața legii.
11.
Printr-o decizie din 19 februarie 1997, tribunalul a respins cererea, invocan lipsa de competență a ministerului public. Cu toate acestea, Curtea Supremă Administrativă a anulat, printr-o hotărâre din 3 martie 1998, această decizie și a recunoscut ministerului public competența de a acționa ca reprezentant al persoanelor în cauză. Dosarul a fost deci returnat tribunalului administrativ din Lisabona.
12.
Printr-o decizie din 15 mai 2000, tribunalul administrativ a admis cererea și a ordonat Centrului să recalculeze pensiile reclamanților, într-un fel să le cumuleze cu acelea calculate conform tarifelor fondului de pensii al CFB.
13.
La apelul Centrului, Curtea Supremă Administrativă a confirmat decizia atacată printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2001.
B.
Procedura introdusă de ministerul public în numele reclamantului
14.
La data de 18 mai 1998, reclamantul a solicitat ministerului public de lângă tribunalul administrativ din Lisabona să introducă în numele său o cerere similară cu aceea care fusese introdusă de cei 247 de foști colegi ai săi în 1995. Invoca faptul că era absent din Portugalia în momentul cererii formulate de aceste persoane dar, fiind în aceeași situație, avea interes să beneficieze de același tratament. Susținea că avea deci drept la o pensie de bătrânețe de 86170 PTE, respectiv 429 EUR, în loc de 48030 PTE.
15.
La data de 24 iunie 1998, ministerul public a introdus, în numele reclamantului, cererea în cauză în fața tribunalului administrativ din Lisabona. Procurorul responsabil de caz l-a anunțat pe reclamant prin scrisoare din 26 iunie 1998.
16.
Printr-o decizie din 9 noiembrie 2001, tribunalul a admis cererea și a ordonat Centrului să recalculeze pensia reclamantului, într-un fel să o cumuleze cu aceea calculată conform tarifelor fondului de pensii al CFB.
17.
Centrul a atacat decizia în fața Curții Supreme Administrative.
18.
Printr-o hotărâre din 5 iunie 2002, acestă instanță a admis apelul și a anulat decizia atacată. A subliniat în primul rând că în materia pensiilor, în cuprinsul căreia reglementarea este exhaustivă, administrația are o marjă de apreciere mai redusă în ceea ce privește aplicarea principiului egalității în fața legii. A notat apoi că a cumula pensia reclamantului cu alta ar reveni la a-l plasa într-o situație mai favorabilă în comparație cu beneficiarii sistemului general de pensii din Portugalia. E adevărat că o inegalitate persista între reclamant și foștii colegi ai săi care nu au lucrat în Portugalia după independența Angolei, dar aceasta se datora diferenței în nivelul remunerației de care a beneficiat reclamantul în ultima țară, la acea vreme, și al pe care l-a obținut mai apoi în Portugalia. Nu existau deci nici o încălcare a principiului egalității în fața legii. Unul din cei trei judecători a depus o declarație de dezacord, referindu-se la hotărâra Curții Supreme Administrative din 25 ianuarie 2001.
19.
Ministerul public a transmis copie a acestei hotărâri reclamantului printr-o scrisoare datată din 10 iulie 2002, primită la 15 iulie 2002, în timp ce hotărâra în cauză era deja pasă în forță de lucru.
20.
La o dată nespecificată, dar în orice caz după comunicarea acestei cereri guvernului pârât, la 18 noiembrie 2003, agentul ministerului public de lângă Curtea Supremă Administrativă a solicitat judecătorului consilier raportator al acestei instanțe să notifice personal reclamantului hotărâra din 5 iunie 2002. Agentul ministerului public invoca că a luat cunoștință, prin intermediul unei corespondențe primite de la Procuradoria Geral da República (Biroul Procurorului General al Republicii), a plângerilor ridicate de reclamant în această privință. Agentul ministerului public a indicat că nici o cerere de armonizare a jurisprudenței nu fusese introdusă deoarece hotărâra Curții Supreme Administrative merita acordul ministerului public. Cu toate acestea, a recunoscut că reclamantul avea interes să i se notifice decizia în cauză. Agentul ministerului public a solicitat deci judecătorului consilier raportator să aplice art. 25 al Codului de procedură de muncă, care prevede obligația unei notificări personale a persoanei interesate atunci când aceasta beneficiază de asistența unui reprezentant din oficiu.
21.
Printr-o ordonanță din 22 septembrie 2004, consilierul raportator a respins cererea, subliniind că dispozițiile în cauză ale Codului de procedură de muncă nu erau aplicabile în caz.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A.
Rolul ministerului public
22.
Conform legii sale organice aplicabile la época faptelor (legea nr. 47/86 din 15 octombrie 1986), ministerul public putea reprezenta "lucrătorii și familiile acestora în apărarea drepturilor lor sociale" (art. 3 § 1 c) și 5 § 1 d) ale legii nr. 47/86).
23.
În circulara sa nr. 8/90 din 27 iulie 1990 adresată tuturor agenților și magistraților ministerului public, Procurorul General al Republicii a precizat conținutul intervenției ministerului public în această privință. În ceea ce privește contencios administativ, Procurorul General al Republicii a determinat că reprezentarea din oficiu a lucrătorilor era limitată la cererile de recunoaștere a drepturilor, în special în domeniul securității sociale.
B.
Cererea de armonizare a jurisprudenței
24.
Conform dispozițiilor combinate ale legii de procedură în fața instanțelor administrative (art. 102 și 103 din decretul-lege nr. 267/85 din 16 februarie 1985) și ale Codului de procedură civilă (art. 763 și următorii) aplicabile la época faptelor, era posibil să se sesizeze adunarea plenară a Curții Supreme Administrative a unei cereri de armonizare a jurisprudenței atunci când o hotărâre era în contradicție cu o alta hotărâre, pronunțată de aceeași instanță cu privire la aceeași chestiune de drept și sub imperul aceleiași legislații.
C.
Jurisprudența Curții Supreme Administrative și a Tribunalului Constituțional
25.
Curtea Supremă Administrativă s-a pronunțat asupra chestiunii juridice în cauza în acest caz printr-mai multe hotărâri, în afară de acelea menționate în expunerea faptelor. Astfel, cel puțin o altă hotărâre urmând teza celei pronunțate la 25 ianuarie 2001 (cf. par. 12-13 mai sus) a fost pronunțată la 4 iulie 2001.
În schimb, Curtea Supremă Administrativă s-a pronunțat în sens contrar în hotărârile sale din 6 noiembrie 2001, 5 iunie 2002 (pronunțată în cadrul procedurii litigioase: vezi par. 18 mai sus) și 25 martie 2004.
Ministerul public a sesizat adunarea plenară a Curții Supreme Administrative a unei cereri de armonizare a jurisprudenței împotriva acestei ultime hotărâri.
26.
Adunarea plenară a Curții Supreme Administrative s-a pronunțat asupra acestei materii printr-o hotărâre pronunțată la 24 mai 2005. A confirmat poziția adoptată în hotărârile din 6 noiembrie 2001, 5 iunie 2002 și 25 martie 2004, și a decis deci că persoanele în cauză nu aveau dreptul să cumuleze pensiile calculate conform tarifelor Centrului Național de Pensii cu acelea calculate conform tarifelor CFB. Această decizie a fost de atunci confirmată de cel puțin o alta hotărâre a Curții Supreme Administrative.
27.
Prin hotărârea sa nr. 185/2006 din 8 martie 2006, publicată în Jurnalul Oficial la 18 aprilie 2006, Tribunalul Constituțional a decis că non-cumulul în cauză nu încălca principiul constituțional al egalității în fața legii.
PE CALE DE DREPT
I.
ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
28.
Reclamantul se plânge că a fost victima unei discriminări în raport cu foștii colegi ai săi care au câștigat în fața Curții Supreme Administrative, deși agentul ministerului public responsabil de caz, în calitate de reprezentant al acestuia, a omis să atace decizia aceleiași instanțe care l-a respins. Reclamantul subliniază în această privință că nu a primit copie a hotărârii în cauză decât după ce decizia era deja pasă în forță de lucru.
Reclamantul denunță o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, care se citește în special astfel:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care se va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
A.
Argumentele părților
29.
Reclamantul susține că ministerul public ar fi trebuit să atace hotărâra Curții Supreme Administrative din 5 iunie 2002 care l-a respins, dacă nu din alt motiv din cauza poziției sale de apărător al legalității democratice. Chiar și presupunând că agentul ministerului public ar fi considerat că cererea în cauză ar fi fost inutilă, ceea ce reclamantul contestă dat fiind existența a cel puțin unei decizii contrare cu cea pronunțată în cauza sa, ar fi trebuit atunci să-l avertizeze la timp. Nu făcând aceasta și trimitând decizia în cauză în timp ce orice termen de introducere a unei cereri de armonizare a jurisprudenței era deja expirat, ministerul public a lăsat reclamantul fără apărare.
30.
Reclamantul admite că ar fi putut alege un avocat ca reprezentant al său. Cu toate acestea, nu se poate reproșa că a cautat asistența ministerului public, cum permit legea. Reclamantul subliniază că ministerul public era datornic să-l avertizeze că ar putea să nu exercite anumiți recurși, pentru a-i lăsa libertatea de a se adresa, la timp, unui avocat.
31.
Guvernul subliniază în primul rând că nimic în statutul ministerului public nu-i impune acestuia să introducă o cere împotriva unei decizii judiciare, chiar și atunci când acționează în reprezentare a lucrătorilor, conform art. 3 § 1 c) și 5 § 1 d) ale legii sale organice (vezi par. 22 mai sus). Ministerul public se ghidează în această privință doar după criterii strict juridice; de aceea agentul ministerului public responsabil de cauza reclamantului nu a cerut armonizarea jurisprudenței, în măsura în care a considerat că hotărâra Curții Supreme Administrative din 5 iunie 2002 era just și bine-întemeiat.
32.
Guvernul reamintește că reclamantul a dispus de posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat, precum și de cea de a solicita beneficiul asistenței judiciare, în caz că ar fi demonstrat că nu dispune de resurse suficiente. În măsura în care totuși a ales să fie reprezentat de ministerul public, trebuia să accepte dispozițiile statutare care reglementează acțiunea acestuia.
33.
În sfârșit, referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul observă că dreptul de acces la justiție nu este absolut și că se pretează la limitări implicite și la restricții în reglementare, care rămân în sfera de apreciere acordată statelor contractante.
B.
Aprecierea Curții
34.
Curtea reamintește mai întâi că art. 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să se pronunțe asupra oricărei contestații privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă; consacră astfel "dreptul la un tribunal", dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza tribunalul în materia civilă, constituie un aspect. Nu este vorba totuși de un drept absolut; chemând din natura sa însuși o reglementare de către Stat, el poate da naștere la limitări, care nu pot totuși restrânge accesul deschis individului într-un fel sau la un punct atât de mari încât dreptul însuși să fie prejudiciat în substanța sa (Golder împotriva Regatului Unit, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36; vezi de asemenea Philis împotriva Greciei (nr. 1), hotărâre din 27 august 1991, seria A nr. 209, p. 20, § 59).
35.
Curtea reamintește apoi că "art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să creeze instanțe de apel sau de casație. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu instanțe de acest fel are obligația de a se asigura că justiciabilii se bucură lângă acestea de garantiile fundamentale ale art. 6" (Delcourt împotriva Belgiei, hotărâre din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, p. 14, § 25). De asemenea, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la justiție recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luată în considerare întreaga procedură dusă în ordinea juridică internă (Delcourt citat mai sus, p. 15, § 26).
36.
În vederea Curții, această jurisprudență este valabilă și în ceea ce privește cererea de armonizare a jurisprudenței, de a fi depusă unei forje lărgite a unei Curți Supreme, ca în speță. Dacă statul se dotează cu o asemenea posibilitate procedurală pentru a rezolva conflictele de jurisprudență, trebuie să se asigure că justiciabilii se bucură lângă aceasta instanță de drepturile enunțate în art. 6 § 1 din Convenție. Curtea reamintește în această privință că dacă e adevărat că nu-i aparține, în principiu, să compare diverse decizii pronunțate, chiar și în litigii în aparen apropiate, de tribunale naționale a căror independență i se impune ca și statelor contractante (vezi Engel și alții împotriva Olandei, hotărâre din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 42, § 103), ea trebuie totuși să examineze dacă interesatul a beneficiat, în contextul unei cereri de armonizare a jurisprudenței, de un acces real la un tribunal pentru a-și face valabile drepturile de natură civilă.
37.
Privind cazul de specie, Curtea constată mai întâi că nu este contestat că reclamantul s-a găsit în imposibilitate materială de a sesiza adunarea plenară a Curții Supreme Administrative, competentă în materie, a unei cereri de armonizare a jurisprudenței, ținând seama de notificarea tardivă, de către agentul ministerului public care a acționat ca reprezentant al acestuia în procedura litigioasă, a hotărârii Curții Supreme Administrative din 5 iunie 2002. De fapt, atunci când reclamantul a primit, la 15 iulie 2002, scrisoarea agentului ministerului public datată din 10 iulie 2002, hotărâra din 5 iunie 2002 achiziționase deja forță de lucru, termenul de introducere a unei cereri de armonizare a jurisprudenței fiind între timp expirat. Chestiunea care se pune în speță este deci de a ști dacă această omisiune a agentului ministerului public poate fi constituit, ca atare, o încălcare a dreptului de acces la tribunal al reclamantului.
38.
În această privință, Curtea constată că actele și omisiunile agenților ministerului public, acționând în cadrul funcțiilor lor oficiale, angajează, fără îndoială, responsabilitatea statului. Aceasta este valabil și pentru cazurile în care, ca în prezenta cauză, agentul ministerului public este chemat să reprezinte un simplu particular în justiție, o asemenea reprezentare fiind exercitată în cadrul fixat de reglementarea națională în materie. Curtea reamintește în această privință că obligațiile care revin statului în virtutea Convenției pot fi încălcate de orice persoană exercitând o funcție oficială care i-a fost încredințată (Wille împotriva Lihtenšteinului [GC], nr. 28396/95, § 46, CEDO 1999 ‑ VII).
39.
Pentru Guvern, decizia de a introduce sau nu o cere de armonizare a jurisprudenței trebuia să fie luată de agentul ministerului public doar din cauza unor criterii strict juridice, reclamantul acceptând o asemenea autonomie de acțiune din momentul în care a solicitat asistența ministerului public. Or, Guvernul o subliniază, agentul ministerului public a considerat că hotărâra din 5 iunie 2002 era just și bine-întemeiat, motiv pentru care a decis să nu introducă cererea în cauză.
40.
Curtea nu este convinsă de aceste argumente. Observă mai întâi că nimic nu indică că motivul pentru care agentul ministerului public nu a introdus cererea în cauză ar fi fost acordul sa cu soluția cauzei de către Curtea Supremă Administrativă în hotărâra sa din 5 iunie 2002. În orice caz, nimic nu se spune în această privință în scrisoarea agentul ministerului public din 10 iulie 2002, care se limitează la a adresa reclamantului o copie a hotărârii în cauză, fără alte comentarii. În orice caz, un examen al ansamblului circumstanțelor cauzei permite concluzionarea că reclamantul avea cel puțin motive relevante de a voi să supună chestiunea litigioasă adunării plenare a Curții Supreme Administrative, ținând seama de incertitudinea care domnea în materie la acea vreme și deciziile diverse și contradictorii pronunțate de instanțele administrative. De altfel, este chiar ministerul public care a decis, mai târziu și în cadrul unei alte cauze, să sesizeze adunarea plenară a unei cereri de armonizare a jurisprudenței (vezi par. 25 mai sus). Nu conteaza în această privință că linia jurisprudențială care s-a impus mai apoi, după câteva ezitări, la Curtea Supremă Administrativă și la Tribunalul Constituțional nu este cea care era susținută de ministerul public, acționând în reprezentare a reclamantului, în cererea sa în fața instanțelor interne.
41.
Presupunând chiar totuși că era clar cazul și că agentul ministerului public era deci de acord cu conținutul hotărârii din 5 iunie 2002, îi incumba atunci să avertizeze reclamantul asupra deciziei sale de a nu prezenta o cerere de armonizare a jurisprudenței, ceea ce ar fi permis acestuia din urmă să se adreseze unui avocat. Prin a omite să facă aceasta la timp, ministerul public a împiedicat deci pe reclamant să exercite o cere pe care acesta o considera importantă, chiar determinantă, pentru a-și face valabile drepturile de natură civilă și pentru a-și apăra argumentele.
42.
Încordonarea pentru exercitarea recurșului reclamantului a prejudiciat substanța însuși a dreptului de acces la tribunal al acestuia, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, fără ca Guvernul să fi avansat alte motive relevante care ar putea justifica o asemenea limitare a acestui drept.
43.
Au fost deci o încălcare a acestei dispoziții din Convenție.
II.
ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ART. 14 DIN CONVENȚIE ȘI ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
44.
Reclamantul a invocat de asemenea, pentru a-și susține plângerile, art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. Ținând seama de concluzia la care a ajuns cu privire la art. 6 § 1, Curtea nu consideră necesar să se plaseze, de asemenea, din unghiul acestor dispoziții ale Convenției, nici o chestiune distinctă nefiind ridicată.
III.
ASUPRA APLICĂRII ART. 41 DIN CONVENȚIE
45.
Conform art. 41 din Convenție,
"Dacă Curtea constată că există o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante înalte nu permite a șterge decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, după caz, o satisfacție echitabilă."
A.
Prejudiciu
46.
Moștenitorul reclamantului solicită la titlu de prejudiciu material restanțele pensiei de bătrânețe așa cum ar fi trebuit să fi fost calculată, dacă Curtea Supremă Administrativă ar fi luat decizia favorabilă tezelor reclamantului. Moștenitorul reclamantului solicită pe această cale suma de 56761,19 euro (EUR). Solicită de asemenea 32000 EUR pentru prejudiciu moral.
47.
Guvernul subliniază că a acorda suma solicitată la titlu de prejudiciu material ar reveni la a anula decizia instanțelor interne și la a face din Curt o a patra instanță, ceea ce ar fi contrar spiritului și scopului Convenției. Cât privește suma reclamată la titlu de prejudiciu moral, Guvernul o consideră excesivă.
48.
În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula asupra a ceea ce ar fi fost rezultatul procedurii dacă reclamantul ar fi avut posibilitatea de a introduce o cerere de armonizare a jurisprudenței. Observă totuși că hotărâra adunării plenare a Curții Supreme Administrative din 24 mai 2005 – precum și hotărâra Tribunalului Constituțional nr. 185/2006 din 8 martie 2006 – a reglat diferendul jurisprudențial în cauza acestei cauze într-un sens contrar celui dorit de reclamant (vezi mai sus par. 26 și 27). Nu se poate deci considera că cererile prezentate de reclamant în această privință prezintă o legătură de cauzalitate cu încălcarea constatată, motiv pentru care trebuie respingere această parte din cerere. În schimb, Curtea acceptă că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur rezultând din imposibilitatea de a introduce cererea de armonizare a jurisprudenței (SARL Aborcas împotriva Franței, nr. 59423/00, § 40, 30 mai 2006). Având în vedere circumstanțele cauzei și statuând pe o bază echitabilă cum cere art. 41 din Convenție, decide să acorde moștenitorului reclamantului 1000 EUR.
B.
Frais și dépens
49.
Moștenitorul reclamantului solicită la titlu de frais și onorarii suma de 3534 EUR, care s-ar adăuga la 701 EUR, deja primiți la titlu de asistență judiciară acordată de Curt. Guvernul se încredințează cu privire la înțelepciunea Curții.
50.
Curtea constată că suma de 4235 EUR solicitată de moștenitorul reclamantului a fost în mod corespunzător justificată. O consideră rezonabilă și o acordă în întregime, minus 701 EUR deja primiți la titlu de asistență judiciară.
C.
Interese moratorii
51.
Curtea consideră apropiat să bazeze rata dobânzii aferente intereselor moratories pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
1.
Constată
că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție
;
2.
Constată
că nici o chestiune distinctă nu se pune din unghiul art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1
;
3.
Constată
a)
că Statul pârât trebuie să verseze moștenitorului reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, suma de 1000 EUR (o mie de euro) pentru prejudiciu moral și suma de 4235 EUR (patru mii două sute treizeci și cinci euro) pentru frais și dépens minus suma de 701 EUR (șapte sute unu euro) deja versată de Consiliul Europei la titlu de asistență judiciară
;
b)
că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale
;
4.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la data de 14 noiembrie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Grефieră
Președinte