AFFAIRE GREGORIO DE ANDRADE c. PORTUGAL

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 41537/02) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și a cărei autor, un cetățean al acestui stat, D. José Pedro Gregório de Andrade ("reclamantul"), a sesizat Curtea la data de 18 noiembrie 2002 în baza art. 34 din Convenția pentru protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"). Printr-o scrisoare din 1 februarie 2005, avocatul reclamantului a anunțat Curtea că acesta era decedat la data de 2 iunie 2004. Copilul acestuia major și unicul moștenitor, D. Pedro Manuel Sérgio Fernandes Andrade, a solicitat Curții să recunoască capacitatea sa de a se substitui părintelui său în cadrul acestei cereri. La data de 24 octombrie 2006, Curtea a consimțit la aceasta. Din considerente practice, această hotărâre va continua să trateze D. José Pedro Gregório de Andrade ca "reclamantul", deși această calitate trebuie atribuită acum moștenitorului acestuia (Ahmet Sadık împotriva Greciei, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, p. 1641, § 3).

Reclamantul, căruia i s-a acordat asistență judiciară, a fost reprezentat de Me F. Pereira Coelho, avocat la Amora (Portugalia). Moștenitorul reclamantului este, de asemenea, reprezentat de același avocat. Guvernul Portughez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. J. Miguel, procuror general adjunct.

Reclamantul susținea că nu a avut un acces real la justiție, având în vedere notificarea tardivă, de către ministerul public în calitate de reprezentant al acestuia, a unei hotărâri a Curții Supreme Administrative.

Printr-o decizie din 14 decembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

La întoarcerea sa în Portugalia, după independența Angolei, reclamantul, care a mai lucrat până la sfârșitul anului 1993 în Portugalia, a fost integrat în sistemul general de pensii.

În septembrie 1994, Centrul Național de Pensii ("Centrul") a stabilit reclamantului, cu efect din 1 ianuarie 1994, o pensie de bătrânețe de 48030 escudos portughezi (PTE), respectiv 239 euro (EUR), ținând de asemenea seama de integrarea sa în sistemul general de pensii în Portugalia. A. Procedura introdusă de ministerul public în numele foștilor colegi ai reclamantului

În 1995, 247 de foști funcționari ai CFB aflați în aceeași situație cu reclamantul, dar nu și acesta, au solicitat ministerului public de lângă tribunalul administrativ din Lisabona să introducă în numele lor o cerere de recunoaștere a drepturilor în fața acestui tribunal. Susțineau că sunt victimele unei discriminări în raport cu foștii lor colegi care nu au lucrat niciodată în Portugalia și care, din acest singur fapt, beneficiau de pensii de bătrânețe mai mari. De fapt, aceste pensii ulterioare erau calculate conform unor tarife mai avantajoase.

Ministerul public, în calitate de reprezentant al acestor persoane, a introdus cererea menționată, invocând în particular încălcarea principiului egalității în fața legii.

Printr-o decizie din 19 februarie 1997, tribunalul a respins cererea, invocan lipsa de competență a ministerului public. Cu toate acestea, Curtea Supremă Administrativă a anulat, printr-o hotărâre din 3 martie 1998, această decizie și a recunoscut ministerului public competența de a acționa ca reprezentant al persoanelor în cauză. Dosarul a fost deci returnat tribunalului administrativ din Lisabona.

Printr-o decizie din 15 mai 2000, tribunalul administrativ a admis cererea și a ordonat Centrului să recalculeze pensiile reclamanților, într-un fel să le cumuleze cu acelea calculate conform tarifelor fondului de pensii al CFB.

La apelul Centrului, Curtea Supremă Administrativă a confirmat decizia atacată printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2001. B. Procedura introdusă de ministerul public în numele reclamantului

La data de 18 mai 1998, reclamantul a solicitat ministerului public de lângă tribunalul administrativ din Lisabona să introducă în numele său o cerere similară cu aceea care fusese introdusă de cei 247 de foști colegi ai săi în 1995. Invoca faptul că era absent din Portugalia în momentul cererii formulate de aceste persoane dar, fiind în aceeași situație, avea interes să beneficieze de același tratament. Susținea că avea deci drept la o pensie de bătrânețe de 86170 PTE, respectiv 429 EUR, în loc de 48030 PTE.

La data de 24 iunie 1998, ministerul public a introdus, în numele reclamantului, cererea în cauză în fața tribunalului administrativ din Lisabona. Procurorul responsabil de caz l-a anunțat pe reclamant prin scrisoare din 26 iunie 1998.

Printr-o decizie din 9 noiembrie 2001, tribunalul a admis cererea și a ordonat Centrului să recalculeze pensia reclamantului, într-un fel să o cumuleze cu aceea calculată conform tarifelor fondului de pensii al CFB.

Centrul a atacat decizia în fața Curții Supreme Administrative.

Printr-o hotărâre din 5 iunie 2002, acestă instanță a admis apelul și a anulat decizia atacată. A subliniat în primul rând că în materia pensiilor, în cuprinsul căreia reglementarea este exhaustivă, administrația are o marjă de apreciere mai redusă în ceea ce privește aplicarea principiului egalității în fața legii. A notat apoi că a cumula pensia reclamantului cu alta ar reveni la a-l plasa într-o situație mai favorabilă în comparație cu beneficiarii sistemului general de pensii din Portugalia. E adevărat că o inegalitate persista între reclamant și foștii colegi ai săi care nu au lucrat în Portugalia după independența Angolei, dar aceasta se datora diferenței în nivelul remunerației de care a beneficiat reclamantul în ultima țară, la acea vreme, și al pe care l-a obținut mai apoi în Portugalia. Nu existau deci nici o încălcare a principiului egalității în fața legii. Unul din cei trei judecători a depus o declarație de dezacord, referindu-se la hotărâra Curții Supreme Administrative din 25 ianuarie 2001.

Ministerul public a transmis copie a acestei hotărâri reclamantului printr-o scrisoare datată din 10 iulie 2002, primită la 15 iulie 2002, în timp ce hotărâra în cauză era deja pasă în forță de lucru.

La o dată nespecificată, dar în orice caz după comunicarea acestei cereri guvernului pârât, la 18 noiembrie 2003, agentul ministerului public de lângă Curtea Supremă Administrativă a solicitat judecătorului consilier raportator al acestei instanțe să notifice personal reclamantului hotărâra din 5 iunie 2002. Agentul ministerului public invoca că a luat cunoștință, prin intermediul unei corespondențe primite de la Procuradoria Geral da República (Biroul Procurorului General al Republicii), a plângerilor ridicate de reclamant în această privință. Agentul ministerului public a indicat că nici o cerere de armonizare a jurisprudenței nu fusese introdusă deoarece hotărâra Curții Supreme Administrative merita acordul ministerului public. Cu toate acestea, a recunoscut că reclamantul avea interes să i se notifice decizia în cauză. Agentul ministerului public a solicitat deci judecătorului consilier raportator să aplice art. 25 al Codului de procedură de muncă, care prevede obligația unei notificări personale a persoanei interesate atunci când aceasta beneficiază de asistența unui reprezentant din oficiu.

Printr-o ordonanță din 22 septembrie 2004, consilierul raportator a respins cererea, subliniind că dispozițiile în cauză ale Codului de procedură de muncă nu erau aplicabile în caz. II.

Conform legii sale organice aplicabile la época faptelor (legea nr. 47/86 din 15 octombrie 1986), ministerul public putea reprezenta "lucrătorii și familiile acestora în apărarea drepturilor lor sociale" (art. 3 § 1 c) și 5 § 1 d) ale legii nr. 47/86).

În circulara sa nr. 8/90 din 27 iulie 1990 adresată tuturor agenților și magistraților ministerului public, Procurorul General al Republicii a precizat conținutul intervenției ministerului public în această privință. În ceea ce privește contencios administativ, Procurorul General al Republicii a determinat că reprezentarea din oficiu a lucrătorilor era limitată la cererile de recunoaștere a drepturilor, în special în domeniul securității sociale. B. Cererea de armonizare a jurisprudenței

Conform dispozițiilor combinate ale legii de procedură în fața instanțelor administrative (art. 102 și 103 din decretul-lege nr. 267/85 din 16 februarie 1985) și ale Codului de procedură civilă (art. 763 și următorii) aplicabile la época faptelor, era posibil să se sesizeze adunarea plenară a Curții Supreme Administrative a unei cereri de armonizare a jurisprudenței atunci când o hotărâre era în contradicție cu o alta hotărâre, pronunțată de aceeași instanță cu privire la aceeași chestiune de drept și sub imperul aceleiași legislații. C. Jurisprudența Curții Supreme Administrative și a Tribunalului Constituțional

Curtea Supremă Administrativă s-a pronunțat asupra chestiunii juridice în cauza în acest caz printr-mai multe hotărâri, în afară de acelea menționate în expunerea faptelor. Astfel, cel puțin o altă hotărâre urmând teza celei pronunțate la 25 ianuarie 2001 (cf. par. 12-13 mai sus) a fost pronunțată la 4 iulie 2001. În schimb, Curtea Supremă Administrativă s-a pronunțat în sens contrar în hotărârile sale din 6 noiembrie 2001, 5 iunie 2002 (pronunțată în cadrul procedurii litigioase: vezi par. 18 mai sus) și 25 martie 2004. Ministerul public a sesizat adunarea plenară a Curții Supreme Administrative a unei cereri de armonizare a jurisprudenței împotriva acestei ultime hotărâri.

Adunarea plenară a Curții Supreme Administrative s-a pronunțat asupra acestei materii printr-o hotărâre pronunțată la 24 mai 2005. A confirmat poziția adoptată în hotărârile din 6 noiembrie 2001, 5 iunie 2002 și 25 martie 2004, și a decis deci că persoanele în cauză nu aveau dreptul să cumuleze pensiile calculate conform tarifelor Centrului Național de Pensii cu acelea calculate conform tarifelor CFB. Această decizie a fost de atunci confirmată de cel puțin o alta hotărâre a Curții Supreme Administrative.

Prin hotărârea sa nr. 185/2006 din 8 martie 2006, publicată în Jurnalul Oficial la 18 aprilie 2006, Tribunalul Constituțional a decis că non-cumulul în cauză nu încălca principiul constituțional al egalității în fața legii.

Reclamantul susține că ministerul public ar fi trebuit să atace hotărâra Curții Supreme Administrative din 5 iunie 2002 care l-a respins, dacă nu din alt motiv din cauza poziției sale de apărător al legalității democratice. Chiar și presupunând că agentul ministerului public ar fi considerat că cererea în cauză ar fi fost inutilă, ceea ce reclamantul contestă dat fiind existența a cel puțin unei decizii contrare cu cea pronunțată în cauza sa, ar fi trebuit atunci să-l avertizeze la timp. Nu făcând aceasta și trimitând decizia în cauză în timp ce orice termen de introducere a unei cereri de armonizare a jurisprudenței era deja expirat, ministerul public a lăsat reclamantul fără apărare.

Reclamantul admite că ar fi putut alege un avocat ca reprezentant al său. Cu toate acestea, nu se poate reproșa că a cautat asistența ministerului public, cum permit legea. Reclamantul subliniază că ministerul public era datornic să-l avertizeze că ar putea să nu exercite anumiți recurși, pentru a-i lăsa libertatea de a se adresa, la timp, unui avocat.

Guvernul subliniază în primul rând că nimic în statutul ministerului public nu-i impune acestuia să introducă o cere împotriva unei decizii judiciare, chiar și atunci când acționează în reprezentare a lucrătorilor, conform art. 3 § 1 c) și 5 § 1 d) ale legii sale organice (vezi par. 22 mai sus). Ministerul public se ghidează în această privință doar după criterii strict juridice; de aceea agentul ministerului public responsabil de cauza reclamantului nu a cerut armonizarea jurisprudenței, în măsura în care a considerat că hotărâra Curții Supreme Administrative din 5 iunie 2002 era just și bine-întemeiat.

Guvernul reamintește că reclamantul a dispus de posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat, precum și de cea de a solicita beneficiul asistenței judiciare, în caz că ar fi demonstrat că nu dispune de resurse suficiente. În măsura în care totuși a ales să fie reprezentat de ministerul public, trebuia să accepte dispozițiile statutare care reglementează acțiunea acestuia.

În sfârșit, referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul observă că dreptul de acces la justiție nu este absolut și că se pretează la limitări implicite și la restricții în reglementare, care rămân în sfera de apreciere acordată statelor contractante. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește mai întâi că art. 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să se pronunțe asupra oricărei contestații privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă; consacră astfel "dreptul la un tribunal", dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza tribunalul în materia civilă, constituie un aspect. Nu este vorba totuși de un drept absolut; chemând din natura sa însuși o reglementare de către Stat, el poate da naștere la limitări, care nu pot totuși restrânge accesul deschis individului într-un fel sau la un punct atât de mari încât dreptul însuși să fie prejudiciat în substanța sa (Golder împotriva Regatului Unit, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36; vezi de asemenea Philis împotriva Greciei (nr. 1), hotărâre din 27 august 1991, seria A nr. 209, p. 20, § 59).

Curtea reamintește apoi că "art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să creeze instanțe de apel sau de casație. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu instanțe de acest fel are obligația de a se asigura că justiciabilii se bucură lângă acestea de garantiile fundamentale ale art. 6" (Delcourt împotriva Belgiei, hotărâre din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, p. 14, § 25). De asemenea, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la justiție recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luată în considerare întreaga procedură dusă în ordinea juridică internă (Delcourt citat mai sus, p. 15, § 26).

În vederea Curții, această jurisprudență este valabilă și în ceea ce privește cererea de armonizare a jurisprudenței, de a fi depusă unei forje lărgite a unei Curți Supreme, ca în speță. Dacă statul se dotează cu o asemenea posibilitate procedurală pentru a rezolva conflictele de jurisprudență, trebuie să se asigure că justiciabilii se bucură lângă aceasta instanță de drepturile enunțate în art. 6 § 1 din Convenție. Curtea reamintește în această privință că dacă e adevărat că nu-i aparține, în principiu, să compare diverse decizii pronunțate, chiar și în litigii în aparen apropiate, de tribunale naționale a căror independență i se impune ca și statelor contractante (vezi Engel și alții împotriva Olandei, hotărâre din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 42, § 103), ea trebuie totuși să examineze dacă interesatul a beneficiat, în contextul unei cereri de armonizare a jurisprudenței, de un acces real la un tribunal pentru a-și face valabile drepturile de natură civilă.

Privind cazul de specie, Curtea constată mai întâi că nu este contestat că reclamantul s-a găsit în imposibilitate materială de a sesiza adunarea plenară a Curții Supreme Administrative, competentă în materie, a unei cereri de armonizare a jurisprudenței, ținând seama de notificarea tardivă, de către agentul ministerului public care a acționat ca reprezentant al acestuia în procedura litigioasă, a hotărârii Curții Supreme Administrative din 5 iunie 2002. De fapt, atunci când reclamantul a primit, la 15 iulie 2002, scrisoarea agentului ministerului public datată din 10 iulie 2002, hotărâra din 5 iunie 2002 achiziționase deja forță de lucru, termenul de introducere a unei cereri de armonizare a jurisprudenței fiind între timp expirat. Chestiunea care se pune în speță este deci de a ști dacă această omisiune a agentului ministerului public poate fi constituit, ca atare, o încălcare a dreptului de acces la tribunal al reclamantului.

În această privință, Curtea constată că actele și omisiunile agenților ministerului public, acționând în cadrul funcțiilor lor oficiale, angajează, fără îndoială, responsabilitatea statului. Aceasta este valabil și pentru cazurile în care, ca în prezenta cauză, agentul ministerului public este chemat să reprezinte un simplu particular în justiție, o asemenea reprezentare fiind exercitată în cadrul fixat de reglementarea națională în materie. Curtea reamintește în această privință că obligațiile care revin statului în virtutea Convenției pot fi încălcate de orice persoană exercitând o funcție oficială care i-a fost încredințată (Wille împotriva Lihtenšteinului [GC], nr. 28396/95, § 46, CEDO 1999 ‑ VII).

Pentru Guvern, decizia de a introduce sau nu o cere de armonizare a jurisprudenței trebuia să fie luată de agentul ministerului public doar din cauza unor criterii strict juridice, reclamantul acceptând o asemenea autonomie de acțiune din momentul în care a solicitat asistența ministerului public. Or, Guvernul o subliniază, agentul ministerului public a considerat că hotărâra din 5 iunie 2002 era just și bine-întemeiat, motiv pentru care a decis să nu introducă cererea în cauză.

Curtea nu este convinsă de aceste argumente. Observă mai întâi că nimic nu indică că motivul pentru care agentul ministerului public nu a introdus cererea în cauză ar fi fost acordul sa cu soluția cauzei de către Curtea Supremă Administrativă în hotărâra sa din 5 iunie 2002. În orice caz, nimic nu se spune în această privință în scrisoarea agentul ministerului public din 10 iulie 2002, care se limitează la a adresa reclamantului o copie a hotărârii în cauză, fără alte comentarii. În orice caz, un examen al ansamblului circumstanțelor cauzei permite concluzionarea că reclamantul avea cel puțin motive relevante de a voi să supună chestiunea litigioasă adunării plenare a Curții Supreme Administrative, ținând seama de incertitudinea care domnea în materie la acea vreme și deciziile diverse și contradictorii pronunțate de instanțele administrative. De altfel, este chiar ministerul public care a decis, mai târziu și în cadrul unei alte cauze, să sesizeze adunarea plenară a unei cereri de armonizare a jurisprudenței (vezi par. 25 mai sus). Nu conteaza în această privință că linia jurisprudențială care s-a impus mai apoi, după câteva ezitări, la Curtea Supremă Administrativă și la Tribunalul Constituțional nu este cea care era susținută de ministerul public, acționând în reprezentare a reclamantului, în cererea sa în fața instanțelor interne.

Presupunând chiar totuși că era clar cazul și că agentul ministerului public era deci de acord cu conținutul hotărârii din 5 iunie 2002, îi incumba atunci să avertizeze reclamantul asupra deciziei sale de a nu prezenta o cerere de armonizare a jurisprudenței, ceea ce ar fi permis acestuia din urmă să se adreseze unui avocat. Prin a omite să facă aceasta la timp, ministerul public a împiedicat deci pe reclamant să exercite o cere pe care acesta o considera importantă, chiar determinantă, pentru a-și face valabile drepturile de natură civilă și pentru a-și apăra argumentele.

Încordonarea pentru exercitarea recurșului reclamantului a prejudiciat substanța însuși a dreptului de acces la tribunal al acestuia, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, fără ca Guvernul să fi avansat alte motive relevante care ar putea justifica o asemenea limitare a acestui drept.

Au fost deci o încălcare a acestei dispoziții din Convenție. II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ART. 14 DIN CONVENȚIE ȘI ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

Reclamantul a invocat de asemenea, pentru a-și susține plângerile, art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. Ținând seama de concluzia la care a ajuns cu privire la art. 6 § 1, Curtea nu consideră necesar să se plaseze, de asemenea, din unghiul acestor dispoziții ale Convenției, nici o chestiune distinctă nefiind ridicată. III.

Moștenitorul reclamantului solicită la titlu de prejudiciu material restanțele pensiei de bătrânețe așa cum ar fi trebuit să fi fost calculată, dacă Curtea Supremă Administrativă ar fi luat decizia favorabilă tezelor reclamantului. Moștenitorul reclamantului solicită pe această cale suma de 56761,19 euro (EUR). Solicită de asemenea 32000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul subliniază că a acorda suma solicitată la titlu de prejudiciu material ar reveni la a anula decizia instanțelor interne și la a face din Curt o a patra instanță, ceea ce ar fi contrar spiritului și scopului Convenției. Cât privește suma reclamată la titlu de prejudiciu moral, Guvernul o consideră excesivă.

În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula asupra a ceea ce ar fi fost rezultatul procedurii dacă reclamantul ar fi avut posibilitatea de a introduce o cerere de armonizare a jurisprudenței. Observă totuși că hotărâra adunării plenare a Curții Supreme Administrative din 24 mai 2005 – precum și hotărâra Tribunalului Constituțional nr. 185/2006 din 8 martie 2006 – a reglat diferendul jurisprudențial în cauza acestei cauze într-un sens contrar celui dorit de reclamant (vezi mai sus par. 26 și 27). Nu se poate deci considera că cererile prezentate de reclamant în această privință prezintă o legătură de cauzalitate cu încălcarea constatată, motiv pentru care trebuie respingere această parte din cerere. În schimb, Curtea acceptă că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur rezultând din imposibilitatea de a introduce cererea de armonizare a jurisprudenței (SARL Aborcas împotriva Franței, nr. 59423/00, § 40, 30 mai 2006). Având în vedere circumstanțele cauzei și statuând pe o bază echitabilă cum cere art. 41 din Convenție, decide să acorde moștenitorului reclamantului 1000 EUR. B. Frais și dépens

Moștenitorul reclamantului solicită la titlu de frais și onorarii suma de 3534 EUR, care s-ar adăuga la 701 EUR, deja primiți la titlu de asistență judiciară acordată de Curt. Guvernul se încredințează cu privire la înțelepciunea Curții.

Curtea constată că suma de 4235 EUR solicitată de moștenitorul reclamantului a fost în mod corespunzător justificată. O consideră rezonabilă și o acordă în întregime, minus 701 EUR deja primiți la titlu de asistență judiciară. C. Interese moratorii

Curtea consideră apropiat să bazeze rata dobânzii aferente intereselor moratories pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Constată că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție ; 2. Constată că nici o chestiune distinctă nu se pune din unghiul art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 ; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze moștenitorului reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, suma de 1000 EUR (o mie de euro) pentru prejudiciu moral și suma de 4235 EUR (patru mii două sute treizeci și cinci euro) pentru frais și dépens minus suma de 701 EUR (șapte sute unu euro) deja versată de Consiliul Europei la titlu de asistență judiciară ; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la data de 14 noiembrie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grефieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 41537/02) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M. José Pedro Gregório de Andrade (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 novembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Par une lettre du 1 er février 2005, le conseil du requérant a informé la Cour de ce que ce dernier était décédé, le 2 juin 2004. Son enfant majeur et seul héritier, M. Pedro Manuel Sérgio Fernandes Andrade, a demandé à la Cour de reconnaître sa qualité pour se substituer à son parent dans le cadre de la présente requête. Le 24 octobre 2006, la Cour y a consenti. Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera à traiter M. José Pedro Gregório de Andrade comme « requérant », bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à son héritier ( Ahmet Sadık c. Grèce , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, p. 1641, § 3).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, était représenté par M e F. Pereira Coelho, avocat à Amora (Portugal). L’héritier du requérant est également représenté par ce même avocat. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint.

Le requérant alléguait ne pas avoir eu un véritable accès à un tribunal, compte tenu de la notification tardive, par le ministère public agissant en sa représentation, d’une décision de la Cour suprême administrative.

Par une décision du 14 décembre 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Lors de son retour au Portugal, après l’indépendance de l’Angola, le requérant, qui travailla encore jusqu’à la fin 1993 au Portugal, fut intégré dans le système général de pensions.

En septembre 1994, le Centre national des pensions (« le Centre ») fixa au requérant, avec effet au 1 er janvier 1994, une pension de vieillesse de 48 030 escudos portugais (PTE), soit 239 euros (EUR), tenant également compte de son intégration au système général de pensions au Portugal. A. La procédure introduite par le ministère public au nom d’anciens collègues du requérant

En 1995, 247 anciens fonctionnaires de la CFB se trouvant dans la même situation que le requérant, mais non celui-ci, demandèrent au ministère public près le tribunal administratif de Lisbonne d’introduire en leur nom une demande en reconnaissance de droits devant ce dernier tribunal. Ils alléguaient faire l’objet d’une discrimination par rapport à leurs anciens collègues qui n’avaient jamais travaillé au Portugal et qui, de par ce seul fait, bénéficiaient de pensions de vieillesse supérieures. En effet, ces dernières pensions étaient calculées d’après des barèmes plus avantageux.

Le ministère public, agissant en tant que représentant de ces personnes, introduisit ladite demande, alléguant notamment la violation du principe de non-discrimination.

Par un jugement du 19 février 1997, le tribunal rejeta la demande, se fondant sur le défaut de qualité pour agir du ministère public. La Cour suprême administrative annula toutefois, par un arrêt du 3 mars 1998, cette décision et reconnaissait au ministère public qualité pour agir en tant que représentant des intéressés. Le dossier fut donc renvoyé devant le tribunal administratif de Lisbonne.

Par un jugement du 15 mai 2000, le tribunal administratif fit droit à la demande et ordonna au Centre de recalculer les pensions des demandeurs de manière à les cumuler avec celles qui étaient calculées d’après les barèmes du fonds de pensions de la CFB.

Sur recours du Centre, la Cour suprême administrative confirma le jugement entrepris par un arrêt du 25 janvier 2001. B. La procédure introduite par le ministère public au nom du requérant

Le 18 mai 1998, le requérant demanda au ministère public près le tribunal administratif de Lisbonne d’introduire en son nom une demande similaire à celle qui avait été introduite par ses 247 anciens collègues en 1995. Il alléguait à cet effet se trouver absent du Portugal au moment de la demande formulée par ces personnes mais, se trouvant dans la même situation, avoir intérêt à bénéficier du même traitement. Il soutenait avoir ainsi droit à une pension de vieillesse de 86 170 PTE, soit 429 EUR, au lieu de 48 030 PTE.

Le 24 juin 1998, le ministère public introduisit, au nom du requérant, la demande en question devant le tribunal administratif de Lisbonne. Le procureur chargé de l’affaire en informa le requérant par une lettre du 26 juin 1998.

Par un jugement du 9 novembre 2001, le tribunal fit droit à la demande et ordonna au Centre de recalculer la pension du requérant de manière à la cumuler avec celle qui était calculée d’après les barèmes du fonds de pensions de la CFB.

Le Centre fit appel devant la Cour suprême administrative.

Par un arrêt du 5 juin 2002, cette juridiction accueillit le recours et infirma la décision attaquée. Elle souligna d’emblée qu’en matière de pensions, dans le cadre de laquelle la réglementation est exhaustive, l’administration dispose d’une marge d’appréciation plus réduite s’agissant d’appliquer le principe de non-discrimination. Elle releva ensuite que cumuler la pension du requérant avec une autre reviendrait à le placer dans une situation plus favorable par rapport aux bénéficiaires du système général de pensions portugais. Il est vrai qu’une inégalité subsistait entre le requérant et ses anciens collègues qui n’avaient pas travaillé au Portugal après l’indépendance de l’Angola mais cela était dû à la différence dans le niveau de rémunération dont bénéficiait le requérant dans ce dernier pays, à l’époque, et celui qu’il avait obtenu ensuite au Portugal. Il n’y avait dès lors aucune violation du principe de non-discrimination. L’un des trois juges fit une déclaration de dissentiment se référant à l’arrêt de la Cour suprême administrative du 25 janvier 2001.

Le ministère public adressa copie de cet arrêt au requérant par une lettre datée du 10 juillet 2002, reçue le 15 juillet 2002, alors que l’arrêt en cause était déjà passé en force de chose jugée.

A une date non précisée, mais en tout cas après la communication de la présente requête au gouvernement défendeur, le 18 novembre 2003, l’agent du ministère public près la Cour suprême administrative demanda au juge conseiller rapporteur à cette juridiction de notifier personnellement au requérant l’arrêt du 5 juin 2002. L’agent du ministère public faisait valoir avoir pris connaissance, par le biais d’une correspondance reçue de la part de la Procuradoria Geral da República (Office du Procureur général de la République), des griefs soulevés par le requérant à cet égard. L’agent du ministère public indiqua qu’aucun recours en harmonisation de jurisprudence n’avait été introduit car l’arrêt de la Cour suprême administrative méritait l’accord du ministère public. Il admettait cependant que le requérant avait un intérêt à se voir notifier la décision en cause. L’agent du ministère public demanda donc au juge conseiller rapporteur de faire application de l’article 25 du code de procédure du travail, prévoyant l’obligation d’une notification personnelle de l’intéressé lorsque celui-ci bénéficie de l’assistance d’un représentant d’office.

Par une ordonnance du 22 septembre 2004, le conseiller rapporteur rejeta la demande, soulignant que la disposition en cause du code de procédure du travail n’était pas applicable en l’espèce. II.

Aux termes de sa loi organique applicable au moment des faits (la loi n o 47/86 du 15 octobre 1986), le ministère public pouvait représenter « les travailleurs et leurs familles dans la défense de leurs droits sociaux » (articles 3 § 1 c) et 5 § 1 d) de la loi n o 47/86).

Dans sa circulaire n o 8/90 du 27 juillet 1990 à l’intention de tous les agents et magistrats du ministère public, le Procureur général de la République précisa le contenu de l’intervention du ministère public à cet égard. S’agissant du contentieux administratif, le Procureur général de la République détermina que la représentation d’office des travailleurs était réservée aux demandes en reconnaissance de droits, en particulier dans le domaine de la sécurité sociale. B. Le recours en harmonisation de jurisprudence

Aux termes des dispositions combinées de la loi de procédure devant les juridictions administratives (articles 102 et 103 du décret-loi nº 267/85, du 16 février 1985) et du code de procédure civile (article 763 et suivants) applicables au moment des faits, il était possible de saisir l’assemblée plénière de la Cour suprême administrative d’un recours en harmonisation de jurisprudence lorsqu’un arrêt était en contradiction avec un autre arrêt, rendu par la même juridiction sur la même question de droit et sous l’empire de la même législation. C. La jurisprudence de la Cour suprême administrative et du Tribunal constitutionnel

La Cour suprême administrative a statué sur la question juridique en cause dans la présente affaire par plusieurs arrêts, en sus de ceux mentionnés dans l’exposé des faits. Ainsi, au moins un autre arrêt suivant la thèse de celui rendu le 25 janvier 2001 (cf. paragraphes 12-13 ci-dessus) fut prononcé le 4 juillet 2001. En revanche, la Cour suprême administrative se prononça dans le sens inverse dans ses arrêts des 6 novembre 2001, 5 juin 2002 (rendu dans le cadre de la procédure litigieuse : voir le paragraphe 18 ci-dessus) et 25 mars 2004. Le ministère public saisit l’assemblée plénière de la Cour suprême administrative d’un recours en harmonisation de jurisprudence à l’encontre de ce dernier arrêt.

L’assemblée plénière de la Cour suprême administrative se prononça sur cette matière par un arrêt rendu le 24 mai 2005. Elle confirma la position prise dans les arrêts des 6 novembre 2001, 5 juin 2002 et 25 mars 2004, et décida par conséquent que les intéressés n’avaient pas le droit à cumuler les pensions calculées d’après les barèmes du Centre national des pensions à celles calculées selon les barèmes de la CFB. Cette décision fut depuis lors confirmée par au moins un autre arrêt de la Cour suprême administrative.

Par son arrêt nº 185/2006, du 8 mars 2006, publié au Journal officiel le 18 avril 2006, le Tribunal constitutionnel décida que le non cumul en cause ne portait pas atteinte au principe constitutionnel de la non-discrimination. EN DROIT I.

Le requérant soutient que le ministère public aurait dû attaquer l’arrêt de la Cour suprême administrative du 5 juin 2002 l’ayant débouté, ne serait-ce qu’en raison de sa position de défenseur de la légalité démocratique. A supposer même que l’agent du ministère public ait estimé que le recours en cause serait inutile, ce que le requérant conteste vu l’existence d’au moins une décision contraire à celle rendue dans son affaire, il aurait alors dû le prévenir en temps utile. Ne le faisant pas et en envoyant la décision en question alors que tout délai d’introduction d’un recours en harmonisation de jurisprudence était déjà écoulé, le ministère public a laissé le requérant sans défense.

Le requérant admet qu’il aurait pu choisir un avocat en tant que son représentant. Cependant, on ne saurait lui faire grief d’avoir recherché l’assistance du ministère public, comme le permettait la loi. Le requérant souligne qu’il incombait au ministère public de le prévenir qu’il pourrait ne pas exercer certains recours, afin de lui laisser le choix de s’adresser, en temps utile, à un avocat.

Le Gouvernement souligne d’emblée que rien dans le statut du ministère public n’impose à ce dernier d’introduire un recours contre une décision judiciaire, y compris lorsqu’il agit en représentation des travailleurs, aux termes des articles 3 § 1 c) et 5 § 1 d) de sa loi organique (voir le paragraphe 22 ci-dessus). Le ministère public ne se guide en effet à cet égard que par des critères strictement juridiques ; c’est pourquoi l’agent du ministère public chargé de l’affaire du requérant n’a pas demandé l’harmonisation de la jurisprudence, dans la mesure où il a estimé que l’arrêt de la Cour suprême administrative du 5 juin 2002 était juste et fondé.

Le Gouvernement rappelle que le requérant disposait de la possibilité d’être représenté par un avocat, ainsi que de celle de demander à être mis au bénéfice de l’assistance judiciaire, au cas où il démontrerait ne pas posséder des ressources suffisantes. Dans la mesure où il a cependant choisi d’être représenté par le ministère public, il se devait d’accepter les dispositions statutaires réglementant l’action de ce dernier.

Se référant enfin à la jurisprudence de la Cour en la matière, le Gouvernement relève que le droit d’accès à un tribunal n’est pas absolu et qu’il se prête à des limitations implicites ainsi qu’à des restrictions dans sa réglementation, qui restent dans la marge d’appréciation accordée aux Etats contractants. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle d’abord que l’article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil ; il consacre de la sorte le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, constitue un aspect. Il ne s’agit pourtant pas d’un droit absolu ; appelant de par sa nature même une réglementation par l’État, il peut donner lieu à des limitations, lesquelles ne sauraient cependant restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même ( Golder c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1975, série A n o 18, p. 18, § 36 ; voir également Philis c. Grèce (n o 1) , arrêt du 27 août 1991, série A n o 209, p. 20, § 59).

La Cour rappelle ensuite que « l’article 6 de la Convention n’astreint pas les Etats contractants à créer des cours d’appel ou de cassation. Néanmoins, un Etat qui se dote de juridictions de cette nature a l’obligation de veiller à ce que les justiciables jouissent auprès d’elles des garanties fondamentales de l’article 6 » ( Delcourt c. Belgique , arrêt du 17 janvier 1970, série A n o 11, p. 14, § 25). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d’accès à un tribunal reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne ( Delcourt précité, p. 15, § 26).

Aux yeux de la Cour, cette jurisprudence est également valable s’agissant d’un recours en harmonisation de jurisprudence, à soumettre à une formation élargie d’une Cour suprême, comme en l’espèce. Si l’Etat se dote d’une telle possibilité procédurale afin de régler les conflits de jurisprudence, il doit veiller à ce que les justiciables jouissent auprès de l’instance en cause des droits énoncés à l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour rappelle à cet égard que s’il est vrai qu’il ne lui appartient pas, en principe, de comparer les diverses décisions rendues, même dans des litiges de prime abord voisins, par des tribunaux nationaux dont l’indépendance s’impose à elle comme aux États contractants (voir Engel et autres c. Pays-Bas , arrêt du 8 juin 1976, série A n o 22, p. 42, § 103), elle se doit cependant d’examiner si l’intéressé a bénéficié, dans le contexte d’un recours en harmonisation de jurisprudence, d’un véritable accès à un tribunal afin de faire valoir ses droits de caractère civil.

Se penchant sur le cas d’espèce, la Cour constate d’abord qu’il n’est pas contesté que le requérant s’est vu dans l’impossibilité matérielle de saisir l’assemblée plénière de la Cour suprême administrative, compétente en la matière, d’un recours en harmonisation de jurisprudence, compte tenu de la notification tardive, par l’agent du ministère public qui agissait en tant que son représentant dans la procédure litigieuse, de l’arrêt de la Cour suprême administrative du 5 juin 2002. En effet, lorsque le requérant reçut, le 15 juillet 2002, la lettre de l’agent du ministère public datée du 10 juillet 2002, ledit arrêt du 5 juin 2002 avait déjà acquis force de chose jugée, le délai d’introduction d’un recours en harmonisation de jurisprudence s’étant entre-temps écoulé. La question qui se pose en l’espèce est donc de savoir si cette omission de l’agent du ministère public peut avoir constitué, en tant que telle, une violation du droit d’accès au tribunal du requérant.

A cet égard, la Cour constate que les actes et omissions des agents du ministère public, agissant dans le cadre de leurs fonctions officielles, engagent, à n’en pas douter, la responsabilité de l’Etat. Ceci vaut également pour les cas dans lesquels, comme en l’occurrence, l’agent du ministère public est appelé à représenter un simple particulier en justice, une telle représentation étant exercée dans le cadre fixé par la réglementation nationale en la matière. La Cour rappelle à ce titre que les obligations qui incombent à l’Etat en vertu de la Convention peuvent être violées par toute personne exerçant une fonction officielle qui lui a été confiée ( Wille c. Liechtenstein [GC], n o 28396/95, § 46, CEDH 1999 ‑ VII).

Pour le Gouvernement, la décision d’introduire ou non un recours en harmonisation de jurisprudence ne devait être prise par l’agent du ministère public qu’en raison de critères strictement juridiques, le requérant ayant accepté une telle autonomie d’action à partir du moment où il a sollicité l’assistance du ministère public. Or, le Gouvernement le souligne, l’agent du ministère public a estimé que l’arrêt du 5 juin 2002 était juste et fondé, raison pour laquelle il a décidé de ne pas introduire ledit recours.

La Cour n’est pas convaincue par ces arguments. Elle observe d’abord que rien n’indique que la raison pour laquelle l’agent du ministère public n’a pas introduit le recours en question ait été son adhésion à la solution de l’affaire par la Cour suprême administrative dans son arrêt du 5 juin 2002. En tout état de cause, rien n’est dit à cet égard dans la lettre de l’agent du ministère public du 10 juillet 2002, qui se borne à adresser au requérant une copie de l’arrêt en cause, sans autres commentaires. Quoi qu’il en soit, un examen de l’ensemble des circonstances de l’espèce permet de conclure que le requérant avait au moins des motifs pertinents de vouloir soumettre la question litigieuse à l’assemblée plénière de la Cour suprême administrative, vu l’incertitude régnant à l’époque en la matière et les diverses décisions contradictoires rendues par les juridictions administratives. D’ailleurs, c’est le ministère public lui même qui a décidé, plus tard et dans le cadre d’une autre affaire, de saisir l’assemblée plénière d’un recours en harmonisation de jurisprudence (voir le paragraphe 25 ci-dessus). Peu importe à cet égard que la ligne jurisprudentielle qui s’est par la suite, après quelques hésitations, imposée à la Cour suprême administrative et au Tribunal constitutionnel ne soit pas celle qui était soutenue par le ministère public, agissant en représentation du requérant, dans sa demande devant les juridictions internes.

A supposer même cependant que tel était bien le cas, et que l’agent du ministère public était donc d’accord sur le contenu de l’arrêt du 5 juin 2002, il lui incombait alors de prévenir le requérant de sa décision de ne pas présenter un recours en harmonisation de jurisprudence, ce qui aurait permis à ce dernier de s’adresser à un avocat. En omettant de le faire en temps utile, le ministère public a ainsi empêché le requérant d’exercer un recours que ce dernier estimait important, voire déterminant, pour faire valoir ses droits de caractère civil et défendre ses arguments.

Un tel obstacle à l’exercice du droit de recours du requérant a porté atteinte à la substance même de son droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, sans que le Gouvernement ait avancé d’autres motifs pertinents pouvant justifier une telle limitation de ce droit.

Il y a donc eu violation de cette disposition de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 14 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE Nº 1

Le requérant a invoqué également, à l’appui de ses griefs, les articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. Compte tenu de la conclusion à laquelle elle est parvenue à l’égard de l’article 6 § 1, la Cour n’estime pas nécessaire de se placer de surcroît sous l’angle de ces dispositions de la Convention, aucune question distincte n’étant soulevée. III.

L’héritier du requérant demande au titre du dommage matériel les arriérés de la pension de vieillesse telle qu’elle aurait dû être calculée, si la Cour suprême administrative avait pris la décision favorable aux thèses du requérant. L’héritier du requérant demande de ce chef un montant de 56 761,19 euros (EUR). Il demande par ailleurs 32 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement souligne qu’accorder la somme demandée au titre du préjudice matériel reviendrait à annuler la décision des juridictions internes et à faire de la Cour une quatrième instance, ce qui serait contraire à l’esprit et au but de la Convention. Quant au montant réclamé au titre du préjudice moral, le Gouvernement le trouve excessif.

S’agissant du préjudice matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’eût été l’issue de la procédure si le requérant avait eu la possibilité d’introduire un recours en harmonisation de jurisprudence. Elle note cependant que l’arrêt de l’assemblée plénière de la Cour suprême administrative du 24 mai 2005 – ainsi que l’arrêt du Tribunal constitutionnel n o 185/2006 du 8 mars 2006 – a réglé le différend jurisprudentiel en cause dans la présente affaire dans un sens contraire à celui souhaité par le requérant (voir ci-dessus paragraphes 26 et 27). L’on ne saurait donc considérer que les demandes présentées par le requérant à cet égard présentent un lien de causalité avec la violation constatée, de sorte qu’il convient de rejeter cette partie de la demande. En revanche, la Cour accepte que le requérant a subi un préjudice moral certain résultant de l’impossibilité d’introduire le recours en harmonisation de jurisprudence ( SARL Aborcas c. France , n o 59423/00, § 40, 30 mai 2006). Eu égard aux circonstances de la cause et statuant sur une base équitable comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide d’octroyer à l’héritier du requérant 1 000 EUR. B. Frais et dépens

L’héritier du requérant demande à titre de frais et honoraires la somme de 3 534 EUR, qui s’ajouterait à celle de 701 EUR, déjà reçue au titre de l’assistance judiciaire accordée par la Cour. Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour constate que la somme de 4 235 EUR demandée par l’héritier du requérant a été dûment justifiée. Elle la juge raisonnable et l’octroie en entier, moins les 701 EUR déjà reçus au titre de l’assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’aucune question distincte ne se pose sous l’angle des articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à l’héritier du requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral et 4 235 EUR (quatre mille deux cent trente cinq euros) pour frais et dépens moins les 701 EUR (sept cent un euros) déjà versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 novembre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président